Cursul 5

IZVOARELE SCRISE DESPRE ISTORIA POLITICĂ A GEŢILOR ŞI

DACILOR ÎN SECOLELE III-I a. Chr. (până la Burebista)

SITUAŢIA POLITICĂ ÎN BALCANI

După moartea lui Alexandru Macedon în 323 a. Chr., la sfârșitul sec. al

IV-lea şi începutul sec. al III-lea, asistăm la decăderea ș i apoi la dezmembrarea
statului macedonean, în condi țiile în care au loc nu mai pu țin de patru războaie
între diadohi, urmașii lui Alexandru. În 305 Lisimah se autoproclamă rege al
Traciei si ia de so ție o prin țesă din neamul odrisilor, probabil în ideea
îmbunătă țirii rela țiilor cu acest neam greu de subordonat. După moartea acestuia
din 281 în bătălia cu Regatul Seleucid de la Kurupedion, la numai un an
distantă, are loc o pătrundere masivă a cel ților în Peninsula Balcanică. Aceștia
traversează Tracia si Macedonia, reușesc să-l înfrângă pe Ptolemeu Fulgerul,
regele Macedoniei, pătrund in Grecia şi ajung până la Delfi, unde jefuiesc
sanctuarul lui Apollo. În cele din urmă, cel ții sunt respinși şi din marea lor
masă se desprind trei grupuri diferite care se împrăștie în trei păr ți diferite. Unii
cel ți, galatii, pătrund şi se așază în Asia Mica (provincie mai apoi denumită
Galatia), al ții se îndreaptă spre Dunărea Mijlocie şi se stabilesc pe teritoriul
Serbiei de azi (scordiscii), în fine, un alt grup, sub conducerea lui Comontorius,
întemeiază pe locul vechiului regat al odrisilor, pe Valea Mari ței , un regat care se
va dovedi efemer, cu capitala la Tylis, oraș rămas neidentificat în teren. Întinderea
acestui regat a fost limitată, cu siguran ță nu a depășit spre nord Balcanii şi nu s-a
înstăpânit asupra cetă ților grecești din Dobrogea. Terorizată de noii veni ți a fost
mai ales cetatea Bizantion care, potrivit lui Polybios, a trebuit să-i plătească
tributuri uriașe. Acest regat supravie țuie ște doar până la 218, când se
prăbușe ș te în urma unei puternice răscoale a tracilor.
În 229-228 romanii pătrund pentru întâia dată în Pen. Balcanică sub
pretextul ca illyrii de sub autoritatea reginei Teuta periclitează interesele
negustorești ale romanilor pe coasta dalmată. Cam în aceeași vreme, sub Filip al
V-lea (221-179), Macedonia cunoaște un scurt reviriment politic. Ea reușe ș te să
cucerească sub Filip al V-lea câteva cetă ți grecești, şi își permite chiar să
intervină în conflictul dintre Roma şi Carthagena, promi țând sus ținere militară
lui Hannibal, în ideea de a diminua influenta politică romană in Illyria şi Pen.
1
Balcanică. Politica curajoasă şi imprudentă a regelui macedonean a dus la
declanșarea a două războaie cu Roma în 215-205 şi în 200-197. Înfrânt şi
disperat, în 182, Filip cere ajutorul unor barbari de neam germanic, bastarnii.
Aceștia răspund la chemare, dar cu întârziere, ajungând în Macedonia de abia în
179, la scurtă vreme după moartea lui Filip. Bastarnii, veni ți împreună cu familiile
lor, în căutarea unei noi patrii, se așază, după o perioadă de rătăciri la sud de
Dunăre, în centrul şi nordul Moldovei. Urmașul lui Filip al V-lea, Perseu (179-
168), are aceeași atitudine fată de Roma, dar în cel de-al 3-lea război
macedonean (171-168) este înfrânt la Pydna, în 168 şi dus în captivitate la Roma,
murind la Alba Fucens in 165. Înfrângerea are urmări tragice pentru Macedonia
care este împăr țită în patru regate, iar în 148 este transformată, după ce i se
adaugă şi estul Traciei, în provincie romană. In 146 Grecia are aceeași soartă. În
ciuda acestor cuceriri din Pen. Balcanică, romanii sunt interesa ți în primul rând de
expansiunea în Asia, motiv pentru care această zona a Balcanilor trece pe un plan
secundar.
În Asia, Roma primise o moștenire, Regatul Pergamului, care-i fusese
cedat de regele Attalos al III-lea la moartea sa din 130. Trebuie spus ca rela țiile
Pergamului cu Roma au fost foarte bune încă de pe timpul lui Attalos I, o dovadă
în acest sens fiind participarea Pergamului la cele trei războaie macedonene, de
partea Romei. La scurtă vreme , izbucnește la Pergam o răscoală antiromană,
condusă de Aristonicos, care denun ță testamentul lui Attalos al III-lea. Răscoala
este înfrântă în 129, iar Pergamul este transformat în provincia romană Asia.
Expansiunea Romei în Asia este însă împiedicată de rezistenta unui regat din
nordul Asiei Mici, până atunci obscur, Regatul Pontului, care-şi avea ini țial
reședin ț a la Amaseia, ulterior (după cucerirea in sec. al II a. Chr. a cetă ților
grecești de pe litoralul Mării Negre) în oraşul grecesc Sinope. Regatul exista încă
din sec. al IV-lea, dar s-a afirmat pregnant doar de pe la sfârșitul sec. al II-lea.
Regele Pontului, Mithridates al VI-lea Eupator (111-63) a devenit cel mai
înverșunat adversar al Romei, încercând să pună bazele unei coali ții antiromane
în care a căutat să atragă toate regatele din jur, cetă țile grecești, dar şi barbari. În
perioada 85-63 i.e.n, el a purtat trei războaie cu romanii, erijându-se în apărător
al civiliza ției grecești din Asia Mică. Înfrânt şi trădat de to ți alia ții a sfârșit
prin a-şi pune capăt zilelor în anul 63. Vestul Regatului Pontului unit cu Bithynia
intră sub stăpânire romană sub numele de Pontus et Bithynia. Partea estică devine
regat clientelar Romei.

