Cursul 4

IZVOARELE SCRISE DESPRE ISTORIA POLITICĂ A GEŢILOR ÎN

SEC. 6-4

SITUAŢIA POLITICĂ ÎN BALCANI ÎN SEC. 6-4 î.e.n.

Spre sfârşitul sec. al 6-lea, sub Darius (522-486), Imperiul persan ajunge la
maxima lui strălucire. În urma expedi ției organizate în 513/512 împotriva
sci ților, cei mai periculoşi şi numeroşi barbari din zonă, Darius îşi extinde
stapânirea asupra Pen. Balcanice, cu precădere asupra zonei litorale şi a cetă ților
grecești, care era zona de maxim interes economic. Demonstra ția de for țǎ, deşi
calificată de izvoarele greceşti ca o nereuşită, împiedică vreme de douǎ secole
expansiunea sci ților spre vest, iar Tracia este transformatǎ în satrapia Skudra. În
500-494 se răscoală împotriva stǎpânirii persane cetãţile greceşti din Asia Micã, în
frunte cu Miletul. Atena şi Eretria sprijinã destul de timid aceastã rãscoalã,
oferindu-i însă lui Darius pretextul suficient pentru o intervenţie în Grecia. Drept
urmare, se declanşeazã aşa-zisele rãzboaie medice. În 492 şi 490 Darius
organizează douǎ expedi ții îndreptate împotriva Greciei. Dacă prima expedi ție
este una de succes, în ceea de-a doua, din 490, suferă o grea înfrângere la
Marathon din partea atenienilor conduşi de generalul Miltiade. Ulterior Imperiul
persan trece printr-o perioadã criticã care întrerupe ofensiva din Grecia. Mai precis,
în 486 izbucneşte o rãscoalã în Egipt şi tot în acelaşi an moare Darius. Fiul şi
urmașul lui Darius, Xerxes I (486-465), deşi repetă încercarea de cucerire a
Eladei, reuşind ini țial o victorie împotriva grecilor în trecătoarea de la
Termopyles-480 (regale Spartei Leonidas, cu o armata de 7000 de oameni, rezistă
3 zile atacului persan), este înfrânt în bãtãlia navalã din dreptul orașului Salamina
din 480, iar mai apoi, în 479, la Plataea (gen. persan Mardonius versus regale
spartan Pausanias, Mardonios moare în luptă), este obligat să renun țe la politica
expansivă în aceasta zonă, datorită situa ției interne dificile a imperiului, agravată
de frecventele răscoale ale neamurilor subjugate (486-Egiptul, 482-Babilonul).
Curând după 480, într-un an neprecizabil, profitând de slăbiciunea
Imperiului persan şi de faptul că Grecia era ocupată de razboaiele cu perşii, se
întemeiază pe ruinele satrapiei Skudra şi după modelul ei, Regatul odrysilor, care
va aduce sub autoritatea sa întreaga Tracie până la Dunăre şi întreg litoralul cuprins
între Abdera şi gurile Istrosului. Statul odrisilor este, în sec. al V-lea şi prima

1
jumătate a sec. al IV-lea, principalul factor de putere din zonă. Locul lui va fi luat
ulterior de Macedonia, sub Filip II care, în 341, cucerește Tracia. Dupa moartea
lui Alexandru Macedon, survenită în 323, generalii săi, diadohii, poartǎ patru
razboaie pentru suprema ție, care duc la slăbirea statului macedonean şi la
dezmembrarea lui.

ISTORIA GEŢILOR ÎN SEC. VI-IV i.en.

