Cuprins

1 Introducere...............................................................................................................................2
1.1 Tipuri constructive de electromagneţi de curent continuu şi caracteristica statică...........3
1.2 Relaţii energetice..............................................................................................................6
1.3 Circuite magnetice echivalente.........................................................................................9
1.3.1 Electromagnet U cu bobina pe jug...........................................................................10
1.3.2 Electromagnet U cu două bobine pe coloane...........................................................13
1.3.3 Electromagnet în formă de dublu E, cu bobina pe coloana centrală........................15
1.4 Relaţii generale ale forţelor electromagnetice................................................................17
1.5 Forţe dezvoltate de principalele tipuri de electromagneţi...............................................20
1.6 Factorul de dispersie şi forţa dezvoltată de electromagnet.............................................26
1.7 Regimul dinamic al electromagnetului de curent continuu............................................28
1.8 Calculul şi proiectarea electromagnetului de curent continuu........................................32
1.8.1 Bobina electromagnetului........................................................................................32
1.8.2 Inducţia magnetică optimă.......................................................................................35
1.8.3 Proiectarea electromagnetului de curent continuu...................................................36
2 Calculul câmpului magnetic..................................................................................................38
2.1 Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar............................................................................38
2.2 Teorema de unicitate a ecuaţiilor câmpului electromagnetic.........................................38
2.3 Forţe generalizate în câmp magnetic..............................................................................40
2.4 Tensorul lui Maxwell......................................................................................................41
3 Utilizarea unui program de element finit (FEMM)................................................................44
3.1 Condiţiile de frontieră.....................................................................................................44
3.2 Analiza prin metoda elementului finit............................................................................45
4 Modelarea unui electromagnet de curent continuu cu circuit magnetic echivalent...............46
5 Modelarea unui electromagnet de curent continuu cu FEMM..............................................51
6 Concluzii................................................................................................................................58
7 Anexe.....................................................................................................................................59
Anexa A................................................................................................................................59
Anexa B................................................................................................................................63
Bibliografie...............................................................................................................................64
1 Introducere
Comisia Internatională de Electrotehnica (C.E.I.) defineşte electromagneţii astfel:
"Electromagnetul este un magnet excitat de un curent". Dezvoltând această definiţie, putem
spune că electromagnetul este un magnet temporar, a carui acţiune de atragere sau eliberare a
unei armături feromagnetice este determinată de prezenţa curentului electric într-un circuit de
excitaţie.
Forţele de interacţiune între electromagneţi şi corpurile din materiale feromagnetice
sau conductoarele parcurse de curenţi, situate în câmpul magnetic al acestora sunt denumite
forţe electromagnetice.
Mecanismul format din înfăsurări (bobine) de excitaţie şi corpuri feromagnetice
acţionate prin forţe electromagnetice este denumit mecanism electromagnetic. Partea fixă a
mecanismului, din material feromagnetic, supusă polarizării magnetice produse de câmpul
magnetic al bobinei de excitaţie este denumită armătură fixă, iar partea mobilă, armatură
mobilă .
Forţa electromagnetica corespunzatoare distanţei maxime (întrefier maxim) între
armătura mobilă şi cea fixă este denumită forţă de atracţie initială iar forţa corespunzătoare
distanţei minime între armătura mobilă şi cea fixă este denumita forţă de atracţie finală sau
forţă portantă.
Drumul străbătut de armătura mobilă, din poziţia deschis pâna la poziţia închis a
electromagnetului, este denumit cursa electromagnetului.
Electromagneţii sunt utilizaţi atât în construcţia aparatelor de comutaţie, cât şi a unor
echipamente de ridicare şi transport, la realizarea cuplelor electromagnetice, la fixarea pe
maşini unelte a unor piese ce urmează a suferi prelucrari etc.
În construcţia aparatelor electrice de comutaţie, electromagneţii sunt utilizaţi ca organ
motor al contactoarelor, ruptoarelor, declanşatoarelor, întreruptoarelor, servind la stabilirea
sau întreruperea mecanică a unor contacte, în mod direct, sau prin intermediul unui percutor
care eliberează energia unui resort precomprimat. De asemenea, electromagneţii intră in
construcţia electrovalvelor şi a dispozitivelor de acţionare ale aparatelor electrice.
Clasificarea electromagneţilor se face după mai multe criterii şi anume:
a) După tipul constructiv în:
- electromagneţi de tip plonjor, la care armătura mobilă execută o mişcare de
translaţie în axa bobinei de excitaţie;
- electromagneţi la care armătura mobilă execută o mişcare de translaţie;
- electromagneţi la care armătura mobilă execută o mişcare de rotaţie.
La aceste construcţii armătura fixă poate avea formă de I, U sau E.
b) Dupa felul curentului de excitaţie:
- electromagneţi de curent continuu;
- electromagneţi de curent alternativ monofazaţi;
- electromagneţi de curent alternativ trifazaţi.
c) După modul de lucru:
- electromagneţi de acţionare;
- electromagneţi elevatori.

1
 d) După tipul de acţionare:
- electromagneţi cu acţionare rapidă (3-4 ms);
- electromagneţi cu acţionare normală;
- electromagneţi cu acţionare întârziată (t>0.3 s).
Excitaţia electromagneţilor de curent continuu se realizează sub curent constant
indiferent de poziţia armăurii, abstracţie făcând de fenomenele dinamice care apar la
deplasarea rapidă a armăturii. Intensitatea curentului este determinată de tensiunea de
alimentare si rezistenţa infăşurării de excitaţie.
1.1 Tipuri constructive de electromagneţi de curent continuu şi caracteristica statică
Diagramele forţei de atracţie în funcţie de cursa armăturii, pentru poziţii imobile ale
acesteia, se numeşte caracteristica statică a electromagnetului. Principalele tipuri constructive
de electromagneţi de curent continuu şi caracteristica statică corespunzătoare:
a) Electromagnet plonjor fără armătură fixă (figura 1.1). Armătura mobilă 1 din material
feromagnetic execută o mişcare de translaţie în interiorul bobinei 2. Câmpul magnetic
fiind maxim în centrul bobinei, armătura mobilă este supusă unei forte care tinde să o
aducă într-o poziţie simetrică în raport cu bobina. Caracteristica electromagnetului
poate lua trei aspecte l>h, l=h şi l<h. Caracteristic pentru acest tip de electromagnet
este forţa relativ mică şi chiar nulă dacă h=l, la cursa δ=0.

Fig. 1.1. Electromagnet plonjor fără armătură fixă

b) Electromagnet plonjor cu armătură fixă (figura 1.2). Forţa este relativ redusă, dar
practic constantă pe toată cursa, care este relativ mare, adica de ordinul sutelor de mm.
Din cauza formei în triunghi de con a armăturii mobile, forţa pentru δ=0 nu este nulă.
Armătura 3 este construită dintr-un material feromagnetic şi are o formă cilindrică
terminată cu un trunchi de con.

Fig. 1.2. Electromagnet plonjor cu armătură fixă

2
c) Electromagnet plonjor cu armătura mobilă conică (figura 1.3). Este utilizat pentru
curse medii δ≈25 mm, şi variaţie lentă a forţei.

Fig. 1.3. Electromagnet plonjor cu armătura mobilă conică

d) Electromagnet plonjor cu armatura dreaptă (figura 1.4). Este utilizat pentru curse mici,
δ≈10 mm, şi variaţii rapide ale forţei.

Fig. 1.4. Electromagnet plonjor cu armatura dreaptă

e) Electromagnet U (figura 1.5). Este utilizat pentru curse mici şi variaţii lente ale forţei.

Fig. 1.5. Electromagnet U

3
f) Electromagnet în manta (figura 1.6). Este caracterizat de cursă redusă şi forţă de
atracţie mare. Circuitul magnetic este extrem de scurt, iar suprafeţele active ale polilor
sunt mari. La acest tip de electromagnet, folosit la ridicat, armătura mobilă 1 poate fi
constituită chiar din oţel. În acest caz forţa dezvoltată la întrefier minimal este de
ordinul 104 N. O variantă constructivă a electromagnetului în manta se foloseşte la
realizarea cuplelor electromagnetice.

Fig. 1.6. Electromagnet în manta

g) Electromagnet clapetă (figura 1.7). Are utilizare în construcţia releelor, deci dezvoltă
forţe relativ reduse, de ordinul 1-5 N. Caracteristic acestei construcţii este forma
armăturii mobile, care determină o forţă de atracţie relativ mare pentru un întrefier
mare, adică în momentul iniţial al deplasarii armăturii.

Fig. 1.7. Electromagnet clapetă

4
1.2 Relaţii energetice
Aceste relaţii sunt utile pentru a stabili lucrul mecanic dezvoltat de electromagneţi la
excitaţia lor cu ajutorul curentului electric.
Energia câmpului magnetic şi inductivitatea proprie. Din studiul generalizat al forţelor
se cunoaşte expresia energiei magnetice acumulată într-o reţea
n
i k Φ k u n L kj i j i k
W m =∑ =∑ ∑ (1.1)
k=1 2 k=1 j=1 2

Sub formă mai generală, energia magnetică cuprinsă în volumul VΣ este

BH
W m =∭ dV (1.2)
VΣ
2

Expresia (1.2) exprimă localizarea energiei în câmp şi este valabilă şi în regim

variabil, în timp ce expresia (1.1) reprezintă energia întregului câmp adică
n
ik Φ k BH
W m =∑ =∭ dV (1.3)
k=1 2 V 2 ∞

şi este valabilă în regim staţionar şi cvasistaţionar. Cunoaşterea energiei magnetice acumulate

în întrefierul unui electromagnet este necesară la calculul forţei portante a electromagnetului.
Inductivitatea proprie a unui circuit. Din legea inductiei
−dΦ t −d di dL
e= = ( Li )=−L −i
dt dt dt dt
dacă se consideră inductivitatea L independentă de timp, adică dL/dt=0, rezultă că
−dΦt
−
−e dt dΦ
L= = = t
di di dt
dt dt
Această relaţie exprimă inductivitatea dinamică şi se referă la un curent i=i1,adică

dΦ t
L= [ ]
di i=i1
=tan α 2 (1.4)

Spre deosebire de inductivitatea statică definita ca

Φt
L= 1
=tan α 1 (1.5)
i1

În figura 1.8 sunt reprezentate grafic unghiurile α 2 şi α1, care caracterizează

inductivitatea statică, respectiv cea dinamică, pentru un punct dat A de coordonate Φt1 şi i1.
Deducerea forţei, cunoscând inductivitatea proprie a circuitului, are neajunsul de a fi
susceptibilă de interpretări, ca urmare a existenţei a două inductivitaţi: statică şi dinamică.
Această posibilitate de interpretare dublă dispare în cazul eliminării miezului magnetic, dar în
acest caz, noţiunea de electromagnet nu mai are sens.

5
 Fig. 1.8. Relativ la definirea inductivităţilor statică şi dinamică
Lucrul mecanic dezvoltat de electromagneţi.
n
Relatia dW m=∑ i k dΦ tk− Xdx aplicată unui electromagnet ia forma
k=1

dWm=i dΦt – dW sau dWs= i dΦt= dWm+dW (1.6)

unde s-a notat:
dWs=i dΦt – variaţia elementară a energiei sistemului;
dWm – variaţia elementară a energiei magnetice a sistemului;
dW – lucrul mecanic elementar al forţei generalizate.
Dacă electromagnetul are întrefierul x1 fix şi se trece prin circuitul electric un curent
care ia valoarea finala i1 (valoarea initială fiind zero), cum lucrul mecanic elementar dW este
nul, rezultă energia magnetică acumulată
Φ1

W m =∫ idΦ t
1
(1.7)
0

Dacă se repetă operaţia cu întrefierul x2<x1, dar tot fix, rezultă

Φ2

W m =∫ idΦ t
2
(1.8)
0

În figura 1.9 a sunt reprezentate curbele 1 şi 2 corespunzatoare întrefierului x 1 la

curentul i1, respectiv întrefierul x2 la curentul i2. Variaţia energiei magnetice Wm2 – Wm1 este
indicată în figura 1.9 b, unde din aria notată cu plus trebuie scăzută aria notată cu minus.

6
 Dacă armătura electromagnetului se deplasează, atunci pe lângă creşterea energiei
magnetice a sistemului mai are loc şi efectuarea unui lucru mecanic. În ipoteza unei scăderi a
întrefierului cu dx, se va produce o variaţie di a curentului şi dΦt a fluxului magnetic. Energia
idΦt dată sistemului este reprezentată, în figura 1.10 a, de o bandă orizontală haşurată înclinat.
Mărimile di si dΦt, care determină prin valoarea şi semnul lor segmentul ds, depind de modul
de accelerare a armăturii, de reglajul electromagnetului. Dacă armătura parcurge cursa de la
întrefierul x1 la întrefierul x2, energia sistemului rezultă din însumarea unor benzi orizontale şi
este reprezentată în figura 1.10 a printr-o arie haşurată orizontal.

Fig.1.9. Relativ la lucrul mecanic efectuat de electromagneţi

Fig. 1.10. Relativ la energia magnetică

În figura 1.10 b, aria haşurată orizontal, determinată de cele două curbe de
magnetizare corespunzătoare întrefierurilor x1 şi x2 şi de curba de evoluţie x1x2, reprezintă
lucrul mecanic efectuat de armătură.