ISTORIA POLITICA A GETILOR ŞI DACILOR ÎN SEC. III-I a. Chr.

2
POTRIVIT IZVOARELOR SCRISE

Lisimah, moștenitorul lui Alexandru Macedon în Tracia (satrap al Traciei

după 323), este confruntat cu o serie de probleme. Pe lângă luptele cu rivalii săi,
are de înfruntat o puternică răscoală a odrisilor condusă de Seuthes III, iar în
313 o revoltă a cetă ților grecești (Mesambria, Odessos, Apollonia, Histria),
nemul țumite de fiscalitatea prea mare, revoltă condusă de Callatis, dar care a fost
sus ținută şi de barbarii traci, ge ți şi sciti. Potrivit lui Diodor din Sicilia
(Biblioteca istorică), garnizoanele lui Lisimah au fost alungate, iar cetătile au
încheiat un tratat de aliantă. Lisimah îi biruie într-o prima fază pe traci şi pe sciţi,
apoi asediaza Callatis-ul. De partea răscula ților s-a aflat şi rivalul lui Lisimah,
Antigonos Monophtalmos, care se erija într-un protector al autonomiei cetă ților
grecești. Acesta trimite în ajutorul rebelilor o oaste pe uscat, condusă de Pausanias
şi o flota sub comanda lui Lycon. Callatis-ul este înfrânt, după care, la întoarcere,
Lisimah este atacat de odrisii lui Seuthes al III-lea, în trecătorile din Balcani. Se
încheie în 311 o pace cu cetătile grecești cărora li se recunoaște autonomia, dar în
310/309 acestea se răscoală din nou, fiind stipendiate de dinastul Egiptului,
Ptolemeu Lagos. Callatis este pentru a doua oară asediat în 309 şi cucerit probabil
în 307. În 305 Lisimah se proclamă rege al Traciei.
La această vreme se remarcă dintre căpeteniile tracilor Dromichaites. Sunt
multe izvoare care-l amintesc, dar există o neconcordantă între ele. Strabon,
Memnon (in Despre Heracleia) şi Pausanias ( in Descrierea Greciei) spun ca el
ar fi fost get, Diodor din Sicilia, Plutarh, Trogus Pompeius vorbesc despre el ca
fiind rege al tracilor, fără a i se preciza neamul, iar Lexiconul Suidas spune ca ar fi
fost un rege al odrisilor. Cel mai important dintre izvoare este Diodor din Sicilia
care relatează mai amplu conflictul dintre Dromichaites şi Lisimah. Potrivit
acestuia, o primă lupta dintre cei doi, desfășurată poate în intervalul 300-297 sau
chiar în 297, a dus la înfrângerea regelui Traciei, care a scăpat cu fuga. Fiul său,
Agathokles, a fost făcut prizonier, dar, spune Diodor din Sicilia, ar fi fost mai apoi
eliberat în speran ța că Lisimah va înapoia niște teritorii pe care le ocupase. Este
foarte probabil, așa cum sugerează Diodor din Sicilia, că eliberarea să fi fost
determinată de armisti țiu l încheiat între diadohi în 297, ocazie cu care semnatarii
şi-au propus ajutor reciproc în caz de conflicte cu alte păr ți. Este foarte probabil
ca această primă expedi ție împotriva lui Dromichaites sa fi fost determinată de
ajutorul acordat de ge ți orașelor grecești răsculate. Un al doilea război a avut loc
ceva mai târziu, în intervalul 293 - 291. Armata lui Lisimah, chinuită de foame şi
sete a fost înfrânta, iar Lisimah a fost luat prizonier împreună cu fiii săi şi dus
3
într-o cetate numita Helis. În ciuda protestelor armatei care revendica pedepsirea
