Basm cult – 1877 – Ion Creanga

Povestea lui Harap-Alb

Publicat de către Ion Creangă în revista „Convorbiri literare” și
reprodus mai apoi de către Eminescu în revista „Timpul”, „Povestea lui
Harap-Alb” este un basm care are la bază îmbinarea fantasticului cu
elementele de folclor. Încărcat de umor, proverbe populare, dialog și
jovialitate, basmul „Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic și
își dovedește originalitatea prin împletirea reușită a supranaturalului
popular cu specificul satului moldovenesc. Prin urmare, viziunea
autorului, dar și tematica basmului atrag cititorul prin oralitatea povestirii,
particularizând astfel proza lui Creangă.
Titlul basmului este format dintr-un substantiv comun, „povestea”,
cu trimitere chiar la specia din care face parte, și un substantiv propriu
„Harap-Alb”, care este numele eroului basmului. Numele personajului este
alcătuit dintr-un oximoron, care concentrează esența binelui și a
răului (Harap-rob, alb-stăpân). Această structură simbolizează, de fapt,
evoluția personajului pe parcursul basmului.
Tema operei rămâne fidelă modelului popular, aceasta fiind
reprezentată de lupta eternă dintre bine și rău. Reprezentant de frunte
al forțelor binelui, Harap-Alb se confruntă cu numeroși adversari și probe
dificile pentru a duce la bun sfârșit călătoria inițiatică la care este supus.
Basmul este o narațiune puternic schematizată, desfășurându-se
după anumite canoane. Aparținând acestei specii, „Povestea lui Harap-
Alb” prezintă formulele specifice de introducere, mediane, formula de
încheiere, motive populare și un deznodământ.
Formula de introducere prin care Creangă își începe basmul, este
marcată de un limbaj regional pe care îl mai întâlnim și în alte opere de
ale sale. Cu ajutorul aceste formule modificate fața de cunoscutul „A fost
odată ca niciodată...”, autorul se detașează de posibilele învinuiri care i s-ar
aduce în ceea ce privește credibilitatea celor relatate.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al
coborârii fiului de crai în fântâna - simbol ambivalent al vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut -
pădurea labirint- “un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului
 Basm cult – 1877 – Ion Creanga

evidențiază diferența între cele două personaje: “Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai,
protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității
înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit
oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență.
Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea
în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să
înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele
inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea,
valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o
încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până
la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în
sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din
înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: “Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe
lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.
Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie
față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii,
într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Formulele mediane se bazează pe construcții formate cu ajutorul
repetițiilor și au rolul de a îl anunța pe cititor ca urmează un moment
important în basm („și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și
nouă”, „și merge el cât mai merge”).
Tot în compoziția basmului identificăm fenomenul triplicării, cifre
magice, obiecte cu încărcătură magică, motive specifice.
Spre deosebire de basmul popular în care răul ia înfățișarea unor
ființe nemaivăzute (zmei, dragoni) în basmul cult acesta capătă înfățișare
umană (Omul Spân). Personajele au puteri limitate și sunt purtătoare ale
unor valori simbolice.
Formula de încheiere extrage cititorul din lumea fantasticului. De
asemenea cu ajutorul aceste formule, autorul reușește să pună în paralel
universul lumii reale, mult mai dur, cu universul lumii fantastice, de basm.
 Basm cult – 1877 – Ion Creanga

Perspectiva narativă este obiectivă, iar narațiunea se realizează la

persoana a treia. Naratorul este vizibil implicat în acțiune, aspect observabil
prin utilizarea dativului etic, deși narațiunea este de tip obiectiv.
Participarea activă a autorului este demonstrată prin formulări precum „mi
ţi-o înşfacă de coadă”.
Concluzionând, putem spune că tema ṣi viziunea despre lume ṣi
creaţie constă în evidențierea elementelor fantastice, împletite cu cele
realiste, scriitorul recreând o lume care oglindește realitatea. Toate
aspectele analizate mai sus demonstrează autenticitatea acestui material
epic ṣi împlinirea dorinţei autorului de a crea un basm care să impresioneze
prin felul în care valorile tradiționale sunt apărate și prin modul în care răul
este pedepsit.