Sunteți pe pagina 1din 19

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială


Master Consiliere în Asistenţă Socială

Consiliere şi tehnici de resocializare pentru persoanele toxicodependente


- Comunitatea Terapeutică -

Profesor: Sanda Luminiţa Mihai


Masterand: Bădănoiu Mihai
Cărădeanu Mariana
Dobre (Teodorescu) Cristina
Gogoneaţă Paula

1
COMUNITATEA TERAPEUTICĂ

I. Precursori şi surse istorice ale comunităţilor terapeutice

În prezent nu există o istorie bine precizată a comunităţilor terapeutice, deşi de-a lungul
timpului au fost publicate diferite cercetări cu privire la evoluţia lor. Credinţele şi practicile unei
comunităţi terapeutice sunt legate de influenţele indirecte descoperite în religie, filosofie, psihiatrie şi
în ştiinţele sociale şi comportamentale.
Deşi comunităţile terapeutice au diferite surse la origini, acest termen este unul relativ modern,
fiind folosit pentru prima dată în anii ’40 în Marea Britanie, pentru a descrie comunităţile terapeutice
psihiatrice constituite în această ţară. Astfel, psihiatrul şi psihanalistul Tom Main este primul care a
scris despre comunităţile terapeutice în anul 1946. După 10 ani a apărut o nouă metodă diferită de
comunitatea terapeutică, dar asociată în mare măsură cu munca lui Maxwell Jones la spitalul
Henderson din Londra (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 19).
De asemenea, există anumite opinii în literatura de specialitate potrivit cărora comunităţile
terapeutice s-au născut odată cu înfiinţarea în anul 1958 a unei organizaţii numite Synanon în Santa
Monica (California). Charles Dederich, fost om de afaceri şi membru al Alcoolicilor Anonimi (fost
dependent de alcool), este considerat fondatorul Synanon, deoarece a pus bazele acestei organizaţii în
care foştii dependenţi de alcool şi droguri puteau locui împreună şi puteau beneficiau de sprijin în
depăşirea problemelor (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 27).
Principiul după care funcţiona Synanonul era „confruntarea fără nici un menajament cu tot ce
se întâmplă în viaţa rezidenţilor”, ceea ce presupunea din partea acestora un efort emoţional foarte
mare. Aceşti rezidenţi au dezvoltat primele „jocuri” terapeutice, în care se utilizau tehnici agresive
din punct de vedere verbal, cunoscute sub numele de Synanon Game. Participanţii obişnuiţi cu astfel
de jocuri reuşeau să înceteze consumul de droguri şi alcool. Deci obiectivele acestor comunităţi au
fost schimbarea psihologică şi a stilului de viaţă, acest lucru fiind posibil numai începând cu
abstinenţa (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 17).
Comunităţile terapeutice Synanon au apărut ca urmare a deciziei membrilor de a forma o
comunitate în care să locuiască împreună, iar motivul pentru care acceptau exprimarea prin
agresivitate verbală se datora lipsei specialiştilor care să modereze activitatea grupului de suport (P.
Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 28).
2
Ideile lui Dederich au fost influenţate în mare măsură de către filosoful american R.W.
Emerson, care a emis noţiunea schimbării bazându-se pe propria persoană. Prin urmare, scopul său
era acela de a crea o societate mai bună, ceea ce a condus la faptul că rezidenţii comunităţii
terapeutice Synanon nu mai doreau să revină în societatea din care proveneau. Membrii acestor