7
 Φt 1
Φt 2

W =∫ dW =∫ idΦ t −∫ dW m (1.9)
0 0

sau aria Ox1x2O=aria Ox1x2bO - Ox2bO.

La curent constant curba de evoluţie între x1 şi x2 este o paralelă cu axa absciselor, ca
în figura 1.11 a, iar la o evoluţie sub flux constant, această curbă este o paralelă la axa
ordonatelor, ca în figura 1.11 b.

Fig. 1.11. Lucrul mecanic

La electromagneţii de curent continuu, curentul nu variază cu cursa armăturii şi
diagrama energetică se prezintă ca în figura 1.11 a. La electromagneţii cu şunt magnetic
fluxul este practic constant, iar diagrama energetică are aspectul din figura 1.11 b. Din figura
1.11 se poate calcula direct lucrul mecanic astfel
x2
i i2
pentru i=const. W = ( Φt −Φ t )=( L2−L1 ) =∫ Fdx (1.10)
2 2 1
2 x 1

2 x2
Φt 1 1 Φt
pentru Φt =const.W = (
2 2 1
i −i =
2
−
(
) L L 2 =∫ Fdx
1 x
) 1
(1.11)

1.3 Circuite magnetice echivalente

Stabilirea circuitului magnetic al electromagnetului este necesară în scopul stabilirii
fluxului util în întrefier şi deci a forţei dezvoltate de electromagnet. Problema se pune sub
două aspecte:
- Să se determine fluxul util în întrefier pentru un electromagnet de construcţie dată
şi deci pentru care se cunosc solenaţia şi dimensiunile geometrice;

8
 - Să se determine solenaţia necesară pentru a asigura un flux util în întrefier, la un
electromagnet de construcţie dată.
Stabilirea circuitului magnetic se bazează pe o corectă apreciere a fluxurilor de scăpări
şi pe neglijarea acestora când aportul lor în ceea ce priveşte stabilirea fluxului în întrefier este
minimal. Procedând astfel se obţine un circuit magnetic complicat, iar rezolvarea problemei
devine dificilă.

Fig. 1.12. Electomagnet tip U:

a) schiţa; b) umflarea liniilor de câmp; c) schema echivalentă
1.3.1 Electromagnet U cu bobina pe jug. În figura 1.12 s-a reprezentat modul de stabilire a
circuitului magnetic echivalent. În schiţa a fluxul de dispersie, care se stabileşte între
coloanele electromagnetului, s-a notat cu ΦS1,ΦS2,ΦS3.Fluxul util existent în întrefier este notat
cu Φ0.
În schiţa b se arată aproximativ traseul liniilor de câmp magnetic în întrefier, unde se
distinge o umflare a acestor linii, iar schiţa c, circuitul echivalent al electromagnetului. S-au
considerat un numar finit de reluctanţe în fier, în întrefier şi în jug. Se consideră că fluxul în
armătura mobilă este egal cu fluxul în întrefier. Se cere să se determine solenaţia (tensiunea
magnetomotoare) necesară realizării fluxului în întrefier, Φ0. Problema se rezolvă prin
aplicarea teoremelor lui Kirchhoff circuitului magnetic echivalent.
Inducţia magnetică în armătura mobilă este
Φ0
B a=
Aa

unde Aa este aria secţiunii transversale a armăturii. Din curba de magnetizare B=f(H) se
deduce pentru Ba valoarea corespunzătoare Ha, ca în figura 1.13.

9
 Ba la
De aici rezultă μa = , iar reluctanţa armăturii mobile este Ra = , unde la este
Ha μa Aa

lungimea medie a liniei de câmp în armătură.

2δ
Reluctanţa întrefierului este Rδ = .
μ0 A

Fig. 1.13.Curba de magnetizare

Inducţia magnetică în prima porţiune a armăturii fixe este B 1=Φ0/Ab, unde Ab este aria
secţiunii transversale a coloanei electromagnetului. În mod similar se obţine
2l 1
R b 1= .
μ1 A b

Tensiunea magnetică între punctele m şi n este

U m 1=Φ 0 ( Ra + Rδ + R b 1 ) , (1.12)

iar fluxul de dispersie ΦS1 rezultă

Ra + Rδ + R b 1
Φ S 1=Φ 0 . (1.13)
Rs1

Reluctanţa RS1 este o reluctanţă în aer şi se poate calcula în funcţie de dimensiunile

geometrice ale electromagnetului. Dacă se cunoaşte reluctanţa R1 între cele două coloane de
lungime l, reluctanţa pe porţiunea l1 este
l 1 l
R S 1=R1 = . (1.14)
l1 Λ 1 l1

Fluxul Φ1 se determină aplicând teorema lui Kirchhoff în nodul m

Φ 1=Φ0 +Φ S 1 . (1.15)

Căderea de tensiune magnetică pe porţiunea următoare

U m 2=Φ1 R b 2 , (1.16)

unde Φ1 este cunoscut din relaţia (1.15), iar Rb2 se determină cu aceeaşi metodă ca Rb1.

10
 Fluxul de dispersie între punctele o şi p rezultă din
U op Φ1 R b 2+Φ S 1 RS 1
Φ S 2= = , (1.17)
RS2 RS2

unde
l 1 l
R S 2=R1 = .
l2 Λ 1 l2

Rezultă în continuare
Φ 2=Φ1 +Φ S 1 (1.18)

şi căderea de tensiune pe porţiunea următoare

U m 3 =Φ2 R b 3 . (1.19)

Se poate calcula tensiunea magnetică între punctele q şi r şi apoi fluxul de dispersie

corespunzător
Φ2 Rb 3 +Φ S 2 R S 2
Φ S 3= . (1.20)
RS3

unde
1 1 l
R S 3=R1 = . (1.21)
l3 Λ 1 l S

Se poate calcula fluxul total

Φ 3=Φ2 +Φ S 3 . (1.22)

În jug se determină inducţia BC, apoi cu ajutorul curbei de magnetizare permeabilitatea

μC şi în final reluctanţa
lC
RC = .
μC A C

Tensiunea magnetică în jug rezultă

U mC =Φ3 RC . (1.23)

Solenaţia necesară obţinerii fluxului Φ0 în întrefier este

θ=¿=U m 1+U m 2+ U m3 +U mc . (1.24)

Metoda expusă oferă rezultate cu atât mai exacte cu cât se consideră mai multe
elemente l1, l2, . . . , ln pe coloana electromagnetului.
Ca variantă la problema rezolvată, se cere să se determine repartiţia fluxurilor
magnetice pentru o solenaţie dată. Această problemă nu se poate rezolva direct, ci prin
trasarea curbei ϴ=f(Φ0), ca în figura 1.14. Se consideră mai multe valori ale fluxului Φ0 în
întrefier şi după procedeul dezvoltat se calculeaza ϴ. Punctele obţinute se unesc printr-o
curbă. Pe această curbă se consideră solenaţia dată şi deci Φ0 căutat. Plecând de la valoarea lui
Φ0, se obţin şi celelalte fluxuri în diferitele zone ale electromagnetului.

11
 Importante simplificări în rezolvarea problemei se aduc dacă se face abstracţie de
căderile de tensiune magnetică în piesele feromagnetice ale electromagnetului. În acest caz,
fluxurile de dispersie se calculează cu relaţiile
θ θ θ
Φ S 1= ; Φ S 2= ; Φ S 3= .
R1 R2 R3

Observaţie. Prin flux de dispersie se înţelege acel flux care nu participă la crearea
forţei electromagnetului, adică a forţei care se exercită între armăturile fixă şi mobilă.

Fig. 1.14. Problema inversă

1.3.2 Electromagnet U cu două bobine pe coloane. Acesta este tipul de electromagnet utilizat
în mod curent. În figura 1.15, a se indică schiţa electromagnetului a cărui armătură execută o
mişcare de rotaţie şi deci care posedă două întrefieruri δ1, δ2, diferite. În figura 1.15, b s-a
reprezentat circuitul echivalent corespunzăor. Realmente solenaţia este uniform repartizată pe
cele două coloane, dar în circuitul echivalent s-au admis numai două surse de valoare θ/2.
Procedând ca în exemplul precedent pentru a determina inducţiile în fie şi a reluctanţelor
corespunzătoare, cu notaţiile din figura 1.15, b se obţine tensiunea magnetomotoare între
punctele m şi n
U m =Φ0 ( Rδ 1 + Rδ 2 + Ra + Rb 1 ) .

Fluxul de dispersie ΦS rezultă

Um1 Rδ + Rδ 2+ R a + Rb 1
Φ S= =Φ 0 1 ,
RS 1 RS

unde reluctanţa de dispersie RS este a întregului electromagnet

1
R S= .
ΛS

Rezultă de aici fluxul în jugul electromagnetului

12
 Φ 1=Φ0 +Φ S .

În funcţie de Φ1 se calculează reluctanţele Rb2 şi Rc.

Tensiunea magnetică între punctele m şi n mai poate fi scrisă sub forma
θ
U m =2 −( R b 2+ R c ) Φ 1=Φ 0 ( Rδ 1 + Rδ 2 + Ra + Rb 1 ) .
2
De aici rezultă solenaţia
θ=Φ0 ( Rδ 1 + Rδ 2+ R a + Rb 1 ) +Φ 1 ( Rb 2 + R c ) . (1.25)

Fig. 1.15. Electromagnet cu bobine pe coloană

a - schiţa; b - circuitul magnetic echivalent
Permeanţa redusă de dispersie. La electromagneţii bobinaţi pe coloane este posibil să
se calculeze fluxul de dispersie, utilizând noţiunea de permeanţă redusă de dispersie. În acest
scop se face ipoteza că permeabilitatea miezului magnetic este infinită şi deci că nu există
cădere de tensiune magnetică în miez. Astfel, căderea de tensiune magnetică între punctele A
şi B din figura 1.15, a este dată numai de solenaţii presupuse uniform repartizate pe cele două
coloane. La distanţa x tensiunea magnetică este
2x x
U mx =¿ =¿ ,
2l l
unde solenaţia θ=Ni.
Fluxul de dispersie în locul x pe lungimea dx este
x dx
d Φ S=U mx d Λ S =¿ ΛS
l l , (1.26)

unde ΛS este permeanţa fasciculară de dispersie. Se poate calcula fluxul fascicular de

dispersie
l l
ΛS ΛS
Φ S=∫ d Φ S=¿ 2 ∫ xdx=¿ . (1.27)
0 l 0 2

13
 ΛS
Expresia = Λ rs se numeşte permeanţă redusă de dispersie a fluxului fascicular şi
2
serveşte la calculul fluxului de dispersie pentru o solenaţie dată.
Permeanţă redusă de dispersie, raportată la fluxul total. Pentru calculul inductivitaţii
corespunzătoare fluxul de dispersie este util a se calcula fluxul total de dispersie. Pe lungimea
elementară, dx de coloană, fluxul total de dispersie este
x
d Φts =N d Φx
l
sau, ţinând seama de relaţia (1.26),

x x dx 2 x2
d Φts =N ∋ Λ s =N i Λ S 3 dx
l l l l
sau

2 ΛS 2
Φ ts =N i =N i Λrst . (1.28)
3
ΛS
Expresia poartă denumirea de permeanţă redusă de dispersie raportată la fluxul de
3
dispersie total.
1.3.3 Electromagnet în formă de dublu E, cu bobina pe coloana centrală. Electromagneţii
contactoarelor cu mişcare de translaţie se construiesc în formă de dublu E. Această construcţie
permite reducerea fluxului de dispersie, din cauza formei în manta a miezului magnetic.
În figura 1.16, a s-a reprezentat schematic electromagnetul în formă de dublu E, iar în
figura 1.16, b s-a indicat schema echivalentă corespunzătoare poziţiei cu armătura atrasă.

Fig. 1.16. Electromagnet E cu armătura atrasă:

a – schiţa; b – circuitul echivalent.

14
Fluxul de dispersie considerat este cel care provine din tensiunea magnetică maximă existentă
între punctele m şi n
θ
U m =2 −Φ 0 ( R a 1+ R a 2+ R δ 2 ) . (1.29)
2
Fluxul de dispersie ΦS rezultă

U m θ−Φ ( Ra 1 + Ra 2 + Rδ 2 )
Φ S= = . (1.30)
RS RS

Dar în relaţia (1.29), θ nu este cunoscut, deoarece chiar el trebuie determinat. Pentru
aceasta se procedează prin metoda aproximaţiilor succesuve. Se presupune că fluxul de
dispersie ΦS este nul. Tensiunea magnetică între punctele m şi n, scrisă o dată pe ramura din
stânga şi odată pe ramura din dreapta a circuitului este
θ−Φ0 ( Ra 1 + Ra 2 + Rδ 2 ) =Φ0 ( 2 Rb + RC 1 + RC 2 + Rδ 1 ) ,

de unde se obţine solenaţia

θ=Φ0 ( Ra 1 + Ra 2 + Rδ 2 +2 Rb + RC 1 + RC 2 + Rδ 1 ) . (1.31)

Această valoare a solenaţiei se introduce în expresia (1.30) şi se obţine fluxul de

dispersie ΦS. Coloanele marginale vor fi parcurse acum de fluxul Φ0 – ΦS, pentru care vor
exista valori noi ale reluctanţelor Rb, RC1, RC2, Rδ1.
Operaţia se poate relua de câteva ori, sub forma
θ−Φ0 ( Ra 1 + Ra 2 + Rδ 2 ) =( Φ−Φ S ) ( 2 R b + RC 1+ R C 2+ R δ 1 ) (1.32)

de unde se extrage o nouă valoare a solenaţiei θ.

