Alexandru Florina Coziana

11G
C.N.I.L.C

Islamul
Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce
privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și
supunere față de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în
Peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe
textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspândit pe un larg
teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele
sfinte Mecca și Medina. Ziua de odihnă este vinerea.
Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești, de asemenea,
că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah; ei cred și în toți profeții și
apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed,
precum Avraam, Iosif, Moise, Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați
în Coran, cred în scrierile lor și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica
oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia.
Majoritatea musulmanilor (circa 75-90%) sunt sunniți. A doua confesiune, Șiia,
aproximativ 10-20%. Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din
musulmani, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunități mari
se mai găsesc în China, Rusia și, parțial, în Europa. Cu 1,57 - 1,65 miliarde de adepți sau 22 -
24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cu cea mai rapidă creștere
după numărul adepților din lume.
Coranul este cartea sfântă a islamului. În original se numește ‫ قرآن‬și înseamnă "recitare".
Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la
lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text,
cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de
către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea
lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au
notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.
Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după
moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să
strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma
scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint
Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între
anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele
survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis
copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate celelalte variante să
fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces
mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale
cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o
perioadă de mai bine de un secol.
Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman")
organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la
începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor
este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine
cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în
cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘)
au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.
Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu
poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece
existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se
converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă
s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani după
Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în
textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice
de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără
punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze
textul.
Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee
Al-Azhar din Cairo, în 1923.
Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la
urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut
crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și
perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită
(care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși,
unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.
Cei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată,
păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile
exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire
pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și
viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.
Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate
facilități moderne.
A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna se constituie din spusele și
faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin
"tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii
islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și
ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.
Sensul general al cuvântului hadīth este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă
transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire
eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte
pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri
de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875),
cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).
Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.

 Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul este o înșiruire de martori
sau garanți de o înaltă probitate. Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan
cu autorul care povestește hadīth-ul, și urcă, apoi, din generație în generație până la un
însoțitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată,
procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie
considerat autentic lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanțul nu este complet,
adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.:
‫ضعيف‬ da’īf), iar dacă lanțul nu are nici o consistență, atunci hadīth-ul respectiv este declarat
fals.
 Textul propriu-zis relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a
profetului.