Ge ții sunt consemna ți de izvoare pentru prima dată în secolul al 6-lea,

dacii de abia în sec. al II-lea î.e.n. (Trogus Pompeius, vorbește despre un rege al
dacilor, numit Oroles). Strabon ne dă asigurări că ge ții vorbesc aceeaşi limbă cu
tracii, dar și că dacii vorbesc aceeaşi limbă cu ge ții. Deşi ar trebui să ne
liniștească această afirma ție ea este destul de improbabilă. Ca un necunoscător al
acestor limbi, Strabon putea să se înșele şi aceste limbi să fi fost doar
asemanătoare. Este foarte probabil să fi fost dialecte diferite, care însă asigurau
inteligibilitatea între ge ți şi daci. El ne face să întelegem că deosebirea dintre ei ar
fi doar una strict geografică, dată de plasarea ge ților pe cursul Inferior al Dunării,
spre Pont şi a dacilor mai spre izvoare, înspre germani. Probabil că pozi ționarea
dacilor departe de Grecia şi de cetă țile din Pont, deci de orizontul de cunoaștere
al grecilor, a făcut ca ei să fie, o bună perioadă de timp, necunoscu ți şi ignoraţi de
scriitorii antici.
În ciuda faptului că izvoarele operează cu două denumiri, de ge ți şi de daci,
azi, în literatura de specialitate se utilizează adeseori termenii hibrizi de geto-daci
sau daco-geti. Karl Strobel şi-a expus pe larg, într-un articol publicat în revista
SCIVA, nemul țumirea că se utilizează acești termeni care reprezintă o fic țiune
istorică, o crea ție artificială riscantă a istoricilor moderni, care ignora realitatea
izvoarelor scrise. Istoricii români preferă însă folosirea lor în continuare, mai ales
atunci când este vorba de cultura materială a epocii Latène, sus ținând cǎ este
vorba de o conven ție mult prea uzitată pentru a mai putea fi abandonată. Potrivit
lui Al. Vulpe şi M. Babeș , este, totuşi, necesar ca aceasta sintagma sǎ nu se
folosească atunci când este vorba de izvoarele literare, iar dacă se folosește pentru
cultura materialǎ este bine să se utilizeze sub forma geto-daci şi nu daco-geti şi

2
doar pentru cultura materială a perioadei clasice, sec. al II î.e.n-I e.n., când se
constată o omogenitate a culturii materiale şi când avem certitudinea că existau
dacii. Unii preferă să folosească pentru desemnarea tracilor de la nord de Haemus
termenul de tracii nordici, mai ales când este vorba de istoria timpurie a acestora.
Date despre geografia teritoriului locuit de geti şi daci avem de la Herodot,
Strabon, dar şi de la o serie de alti autori antici. Ar fi de remarcat mai ales douǎ
izvoare geografice importante: Îndreptarul geografic al lui Ptolemeu, scris în
sec. al II e.n., dar care se referă la o perioada anterioară cuceririi romane şi Tabula
Peutingeriana, care datează din sec. 3-4 e.n. Primul izvor consemneazǎ 15
neamuri tracice de la nord de Dunăre: costobocii, predavensii, ratacensii,
buridavensii, piefigii etc.) şi numele a 44 de localită ți , multe dintre ele terminate
în sufixul dava (Porolissum, Petrodava, Napoca, Potaissa, Angustia, Ziridava,
Apulum, Cumidava, Argidava, Tamasidava, Piroboridava, Sucidava etc).
Ptolemeu precizează şi coordonatele geografice ale acestor localită ți, dar, din
păcate, a avut în calcul o rază a pământului alta decât cea reală, drept pentru care
unele dintre localită ți au fost greu de identificat în teren cu precizie. Tabula
Peutingeriana mai adaugă la lista lui Ptolemeu localită țile Buridava şi
Pelendava.

Izvoare literare

Din sec. al V-lea se cunosc trei izvoare care-i pomenesc pe ge ți. Cel mai
vechi este o tragedie numită Triptolem, scrisă de Sofocle, care consemnează
numele unui basileu al ge ților din sec. 5, numit Charnabon. Numele nu pare a fi
tracic, drept pentru care este foarte probabil să fie vorba de alt neam din Pen.
Balcanică. Al doilea izvor în ordine cronologică şi cel mai important, este Herodot
cu Istorii-le sale. Cel din urmă, Hellanicos din Mitilene este inspirat de Herodot
şi ca atare, se rezumă la a repeta aceleaşi informa ții. În cartea a IV-a a Istoriilor,
Herodot descrie cu lux de amănunte expedi ția lui Darius împotriva sci ților,
expedi ție care a avut loc cândva între 514-512 î.e.n. Aflăm că regele cu o armată
incredibil de mare pentru vremea aceea, de 700.000 de ostaşi, dublată de o flota cu
600 de corăbii, a trecut Bosforul pe un pod de vase şi a înaintat spre gurile
Dunării, prin zona litorală. Tracii pe care i-a întâlnit în cale i s-au supus, mai pu țin
ge ții care locuiau mai jos de Dunăre, care i s-au împotrivit şi au fost repede
zdrobi ți, măcar că sunt cei mai viteji şi drep ți dintre traci. Herodot ne spune că
ge ții știu a se face nemuritori şi ne oferă câteva date despre religia şi ritualurile