În figura 1.17 s-a reprezentat electromagnetul de formă dublu E, cu întrefier maximal
şi circuitul echivalent corespunzător.

Fig. 1.17. Electromagnet E cu întrefier maximal:

15
 a – schiţa; b – circuitul echivalent.
Deoarece întrefierul δ este mare în raport cu lăţimea ferestrei electromagnetului,
fluxurile de dispersie ΦS1 şi ΦS2 se închid local prin fereastra electromagnetului. În schema
echivalentă s-au reprezentat numai reluctanţele în aer, deoarece reluctanţele în fier sunt
neglijabile în raport cu cele în aer. Solenaţia se repartizează astfel:
l1
θ1=θ pe coloana inferioară,
l
l2
θ2=θ pe coloana superioară,
l
δ2
θ3 =θ pe zona întrefierului.
l
În mod evident rezultă că solenaţia totală θ este egală cu suma solenaţiilor
θ=θ1 +θ2 +θ3 . (1.33)

1.4 Relaţii generale ale forţelor electromagnetice

Pentru a calcula forţele electromagnetice se folosesc cunoştinţe de electrotehnică
teoretică dupa cum urmează:
Expresia forţei lui Laplace
dF=idl × B (1.34)
este utiliztă la calculul forţei dezvoltate de electromagnetul plonjor fără opritor, când intervine
câmpul magnetic de dispersie, care se închide prin bobina electromagnetului.
Teoremele forţelor generalizate în câmpul magnetic. Acestea sunt utilizate pentru a
determina forţa exercitată după direcţia S când se cunoaşte starea magnetică a întrefierului de
grosime δ

F=− ( ∂W∂ s ) =−dds ( BH2 Aδ )

m

Φ
(1.35)

Deoarece BA = Φ iar Hδ = Um rezultă expresia generală

−1 d U m
F= Φ . (1.36)
2 ds
unde s este coordonata după care se calculează forţa. Relaţia (1.36) se poate scrie şi în funcţie
de permeanţa Λ şi tensiunea magnetică m observând că Um=Φ/Λ şi deci
−1 2 d Λ
F= U (1.37)
2 m ds
Ca aplicaţie imediată se tratează forţa dezvoltată în întrefierul de arie A, grosimea s=δ, în care
există câmpul magnetic B constant în întreaga arie A. Tensiunea magnetică în întrefier
Um=Bδ/μ0 iar permeanţa Λ=μ0A/δ. Prin aplicarea relaţiei (1.37) rezultă expresiile forţei date
de Maxwell

16
 −B 2 A
F= (1.38)
2 μ0

sau

−Φ2
F= . (1.39)
2 μ0 A

Expresiile (1.38) şi (1.39) se obţin direct din relaţia (1.35) când coordonata s are
direcţia întrefierului δ considerat perpendicular pe suprafeţele polilor

−d BH −B2 A −Φ2
F= (
dδ 2
Aδ = )
2 μ0
=
2 μ0 A
.

Semnul minus are semnificaţia diminuării întrefierului odată cu creşterea forţei. Vectorial
expresia forţei se scrie

B2 A Φ2
F=n =n (1.40)
2 μ0 2 μ0 A

unde n este versorul normal pe suprafaţa polului orientat de la suprafaţa feromagnetică către
întrefier.
La scrierea modulului forţei dată de relaţia (1.40) nu mai este necesar a se menţine
semnul minus în faţa expresiilor (1.38) şi (1.39).
La acelaşi rezultat se ajunge dacă se scrie energia câmpului magnetic în funcţie de
inductivitate. Astfel energia magnetică totală este
1 1
W m = L0 i 2 + LS i2 , (1.41)
2 2
unde L0 este inductivitatea corespunzătoare fluxului în întrefier şi LS este inductivitatea
corespunzătoare fluxului de dispersie.
La electromagnetul de curent continuu, valoarea curentului nu depinde de întrefierul δ.
Dacă se face abstracţie de reacţia armăturii în deplasarea sa, curentul este constant şi
determinat de tensiunea aplicată bobinei şi rezistenţa bobinei: i=U/R .
În figura 1.18 s-a schiţat un electromagnet de curent continuu, cu bobine pe cele două
coloane. S-au trasat liniile mediane magnetice corespunzătoare fluxului util Φ şi fluxurile de
dispersie ΦS1, ΦS2, ΦS3. Fluxului util Φ îi corespunde inductivitatea L0, iar fluxului de dispersie
ΦS inductivitatea LS.

17
 Fig. 1.18. Schiţa unui electromagnet de curent continuu
Forţa portantă este

∂Wm 1 2 dL0 dLS

F= [ ] [ = i
∂δ i 2
+
dδ dδ
. ] (1.42)

Deoarece la un asemenea electromagnet, fluxul de scăpări nu depinde de întrefierul δ,

fiind determinat în esenţă de distanţa între coloanele electromagnetului, rezultă că dL S/dδ=0 şi
deci

1 2 dL0
F= i ,
2 dδ
unde

Φt N Φ N2 N2
L0 = = = =
i i 1 lf 2δ , (1.43)
∑ μA +
μA μ 0 A

unde s-a notat cu:

lf – lungimea liniei medii de flux în fier;
μ=μ0μr – permeabilitatea fierului;
A – aria în întrefier în care există fluxul magnetic Φ

Relaţia (1.43) se poate simplifica dacă se admite că μr ≫ 1 şi deci reluctanţa în fier

lf
Rmf = ≅ 0 . Cu această simplificare expresia inductivităţii corespunzătoare fluxului util este
μA

N 2 A μ0
L0 ≅ .
2δ
De aici rezultă
dL0 2 1
=−N A μ 0 2
dδ 2δ
iar forţa rezultă

−N 2 i 2 A μ0
F= . (1.44)
4 δ2
Forţa se poate exprima şi în funcţie de inducţia prin întrefier, cu aproximaţia că Rmf=0
NiA μ0
Φ=
2δ

18
sau
2
2 δ Φf B ( ¿ )2 =4 δ 2 B
¿= =2 δ ; .
μ0 A μ0 μ20

Această expresie se introduce în relaţia (1.44) şi se obţine

−B 2 A Φ 2
F= = ,
μ0 μ0 A

adică formula lui Maxwell.Forţa este de atracţie, iar semnul minus are semnificaţia micşorării
coordonatei generalizate la deplasarea armăturii. La demonstraţia relaţiei (1.40) nu s-a ţinut
seama de fluxul de dispersie, de umflarea liniilor de câmp în întrefier şi de permeanţa finită a
circuitului de fier.
1.5 Forţe dezvoltate de principalele tipuri de electromagneţi
Electromagnetul plonjor fără opritor. La acest tip de electromagnet forţa se exercită
între spirele bobinei parcurse de curent şi câmpul magnetic de dispersie, care se închide prin
bobină. În figura 1.19 este reprezentat acest tip de electromagnet cu principalele lui
dimensiuni.
Dacă se notează cu θ1 solenaţia pe unitatea de arie a bobinei 2 secţionată longitudinal,
aria elementară dr dx va avea solenaţia

d 2 θ=θ 1 dxdr .

Prin aria dr dx se închide câmpul magnetic de inducţie B, astfel că forţa exercitată

asupra spirei de rază r şi de secţiune dr dx este

d 2 F=θ1 dx dr 2 π r B σ . (1.45)

Fig. 1.19. Electromagnet plonjor fără opritor

Inducţia magnetică Bσ se consideră a fi densitatea de flux de dispersie locală, pe periferia
unui cilindru de lungime dx şi rază r
d Φσ
Bσ = . (1.46)
2 πr dx

19
 Prin introducerea acestei valori în expresia forţei (1.45) se obţine

d 2 F=θ1 dr d Φ σ .

iar forţa totală dezvoltată de electromagnet

r2 x=l
F=θ1∫ dr ∫ d Φσ =θ 1 ( r 2−r 1 ) Φ σ (1.47)
r1 x=0

unde cu Φσ s-a notat fluxul total de dispersie care parcurge bobina electromagnetului.
Se aplică, în absenţa plonjorului, legea circuitului magnetic pe conturul m din figura
1.19 şi se neglijează tensiunea magnetică în carcasa 3 a electromagnetului. Se obţine
θ1 ( r 2−r 1 ) l=Hl

sau
θ1 ( r 2−r 1 ) =H (1.48)

unde H este câmpul magnetic în interiorul electromagnetului în absenţa plonjorului. Expresia

(1.48) se introduce în (1.47) şi se obţine o relaţie simplă pentru forţa dezvoltată de
electromagnet
F=H Φσ . (1.49)

Mărimea fluxului de dispersie Φσ este apropiată de cea a fluxului Φp care trece prin
plonjor la baza acestuia, astfel că relaţia (1.49) se poate scrie sub forma
F=kH Φ p=kH B p A p (1.50)

Uunde s-a notat

k≈0.85 – factor de corecţie;

H= ¿ ;
L

N – numărul de spire al bobinei;

Bp – inducţia magnetică la baza plonjorului;
Ap – aria secţiunii transversale a plonjorului.
Determinarea fluxului de dispersie Φσ. După cum arată relaţiile (1.49) şi (1.50) forţa
se calculează în funcţie de fluxul de scăpări Φσ. Prin aplicarea legii circuitului magnetic pe
conturul n din figura 1.19 se aproximează
x x
¿ =0.1∋ +0.5 H p x +0.3 H p x+U mσ
l l
x
0.1∋ – tensiunea magnetică în întrefierul circular
l
0.5 H p x – tensiunea magnetică medie în plonjor

0.3 H p x+U mσ – tensiunea magnetică în zona bobinei

20
Valoarea tensiunii magnetice în zona bobinei va fi
x
U mσ =0.9∋ −0.8 H p x
l
a cărei valoare medie în intervalul 0 si x este

U mσmed ≅ 0.4 x ¿ −H p .
l ( ) (1.51)

Permeanţa corespunzătoare lungimii x este

π ( r 0 +r 2 ) x
Λ σ= μ0 . (1.52)
r 2−r 0

Se obţine astfel mărimea fluxului de dispersie

0.4 π ( r 0 +r 2 ) x2 μ0 ¿
Φ σ =U mσmed Λσ = −H p . (1.53)
r 2−r 0 l ( )
În relaţia (1.53) se observă că se poate aprecia intensitatea câmpului magnetic la baza
plonjorului
B p Φp Φσ
H p= = = (1.54)
μ A p μ k Ap μ

şi ca urmare se poate scrie expresia fluxului de dispersie în funcţie de poziţia plonjorului

pentru un electromagnet cu dimensiuni cunoscute, adică

¿ A p μk
Φ σ =0.4 μ0 π ( r 0+ r 2 ) x 2 ∋ 2
¿
k A p μ ( r 2−r 0 ) +0.4 π μ 0 ( r 0+ r 2 ) x l
(1.55)
Relaţiile (1.47) şi (1.49) sunt aproximative, din cauza modului de apreciere a tensiunii
magnetice medii în zona bobinei.
Întrefier cilindric la electromagnet plonjor. Conform figurii 1.20 şi relaţiei

δ
Λ=
[ ]
2 π μ 0 r 1+
2
l

δ
a permeanţei între doi cilindri

dΛ
=
2 π μ0 r1 +( δ2 ) ,
dl δ
iar forţa conform relaţiei (1.37) este

δ 2
F=
(
π μ0 r 1+ U
1 m. ) (1.56)
δ
La deducerea forţei s-a neglijat fluxul de umflări.

21
 Fig. 1.20. Plonjor cilindric Fig. 1.21. Plonjor tronconic
Întrefier între două suprafeţe tronconice. În figura 1.21 este reprezentat schematic un
astfel de caz, unde rm este raza medie a trunchiului de con al plonjorului. Permeanţa
întrefierului rezultă
2 π rm μ0 m
Λ= (
x cos α sin α
−x sin α , )
d Λ −2 π r m m μ0
= ,
dx sin α cos α x 2

2 μ 0 π rm m
F=−U m . (1.57)
x2 sin α cos α
Semnul minus în faţa expresiei (1.57) are semnificaţia creşterii forţei la diminuarea lui x.
Forţa se mai poate exprima şi în funcţie de inducţia B 1 existentă în partea cilindrică a
plonjorului. Astfel
2 π rm μ0 U m m
Φ=U m Λ=
x cos α sin α(−x sin α , )
Φ 2 π r m μ0 U m m
B 1=
π r 21
= 2 (
r 1 x cos α sin α
−x sin α , )
de unde

B1 r 21 x cos α
U m=
m
2 μ0 r m (
sin α
− x sin α )

22
care introdus în relaţia (1.57) conduce la

−B 21 r 41 x 2 cos2 α μ0 π r m m
F= 2 2
m x sin α cos α
4 μ20 r 2m(sin α
−x sin α )
sau

−π B 21 r 14 mcos α
F= 2
4 μ0 r m sin α ( m
sin α
−x sin α ). (1.58)

La deducerea relaţiei (1.58) s-a neglijat fluxul de umflări.

Întrefier între două suprafeţe conice. Situaţia aceasta, reprezentată în figura 1.22, este
un caz particular al întrefierului între două suprafeţe tronconice. În consecinţă, relaţia forţei
derivă din relaţia (1.58), unde m=r1tgα, iar rm=r1/2.