captivului, Dromichaites l-a tratat pe acesta ca pe un prieten, ba chiar ar fi
organizat un ospă ț cu caracter moralizator, în ideea că în felul acesta își va
recapăta cetă țile întărite de la Lisimah. Tema ospă țului moralizator este
frecventă în literatura timpului. Potrivit lui Pausanias (Descrierea Greciei), pacea
dintre cei doi ar fi fost întărită şi de o alian ță matrimonială, Lisimah dându-şi fiica
de so ție lui Dromichaites.
În pofida faptului ca 10 izvoare relatează despre Dromichaites, tara acestuia
rămâne greu de localizat. El este succesiv, rege al tracilor, al ge ților sau chiar al
odrisilor. Țara lui a fost localizată de unii în Dobrogea, de cei mai mul ți în
Câmpia munteană. Motivul conflictului dintre cei doi este destul de neclar.
Potrivit izvoarelor ar fi un conflict teritorial. Istoricii cred ca ar putea fi vorba de o
dispută pentru protectoratul asupra cetă ților grecești .
Perioada de după Dromichaites este greu de reconstituit. Izvoarele literare
ignoră popula ția de la nord de Dunăre. Poate aceasta situa ție se datorează
întemeierii regatului celtic de la Tylis care a întrerupt pentru o vreme legăturile
grecilor cu tracii de la nord de Balcani. Unele informa ții puteau veni doar prin
intermediul cetă ților greceșt i din Pont. La Histria au fost descoperite două
inscrip ții foarte importante. Prima a fost găsită în 1959 şi a fost datată pe baze
epigrafice în sec. al III a. Chr. Din păcate, ea este fragmentară. Inscrip ția a fost
făcută în cinstea a trei soli histrieni care au fost trimiși într-o tară ostilă, dar care
au reușit sa recupereze de la o căpetenie locală numita Zalmodegikos, 60 de
prizonieri, precum şi veniturile cetă ții Histria. Nu se știe despre ce venituri
este vorba, dar având în vedere că Histria trăia în primul rând de pe urma
pescuitului în Delta este, probabil, vorba de dreptul de a pescui şi de a face
comer ț cu pește. Zalmodegikos este un nume getic, iar tara acestuia trebuie că
era aproape de Histria. Ea a fost localizată diferit, când în Dobrogea, când în sudul
Moldovei sau chiar la nord de Delta, în Bugeac.
Tot din secolul al III-lea datează niște monede de argint care au fost
descoperite în zona orașului Tulcea şi care au fost emise de un basileu cu numele
de Moskon. El nu apare confirmat de alte izvoare. Judecând după locul de
descoperire al monedelor, trebuie sa fi fost o căpetenie barbară din nordul
Dobrogei, poate get.
O a doua inscrip ție a fost descoperită tot la Histria şi se datează în jurul
anului 200 i.en. Este vorba de un decret dat în cinstea lui Agathokles, fiul lui
Antiphilos care, prin solii şi daruri, a reușit sa ob țină protec ția unui rege local
numit Rhemaxos împotriva unei căpetenii a tracilor (archon) numit Zoltes, care,
4
în repetate rânduri, ataca cetatea chiar când grâul se afla în pârg. Agathocles a avut
negocieri cu Zoltes căruia i s-a dat un tribut (phoros) de 600 de galbeni, care
trebuia să asigure liniștea cetă ții, dar Zoltes nu şi-a ț inut promisiunea. Pentru a