comunităţi nu deţineau o proprietate privată, munceau şapte zile fără întrerupere, apoi în următoarele
şapte zile se odihneau.
Până la urmă această comunitate a fost sortită eşecului deoarece liderul a pierdut controlul.
Ulterior, foştii rezidenţi ai Synanon au pus bazele unor comunităţi terapeutice, dar scopul
programelor de recuperare au constat în reîntoarcerea individului în societate (P.Abraham,
D.Nicolăescu, 2008, pag. 28).
În anul 1972 a fost înfiinţată comunitatea terapeutică Emiliehoeve fondată în Olanda. În
primii ani de existenţă specialiştii fondatori au aplicat programul de recuperare după principiile şi
noţiunile descrise de Maxwell Jones, iar mai târziu principiile şi conceptele comunităţilor terapeutice
americane (P.Abraham, D.Nicolăescu, 2008, pag. 28).
Dezvoltarea comunităţii terapeutice în Europa
În anul 1970 au fost întemeiate în Marea Britanie comunităţile Alpha House şi Phoenix. Cu
sprijinul echipei de la Emiliehoeve s-au dezvoltat şi întemeiat în Tările de Jos o serie de comunităţi
terapeutice. Comunitatea Emiliehoeve a fost prima în care nu era permis consumul de droguri. Astfel,
această comunitate a devenit un factor important în sprijinirea şi asistarea dezvoltării multor
comunităţi terapeutice în Europa.
În perioada anilor ’70 drogurile erau considerate un pericol absolut care trebuia desfiinţat şi
împiedicat, prin urmare comunităţile terapeutice pentru persoane dependente de droguri (numite şi
drog-zero) au început să ia amploare (P.Abraham, D.Nicolăescu, 2008, pag. 31-32).
În anii ’80 fundamentul conceptual şi filosofia comunităţilor terapeutice au evoluat foarte mult,
astfel că s-au stabilit tipuri de tratament şi s-au perfecţionat metodele terapeutice.
În anii ’90 se manifestă o perioadă de tranziţie, cu abordări diverse şi controversate în
domeniul consumului de droguri.
În anumite ţări europene cum ar fi Germania, Olanda, Norvegia, s-au iniţiat încercări de a
reorganiza domeniul îngrijirii sănătăţii mintale şi tratamentul abuzului de substanţă într-un sistem
integrat. În cadrul acestui tip de tratament, conceptele recuperării şi tratamentului sunt privite ca fiind
primordiale şi au fost aplicate în comunităţile terapeutice pentru persoanele dependente de droguri,
pentru delincvenţi, consumatorii dependenţi de droguri cu tulburări psihice şi pentru persoanele fără
adăpost. Scopul principlal al acestora nu este societatea, programul sau modalitatetea terapeutică, ci
dezvoltarea persoanei cu probleme (P.Abraham, D.Nicolăescu, 2008, pag. 36).
3
Pentru a descrie sistemul integrat a fost utilizată următoare definiţie: „sistemul integrat de
tratament presupune acţiuni precise într-un context global şi care se bazează pe nevoile clientului, pe
de o parte, iar pe de altă parte, pe politici coordonate, cooperarea serviciilor de tratament şi oferirea
unei game variate de modalităţi terapeutice” (Broekaert, Vanderplasschen, Bradt, 2000 apud
(P.Abraham, D.Nicolăescu, 2008, pag. 37).
O altă definiţie este dată de către autorul De Leon (1997) care afirma că o cumunitate
terapeutică presupune „intervenţii clinice şi servicii sociale interrelaţionate, ce sunt ghidate de o
viziune comună sociopsihologică asupra individului şi asupra procesului de recuperare” (P.Abraham,
D.Nicolăescu, 2008, pag. 36.