Fig. 1.22. Plonjor conic Fig. 1.23. Forţa electromagnetului de rotaţie

Rezultă că

−π B21 r 21 cos2 α
F= 2
x . (1.59)
(
2 μ0 1− sin α cos α
r1 )
Dacă în relaţia (1.59) α=0, adică suprafaţa plonjorului este dreaptă, se obţine

−B 2 π r 21
F= (1.60)
2 μ0

adică formula lui Maxwell aplicată la o suprafaţă circulară. În relaţiile (1.59), (1.60) nu s-a
ţinut cont de fluxul de umflări.
Întrefier format din suprafeţe cilindrice coaxiale. În figura 1.23 este reprezentat un
asemenea sistem de lungime axială m. Permeanţa, cu neglijarea umflărilor la margine este

δ
Λ=
μ0 A
=
(
μ0 r 1 +
2 )
αm
, (1.61)
l 2δ

23
 δ
dΛ
=
(
μ0 m r 1 + )
2 .
dα 2δ
Se poate calcula momentul

δ
1
M = U 2m
dΛ
=U 2m
(
μ0 m r 1 + )
2 . (1.62)
2 dα 4δ

Fig. 1.24. Electromagnet de reţinere

a – schiţa generală; b – piesele polare şi armătura mobilă
Forţa electromagnetului de reţinere. Orice electromagnet cu armătura atrasă este un
electromagnet de reţinere. În sens restrâns, prin electromagnet de reţinere se înţelege un
electromagnet cu o dependenţă accentuată între forţă şi cursă. Cum se indică în figura 1.24, a,
armătura 1, de masă redusă, se află sub acţiunea forţei Fr a unui resort şi şuntează întrefierul
armăturii fixe 2. Pe armătura fixă există o înfaşurare 3 de preexcitaţie parcursă de curentul i
care produce fluxul Φi şi o excitaţie a curentului controlat care parcurge conductorul 4 şi care
produce fluxul Φc de semn contrar cu Φt. Readucerea puternică a forţei portante se datorează
împingerii fluxului în întrefierul armăturii fixe ca urmare a unei variaţii mici a întrefierului δ1.
Din figura 1.24, b, rezultă că fluxul total Φ se împarte în fluxul Φ1 al armăturii mobile şi
fluxul Φ2 de dispersie. Întrucât tensiunea magnetică între punctele m şi n este aceeaşi, în
ipoteza permeanţei infinite a fierului se poate scrie
n
B B
∫ Hdl= μ 1 2δ 1= μ 2 δ2
m 0 0

sau
2 B 1 δ 1=B2 δ 2 (1.63)

unde B1 este inducţia magnetică în întrefierul δ1 şi B2 este inducţia magnetică în întrefierul δ2.
Fluxul total Φ este

24
 2 δ1
Φ=Φ1 +Φ 2=B1 A 1+ B2 A 2=B1 A1 + A2 ( δ2) ,

iar forţa de atracţie a armăturii conform relaţiei (1.38) rezultă

B21 A1 Φ 2 A 1 1
F= = 2
μ0 μ0 2δ ,
( A1 + A2 1
δ2 )
Φ2
F= 2
A 2δ . (1.64)
(
μ 0 A 1 1+ 2 1
A1 δ 2 )
Dacă întrefierul δ1 se măreşte relativ puţin cu factorul a, se admite că fluxul total Φ
rămâne acelaşi, iar forţa rezultă

Φ2
F a= 2
A 2δ . (1.65)
(
μ 0 A 1 1+ 2 1 a
A1 δ2 )
Raportul forţelor este

A2 2 δ 1 2

( )
1+
Fa A1 δ 2 1+k 2
F
=
1+
A2 2 δ 1
a
=
1+ ka
, ( ) (1.66)

A1 δ 2

A2 2 δ1
unde k = reprezintă o constantă a aparatului, care depinde de construcţia lui.
A1 δ 2

Relaţia (1.64) arată că forţa scade mult la o mică creştere a întrefierului de la δ1 la δ1a.
În figura 1.25 se indică curbele date de relaţia (1.66) în funcţie de a, luând ca parametru
constanta k a aparatului. Electromagneţii de reţinere au proprietatea de a fi rapizi, întrucât
forţa lor de atracţie scade la o deplasare foarte mică a armăturii, iar masa armăturii fiind mică,
accelerarea este uşurată prin acţiunea resortului antagonist.

Fig. 1.25. Diagrama Fa/F=f(a)

25
1.6 Factorul de dispersie şi forţa dezvoltată de electromagnet
La un electromagnet, prin flux de dispersie se înţelege fluxul care nu participă la
dezvoltarea forţei utile. Factorul de dispersie σ este definit prin relaţia
Φ
σ= >1 (1.67)
Φu

unde s-a notat cu Φ fluxul magnetic maxim în bobină şi cu Φu fluxul util în întrefier.
Forţa dezvoltată de electromagnet, dată de formula lui Maxwell, se poate scrie sub
forma
2
1 Φ
F= ( ).
2 μ0 A σ
(1.68)

Fig. 1.26. Electromagnet în manta:

a – schiţa permeanţelor; b – circuitul magnetic echivalent.
Determinarea factorului de dispersie σ se face pe baza schemei magnetice echivalente
a electromagnetului şi aprecierea permeanţelor magnetice. Astfel în figura 1.26, a se prezintă
un electromagnet în manta cu permeanţele care se iau în considerare în poziţia deschis, iar în
figura 1.26, b este reprezentată schema magnetică echivalentă. Fluxul care nu produce forţa
utilă este fluxul Φσ5b ale cărui linii de câmp se închid radial faţă de axul electromagnetului.
Există două fluxuri utile
Φu1 – în întrefierul mantalei;
Φu2 – în miezul central.
Ca urmare există doi factori de dispersie şi anume

26
 Φ Φ
σ1= şi σ 2=
Φu 1 Φu 2

iar forţa totală dezvoltată de electromagnet este suma forţelor

2
1 Φ
F 1= ( )
2 μ0 A 1 σ 1
(1.69)

2
1 Φ
2μ A (σ )
F=2 . (1.70)
0 2 2

Factorii de dispersie se calculează din schema echivalentă 1.26, b, prin aplicarea

teoremelor lui Kirchhoff. Se obţine astfel, ţinând cont de relaţia (1.67)
R5 + R 6 + R 7
σ1= (1.71)
R t − ( R 1 + R 2+ R 3 )

R5
σ 2=σ 1 (1.72)
R5 a

unde s-a notat

R4 ( R 5+ R 6+ R 7 )
Rt =R1 + R2 + R3 + (1.73)
R 4 + R5 + R6 + R 7

R5 a R 5 b
R 5= . (1.74)
R5 a + R5 b

Valorile reluctanţelor se calculează fie asimilându-le cu corpuri geometrice simple, fie

considerându-se arii majorate în întrefier. Factorii de dispersie se pot calcula şi cu expresiile
permeanţelor, ţinând seama că Λ=1/R .
1.7 Regimul dinamic al electromagnetului de curent continuu
În studiul electromagnetului efectuat s-a presupus că armătura este în situaţie imobilă.
Dacă armătura este în deplasare, va trebui să se ţină seamă de variaţia inductivităţii în raport
cu timpul. Relaţia de bază este
d Φt di dL
U =Ri + =Ri+ L +i . (1.75)
dt dt dt
Dacă armătura este imobilă dL/dt=0, iar dacă este în mişcare are o valoare finită. În
afară de aceasta, în timpul mişcarii apare fenomenul de histerezis şi curenţi turbionari, ca
urmare a variaţiei în timp a fluxului în materialul magnetic activ al electromagnetului.
Dacă se face abstracţie de saturaţia fierului, de histerezis şi de curenţii turbionari, după
aplicarea tensiunii, înainte ca armătura electromagnetului să se deplaseze, se obţine curentul
în bobină.
−R
i=
U
R
(
1−e L
t
), (1.76)

ca soluţie a ecuaţiei (1.75), unde dL/dt=0.

27
 Cât timp armătura nu este pusă în mişcare forţa de atracţie F a electromagnetului este
mai mică decât forţa rezistentă Fr, care se opune mişcării armăturii. În momentul iniţierii
deplasării armăturii cele două forţe F şi Fr sunt egale

F=c i21 =F r

sau

Fr
i 1=
√ c
. (1.77)

Cu ajutorul relaţiei (1.77) se poate determina timpul t 1 scurs între momentul aplicării
tensiunii bobinei electromagnetului şi momentul începerii deplasării armăturii.
L U
t 1= ln
R Fr . (1.78)
U −R
√ c
La electromagneţii cu miez de fier masiv timpul real de pornire t 1 este de câteva ori
mai mare decât timpul dat de relaţia (1.78) din cauza fenomenului de pătrundere a cămpului
magnetic în piese masive, care nu a fost luat în considerare. Pentru a obţine un timp de pornire
cât mai mic la electromagneţii de curent continuu este necesar ca materialul magnetic activ să
fie lamelat, adică să fie realizat din tole magnetice subţiri (0.5...1 mm), izolate între ele.
Mişcarea liniară a armăturii. La un electromagnet cu întrefierul δ0, la care se neglijează
reluctanţa fierului şi câmpul magnetic de dispersie, valoarea inductivităţii proprii este

N 2 A μ0
L0 = . (1.79)
δ0
t

Dacă în timpul t armătura s-a deplasat cu cursa ∫ vdτ , relaţia inductivităţii devine
0

N 2 A μ0 N 2 A μ0
L= t
=
δ 0−l (1.80)
δ 0−∫ vdτ
0

relaţie în care v este viteza constantă de deplasare a armăturii şi l este cursa efectuată în
timpul t. În acest caz se poate determina variaţia inductivităţii în timp
dL v
=N 2 A μ0
dt t 2
.
( δ 0−∫ vdτ
0
)
Pentru această situaţie relaţia (1.75) devine

N 2 A μ0 di v
U =Ri + t
+ N 2 A μ0 t
i
dt . (1.81)
δ 0 −∫ vdτ δ 0−∫ vdτ
0 0

Soluţia ecuaţiei (1.81) ar putea oferi o imagine a variaţiei curentului în funcţie de timp,
luând ca parametru viteza de deplasare a armăturii. Trebuie însă menţionat că viteza de

28
deplasare însăşi este funcţie de curent, astfel că rezolvarea ecuaţiei (1.81) este dificilă. Totuşi
această ecuaţie arată că dacă dL/dt este mare, curentul în bobina electromagnetului scade
simţitor.
În figura 1.27 este reprezentată oscilograma tipică a curentului la un electromagnet de
curent continuu. În intervalul de timp 0 – t1 armătura este imobilă, iar curentul creşte după
relaţia (1.76); în intervalul de timp t1 – t2 are loc deplasarea armăturii, iar curentul scade. În
momentul t2, armătura s-a imobilizat iar, şi curentul creşte după o curbă exponenţială
corespunzătoare valorii noi obţinute pentru inductivitate.
Scăderea curentului nu este sensibilă la electromagneţii cu curse mici şi viteze reduse.

Fig. 1.27. Reacţia armăturii mobile i=f(t) Fig. 1.28. Determinarea duratei de acţionare
Durata de acţionare. Prin durată de acţionare a unui electromagnet se înţelege timpul
scurs din momentul închiderii circuitului de alimentare a bobinei până în momentul atingerii
armăturii fixe de către armătua mobilă. Pentru determinarea acestui timp se trasează curbele
de magnetizare Φt=f(i), ca în figura 1.28 pentru mai multe valori ale întrefierului δ, cu
condiţia ca δ0 să fie întrefierul cel mai mare, iar δn să fie întrefierul în poziţia atrasă a
armăturii, De aici rezultă că
δ 0 >δ 1> δ 2 >δ 3 …> δ n−1 > δ n .

Dacă se duce dreapta ab arbitrar şi se consideră ca adevărată evoluţia ab pe durata

deplasării armăturii din poziţia întrefierului maxim δ0 la întrefierul δ1, aria Oab reprezintă
lucrul mecanic efectuat de armătura electromagnetului în deplasarea sa. Din condiţiile iniţiale
ale problemei mai rezultă ca i 1 este curentul de pornire, căruia îi corespunde timpul de pornire
t1 calculat cu relaţia (1.78).
Se poate scrie că lucrul mecanic serveşte la variaţia energiei cinetice, abstracţie făcând
de frecări, adică

mv 2
( F−F r ) ∆ δ=∆
2 [ ]
, (1.82)

unde
F este forţa electromagnetului presupusă constantă;
Fr este forţa rezistentă presupusă constantă;

29
 Δδ=δm-1-δm este variaţia întrefierului;

mv 2
∆ [ ]
2
este variaţia energiei cinetice a armăturii în deplasare.

