MOTIVAȚIA ȘI REUȘITA ȘCOLARĂ

Dezvoltarea gândirii se bazează pe o serie de activități psihice cu scopul rezolvării de probleme.

Eforturile necesare dezvoltării gândirii se bazează pe un interes al elevilor, pe o motivație fără de
care nu se poate realiza. Înțelegem motivație prin totalitatea motivelor care dinamizează
comportamentul uman. Motivul este o structură psihică care orientează, inițiază și reglează acțiunile
în direcția unui scop. Motivele sunt cauzele interne ale comportamentului uman.
La baza motivației stau trebuințele vitale de care depind existența și bunăstarea organismului: hrană,
adăpost, aer curat. Dar în afară de acestea există și impulsuri, tendințe de origine psihică. Charlotte
Buhler, care a studiat sistematic manifestările copiilor mici, a identificat impulsuri foarte puternice
precum curiozitatea, impulsul de a manipula obiectele, impulsul de a transforma, de a domina
mediul înconjurător. Acestea sunt premise care fac posibilă învățarea, într-un mediu securizat din
punct de vedere al trebuințelor vitale.
Motivația nu este numai o condiție esențială a învățării ci și o pârghie în procesul autoreglării
individului, o forță motrice a întregii sale dezvoltări, care orientează individul către atingerea
scopurilor sale. Potrivit autorului M.Golu, sferele motivaționale ale indivizilor sunt diferite si unice,
datorită ierarhizării individuale a motivelor; motive inferioare se subordonează celor superioare. De
exemplu nevoile, cele mai elementare forme ale motivației, determină comportamentul individual
în timp ce interesele, mai rafinate și mai complexă decât nevoile, orientează specific activitatea de
învățare către anumite domenii.
Motivația învățării reprezintă o formă specifică a motivației generale. Această formă motivațională
permite elevului să obțină performanțe în asimilarea și operarea cu noi conținuturi informaționale,
să își însușească activ lecțiile, să adopte cele mai bune strategii de învățare, să implice întreaga sferă
afectiv volitivă a personalității sale în conduita sa școlară. Pe de altă parte, motivația poate fi și efect
al activității de învățare. Atingerea unor scopuri educaționale, satisfacția de a fi învățat, cunoașterea
roadelor învățării susțin eforturile elevului de a învăța și îi dezvoltă atitudinea pozitivă față de
școală. Se poate spune că motivația este cu atât mai mare cu cât așteptarea succesului este mai
intens anticipată.

În analiza motivației învățării trebuiesc urmărite următoarele aspecte:

• motivul dominant al implicării în activitatea de învățare

• structura psihologică a individului care învață

• vârsta acestuia și mediul de proveniență, în măsura în care acesta determină sau nu atitudini
favorabile învățării

Există trei principale caracteristici ale motivației care au importață în motivația învățării:

1 direcția motivației: vizează atingerea obiectivelor de învățare de către elevi. Unii elevi își
canalizează eforturile în direcția împlinirii unui scop educativ, participând activ, în timp ce alții își
consumă energia în alte activități precum jocurile pe calculator comunicarea în rețelele de
socializare.

2 intensitatea motivației: se referă la efortul depus de elev pentru atingerea anumitor obiective. Ex.
Un examen important ale vieții care necesită o motivație mai susținută.

3 persistența motivației se referă la durata acesteia:unii elevi pot rămâne motivați pentru activitate
doar puțin timp, alții sunt constient motivați. Persistența motivației este condiționată de capacitatea
de concentrare a atenției asupra sarcinii de învățare și de energia investită de elev în activitățile
educative.
Motivele care declanșează activitățile pot fi interioare sau exterioare.

Activitatea motivată intrinsec urmărește plăcerea și satisfacția interioară a subiectului, în timp ce

activitatea motivată extrinsec este condusă de recompense sau constrângeri. Pe lângă aceste două
forme există și demotivarea, adică situația în care individul nu poate fi motivat nici intrinsec, nici
extrinsec să desfășoare o activitate.

Eficiența celor două forme de motivație în activitatea de învățare este atinsă la niveluri diferite, iar
motivația intrinsecă depășește calitativ efectele motivării extrinseci. Totuși, se poate întâmpla ca
ambele forme de motivație să se regăsească alternativ la baza unei activități de învățare. De
exemplu motivația de a deveni medic poate proveni din dorința de a-și ajuta semenii, dar intr-un alt
moment poate interveni motivația extrinsecă, dorința de a face bani.