II. Definirea şi caracteristicile comunităţilor terapeutice


În general, termenul de comunitate terapeutică este definit prin descrierea caracteristicilor
predominante pe care le au în comun. În ultimele decenii, specialiştii din cadrul comunităţilor
terapeutice au încercat să dea o definiţie acestora.
Astfel, autorii De Leon şi Beschner (1977) efectuează o clasificare a definiţiilor date
comunităţii terapeutice:
a) definiţii esenţiale ale comunităţilor terapeutice; comunitatea terapeutică este formată dintr-un
grup de persoane care au reuşit să depăşească durerea şi comportamentele nedorite provocate
de consumul de substanţe şi dorinţa acestora de a ajuta şi alte persoane dependente de droguri
să se integreze în cadrul comunităţii.
b) definiţii funcţionale sau metodologice ale comunităţilor terapeutice; acestea se referă la
identificarea modului de funcţionare al comunităţilor, pentru a reuşi atingerea scopurilor
propuse. Deci acestea implică:
- stabilirea unor limite morale şi etice;
- lista aşteptărilor în ceea ce priveşte dezvoltarea personală, concretizate în posibile
interdicţii, reîntărire pozitivă, ruşine, pedeapsă, vinovăţie;
- existenţa unor modele de urmat pentru a stimula schimbarea şi evoluţia personală.
c) definiţii legate de scopul comunităţilor terapeutice; scopul acestora constă în dezvoltarea unui
nou Eu social şi autodefinirea individuală, dorinţa de autoîmbunătăţire şi reintegrarea în
societate şi reorganizarea modului de a trăi viaţa;
d) definiţiile normative pun accent pe normele şi valorile intrinseci ale comunităţilor: încredere,
grijă, responsabilitate, sinceritate, deschidere;
e) Definiţiile istorice pun accent pe formele derivate, evolutive şi pe procesele inovative care au
apărut în comunităţile terapeutice contemporane;
4
f) Definiţiile structurale se referă atât la caracteristicile dinamice, cât şi la cele statice ale
comunităţilor terapeutice: egalitare sau ierarhice, rezidenţiale sau nonrezidenţiale, diferenţiate
în funcie de status, dimensiune, componenţă, sistem închis sau deschis, mobilitate verticală
(P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 54-55).
O altă definiţie a comunităţilor terapeutice este oferită de către Latukefu (1987), ideile
principale ale acesteia constând în următoarele:
- suport specializat pentru dezvoltarea personală a participanţilor la programul de
tratament;
- modificarea comportamentului privind stilul de viaţă al persoanei într-o comunitate de
oameni ce îi oferă suport şi care se bazează pe sprijinul reciproc;
- program structurat cu limite definite, atât din punct de vedere moral, cât şi etic;
- sancţiuni şi pedepse impuse de comunitate, dar şi recompense ce vizează în special
modificări ale statutului persoanei în comunitate;
. - participanţii la program şi personalul au rol de facilitatori ce subliniază responsabilitatea
pentru propria viaţă, prin autodepăşire şi prin activităţile lucrative ca un real aport al comunităţii;
- presiunea persoanelor din jur se doreşte a fi un catalizator pentru a determina critici şi
reflecţia interioară a fiecărui participant, printr-o schimbare pozitivă;
- analiza aprofundată a problemelor fiecărui participant, prin interacţiuni individuale şi de
grup este esenţială, însă accentul se pune pe învăţarea prin experienţă, considerată a avea o
influenţă majoră în producerea unei schimbări pe termen lung;
- integrarea unei persoane dependente în cadrul comunităţii este permanent evidenţiată, iar
progresul realizat de aceasta măsurat în raport cu aşteptările comunităţii;
- procesul de schimbare pozitivă a participanţilor este îndeplinit atât de comunitate, cât şi
de fiecare individ în parte;
- autoritatea se manifestă orizontal şi vertical, încurajând în acest mod conceptul de
împărţire a responsabilităţii şi sprijinind, totodată, procesul de participare a individului la luarea
deciziilor atunci când acesta este real şi corespunzător cu filosofia şi obiectivele comunităţii
terapeutice (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pag. 55-56).
Concluzia la care putem ajunge constă în faptul că nu există o definiţie unanim acceptatată
pentru comunitatea terapeutică. Anumiţi specialişti care îşi desfăşoară activitatea în comunităţile
terapeutice sunt de părere că programele dezvoltate de acestea se aseamănă mai mult cu şcoala
decât cu instituţiile pentru tratament adresate persoanelor dependente. Punctele respective de
vedere provin din faptul că aceste „comunităţi educaţionale” (cum le mai numesc specialiştii),
presupun oferirea unui curriculum privind desfăşurarea activităţilor zilnice, curriculum axat în
5
general pe relaţionarea clienţilor cu membrii comunităţii, şi în special, pe modul în care rezidenţii
reuşesc să se cunoască pe ei înşişi şi reuşesc asimilarea unui mod de viaţă sănătos (P.Abraham,
D.Nicolăescu, 2008, pag. 59).
De asemenea, programele sunt descrise ca „familii adoptive” pentru rezidenţi, deoarce au
puterea de a corecta disfuncţiile apărute în cadrul familiilor acestora. Experienţa este privită în
termeni de maturizare a clienţilor. De exemplu, cei care au beneficiat de tratament în cadrul
comunităţilor terapeutice le definesc ca fiind locul în care „au crescut”, şi nu locul în care s-au
recuperat în urma dependenţei de droguri.
Tipologia comunităţilor terapeutice
În literatura de specilitate (în special în SUA) s-au efectuat anumite analize comparative
privind comunităţile terapeutice tradiţionale şi cele contemporane. Astfel, în cadrul Programului
de Raportare la Consumul de Droguri (DARP) din SUA, s-a constatat că programele pentru
persoanele cu comportament adictiv pot fi împărţite în trei categorii:
- comunităţi terapeutice tradiţionale, cu scopul principal de resocializare totală, durata
cuprinsă între 1 şi 3 ani, tratamentul incluzând cereri mari, sesiuni confruntative şi
sancţiuni;
- comunităţi terapeutice moderne, cu scopul dezvoltării abilităţilor practice, durata între
6 şi 8 luni şi cereri moderate de tratament şi sancţiuni;
- comunităţi terapeutice cu program pe termen scurt, cu scopul de a dezvolta abilităţi şi
comportamente în acord cu normele sociale privind reintegrarea, supravieţuirea în
societate şi restabilirea relaţiilor familiale, cu durata cuprinsă între 3 şi 6 luni; cererile
de tratament erau considerate a fi moderate spre mari (P.Abraham, D.Nicolăescu,
2008, pag. 60-61).