Se observă că pentru punctul a viteza armăturii este nulă, iar în punctul b viteza sa este
v1. Se poate deci admite o viteză medie vm=v1/2. Relaţia (1.82) scrisă pentru evoluţia de la a la
b este

m v 21
( F−F r ) ( δ 0−δ 9 )= 2 ,

de unde se poate extrage viteza

2 ( F−Fr )( δ 0 −δ 9 )
v1 =
√ m
şi se obţine viteza medie vm=v1/2. Durata parcursului (δ0-δ1) rezultă

∆δ δ −δ
∆ t 1= =2 0 1 . (1.83)
vm v1

Alegerea corectă a traseului ab se verifică cu relaţia (1.75)scris sub forma diferenţelor

finite, adică
∆ Φt
U =Ri + , (1.84)
∆t
unde
i1 +i 2
i= ; Δ t= Δ t 1 ; ΔΦ t =Φt 1−Φt 0 . (1.85)
2
Dacă relaţia (1.84) se verifică cu elementele din (1.85) rezultă că evoluţia de la a la b a
fost bine aleasă, iar dacă relaţia (1.85) nu se verifică este necesar să se considere o altă
evoluţie de la a la b.
Se procedează similar şi pentru evoluţiile de la b la c, de la c la d etc. Timpul total de
acţionare este
Δt= Δt 1 + Δ t 2 + Δt 3 +…+ Δt n +t 1 . (1.86)

Dacă se ţine seama de reacţia armăturii, conform cu diagrama din figura 1.29 rezultă
că evoluţia în planul Φt, i de la punctul a, corespunzător momentului iniţial al mişcării
armăturii la punctul d corespunzător întrefierului minim, are loc cu variaţii negative de curent.
În punctul d se stabileşte o inductivitate finală şi deci o constantă de timp finală. Din punctul
d curentul va creşte după relaţia (1.76).
Aria haşurată OadO corespunde creşterii energiei cinetice a pieselor în mişcare, dar şi
frecărilor mecanice şi pierderilor prin histerezis şi curenţi turbionari.
Modificarea timpului de acţionare. Timpul de acţionare a electromagneţilor poate fi
modificat fie în sensul diminuării, fie în sensul creşterii lui.
Pentru a diminua timpul de acţionare se pot lua următoarele măsuri:

30
 - Utilizarea unui miez magnetic lamelat, din tole cu o curbă de magnetizare care să
producă inducţii mari la excitaţii reduse. Utilizarea tolei laminate la rece şi a
aliajelor de tip permaloy conduce la aceste rezultate;
- Masă redusă a armăturii;
- Conectarea în serie cu înfăsurarea bobinei a unei rezistenţe. Această măsură reduce
constanta de timp T=L/R, dar se observă că în funcţionare de durată provoacă
pierderi de energie suplimentare.
Pentru a creşte timpul de acţionare se pot utiliza tole groase sau practica, pe polii
armăturilor, inele metalice. Curenţii turbionari provoacă pierderi suplimentare şi ca
urmare măresc constanta de timp. Efectul final este reducerea vitezei de creştere a
curentului ce parcurge bobina şi deci a fluxului parcurs de electromagnet.

Fig. 1.29. Φt=f(i), cu considerarea reacţiei armăturii.

1.8 Calculul şi proiectarea electromagnetului de curent continuu
Pentru a calcula un electromagnet de curent continuu este necesar a se determina
încălzirea bobinei şi inducţia optimă în miezul feromagnetic.
1.8.1 Bobina electromagnetului. Aceasta se face din sârmă izolată de cupru sau aluminiu pe o
carcasă din material izolant. Izolaţia sărmei poate fi cu bumbac, mătase, email, email-mătase
etc. Izolaţia între straturile bobinei se realizează cu hârtie elecrotehnică. Calităţile materialelor
utilizate în construcţia bobinei sunt date în standardele de stat.
În figura 1.30, a, se indică un desen al bobinei iar în figura 1.30, b, o secţiune
transversală în conductor. Se folosesc următoarele notaţii:
- l – lungimea totală a carcasei şi hârtiei între straturi;
- m – lungimea marginii nebobinate, care uneori este constituită de capacele
carcasei;
- n – grosimea totală a bobinei;
- o – grosimea carcasei interioare;
- p – grosimea învelişului de protecţie a bobinei;
- q – grosimea hârtiei izolante între două straturi;
- d – diametrul activ al sârmei de bobinaj;
- d’ – diametrul sârmei izolate.
Pentru calculul bobinei se mai notează:
- Lm – lungimea medie a unei spire;

31
 - n1 – numărul de spire pe unitatea de lungime a bobinei;
- na – numărul de spire pe unitatea de arie a bobinei;
- N – numărul total de spire;
- R1 – rezistenţa sârmei pe unitatea de lungime;
- Rv – rezistenţa pe unitatea de volum a bobinei;
- R – rezistenţa totală a bobinei;
- Ab – aria netă de bobinaj;
- Vb – volumul net de bobinaj;
- fb – factorul de umplere a bobinajului;
- f – factorul de umplere total, inclusiv al marginilor nebobinate.

Fig.1.30. Bobina electromagnetului:

a – desen al bobinei; b - secţiune transversală în conductor
Pe baza notaţiilor făcute se stabilesc următoarele relaţii de calcul:
Factorul de umplere a bobinajului

d2
π π d 2 n1 ,
4 (1.87)
f b= ' ' =
d ( d +q ) 4 ( d ' +q )

deoarece
l [ m]
=n1 .
d' [ m]

Factorul de umplere a întregii bobine

π d2
N
4 ( 1−2 m ) ( n−o− p )
f= =f b
ln ln

2m p+o
(
f =f b 1−
l)(
1−
n
. ) (1.88)

Numărul de spire pe unitatea de arie a bobinei

32
 n1
n a= . (1.89)
d'+ q
Rezistenţa pe unitatea de volum a bobinei
R v =na R1 . (1.90)

Numărul de spire al bobinei

N= A b na . (1.91)

Rezistenţa bobinei se poate scrie sub una din formele

R=V b R v , (1.92)
4
R=Lm N R1=Lm Nρ . (1.93)
π d2
Solenaţia bobinei în funcţie de tensiunea U de alimentare
U U U
¿=N =N = . (1.94)
R L m N R 1 Lm R 1

Solenaţia bobinei în funcţie de diametrul conductorului

π d2U
¿= . (1.95)
4 ρ Lm

Diametrul conductorului de bobinaj rezultă din relaţia

π d2
N =f b A b ,
4
de unde
4 f b Ab
N= ,
π d2
care introdus în relaţia (1.93), conduce la

4 ρ Lm 4 f b A b 16 ρ Lm f b A b
R=
d 2
πd 2 sau d=
√ π2R
. (1.96)

Încălzirea bobinei electromagnetului de curent continuu. La un electromagnet de

curent continuu, miezul de fier, pe care este plasată bobina, nu constituie o sursă de căldruă,
astfel că se poate considera că în regim staţionar puterea P dezvoltată prin efect Joule este
disipată de suprafeţele interioară şi exterioară ale bobinei. În mod general se poate scrie

P=R I 2=αAθ=2 α Lm lθ , (1.97)

unde
- A este aria celor două supafeţe de cedare a căldurii;
- θ este încălzirea de cedare în raport cu mediul ambiant;
- α este transmisivitatea globală a căldurii (W/m2 grd).

33
 P I2R
θ= = . (1.98)
2 α L m l 2 α Lm l

Din relaţia care exprimă aria activă a bobinajului

π d2 4 fln
4
N =fln se extrage d=
πN √
şi se obţine rezistenţa conductorului bobinei sub o nouă variantă

4 Nρ Lm N 2 ρ Lm
R= = , (1.99)
π d2 fln

care introdusă în relaţia (1.98) conduce la

ρ ¿ 2
θ= ( ),
2 αfn l
(1.100)

relaţie în care NI/l=Hb reprezintă intensitatea câmpului magnetic în miezul bobinei.

În cazul regimului de lucru intermitent schiţat în figura 1.31 unde există timpul de
lucru tl, timpul de pauză tp şi I intensitatea curentului în timpul lucrului se calculează un
curent echivalent pe perioada T=tl+tp
t
I 2e T =I 2 t l sau I 2e =I 2 l =I 2 D c ,
T
Dc este durata de conectare relativă.

În acest mod relaţia (1.100) ia forma

ρ Dc ¿ 2
θ= ( ).
2 αfn l
(1.101)

Relaţia (1.101) este aplicabilă numai dacă perioada T este relativ mică în rapor cu
constanta de timp a încălzirii bobinei, adică mai mică decât un sfert din aceasta.

34
 Fig. 1.31. Regimul intermitent de încălzire

1.8.2 Inducţia magnetică optimă. Un electromagnet are eficienţă maximă dacă energia
magnetică acumulaă în întrefier este maximă. Expresia acestei energii este

Φ2 δ
W m= (1.102)
2 μ0 A

şi are valoarea maximă pentru produsul Φ2δ maxim, adică pentru

d
( Φ 2 δ )=2Φ δ + dδ Φ 2=0 ,
dΦ dΦ
de unde rezultă condiţia
dδ −2 δ
= . (1.103)
dΦ Φ
Maximul energiei magnetice este legat de acceptarea unei solenaţii constante adică
n
Bδ
θ=Rf Φ+ R a Φ=∑ H i l i + =const . (1.104)
i =1 μ0

În ipoteza unui flux de dispersie nul şi a unei secţiuni constante a miezului de fier se
obţine
Φ
U mf + δ=const .
μ0 A

Prin diferenţiere se obţine

d U mf d Φ δ Φ dδ
d Φ+ + =0 (1.105)
dΦ μ 0 A μ0 A

şi ţinând seama de relaţia (1.103) se obţine

d U mf δ 1 dΦ Φ
= = sau = Λ0 = , (1.106)
d Φ μ 0 A Λ0 d U mf U ma

unde Uma este tensiunea magnetică a întrefierului. Relaţia (1.106) arată că pentru punctul
optim de funcţionare a electromagnetului derivata fluxului magnetic în raport cu tensiunea
magnetică a fierului este egală cu permeanţa întrefierului. Această observaţie permite să se
determine grafic, prin încercări succesive, punctul optim de funcţionare, ca în figura 1.32. Se
trasează curba Φ=f(Umf). Se reprezintă segmentele OB=Umf şi BC=Uma. Dacă punctul M de
funcţionare este bine ales se obţine
Φ dΦ
tan α= = adică condiţia (1.106).
U ma d u mf

35
 Fig. 1.32. Relativ la inducţia optimă
1.8.3 Proiectarea electromagnetului de curent continuu
Proiectarea unui electromagnet de curent continuu cuprinde trei etape:
- calculul preliminar;
- proiectarea electromagnetului cu materiale standardizate;
- calculul de verificare.
Principalele relaţii de calcul sunt:
Forţa

B2 A
F= . (1.107)
2 μ0

Legea circuitului magnetic

n
B
¿= δ +∑ H l . (1.108)
μ 0 i =1 i i

Încălzirea
ρ Dc ¿ 2
θ= ()
2 αfn l
(1.109)

Tensiunea de excitaţie

UI =RI=4 ρ Lm ∋ ¿ 2 ¿ (1.110)
πd
Alegerea valorii inducţiei B se face în funcţie de constanta c e a electromagnetului. Din
relaţia forţei rezultă că dimensiunea liniară a ariei este proporţională cu rădăcina pătrată a
forţei. Pe de altă parte dacă întrefierul δ este mai mare, creşte şi lungimea l a bobinei
electromagnetului, fiind astfel necesară o solenaţie mai puternică. Ca urmare, dimensiunea

36
liniară a secţiunii transversale a fierului şi lungimea bobinei determină consumul de material
activ al electromagnetului.

Constanta electromagnetului are expresia

F
ce= √ (1.111)
δ
şi are valori indicate în tabelul 1.1
Constanta electromagnetului ce Tabelul 1.1

Tipul electromagnetului N 12
Ce
m[ ]
Cu armătură fixă în manta 29000
Cu armătură fixă în U 84600...846
Plonjor cu opritor şi întrefier plan 29000...5200
Plonjor cu opritor şi întrefier conic 5200...1180
Plonjor scurt, fără opritor 1180...68
Plonjor lung, fără opritor 68

În funcţie de constanta ce se alege inducţia magnetică în întrefier, pe baza construcţiilor

economice existente.
În anexa A sunt prezentate etapele de calcul preliminar a unui electromagnet plonjor
cu opritor şi întrefier plan.