Este important să considerăm principalele teorii legate de motivație: teoria lui Abraham Maslow,cu
piramida trebuințelor umane, sau teoria lui Albert Bandura și a sa teorie a nivelului de aspirație.

Teoria piramidei trebuințelor postulează că trebuințele umane se dispun ierarhic în structura

personalității individului, influențând comportamentul acestuia. Această ierarhie cuprinde, la baza
piramidei, trebuințele fiziologice, apoi trebuințele de securitate, trebuințele afective și sociale,
trebuințele de stimă și de recunoaștere socială, trebuințele intelectuale, iar în vârful piramidei
trebuințele de autoactualizare. Cunoscând modelul de ierarhizare a trebuințelor, profesorul va
înțelege că nu pot fi activate trebuințele de ordin superior dacă nu sunt satisfăcute cele bazale. Dacă
elevii sunt flămânzi sau dacă trebuințele afective nu sunt împlinite, rezultatele școlare vor fi slabe.

Teoria lui A. Bandura concepe trei piloni în înțelegerea motivației învățării: auto eficiența, stima de
sine și nivelul de aspirație.

Auto eficiența se referă la ceea ce individul crede despre capacitățile sale de împlinire a unei sarcini.
Dacă individul se consideră auto eficient, atunci efortul său voluntar se intensifică, motivația devine
mai susținută și șansele de performanță în respectiva sarcina cresc.

Stima de sine se referă la concepțiile stabile ale individului despre sine, depinzând de aprecierile
sau respingerile ce provin de la ceilalți. Un individ cu stimă de sine scăzuta poate eșua chiar și în
sarcini ușoare.

Nivelul de aspirație impulsionează îndeplinirea diferitelor activități. Anumite succese dobândite în

învățare pot stimula nivelul de aspirație al elevului, pe când insuccesele îl coboară. Părinții și
educatorii pot ajusta nivelul de aspirație în funcție de posibilitățile copilului. Forțarea elevului poate
duce la insucces și are ca rezultat scăderea stimei de sine și intrarea într un cerc vicios al eșecurilor
și al suferințelor. Stabilirea unui nivel de aspirație neadecvat poate determina lipsa de ambiție și
demotivarea.

Particularități motivaționale ale elevilor:

Școlarul mic este motivat preponderent de recompense/pedepse pentru a învăța, învață de frica
părinților/notelor mici sau pentru a fi lăudat și premiat. Adolescentul, cu o sferă mai largă a
intereselor de cunoaștere, poate ajunge să învețe pentru a ști.

Elevii buni și cei slabi au motivații diferite: intrinseci sau extrinseci. Elevii buni doresc să se afirme
să fi recompensați prin note sau alte stimulente. Elevii slabi au motivații mai modeste precum frica
de a rămâne corigenți, de a nu fi ultimii în clasă ,de a nu râde lumea de ei.
 Profesorii trebuie să tindă să realizeze motivarea intrinsecă a elevilor. Motivarea se obține
manipulând curiozitatea naturală a copiilor pentru diferite aspecte ale realității înconjurătoare,
pentru înțelegerea funcționării societății, insuflându-le dorința de a reuși și de a se realiza în viață.

Totuși și motivarea extrinsecă are beneficiile ei asupra comportamentului de învățare. Elevii se pot
simți stimulați să învețe datorită notelor, laudelor, diplomelor sau micilor cadouri. La vârste mai
mari elevii sunt însuflețiți de dorința afirmării eului pentru a-și asigura prestigiul în comunitate.

Există mai multe metode de stimulare a motivației elevilor utilizate în practica educațională:

• Trezirea interesului pentru activități prin problematizarea conținuturilor, prin susținerea unor
lecții interesante, prin oferirea de exemple concrete, prin organizarea dezbaterilor și a
învățării pe echipe sau pe grupe de lucru, prin activități extrașcolare, prin folosirea
materialelor moderne, a softurilor educaționale și a tehnologiei.

• Motivarea individuală a elevilor care poseda aptitudini pentru o anumită activitate

presupune o bună cunoaștere a elevilor, dar și tact pedagogic răbdare și pasiune din partea
profesorului/mentorului.

• Dobândirea de către cadrul didactic a unor competențe rafinate în evaluarea elevilor.

Profesorul poate folosi notele după caz, ca și stimulent sau ca o frână pentru învățare.
Copiii motivați care primesc ușor note mari nu vor mai fi motivați să învețe atunci când
constată că aceleași note revin și colegilor mai puțin motivați. Practica pedepsirii prin note
mici va conduce la sentimentul de neajutorare ceea ce determină elevii să învețe mai puțin și
să se demotiveze.