III. Individualizarea tratamentului în comunitatea terapeutică


Comunitatea terapeutică reprezintă contextul în care are loc modificarea atitudinilor şi
comportamentelor persoanei toxicodependente, dar şi factorul care determină această schimbare.
Eficienţa acestor comunităţi depinde atât de durata tratamentului pe care reuşeşte să-l urmeze clientul
(abandonul creşte rata de recidivă), cât şi de anumiţi indicatori cum ar fi: situaţia în care se află
clientul, motivaţia acestuia sau adecvarea tratamentului în funcţie de caracteristicile individuale. De
aceea este foarte important ca intervenţiile din cadrul comunităţii să fie potrivite nevoilor fiecărui
individ în parte. Este cunoscut faptul că persoanele toxicodependente au caracteristici socio-culturale
diferite şi prezintă diverse dificultăţi psihice. Rezultă, astfel, necesitatea diversificării şi armonizării
serviciilor oferite de comunitatea terapeutică. Nu trebuie uitat, aici, faptul că fiecare membru al
6
programului de recuperare se confruntă cu un anumit grad al dependenţei, al motivaţiei şi al
rezistenţei la tratament.
În ceea ce priveşte motivaţia şi răspunsul la tratament studiile ( Gastfriend şi Mc Lellan, 1997,
Melnick, 2001, Steward şi Schafer, 1992, apud P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, p.122) au arătat
faptul că satisfacţia şi gradul de reţinere în intervenţie au valori mai ridicate în cazul utilizării unui
program centrat pe experienţa personală, pe diagnosticul clinic şi pe componenta culturală a fiecărui
client în parte.
Se pune, în continuare, problema posibilităţii deimplementare a unui astfel de model
individualizat şi a eficienţei acestuia în cadrul diferitelor comunităţi terapeutice. Pentru îmbunătăţirea
rezultatelor unei intervenţii este necesară o evaluare continuă a tratamentului şi o adaptare
individualizată în funcţie de evoluţia clientului.
Combinaţiile de servicii au un impact diferit asupra comunităţilor. Astfel, s-a observat că în
unele comunităţi mici unde relaţiile interpersonale sunt foarte dezvoltate, rezultatele unui astfel de
model individualizat au fost sub aşteptări. Acelaţi rezultats-a constatat şi în unele grupuri mari, în
care rolurile sociale erau bine înrădăcinate, implementarea alternativelor fiind greu de realizat.
Rolul comunităţii în terapie
Comunitatea ca metodă de terapie se diferenţiază în primul rând prin faptul că aceasta este
principalul actor de pe scena schimbării atitudinale, comportamentale şi psihologice a persoanei
toxicodependente.
Comunitatea terapeutică prezintă urmatoarele particularităţi în ceea ce priveşte tratamentul:
- stabileşte anumite roluri sociale pentru participanţi. Aceştia participă la activităţile zilnice ale
comunităţii şi au diferite responsabilităţi.
- membrii constituie model-roluri pentru grup. Evoluţia fiecăruia este privită ca o experienţă
pozitivă în procesul schimbării;
- în comunitatea terapeutică sunt incluşi foşti dependenţi care au reuşit să finalizeze cu succes
programul. Experienţa lor constituie, de asemenea, un exemplu pozitiv pentru ceilallţi
participanţi;
- în cadrul comunităţii feedback-ul reprezintă o tehnică esenţială. Părerile şi evaluările