2 Calculul câmpului magnetic

Câmpul magnetic este o mărime fizică vectorială ce caracterizează spațiul din
vecinătatea unui magnet, electromagnet sau a unei sarcini electrice în mișcare. Acest câmp
vectorial se manifestă prin forțele care acționează asupra unei sarcini electrice în mișcare
(forță Lorentz), asupra diverselor materiale (paramagnetice, diamagnetice sau feromagnetice
după caz).
2.1 Ecuaţiile câmpului magnetic staţionar
În regimul staţionar, legea circuitului magnetic capătă forma teoremei lui Ampere:

∮ Hdl=∫ JndS (2.1)

∂S S

cu forma locală:
rotH =J (2.1’)
Legea fluxului magnetic este:

∮ BndS=0 (2.2)
∂ω

cu forma locală:

37
 divB=0 (2.2’)
O relaţie între B şi H este oferită de legea legăturii între inducţia magnetică şi
intensitatea câmpului magnetic. Pentru medii liniare, de exemplu, avem:
B=μH sau H=vB (2.3)
Dacă la ecuaţiile (2.1), (2.2), (2.3) adăugăm şi condiţii de frontieră corect formulate,
atunci câmpul magnetic (B,H) este unic determinat. Deci, putem studia componenta
magnetică (B,H) a câmpului electromagnetic, independent de componenta electrică (D,E).
2.2 Teorema de unicitate a ecuaţiilor câmpului electromagnetic
Se consideră un domeniu DΣ mărginit de suprafaţa închisă Σ, cuprinzând corpuri şi
câmp electromagnetic. Se presupune că sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- corpurile sunt imobile,
- mediile sunt liniare, izotrope, fără polarizaţie sau magnetizaţie permanentă şi fără
câmp electric imprimat.
În aceste condiţii relaţiile constitutive ale mediilor capătă formele:

D́=ε É , B́=μ H́ , J́=σ É , (2.4)

în care ε şi µ sunt mărimi strict pozitive (ε,µ> 0), iar σ este mărime nenegativă (σ≥0).
În aceste condiţii identitatea energetică fundamentală ia o formă particulară, care
permite stabilirea teoremei de unicitate

∂ 1 1
−∫ ( É × H́ ) ń dA=∫ É J́ dv +∫
Σ DΣ DΣ
(
∂t 2 2 )
É D́+ H́ B́ dv (2.5)

Se notează

P Σ=∫ ( É × H́ ) ń dA , (2.6)
Σ

PJ =∫ É J́ dv ≥ 0 , (2.7)
DΣ

∂y 1 1
W em =∫
DΣ
(
∂x 2 2 )
É D́+ H́ B́ dv ≥ 0 . (2.8)

Cu aceste notaţii, identitatea energetică fundamentală devine

d W em
−P Σ=PJ + . (2.9)
dt
Se poate enunţa următoarea teoremă de unicitate:

Ecuaţiile câmpului electromagnetic au soluţii univoc determinate É ( M ,t ) , H́ ( M , T ) pentru

orice MD, t  0, în toate punctele M ale domeniului şi în toate momentele de timp t  0,
dacă se dau:
- valorile iniţiale ale intensităţii câmpului electric şi a câmpului magnetic în toate punctele
domeniului

38
 É ( M ,0 )=f E ( M ) şi H́ ( M , 0 )=f H ( M ) , pentru orice M  DΣ ,

- condiţiile la limită prin valorile componentelor tangenţiale ale intensităţii câmpului electric
şi ale câmpului magnetic în toate punctele suprafeţei  şi în toate momentele de timp t > 0

Ét ( M , t )=g E ( M ,t ) , H́ t ( M , t ) =g H ( M , t) , pentru orice M Σ,t >0.

Acestea sunt condiţiile de unicitate pentru problema de câmp electromagnetic.

Demonstraţia se face în două etape. Intâi se demonstrează că unor condiţii de unicitate identic
nule le corespunde un câmp electromagnetic identic nul.

Pentru gE = 0 sau/şi gH = 0, rezultă P = 0, iar pentru fE = 0 şi fH = 0 rezultă Wem(0) = 0.

Integrând în timp relaţia (2.9), se obţine
t
0= ∫ P J (τ )dτ +W em ( t )−W em (0)
t=0

sau
t
W em ( t )=− ∫ PJ ( τ )dτ ≤ 0 (2.10)
t=0

Singura situaţie care nu contrazice (2.8) este W em(t) = 0. Atunci, întrucât  > 0 şi µ > 0,
singura soluţie acceptabilă este

É( M , t) ≡0 , H́ (M ,t )≡ 0 . (2.11)

Mai departe, teorema de unicitate se demonstrează prin reducere la absurd. In acest

scop se presupune că există două soluţii distincte ( É' , H́ ' ) şi( É' ' , H́ '' ) , corespunzătoare unor
condiţii de unicitate date. Se formează câmpul diferenţă Éd = É' − É' ' , H́ d = H́ ' − H́ ' ' . Acest
câmp satisface ecuaţiile lui Maxwell, dar în condiţii de unicitate nule. În conformitate cu
teorema ajutătoare câmpul diferenţă este nul, deci cele două soluţii coincid.
2.3 Forţe generalizate în câmp magnetic
Pentru a calcula forţele ce se exercită asupra unui corp în câmp magnetic, lăsăm acel corp să
se deplaseze în direcţia forţei pe o mică distanţă δx şi determinăm lucrul mecanic astfel
obţinut (Fig.2.1). Energia pe care o primeşte sistemul format din câmp magnetic şi corpuri
este dată de relaţia:
n n
dW =∑ pk dt =∑ i k d φk (2.12)
k=1 k=1

Ea se consumă atât pentru creşterea energiei câmpului magnetic, cât şi pentru lucrul mecanic
efectuat de corp în deplasarea lui:
n

∑ ik d φk=d W m + F x δx (2.13)
k =1

39
 Fig. 2.1. Mică deplasare pe direcţia x
Dacă impunem ca, în timpul deplasării corpului, fluxurile spirelor să fie constante, avem

∂Wm
F x =−
∂x |
φ k =ct
, k=1,2,...,n (2.14)

În relaţia (2.13), Fx şi dx pot fi orice cuplu de mărimi al căror produs este lucru
mecanic. De exemplu: forţă inerţială - deplasare, cuplu - unghi, presiune - volum etc. Din
acest motiv, Fx se numeşte forţă generalizată, iar dx, coordonată generalizată. Relaţia (2.14) se
numeşte prima formulă a forţelor generalizate în câmp magnetic.
În relaţia (2.14), energia câmpului magnetic apare ca funcţie de variabilele de stare φk.
Coordonata generalizată x apare ca parametru.
Condiţia ca fluxurile spirelor φk să fie constante este o condiţie teoretică. Dar ea este
îndeplinită pentru spire perfect conductoare. Într-adevăr, oricare ar fi suprafaţa S k cu bordura
∂Sk pe suprafaţa spirei k, din legea inducţiei electromagnetice rezultă că:
∂ φk
=−∮ Edr=0
∂t ∂S k

deoarece în mediul perfect conductor E-0.

În relaţia (2.13), introducem coenergia din relaţia

n
d W ¿m =d
( ∑ ik φk −d W m
k=1
)
şi obţinem
n
0=−d W ¿m + ∑ φk d i k + F x δx
k=1

Dacă impunem ca, în timpul deplasării corpului, curenţii spirelor să fie constanţi, avem:

∂W ¿m
F x=
∂x | i k =ct
k=1,2,...,n (2.15)

Relaţia (2.15) este a doua formulă a forţelor generalizate în câmp magnetic, coenergia
câmpului magnetic apare ca funcţie de variabilele de stare i k . Coordonata generalizată x apare
ca parametru.

40
 Condiţia de a avea curenţii spirelor i k constanţi este o condiţie teoretică. Practic, ea
poate fi îndeplinită dacă plasăm în fiecare spiră o sursă de curent.
2.4 Tensorul lui Maxwell
Forţa globală de natură electromagnetică, ce se exercită asupra domeniului Ω este dată
de fluxul tensorului lui Maxwell definit prin relaţia:

BH DE
(
T́ = B ; H−1́
2 )(
+ D ; E−1́
2 ) (2.16)

pe frontiera domeniului, Ω:

F em=∫ n T́ dS (2.17)
∂Ω

În relaţia (2.16), 1́ este tensorul unitate, iar ”;” este produsul diadic, cu proprietatea:

n ( B; H )=( nB ) H

Demonstraţie. a) Avem:

BH 1
∂Ω
[
F 1=∮ ( nB ) H −n
2 ]
dS=∫ HdivBdv +∫ ( B ∇ ) H
Ω Ω
⏟
↑
dv−∫ gradμ H 2 dv
Ω 2

(2.18)
unde săgeata indică mărimea pe care se aplică operatorul ∇. Menţionăm că la trecerea de la
integrala de suprafaţă, la integrala de volum, normala n se înlocuieşte cu operatorul ∇. Ţinem
cont de legea fluxului magnetic divB=0, de legea circuitului magnetic şi de următoarele
relaţii:
∂D
∫ ( B ∇ ) Hdv=−∫ B× ( ∇ × H ) dv+∫ ∇(B H⏟ )dv=−∫ B× Jdv −∫ B × dv+∫ ∇ B H
⏟ dv
Ω Ω Ω ↑ Ω Ω
∂t Ω ↑ ( )
(2.19)
şi:
1 1 1 1
gradμ H 2= μgrad H 2 + H 2 gradμ=grad ( μHH )+ H 2 gradμ
2 2 2 2
(2.20)
pe care înlocuim în (2.18) şi obţinem:
∂D 1
F 1=∫ J × Bdv +∫ × Bdv+∫ H 2 gradμdv (2.21)
Ω Ω
∂t Ω
2

b) Asemănător, avem:

DE 1
∂Ω
[
F 2=∮ ( nD ) E−n
2 ]Ω Ω
E dv−∫ gradε E2 dv
ds=∫ EdivDdv+∫ ( D ∇ ) ⏟
↑ Ω 2

(2.22)
Ţinem cont de legea fluxului electric divD=ρv, de legea inducţiei electromagnetice şi de
următoarele relaţii:

41
 ∂B
∫ ( D ∇ ) ⏟E dv=−∫ D × ( ∇ × E ) dv +∫ ∇ D E⏟ dv=∫ D × ∂t dv +∫ ∇ D E
⏟ dv
Ω ↑ Ω ( ) Ω ↑ Ω Ω ( )↑

(2.23)
şi:
1 1 1 1
∫ 2 gradε E2 dv= 2 εgrad E 2+ 2 E2 gradε=grad ⏟ + 2 E2 gradε
εE E
Ω ( ) ↑

(2.24)
pe care înlocuim în (2.22) şi obţinem:
∂B 1
F 2=∫ E ρv dv+∫ D× dv − E 2 gradε (2.25)
Ω Ω
∂t 2

c) Ţinând cont de relaţiile (2.21) şi (2.25), forţa globală de natură electromagnetică este:
1 1 ∂D ∂B
F em=F 1 + F2=∫ J × Bdv−∫ H 2 gradμdv +∫ E ρv dv−∫ E2 gradεdv+∫ × Bdv+∫ D × dv
Ω Ω
2 Ω Ω
2 Ω
∂ t Ω
∂t

Termenii:

BH
(
T´m= B ; H −1́
2 ) (2.26)

DE
(
T́ e = D ; E−1́
2 ) (2.27)

exprimă tensorul tensiunilor magnetice şi pe cel al tensiunilor electrice. Cu excepţia

∂D ∂B
termenilor ∫ × Bdv şi ∫ D × dv , care sunt neglijabil, aceşti tensorii dau chiar forţele
Ω
∂ t Ω
∂t
de natură magnetică şi electrică ce rezultă din integrarea relaţiilor:

1 1 dμ
f m=J × B− ( H 2 gradμ ) + grad H 2 τ
2 2 dτ ( ) (2.28)

1 1 dε
f e =ρv Ev− ( E2 gradε ) + grad E 2 τ
2 2 dτ ( ) (2.29)

În regimul staţionar al câmpului magnetic şi în regimul cvasistaţionar, avem doar componenta

magnetică T´m . În electrostatică şi în regimul cvasistaţionar anamagnetic, avem doar
componenta electrică T́ e .

Cuplul de natură electromagnetică cem ce se exercită asupra domeniului Ω poate fi

calculat cu:

c em =∮ r ×n T́ em dS (2.30)
∂D

unde r este vectorul de poziţie al punctului de integrare, în raport cu punctul în care se

calculează cuplul, şi în cazul cuplului putem distinge cele două componente magnetică şi
electrică.

42
3 Utilizarea unui program de element finit (FEMM)
FEMM (Finite Element Method Magnetics) este o suită de programe ce rezolvă
probleme magnetostatice de frecvenţă joasă. Programele rezolvă în mod curent probleme
bidimensionale în domenii plane şi axisimetrice. FEMM este divizat în trei părţi:
1. Preprocesorul (femme.exe). Acesta este un program de tip CAD pentru realizarea
geometriei modelului, pentru definirea proprietăţilor materialelor şi pentru definirea
condiţiilor de frontieră. Pot fi importate şi fişiere Autocad cu extensia dxf pentru a facilita
analiza geometriilor existente în acest format.
2. Rezolvatorul (fkern.exe). Rezolvatorul citeşte un set de date ce descriu problema şi rezolvă
ecuaţiile lui Maxwell în vederea obţinerii valorilor mărimilor ce descriu câmpul magnetic în
domeniul ales.
3. Postprocesorul (femmview.exe). Acesta este un program care afişează câmpul magnetic
rezultat în urma calculului sub forma unor linii de câmp sau sub formă de densităţi de flux
magnetic. Deasemenea, programul permite utilizatorului atât să observe care sunt valorile
diferitelor mărimi magnetice în puncte arbitrar alese cât şi să evalueze diferite integrale şi
grafice ale mărimilor de interes pe un anumit contur predefinit.
Mai sunt folosite şi alte două programe dedicate afişării corecte a rezultatelor:
- triangle.exe. Triangle împarte toată geometria modelului într-un număr mare de
triunghiuri, o etapă vitală a metodei elementului finit. Această aplicaţie a fost creeată
de Jonathan Shewchuk, ea putând fi găsită şi pe pagina de Internet a universităţii
Carnegie-Mellon sau pe Netlib;
- femmplot.exe. Acest mic program este folosit pentru a afişa grafice bidimensionale.
Este posibilă deasemenea salvarea şi vizualizarea oricăror fişiere în formatul Extended
Metafile (emf).

