Caracteristici ale pronumelor

Pronumele au unele caracteristici generale indiferent de tip și de limbă, precum și

speciale în funcție de tip într-o limbă, și diferite în cadrul aceluiași tip de
pronume, de la o limbă la alta.

Unele pronume se referă la entități lingvistice, având o funcție numită „forică”.

Numai funcție forică au pronumele relative, care introduc propoziții atributive și
totodată se referă la un element din propoziția lor regentă. În limba română sunt
anaforice, adică se referă la un element exprimat înaintea lor (un antecedent)[1],
ex. El, care e bolnav, n-a venit[8]. Pronumele sunt cataforice atunci când se
referă la o entitate situată după ele, de exemplu, în română, pronumele personale
neaccentuate atunci când anticipează un complement direct sau indirect din aceeași
propoziție, ex. Vulpea l-a păcălit pe urs[9], Le mulțumește celorlalți[10].

Pronumele folosit cu funcție forică se poate referi la mai multe feluri de entități
lingvistice:

un substantiv: M-am întâlnit cu Ion. El /Acesta / Dumnealui m-a salutat[1];

un alt pronume: El, care e bolnav, n-a venit[8];
o propoziție: Ne înțelegem bine, ceea ce e important[11].
Într-o limbă ca franceza, se poate referi și la un adjectiv cu funcție de nume
predicativ, ex. – Es-tu courageux ? – Oui, je le suis „– Ești curajos? – Da,
sunt”[5].

Alte pronume nu se referă la entități lingvistice, ci la elemente ale situației de

comunicare. Aceasta este o funcție numită „deictică”. Este caracteristică, de
exemplu, pronumelor personale de persoanele I și a II-a, când se referă la
participanții situației de comunicare. Exemple:

Cum te cheamă?[12];