individuale constituie o resursă importantă pentru schimbare;
- activităţile pe care le desfăşoară membrii comunităţii sunt bine normate. Astfel, se asigură
integritatea fizică şi psihologică a fiecărui individ;
- comunicarea realizată în cadrul comunităţii este una deschisă, în care viaţa personală a
individului este dicutată şi analizată. Caracteristicile individuale au un rol important în
procesul terapeutic, atât pentru cel în cauză, cât şi pentru ceilalţi membri;
7
- esenţial în finalizarea programului terapeutic este realizarea unor relaţii de prietenie cu
anumite persoane (alţi rezidenţi, educatori sau membri ai personalului).
S-a dovedit faptul că gradul de rămânere în tratament este mai mare în cazul păstrării cât mai
fidele a tradiţiilor şi obiceiurilor, a valorilor şi aniversărilor. Acestea sunt aspecte ce îi apropie
pe indivizi, favorizând recuperarea şi ataşamentul faţă de comunitate (P. Abraham, D.
Nicolăescu, 2008, p.133).
Procesul de recuperare a toxicodependenţilor
Deşi comunitatea terapeutică se caracterizează printr-un tratament variat şi individualizat,
există cazuri în care abordările se dovedesc a fi nepotrivite pentru anumiţi membri. Pentru a fi
asigurată schimbarea persoanelor toxicodependente, metoda furnizată de comunitatea terapeutică
trebuie relaţionată cu o altă tehnică de tratament.
Există, de asemenea, şi cazul invers în care anumiţi indivizi nu pot fi încadraţi în comunitate.
Se recurge la astfel de decizii pentru a proteja comunitatea ca metodă de tratament. Pentru această
selecţie condiţiile de admitere şi de menţinere în program sunt foarte bine definite şi respectate de
catre toţi membrii comunităţii (S. L. Mihai, 2005, p. 101).
Fazele procesului terapeutic
Modelul oferit de comunitatea terapeutică cuprinde 3 etape principale de tartament. În prima
etapa persoanele toxicodependente trec prin procesul de admitere (depunerea aplicaţiei, evaluarea
motivaţiei intrinseci, parcurgerea programelor de informare, etc.). După selecţia clienţilor urmează
faza a 2-a în care individul participă la viaţa comunităţii, preia anumite roluri sociale şi evoluează
împreună cu acesta. Ultima fază reprezintă momentul în care clientul se reîntoarce la familie. Mulţi
dintre aceştia aleg să rămână în comunitate, participând, în continuare la viaţa acesteia.
Factorii care determină succesul terapiilor de grup
O persoană toxicodependentă se caracterizează printr-o stimă de sine foarte scăzută şi prin
lipsa de încredere în ceilalţi. Terapia de grup joacă un rol foarte important în depăşirea acestor
problemele. Prin cunoaşterea membrilor comunităţii, individul înţelege că nu este singurul care
întâmpină astfel de dificultăţi şi că poate să le depăşească.
În 1985 Yalom a identificat factorii care cresc rata de succes a terapiilor de grup:
• instalarea speranţei – în comunitatea terapeutică toxicodependentul învaţă ce înseamnă
schimbarea şi că ea este posibilă;
• comunitatea terapeutică;
• altruismul – fiecare membru este important pentru cel puţin un alt membru al comunităţii;
• socializarea – clientul învaţă noi reguli de comunicare şi îşi asumă anumite roluri sociale;