3
lor. Potrivit lui Herodot, expedi ția lui Darius ar fi avut caracter punitiv: sci ții
erau pedepsi ți pentru ca la un moment dat, după ce au intrat în ț ara cimerienilor,
i-au urmărit pe aceștia până în Media. Fără îndoială că nu acesta a fost motivul
real al expedi ției, el ar fi putut fi, eventual, pretextul, căci evenimentele cu pricina
avuseseră cu douǎ secole în urmă. Oricum calea aleasă pentru atacarea sci ților era
ocolită, ceea ce ne facem sǎ credem cǎ însǎşi Tracia era interesantǎ pentru perşi. În
realitate, Darius pregătea un război împotriva Greciei şi această expedi ție trebuia
să fie o demonstra ție de for ță care să-i intimideze pe sci ți şi pe greci, mai ales
că n-ar fi fost imposibilă o alian ță a grecilor cu sci ții afla ți la vremea aceea în
plină ascensiune. În plus, expedi ția lui Darius deschidea perspectiva aducerii Pen.
Balcanice sub autoritatea imperiului persan ca şi stapânirea cetă ților grecești din
Pont cu o economie prosperă. Ionienii, participan ți la expedi ție, desigur că erau
interesa ți de o activare a schimbului cu cetă țile din Pont.
Întâlnirea dintre armata de uscat şi flota urma să aiba loc la gurile Dunarii şi
ionienii aveau misia, dacă ajung înainte, să ridice un pod de vase care să asigure
traversarea Dunării. Se crede că Dunarea a putut fi traversată undeva în zona
Isaccea, unde este mai îngustă. Ne pare importantă delimitarea Sci ției pe care o
face Herodot. Potrivit lui, Sci ția avea o formă pătrată. De la Istros la Boristene
(Nipru) era cale de 10 zile, de la Boristene la Lacul Meotic (Marea de Azov) tot
10 zile, la fel de la ț ărm spre interiorul ț ării. Tot Herodot înşira vecinii sci ților,
pe care îi ordonează de la vest spre est: agatirşii, neurii, androfagii şi
melanhlenii. Sci ții pustiesc teritoriul şi se retrag, refuzând confruntarea directă cu
perşii. Potrivit lui Herodot, expedi ția ar fi durat douǎ luni. Obosit de urmǎrirea
sciţilor, Darius a fost obligat să abandoneze lupta şi să se întoarcă. Deşi expedi ția
este considerată de Herodot un eșec , nu prea este așa, căci ea are drept urmare
transformarea Traciei în satrapie, sub numele de Skudra şi Darius îşi asigura
controlul Pen. Balcanice şi a cetă ților din Pont. În plus expedi ția a stopat
înaintarea sci ților spre vest şi sud-vest o bună bucata de vreme.
De pe vremea regatului odrisilor avem doar puţine informaţii despre ge ți.
Astfel, de la Herodot, aflǎm că au fost supuşi şi integraţi în regat şi ge ții de la
nord de Haemus şi ca în stapanirea odrisilor s-a aflat tot litoralul de la Abdera şi
pâna la gurile Istrului. Ge ții de la nord de Haemus participǎ la expediţia de 30 de
zile a regelui Sitalkes, din 429 i.e.n.
În 341 Tracia este cucerită de Filip II şi, la scurtă vreme, are loc o
încercare a sci ților conduşi de regele Atheas de a pǎtrunde în Dobrogea. Despre
conflictul dintre Filip II şi Atheas avem informaţii de la Trogus Pompeius, care a