43
3.1 Condiţiile de frontieră
Este necesară o discuţie despre condiţiile de frontieră pentru ca utilizatorul să fie
capabil să definească un număr adecvat de astfel de condiţii pentru a obţine o soluţie atât
corectă cât şi unică. În cazul FEMM, condiţiile de frontieră sunt de trei tipuri:
• Dirichlet. În cazul acestui tip de condiţie de frontieră valoarea lui A este definită în mod
explicit pe frontieră, de exemplu A=0. Acest tip de condiţie de frontieră este cel mai des
folosită când se doreşte definirea lui A=0 cu scopul de a nu permite fluxului magnetic să
treacă de frontieră.
• Neumann. Această condiţie de frontieră permite specificarea derivatei pe direcţia normalei a
∂A
vectorului A de-a lungul frontierei.În mod obişnuit, de-a lungul frontierei se foloseşte =0
∂n
pentru a forţa fluxul să treacă de frontieră la exact 90º faţă de frontieră. Se foloseşte cu succes
când problema impune interfeţe realizate din metale de înaltă permeabilitate.
• Robin. Condiţia de frontieră de tip Robin este, de fapt, o îmbinare între cea de tip Dirichlet
şi cea de tip Neumann, apărând, deci, o relaţie între valoarea lui A şi derivata sa pe direcţia
normalei la frontieră. Un exemplu de astfel de condiţie de frontieră este următorul:
∂A
+ cA=0
∂n
Acest tip de condiţie de frontieră este cel mai des folosită de FEMM în problemele în
care intervin curenţii turbionari la interfeţele cu corpuri care permit trecerea acestor curenţi la
adâncime mică.
În cazul în care nu se specifică nici o condiţie de frontieră fiecare frontieră este setată
implicit la cea de tip Neumann. Totuşi, se impune definirea unei alte condiţii de frontieră
pentru a obţine o soluţie unică.
3.2 Analiza prin metoda elementului finit

Fig 3.1. Exemplu de discretizare a unui domeniu (statul Massachusetts)

44
 Pentru problemele axisimetrice, este impusă valoarea A=0 pe o linie pe care r=0. În
acest caz, se poate obţine o soluţie corectă fără o definire explicită a vreunei condiţii de
frontieră, atâta timp cât o parte a frontierei se întinde de-a lungul liniei pe care r=0.
Deşi ecuaţiile diferenţiale care îl descriu pe A sunt aparent compacte, este foarte dificil
a se obţine soluţii viabile chiar şi în cazul geometriilor simple. Aici intervine metoda
elementului finit. Ideea de bază a acestei metode este împărţirea domeniului într-un număr
mare de zone, fiecare zonă având cea mai simplă geometrie posibil (de exemplu, triunghiuri).
De exemplu, Figura 3.1 evidenţiază harta statului Massachusetts împărţită în mici triunghiuri.
În zonele delimitate de fiecare triunghi se aproximează corect valoarea lui A printr-o funcţie
foarte simplă.Dacă se foloseşte un număr suficient de mic de astfel de zone, valoarea
aproximată a lui A se apropie foarte mult de cea reală.
Avantajul discretizării domeniului într-un număr de mici elemente este acela că
problemele de magnetism sunt transformate din unele uşor de enunţat dar greu de rezolvat în
unele relativ simple însă cu un volum mare de calcul.
În mod special, discretizarea problemei derivă în rezolvarea unei probleme de algebră
liniară cu zeci sau chiar sute de necunoscute. Există totuşi algoritmi care permit calculatorului
să rezolve aceste sisteme de ecuaţii în câteva secunde.
FEMM foloseşte triunghiuri la discretizarea domeniului. Pentru fiecare element al
domeniului astfel discretizat, soluţia este aproximată printr-o interpolare liniară a valorilor lui
A pe cele trei drepte ale triunghiului.Problema de algebră liniară este formulată prin alegerea
lui A pe principiul efortului minim de calcul.
4 Modelarea unui electromagnet de curent continuu cu circuit magnetic echivalent
În figura 4.1 este prezentată schema electromagnetului de curent continuu şi cu
principalele dimensiuni ale acestuia.

Fig. 4.1. Schema electromagnetului

45
unde:
- l = 50 mm;
- g = 20 mm;
- w = 180 mm;
- d= 2 mm;
- bobina este realizată din Cupru;
- numarul de spire al bobinei N = 2000;
- curentul de excitaţie al bobinei I = 2 A;
- circuitul magnetic este realizat din Fier cu permeabilitatea μr = 1000.
Acest electromagnet este de tipul EI la care armătura mobilă execută o mişcare de
translaţie. Electromagnetul se foloseşte în numeroase industrii şi dispozitive cum ar fi: în
industria deşeurilor pentru a extrage fierul şi alte metale, pentru manevrarea tablelor
feromagnetice în fabrici şi uzine, în construcţia electromagneţilor de reţinere a uşilor.
În figura 4.2 este reprezentat traseul fluxului magnetic atunci când bobina este alimentată.

Fig. 4.2. Traseul fluxului magnetic prin circuit

Calculul fluxului magnetic se face în ipoteze simplificatoare care neglijează fluxul de
dispersie şi care presupun fluxul fascicular repartizat uniform în secţiune. Datorită acestor
ipoteze vectorii B́ şi H́ se consideră ca fiind aceeaşi în oricare punct al unei secţiuni pe axa
circuitului magnetic şi orientaţi omoparalel cu normala la secţiunea respectivă.
Se consideră un paralelipiped dreptunghic din material feromagnetic ca în figura 4.3.
Acesta este supus unei tensiuni magnetice Um , prin el trece un flux magnetic φ. Mărimea
definită de raportul dintre tensiunea magnetică U m şi fluxul magnetic φ se numeşte reluctanţă
magnetică.

46
 Um A
Rm = [ ]
φ Wb
(4.1)

l l
Rm = = (4.2)
μs μ0 μr s

unde:
- l – lungimea paralelipipedului;
- s – secţiunea paralelipipedului;
- μr – permeabilitatea relativă ;
- μ0=4π10-7 permeabilitatea absolută a vidului.

Fig. 4.3. Paralelipiped dreptunghic supus unei tensiuni magnetice

În figura 4.4 sunt reprezentate reluctanţele magnetice ce apar în electromagnet atunci
când bobina este alimentată.

Fig. 4.4. Reluctanţe magnetice în electromagnet

Datorită simetriei electromagnetului:
- Rm1=Rm2=Rm6=Rm7
- Rm3=Rm5
- Rmδ1=Rmδ3

47
 Pentru calcularea electromagnetului, circuitului magnetic i se construieşte circuitul
electric echivalent din figura 4.5.

Fig. 4.5. Circuit electric echivalent

Din teorema I a lui Khirchhoff în nodul A obţinem:
φ 1+ φ2−φ=0

Din teorema a II-a a lui Khirchhoff pe ochiul I obţinem:

φ 1 ( 2 Rm 1 + Rm 3 + Rmδ 1 ) +φ ( R m 4 + Rmδ 2 ) =θ

Din teorema a II-a a lui Khirchhoff pe ochiul II obţinem:

φ 2 ( 2 Rm 1 + Rm 3 + Rmδ 1 ) +φ ( R m 4 + Rmδ 2 ) =θ

Sistemul de ecuaţii va fii:

φ1 + φ2−φ=0

{φ1 ( 2 R m 1+ R m 3+ R mδ 1 ) +φ ( Rm 4+ R mδ 2 )=¿
φ2 ( 2 R m 1+ R m 3+ R mδ 1 ) +φ ( Rm 4+ Rmδ 2 )=¿
(4.3)

Din ecuaţia (4.2) reluctanţele magnetice sunt:

L l l
R m 1= ; Rm 3 = ; Rm 4=
μ0 μr s μ0 μr s μ0 μr s

δ δ
Rmδ 1= ; Rmδ 2= (4.4)
μ0 s μ0 s

Marimile L, l, s şi s` sunt prezentate în figura 4.6.

48
 Fig. 4.6. Reprezentare lungimi şi secţiuni pentru calculul reluctanţelor
Din sistemul de ecuaţii (4.3) fluxul prin bobină este:

¿ 2∋ μ0 s μr s
φ=2∋ = ¿ (4.5)
2 Rm 1 + Rm 3 + Rmδ 1 +2 R m 4 +2 Rmδ 2 ls + 2 Ls +δ μr s + 2ls+2 δ μr s

Energia magnetică este:

NIφ N 2 I 2 μ0 s μ r s
W m= = (4.6)
2 ls +2 Ls + δ μr s +2 ls+2 δ μ r s

Forţa este:

N 2 I 2 μ0 s μr s
−∂
−∂ W m ls + 2 Ls +δ μr s + 2ls+2 δ μr s (4.7)
F δ= =
∂δ ∂δ

N 2 I 2 μ0 s μr s (2 μ r s+ μ r s )
F δ= 2
( ls +2 Ls + δ μ r s +2 ls+ 2 δ μ r s )
Pentru δ = 1 mm valorile reluctanţelor, fluxurilor, energiei şi forţei sunt:
- Rm1= 198.943 kA/Wb
- Rm3= 101.461 kA/Wb
- Rm4= 50.730 kA/Wb
- Rmδ1= 1989.436 kA/Wb
- Rmδ2= 994.718 kA/Wb
- φ = 0.00176 Wb
- φ1 = 0.00176 Wb
- φ2 = 0.000885 Wb
- Wm= 3.539 J/m3
- Fδ= 3166.04 N
În figura 4.7. este reprezentată caracteristica statică a electromagnetului studiat, obţinută prin
calcule.

49
 3500

3000

2500

2000

F [N]
1500

1000

500

0
0 20 40 60 80 100 120

δ [mm]

Fig. 4.7. Caracteristica statică (F=f(δ))

Se observă că la întrefier mic forţele sunt foarte mari şi acestea scad cu creşterea întrefierului.
- δ = 1 mm F = 3116.04 N
- δ = 2 mm F = 881.36 N
- δ = 3 mm F = 408.89 N
- δ = 4 mm F = 235.07 N
- δ = 5 mm F = 152.44 N
- δ = 6 mm F = 106.80 N
- δ = 7 mm F = 78.96 N
- δ = 8 mm F = 60.74 N
- δ = 9 mm F = 48.17 N
- δ = 10 mm F = 39.14 N
- δ = 20 mm F = 9.91 N
- δ = 30 mm F = 4.42 N
- δ = 40 mm F = 2.49 N
- δ = 50 mm F = 1.59 N
- δ = 100 mm F = 0.401 N
5 Modelarea unui electromagnet de curent continuu cu FEMM
În figura 5.1 este prezentată schema electromagnetului în preprocesare cu
dimensiunile prezentate în figura 4.1.

50
 Fig. 5.1. Schema electromagnetului
Deoarece Femm foloseşte triunghiuri la discretizarea domeniului, aproximând soluţia
printr-o interpolară liniară a valorilor potenţialului magnetic, A pe cele trei drepte ale
triunghiului, pentru a nu discretiza la infinit, electromagnetul se aşeaza într-un chenar ca în
figura 5.2. Liniile chenarului au condiţia de frontieră Dirichlet, A=0, dacă această condiţie nu
ar fi impusă, liniile fluxului ar fi atrase de chenar şi rezultatele ar fi eronate.
Împarţirea domeniului în triungiuri se numeşte mesh. Cu cât triungiurile sunt mai
mici, mesh-ul este mai fin şi rezultatele mai exacte, dar şi timpul de calcul este mai mare. În
figura 5.3 este prezentat electromagnetul cu domeniu discretizat.

Fig. 5.2. Electromagnet încadrat în chenar cu potenţial magnetic 0

51
 Fig. 5.3. Discretizarea domeniului cu triunghiuri
Pentru a obţine rezultate cât mai exacte fără a creşte timpul de calcul foarte mult,
mesh-ul se face mai fin în zonele importante. Acestea sunt în întrefier pe unde trec liniile de
flux. Pentru a face asta se construiesc nişte „buzunare” ca în figura 5.4.

Fig. 5.4. Electromagnet cu mesh fin în zonele importante

Fluxul magnetic care apare prin circuit atunci când bobina este alimentată este
prezentat în figura 5.5. Un avantaj a folosirii programului este că fluxul de dispersie nu mai
este neglijat, după cum se observă şi în figură.

Fig. 5.5 Liniile fluxului magnetic şi sensul acestora

Repartizarea inducţiei magnetice în electromagnet este reprezentată în figura 5.6

52
 Fig. 5.6. Inducţia electromagnetică şi valorile ei

Inducţia magnetică este deasemenea folositoare pentru a

"simţi" care sunt valorile fluxului magnetic în anumite părţi
ale modelului. Atunci când este selectată opţiunea de
afişare a inducţiei magnetice aceasta apare însoţită de o hartă
de culori cu valori atribuite fiecărui culoare.

Măsurarea forţei poate fi facută prin două metode. Prin desenarea unui contur în jurul
armăturii mobile sau prin utilizarea butonului block care permite definirea unui subdomeniu
în interiorul domeniului soluţiilor, atât asupra conturului cât şi subdomeniului li se pot face
integrale de volum în vederea calculului energiei stocate. Ambele metode duc la acelaşi
rezultat. Desenarea chenarului este o metoda mai grea dar utilă în cazul în care dorim să
selectăm forme neregulate. În figura 5.7 este măsurată forţa prin utilizarea butonului block la
un întrefier de 1 mm.

Fig. 5.7. Măsurarea forţei

53
 La creşterea întrefierului fluxul magnetic este dispersat mai mult în afara
electromagnetului după cum se observă în figura 5.8. la un întrefier de 6 mm. Datorită măririi
fluxului de scăpări forţa scade de la valoarea de 3343.71 N (δ = 1mm) la 125.66 N (δ = 6mm).