face fată lui Zoltes, Agathocles a organizat un corp de mercenari arcași pentru
apărarea cetă ții, pe care l-a condus el însuși şi a apelat la sprijinul lui Rhemaxos,
un basileu get. El a fost localizat de cercetători în sudul Moldovei, Bugeac sau
Câmpia munteană. Este aproape sigur ca sprijinul acordat de Rhemaxos a fost
remunerat. El a trimis 100 de călăre ți în ajutorul Histriei, iar fiul sau, Phradmon,
încă 600. Zoltes a fost în cele din urmă înfrânt.
Un alte nume de rege, de acesta data dac, este consemnat de Trogus
Pompeius. Acesta vorbește despre Oroles care a avut în două rânduri lupte cu
bastarnii. Prima oară a fost înfrânt şi şi-a pedepsit ostașii punându-i să doarmă cu
capul la picioarele nevestelor lor, mai apoi şi-a luat revanșa. Datarea şi localizarea
regelui dac este problematică şi dificilă. Se crede că trebuie plasat undeva la
grani ța cu Moldova care, la vremea respectivă, era locuită de bastarni, dar în zona
intracarpatică, cel mai probabil în SE Transilvaniei. A fost indicată ini țial ca dată
aproximativă anul 200, dar exista istorici care cred ca ar putea fi vorba de o dată
mult mai târzie, cândva dupa 179 (când s-au stabilit bastarnii in Moldova).
Probabil ca motivul conflictelor a fost încercarea bastarnilor de-a pătrunde la vest
de arcul carpatic, în Transilvania,
Tot de la Trogus Pompeius (prin Iustinus) a rămas numele altui rege dac
numit Rubobostes. Izvorul vorbește despre incrementa dacorum per Rubobosten
regem, deci creșterea puterii dacilor pe vremea lui Rubobostes. Acest nume nu
mai este confirmat şi de alte izvoare. În timp ce C. Daicoviciu şi I. Glodariu cred
în existenta lui înainte de regale Burebista, al ți cercetători cred că este vorba de
numele corupt al lui Burebista.
La sfârșitul sec. al II-lea a. Chr., dacii sunt consemna ți de Frontinus, om
politic şi general roman din sec. I p. Chr. care, în Stratagemele, arată ca generalul
Minucius Rufus, proconsulul Macedoniei, copleșit de scordisci şi de daci, a
recurs la o stragema pentru a-i înfrânge. Având o armata destul de mică, iar
dușmanii fiind numeroși, generalul roman i-a pus pe trâmbitaşi să sune din
trâmbi țe. Lupta se dădea într-o zonă muntoasă şi ecoul a amplificat mult sunetul,
motiv pentru care dușmanii ar fi fugit, crezând că armata romană era cu mult mai
numeroasă. Lupta s-a dat cândva între 109-106 a. Chr., victoria fiind serbată
printr-un triumf organizat la Roma. Până la Burebista, mai avem o singură
informa ție rămasă de la Florus. Acesta relatează prima expedi ție a romanilor
care a atins Dunărea. Ea a avut loc în intervalul 75-73 a. Chr., cel mai probabil în
5
anul 74 î.e.n. şi a fost condusă de Scribonius Curio Caius, proconsulul
Macedoniei, care nu a avut curajul de-a trece Dunărea, fiind înspăimântat de
pădurile de dincolo de fluviu şi de întunecimea acestora. Cel mai probabil, este
vorba de o expedi ție la Dunăre în dreptul Banatului, căci la est de Por țile de Fier
lipsesc codrii. Expedi ția romană era un răspuns la atacurile dacilor în Moesia.