4
scris în sec. I e.n., în limba latinǎ, Istoria lui Filip, lucrare în 44 de cǎrţi, care s-a
pierdut, transmiţând-se din ea doar câteva fragmente, pe care le găsim la Iustin, un
scriitor din sec. II e.n. Trogus ne informează că Atheas, strâmtorat de luptele cu
histrienii (a se înţelege locuitori de pe Istros), a cerut prin intermediul cetă ții
Apollonia ajutor militar de la Filip II, facîndu-i acestuia promisiunea că i-ar lasa
ţara drept moștenire. La scurtă vreme “rex histrianorum” a murit, iar Atheas i-a
trimis pe macedoneni veni ți în ajutor acasă, având obraznicia de a-i transmite lui
Filip ca sci ții nu au nevoie de ocrotirea macedonenilor, iar el are un fiu teafăr şi
sănătos căruia îi va lasa tronul. Filip al II-lea tocmai asedia Bizan țul şi avea
nevoie de bani pentru continuarea asediului, motiv pentru care i-a cerut lui Atheas
să-i plătească soldaţii din corpul expediţionar pentru drum şi serviciile aduse.
Atheas, insolent în continuare, îi răspunde că sciţii nu se remarcă prin bogă ție, ci
prin vitejie. Înfuriat de răspuns, Filip renun ță la asedierea Bizantului şi se
îndreaptă împotriva sci ților, anun țându-l pe Atheas printr-o solie că vine cu
gânduri paşnice, chipurile ar dori să ridice o statuie a lui Hercules, din care regii
Macedoniei pretindeau a se trage. Atheas promite că va topi statuia şi îşi va face
din ea vârfuri de săge ți. Atheas este înfrînt şi cade în lupta. Lucian din Samosata
precizeaza că ar fi avut peste 90 de ani. Trecând peste poveştile cu caracter
anecdotic de mai sus, fǎră îndoială cǎ intervenţia lui Filip se datoreazǎ unor
interese politice majore, regele macedonean dorind sǎ controleze el însuşi zona
Pontului stâng. Cucerirea zonei de catre sciţi putea compromite cuceririle lui Filip
din Tracia. În timpul conflictului cu Atheas, Filip capturează 20.000 de femei şi
copii şi trimite în Macedonia 20.000 de iepe. La întoarcerea din expedi ție, însǎ,
este atacat de tribali care pretind o parte din prada scitică. În lupta cu tribalii, Filip
este rănit, fapt ce produce panică în tabăra macedoneană şi este pierdută întreaga
pradă de razboi. Frontinus, în Stratageme, spune că tribalii ar fi participat la
expedi ția împotriva sci ților. Asta s-ar putea să fie explicaţia pretenţiilor tribalilor
la pradă. Pentru noi este important în text acel rex histrianorum. Fără îndoială că
nu poate fi vorba de un rege al Histriei, ci probabil al locuitorilor de pe Istru, care
ar putea fi ge ți. Vladimir Iliescu crede că este vorba despre un rege al tribalilor şi
așa s-ar explica preten ția tribalilor la împartirea prăzii de război.
La scurtă vreme, în 335 ge ții sunt men ționa ț i de Arian, autor grec din
Bitinia, din sec. 2 e.n într-o lucrare numitǎ Expediţa lui Alexandru Macedon
(Anabasis) care a avut la dispozi ție informaţii foarte precise şi credibile pe care
le-a luat dintr-o lucrare pierdută a lui Ptolemeu a lui Lagos, viitor rege al
Egiptului, care a participat expedi țiile lui Alexandru Macedon, în calitate de