8
• abilităţile de relaţionare;
• coeziunea de grup – persoanele toxicodependente îşi dezvoltă sentimenetul de apartenenţă şi
dispare teama de respingere;
• împărtăşirea experienţelor din familia de origine – comunitatea terapeutică este privită ca o
nouă familie care acceptă trecutul de viaţă al fiecărui membru;
• identificarea – în comunitate clientul îşi dezvoltă o nouă identitate pozitivă despre sine; (P.
Abraham, D. Nicolăescu, 2008, p.156).

IV. Metode şi proceduri de lucru în comunităţile terapeutice


Structura activităţilor în cadrul comunităţilor terapeutice
Pentru a înţelege mai bine modalitatea prin care personalul din comunităţile terapeutice
priveşte toxicodependenţa, precum şi modul în care acesta se organizează pentru a combate problema
dependenţei de droguri, este necesară evidenţierea în ceea ce priveşte structura activităţilor şi a
ierarhiei în cadrul acestor comunităţi. Referitor la structura activităţilor în cadrul comunităţilor
terapeutice, aceasta se referă la faptul că rezidenţii, alături de personalul plătit, se ocupă de
întreţinerea şi administrarea întregii comunităţi: gătesc, fac curat, spală vase, servesc masa, spală
haine, fac cumpărături, şi chiar decorează încăperile la diferite evenimente. Structura de lucru
ierarhică se referă la faptul că munca în cadrul comunităţii este supravegheată de rezidenţii cu diferite
funcţii ierarhice, structurate astfel încât fiecare poziţie să aibă atribuţii bine definite, precum şi
responsabilităţi mai mici sau mai mari, în funcţie de nivelul ierarhic.
Principalele caracteristici ale comunităţilor terapeutice se referă la abstinenţa totală de
droguri, la o structură şi o ierarhie a activităţilor de lucru, precum şi la întâlniri de grup, al căror unic
scop este confruntarea participanţilor şi diversificarea activităţilor educaţionale şi sociale. În toate
comunităţile terapeutice se desfăşoară un anumit grad de muncă “reală”, adică activităţile ce
contribuie la desfăşurarea optimă a vieţii cotidiene a întregii comunităţi, şi nu doar activităţile create
special pentru a-i menţine ocupaţi pe rezidenţi.
Implicarea rezidenţilor în activităţile cotidiene este considerată importantă şi necesară din
următoarele considerente: a) aceştia îşi dezvoltă sentimentul de apartenenţă la grup, se integrează mai
bine în comunitate, simţind că fac parte din ea; b) reuşesc să îşi organizeze mult mai eficient stilul de
viaţă (prin responsabilizare şi dezvoltare de abilităţi, fiind posibilă şi achiziţionarea unor deprinderi
de viaţă sănătoase); şi, totodată, c) pot identifica anumite probleme interpersonale, ce pot fi analizate
la întâlnirile de grup (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pp. 198-200).
În toate comunităţile terapeutice există o curriculă organizată de învăţare a perspectivei
comunităţii, şi, îndeosebi, a conceptelor sale de recuperare prin ajutorul de sine şi prin viziunea sa cu
9
privire la stilul de viaţă sănătos. Programele cele mai des întâlnite în cadrul comunităţilor terapeutice
sunt: 1) întâlnirile de grup cu educatorii (obiectivul minim al acestui tip de program îl reprezintă
reuşita indivizilor de a conştientiza elementele comportamentale şi atitudinile specifice, ce trebuie
modificate); 2) instruirea pentru conştientizarea problemelor; 3) instruirea în vederea dezvoltării
abilităţilor emoţionale (indivizii sunt ajutaţi şi învăţaţi să se dezvolte personal şi să socializeze, să îşi
identifice sentimentele, dar şi să le exprime adecvat şi constructiv în relaţiile interpersonale); 4)
durata planificată pentru tratament ( durata optimă pentru implicarea totală a individului în program
trebuie să fie interdependentă de viziunea comunităţii asupra dezvoltării procesului de schimbare); 5)
continuitatea, conştientizarea şi finalizarea tratamentului.
După cum se poate observa, comunităţile terapeutice funcţionează după anumite standarde şi
proceduri atât în ceea ce priveşte activităţile de lucru, cât şi în ceea ce priveşte programele de
recuperare oferite persoanelor dependente de droguri. Cu toate acestea, misiunea comunităţilor
terapeutice este aceea de a oferi suport şi sprijin indivizilor în lupta lor în a recunoaşte şi înţelege
dificultăţile emoţionale pe care le implică relaţiile interpersonale, dar şi sarcinile şi responsabilităţile.
Altfel spus, personalul din aceste comunităţi se angajează într-un proces de încurajare în ceea ce
priveşte explorarea sensului pe care îl are comportamentul fiecăruia. De cele mai multe ori eficienţa
acestei proceduri este evidenţiată în momentul în care acest lucru este făcut de rezidenţi unul pentru
celălalt, când fiecare dintre ei foloseşte propriile experienţe pentru a oferi interpretări legate de
dificultăţile apărute. De asemenea, personalul comunităţilor terapeutice are sarcina de a oferi şi de a
ajuta rezidenţii să îşi însuşească cunoştiinţele generale, abilităţile şi încrederea necesare în
confruntarea lor cu situaţiile sociale; în acest sens există cursuri ce vizează pregătirea de încredere
socială ca proces de reintegrare ( P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, pp. 202-205).
Principii generale aplicate în tratamentul consumatorilor de droguri
1. Nu există un singur tratament recomandat pentru toţi consumatorii (nu se poate aplica
acelaşi tratament tuturor toxicodependenţilor, tipul de intervenţie terapeutică şi serviciile medicale
trebuie combinate cu nevoile particulare ale fiecărui individ).