Fig.5.8. Creşterea fluxului de dispersie cu mărirea întrefierului

În figura 5.9. este reprezentată caracteristica statică F=f(δ) a electromagnetului studiat
pentru un material linier (Fe cu μr=1000). Sunt considerate liniare acele circuite magnetice a
căror permeabilitate magnetică este constantă. În această categorie putem include şi circuitele
confecţionate din materiale feromagnetice dacă punctul lor de funcţionare rămâne întotdeauna
în zona liniară a curbei de magnetizare. Pentru ca acest grafic sa fie reprezentat au fost făcute
masurători a forţei la diferite mărimi a întrefierului începând de la 1 mm până la 100 mm cu
un pas de 0.1 mm. Aceste măsurători au fost făcute automat cu ajutorul limbajului Lua.
Limbajul Lua a fost folosit pentru a adăuga facilităţi de scripting FEMM-ului. Setul de
comenzi folosit şi semnificaţia acestora sunt prezentate în Anexa B.

4000

3500

3000

2500

F [N] 2000
1500

1000

500

0
0 20 40 60 80 100 120
δ [mm]

Fig. 5.9. Caracteristica statică F=f(δ) realizată cu ajutorul FEMM-ului

54
Din grafic citim următoarele valori:
- δ = 1 mm F = 3343.71 N
- δ = 2 mm F = 955.04 N
- δ = 3 mm F = 453.00 N
- δ = 4 mm F = 266.28 N
- δ = 5 mm F = 176.19 N
- δ = 6 mm F = 125.63 N
- δ = 7 mm F = 94.29 N
- δ = 8 mm F = 73.47 N
- δ = 9 mm F = 58.89 N
- δ = 10 mm F = 48.25 N
- δ = 20 mm F = 12.27 N
- δ = 30 mm F = 5.01 N
- δ = 40 mm F = 2.45 N
- δ = 50 mm F = 1.32 N
- δ = 100 mm F = 0.116 N

Materialele neliniare sunt cele la care dependenţa B́=μ H́ nu este liniară. În figura
5.10 este reprezentată caracteristica B=f(H) pentru un material neliniar iar în figura 5.11
caracteristica statică F=(δ) pentru materialul neliniar.

Fig. 5.10. Dependenţa B=f(H)

55
 1800

1600

1400

1200

1000
F [N]
800

600

400

200

0
0 20 40 60 80 100 120
δ [mm]

Fig. 5.11. Caracteristica statică F=f(δ) pentru un material neliniar

Din grafic citim următoarele valori:

- δ = 1 mm F = 1671.58 N
- δ = 2 mm F = 985.38 N
- δ = 3 mm F = 488.73 N
- δ = 4 mm F = 283.05 N
- δ = 5 mm F = 185.49 N
- δ = 6 mm F = 131.35 N
- δ = 7 mm F = 98.102 N
- δ = 8 mm F = 76.13 N
- δ = 9 mm F = 59.57 N
- δ = 10 mm F = 49.73 N
- δ = 20 mm F = 12.51 N
- δ = 30 mm F = 5.09 N
- δ = 40 mm F = 2.49 N
- δ = 50 mm F = 1.34 N
- δ = 100 mm F = 0.117 N

56
6 Concluzii
Electromagnetul de curent continuu este un aparat care exercită forţe foarte mari, cu
cât creşte distanţa dintre armătura mobilă şi cea fixă, fluxul de dispersie creşte şi forţa de
atracţie între cele două scade.
Pentru metoda analitică stabilirea circuitului electric echivalent se bazează pe o
corectă apreciere a fluxurilor de scăpări şi pe neglijarea acestora când aportul lor în ceea ce
priveşte stabilirea fluxului în întrefier este minimal. Procedând astfel se obţine un circuit
magnetic complicat, iar rezolvarea problemei devine dificilă. De aceea fluxul de dispersie este
neglijat şi asta face ca între cele două metode sa apară o eroare destul de mare după cum se
observă şi în tabelul 6.1. La un întrefier de 10 cm eroarea ajunge la 70 %.
Între cele două metode, la calcularea forţelor, au apărut diferenţe mari cum ar fi:
- la un întrefier de 1 mm, prin metoda analitică am obţinut o forţă de 3116.04 N iar cu
FEMM o forţă de 3343.71 N
- la un întrefier de 10 mm, prin metoda analitică am obţinut o forţă de 39.14 N iar cu
FEMM o forţă de 49.18 N

Tabel 6.1

δ [mm] Eroarea [%]

1 7.3
2 8.35
3 10.78
4 13.27
5 15.57
6 17.62
7 19.41

57
 8 20.95
9 22.23
10 23.28
20 23.78
30 13.29
40 1.47
50 16.93
100 70.93

Comparând forţa portantă atunci când circuitul magnetic este din material liniar cu cel
din material neliniar observăm că se până la un întrefier de 2 mm forţa este mai mare la cel cu
material liniar iar după 2 mm forţa este mai mare la cel cu material neliniar.
Pentru a mării forţa portantă a unui electromagnet se pot face următoarele modificări:
- pentru întrefier mai mare, circuitul magnetic să fie făcut din materiale neliniare;
- să se crească numărul de spire al bobinei;
- să se mărească curentul.

7 Anexe
Anexa A
Calculul preliminar al unui electromagnet plonjor cu opritor şi întrefier plan.
Date iniţiale:
- forţa minimă (la întrefier maxim) Fmin=500 N;
- forţa maximă (la întrefier minim) Fmax>3000 N;
- întrefierul maxim δmax=4 mm;
- tensiunea de alimentare în curent continuu U=120 V (+5%, -15%);
- durata relativă de conectare Dc=0.1;
- încălzirea înfăşurării θ=40°C;
- temperatura mediului ambiant 35°C;
- materialul miezului magnetic OL 38.
Dimensiunile principale ale electromagnetului sunt schiţate în figura A.1. Pentru
asigurarea culisării plonjorului este necesar a se asigura un întrefier radial de 1.5 mm, care va
fi constituit dintr-un tub de alamă. În aprecierea forţei minime se consideră şi forţa
gravitaţională care, dacă electromagnetul are plonjorul vertical, intervine cu greutatea
plonjorului şi cu forţa de frecare aferentă.

58
 Fig. A.1. Schiţa electromagnetului plonjor cu întrefier plan

Fig. A.2. Curbele B=f(ce) şi l/(r2-r1)=f(ce)

Etapele calcului preliminar:
1. Constanta electromagnetului, relaţia (1.111)

ce=
√ F min
δ max

ce= √500 =5600

−3
4 × 10
Se încadrează în clasa electromagneţilor plonjori cu opritor şi întrefier plan din tabelul 1.1
2. Inducţia magnetică în întrefier B0 din figura A.2.
B0=0. 93 T

3. Din relaţia (1.111) respectiv (1.60)

2 μ0 F
r 1=
√ πB
2

2× 4 π ×107 ×500
r 1=
√ π ×0.93 2
≈ 2.15× 105 m

4. Solenaţia necesară se obţine din relaţia (1.108), luându-se ∑ H i l i ≈ 0.3∋¿ ¿

Bδ
¿=
0.7 μ 0

0.93 × 4 ×10−3
¿= =4230 A
0.7 × 4 π ×10−7

59
 5. Lungimea l a miezului de fier. Cu notaţiile din figura A.1 relaţia (1.109) devine
ρ Dc ¿ 2
θ=
2 α ( r 2−r 1 ) l ()
Din figura A.2 se alege l/(r2-r1)=5, care introdus în relaţia lui θ conduce la

5 ρ D c ( ¿ )2
l=
√
3

2 αfθ

5× 2.13 ×10−4 × 0.1× 42302

l=
√
3

2× 11.8 ×0.45 × 40
=0.7 m

Rezistivitatea la temperatura θt=θ+θa=75°C

ρ=ρ20 [ 1+ α R ( θ t−20 ) ]

ρ=1.72×10−3 ( 1+ 4.39 ×10−3 ×55 )=2.13 ×10−8 Ωm

Coeficientul de transmisie a căldurii α

W
α =11.8 2
m grd
Factorul de bobinaj total f
f=0.45
6. Raza r2. Din raportul
l
=5 rezultă r 2= l +r 1
r 2−r 1 5

0.077
r 2= +2.15 ×10−2 ≈ 3.7 ×10−2 m
5
7. Raza r3. Din relaţia de egalitate aproximativă a ariilor:

π r 21=k f ( r 23−r 22 ) π

unde kf ţine seama că mantaua electromagnetului are o inducţie magnetică mai mică decât
plonjorul

r 21
r 3= r +
√
2

kf
2
2

√
2
r 3= ( 3.7 × 10 ) + −2 2 ( 2.15× 10−2 )
0.8
=4.5× 10−2 m

8. Diametrul conductorului rezultă din relaţia (1.110)

d= 4 ρ ( r 1 +r 2 ) ∋ ¿ ¿
√ U

60
 4 ×2.13 ×10−8 ( 2.15+3.7 ) ×10−2 × 4230
d=
√ 120
−3
=0.42 ×10 m

9. Numărul de spire al bobinei. Din relaţia (1.88) se scoate

4 fnl
N=
π d2
n=r 2−r 1

4 ×0.45 ×1.55 ×10−2 × 1.1× 10−2

N= =3890 spire
π ×0.422 ×10−6

n=( 3.7−2.15 ) × 10−2=1.55 ×10−2 m

10. Rezistenţa bobinei. Din relaţia (1.93)

2r 1+2 r 2 4 4 ( r 1 +r 2 ) Nρ
R=π Nρ =
2 π d2 d2

4 ( 3.7+2.15 ) ×10−2 ×3890 × 2.13× 10−8

R= =1102 Ω
0.422 × 10−6
11. Curentul prin bobină
U
I= ;
R
120
I= ≈ 1.09 A
1102
12. Densitatea de curent pe durata de conectare
4 ×l
J=
π ×d 2
4 ×1.09 A
J= 2 −6
=7.89 ×106 2
π ×0.42 × 10 m

Calculul de verificae a electromagnetului, după ce în prealabil se stabilesc dimensiuni

standardizate pentru conductorul de cupru şi izolaţii, se referă în special la calculul forţei, care
trebuie asigurată la tensiunea minimă de 120 V – 15%, adică la 102 V şi la încălzire, care nu
trebuie să depăşească limita impusă la tensiunea 120V + 5%, adică la 126 V. Trebuie observat
la calculul preliminar, că forţa este produsă şi de fluxul de umflări ale întrefierului.
Determinarea forţei, cu precizie mare, este posibilă prin evaluarea cât mai exactă a
permeanţelor de dispersie ale electromagnetului.

61
Anexa B
Codul Lua:
for i=1,1001 do
mi_analyze ()
mi_loadsolution ()
mi_selectgroup (1)
mi_move_translate (0,-0.1)
mo_selectblock (1)
fx=mo_blockintegral (19)
print (fx)
end
Dupa ce codul Lua a fost incărcat cu opţiunea Open Lua Script, pentru un numar de
1000 de măsurători (de la 1 la 1001) FEMM-ul va efectua următoarele operaţii:
- analizează problema;
- încarcă soluţiile;
- selectează grupul 1 (grupul 1 este armătura mobilă);
- mută grupul 1 cu 0.1 pe direcţia y (mărind întrefierul cu 0.1 mm)
- selectează grupul 1
- calculează forţa cu ajutorul integralei. (în tabelul A.1 sunt prezentate opţiunile de
calcul ale funcţiei blockintegral)
- afişează valoarea integralei calculate.
Tabelul A.1

62
Tip Denumire
0 AJ
1 A
2 Energia câmpului magnetic
3 Pierderile prin histerezis şi/sau îmbinare
4 Pierderi Joule
5 Aria secţiunii transversale prin bloc
6 Pierderile totale
7 Curenţii totali
8 Integrala lui Bx (sau Br) asupra blocului
9 Integrala lui By (sau Bz) asupra blocului
10 Volumul blocului
11 Componenta pe x (sau pe r) a forţei Lorentz în regim staţionar
12 Componenta pe y (sau pe z) a forţei Lorentz în regim staţionar
13 Componenta pe x (sau pe r) a forţei Lorentz în regim tranzitoriu
14 Componenta pe y (sau pe z) a forţei Lorentz în regim tranzitoriu
15 Componenta tranzitorie a cuplului dat de forţa Lorentz
16 2X component of Lorentz torque
17 Magnetic field coenergy
18 x (or r) part of steady - state weighted stress tensor force
19 y (or z) part of steady - state weighted stress tensor force
20 x (or r) part of 2X weighted stress tensor force
21 y (or z) part of 2X weighted stress tensor force
22 Steady - state weighted stress tensor torque
23 2X component of weighted stress tensor torque
24 R^2 (i.e. moment of inertia density)
Bibliografie
[1] G. Hortopan, „Aparate electrice”, ediţia a doua, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti,
1972
[2] Curs „Teoria câmpului electromagnetic”, partea a doua, Ioan Florea Hănţilă
[3] „Teoria câmpului electromagnetic” Curs predat la Facultatea Electrotehnică 1996-1998,
2001-2002
[4] „Câmpul electromagnetic variabil în timp” , Ioan Florea Hănţilă, Mihai Vasiliu
[5] „Câmp magnetic” http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mp_magnetic
[6] „Electromagneţi”
http://www.scritub.com/stiinta/fizica/ELECTROMAGNEI2341831310.php
[7] „Teoria câmpului electromagnetic”
http://www.scribd.com/doc/62702350/Teoria-Campului-Electromagnetic
[8] „Electromagnet” http://en.wikipedia.org/wiki/Electromagnet

63