5
general al acestuia. Ca urmare a răzvrătirii tribalilor şi illyrilor, Alexandru a
organizat o expediţie punitivă. Aceastǎ expediţie era utilǎ pentru cǎ Alexandru se
pregǎtea pentru expedi ția orientalǎ şi trebuia sǎ-şi asigure stǎpânirea asupra
Traciei. El a înaintat prin Mun ții Balcani, în trecătorile cărora tracii au organizat
o ambuscadă, folosindu-se de căruţe pe care intenţionau să le prăvale asupra
macedonenilor. Alexandru reuşeste să scape din ambuscadă şi are o lupta cu tribalii
pe un râu numit Lyginos. Tribalii evacuaseră femeile şi copii dincolo de Istru.
Neputând face faţă atacului macedonean, tribalii s-au refugiat pe un ostrov al
Dunării numit Peuce. Urmărindu-i, Alexandru, cu ajutorul unor corǎbii venite din
Bizanţ prin Pont şi apoi pe Dunǎre, a încercat să debarce pe acel ostrov, dar n-a
reuşit pentru că avea malurile foarte înalte, iar curentul fluviului era foarte rapid.
Între timp, pe malul nordic al Dunării se adunase o armata considerabilă a a
ge ților, care număra 10.000 de pedestraşi şi 4000 de călareţi. Alexandru,
folosindu-se de monoxilele riveranilor şi burdufuri din piele umplute cu paie, trece
cu 4000 de pedestraşi şi 1.500 de călăre ți Dunărea şi înaintează prin holdele
înalte de grâu spre un oraș al ge ților, unde aceștia s-au retras. Potrivit autorului
antic, orașul se afla la o parasanga distantă de Dunare, aprox. 5 500 m. Fiind
prost întărit orașul, ge ții l-au abandonat după ce şi -au luat familiile şi o parte din
bunuri. Pătruns în oraș, Alexandru îl distruge din temelii şi ia o pradă destul de
mare. În aceeaşi zi se întoarce pe malul celălalt, unde primește o solie a regelui
Syrmos al tribalilor, cu care ajunge la o întelegere.
S-a încercat identificarea în teren a orașului prost întărit şi mulţi cercetători
au crezut că trebuie să fi fost Zimnicea, datorită faptului că aici a fost identificată
prin săpături arheologice o cetate din perioada Latène care dispare violent, prin
incendiu, cam în aceasta perioadă. Alexandru Vulpe crede că oraşul cu pricina
trebuie căutat în amonte de Zimnicea, undeva la est de Por țile de Fier, între
Timok şi Isker, pentru că acolo există numeroase ostroave şi curentul fluviului
este mai iute. El crede că râul Lyginos este posibil să fi fost Rosita. Numele
ostrovului -Peuce- este foarte probabil greşit. Acest nume îl purta o insulă aflată în
apropierea vărsării Istrului. Oricum, este clar că la nord de Dunăre a existat o
formaţiune politică getică cu o reşedintă, poate tribală sau unional tribalǎ, care era
destul de prosperă din punct de vedere economic.
A treia expediţie macedoneană în zona Dunării a fost condusă de generalul
Zopyrion, care a fost praepositus al Traciei sau prefectus Ponti. Povestea ei, destul
de succintă, o găsim la Curtius Rufus şi Trogus Pompeius. Ea este pomenită şi
de un autor din sec. 4, Macrobius. Data ei este incertă, ori 331 ori 326, sau poate

6
că au existat două expediţii conduse de acelaşi general, una în 331, alta în 326.
Potrivit unuia din autori, Curtius Rufus, ea a avut loc pe vremea când Alexandru
se afla în India (deci în 326). În această vreme, Zopyrion, considerând ruşinos a
nu face nimic, ar fi organizat o expediţie cam pe acelaşi traseu pe care l-a parcurs
Darius. Scopul ei rămâne obscur. După unii autori, se dorea o demonstraţie de forţă
împotriva ge ților sau sci ților, după al ții se dorea cucerirea Olbiei (izvoarele
difera, Rufus spune că sunt ge ți, iar Trogus că sunt sci ți ), cu o armată de 30.000
de solda ți . Macrobius vorbește despre asedierea orașului Boristhene (Olbia)
căruia locuitorii i-au făcut faţă pentru că s-au luat măsuri de excep ție: eliberarea
sclavilor, acordarea dreptului de cetă țenie străinilor şi iertarea datornicilor. Dacă
este vorba de asedierea Olbiei data este 331. La întoarcerea din expedi ție,
Zopyrion, împreună cu toata armata, au fost zdrobiţi din cauza unei furtuni, care a
izbucnit pe neaşteptate, şi care, probabil, le-a făcut imposibilă trecerea Dunării.
Este posibil să fi fost douǎ expediţii diferite, cea din 331 sǎ fi fost împotriva
sci ților, iar cea din 326 împotriva geţilor. De nereuşita acestei expediţii a fi
profitat Seuthes III, regale odrisilor, care şi-a stârnit supuşii la rǎscoalǎ. Situaţia
din Tracia devine foarte dificilǎ, provincia fiind aproape pierdutǎ.