Povesti magice

Fetița și Picătura

A fost o dată ca niciodată,

O Fetiță care în loc să crească mare ca toți copiii, i se părea că devine

din ce în ce mai mică!

De când se știa, Fetița nu putea deloc să spună ce vrea. Deschidea gura

dar cuvintele parcă o luau razna, se împiedicau, se împingeau unul pe
altul și rămâneau blocate în gâtul ei!

O dată, a văzut pe drum un vânzător de acadele de toate culorile și

toate fructele. I-ar fi plăcut o acadea roșie de căpșuni dar ... Cum să
spună? Nu ar fi auzit-o nimeni! Mămica ei o trăgea grăbită de mână
tot înainte și cu capul întors, privea lung spre acadeaua care rămânea
în urma ei.

Altă dată, la o petrecere, a primit o felie de tort fără floricică. Fetița se

uita când la farfuria ei când la celelalte farfurii. Toți copiii aveau câte
o floricică pe felia lor, numai ea nu primise niciuna. Dar, nu putea să
spună nimic... Stătea nemișcată, cu farfuria în față, cu ochișorii
pierduți în tort de parcă nici tortul și nici ea nu mai existau.

Iar când era la școală printre alți copii, i se părea că se transforma într-
o bobiță de afină ce va fi strivită de pantofi imenși. I se părea că e atât
de multă gălăgie, că toți vorbesc tare și devin uriași în timp ce ea se
micșorează și aproape dispare. Credea că dacă ar spune ceva,
cuvintele ei ar alerga gâfâind fără să ajungă nicăieri și ar dispărea în
aer. Se simțea prea mică într-o lume prea mare, într-o lume care se
mișca în continuare și nu o vedea, nu o auzea.

Uneori când se adunau prea multe cuvinte nespuse, o durea atât de tare
gâtul încât lacrimi uriașe se prelingeau pe obrajii ei mici. Își lipea
ochișorii de geam si se uita la Ploaia de afară. Lacrimile ei curgeau
odată cu stropii de pe geam de parcă erau aceeași Ploaie.
- De ce plângi? I-a șoptit într-o zi Ploaia picurând pe geam.
- Pentru că nimeni nu mă vede, nimeni nu mă aude, a răspuns Fetița.

Ploaia a început să bată ușor în geam Pic Pic Pic ca și cum ar fi vrut
să o cuprindă pe Fetiță și să o îmbrățișeze cu picăturile ei. Si Ploaia a
început să-i șoptească o Poveste:

Era o dată un Strop de Ploaie printre alți Stropi de Ploaie.

Abia se formase în norișorul gri și țopăia nerăbdător să-și înceapă
drumul spre pământ. Era atât de curios să cunoască lumea și viața pe
pământ încât s-a rostogolit grăbit în jos. Dar când s-a văzut într-o
mulțime de Picături ce dansau în jurul lui, s-a speriat și a devenit
îngrijorat. Erau atâția Stropi ca el și el era ca toți Stropii, cum o să
fie văzut?

Stropul care se credea nevăzut si neauzit a căzut direct pe gluga unei

Fetițe care la fel, se simțea nevăzută si neauzită.

Dar Fetița se gândea doar la ale ei, își vedea de plânsul ei și nici nu-l
băga în seamă pe Strop.

Agățat de glugă, chiar în dreptul ochilor Fetiței, se clătina, se bâțâia

și dansa doar doar îl va vedea și pe el. 
- Ohhh am făcut atâta drum din cer până aici și nimeni nu se uită la
mine. 
Trist, Stropul de Ploaie a devenit din ce în ce mai mic, s-a desprins de
glugă, s-a prelins în jos și s-a amestecat cu celelalte Picături.

Si Fetița și Stropul erau atât de preocupați și îngrijorați că ceilalți

nu se uita la ei încât nu mai puteau să se vadă unul pe celălalt!

- Oh bietul Strop, a șoptit Fetița la geam. Vrei să spui că dacă Stropul

nu ar mai fi fost așa de preocupat de ce nu fac ceilalți pentru el, s-ar fi
văzut și auzit el pe el ?
- Exact! Iar Fetița, dacă nu ar fi fost preocupată doar de faptul că
ceilalți nu o văd, s-ar fi văzut și auzit ea pe ea.
- Înțeleg ce vrei să spui! a răspuns Fetița. Dacă Fetița nu a văzut
Stropul nu înseamnă ca el nu există. Dacă nu a auzit Stropul nu
înseamnă ca el nu există.
- Așa este! Fiecare aude și vede doar ce poate în momentul acela! Dar
asta nu înseamnă că ceea ce nu aude și nu vede, nu există!

Fetița a ridicat privirea și s-a luminat la față, îi venise o idee.

- Deci secretul este să mă ascult pe mine! Iar când îmi doresc ceva și
nu pot să vorbesc, aș putea să-mi scriu mie cuvintele pe o foaie de
hârtie! Sau să fac un desen pentru mine cu ce am eu nevoie!
- Si ceilalți te vor auzi!

De-atunci, ori de câte ori dorea să spună ceva dar cuvintele i se

blocau, își aducea aminte de Stropul de Ploaie care se credea nevăzut
și neauzit.
Căci dacă s-ar fi ascultat, Stropul și-ar fi dat seama că el este
Ploaia toată!