2. Nevoile pentru tratament trebuie să fie identificate şi imediat satisfăcute (facilităţile de


tratament trebuie să fie uşor accesibile pentru pacienţi, toxicodependenţii sunt persoane instabile
emoţional, şi de aceea, de îndată ce reuşim să convingem o astfel de persoană să înceapă un anumit
tratament, este necesar ca acesta să poată fi accesat rapid).

3. Tratamentul eficient se referă la nevoile multiple ale individului, nu numai la


consumul de droguri (eficienţa tratamentului rezultă din abordarea tuturor problemelor pacientului,
fie ele medicale, psihologice, familiale, sociale, asociate cu consumul ilicit de droguri).
10
4. Planul individual de tratament trebuie monitorizat în permanenţă şi modificat pe
parcurs, în funcţie de nevoile şi evoluţia fiecărui toxicodependent.

5. Rămânerea în tratament pentru o perioadă adecvată este critică pentru eficienţa


tratamentului (păstrarea pacientului în tratament pentru toată perioada de timp necesară vindecării lui
este un punct critic pentru succesul terapeutic, iar aceasta depinde de nevoile şi problemele sale
personale. Cercetările indică faptul că majoritatea toxicodependenţilor prezintă o îmbunătăţire a stării
lor după 3 luni de tratament neîntrerupt).

6. Consilierea individuală şi/sau de grup precum şi terapia cognitiv-comportamentală


sunt componente esenţiale pentru eficienţa tratamentului toxicodependenţei (terapia comportamentală
este esenţială pentru succesul terapeutic deoarece ea facilitează relaţiile interpersonale şi capacitatea
individului de a funcţiona normal în familie şi societate).

7. Medicaţia reprezintă un element de tratament pentru mulţi pacienţi, în special când se


combină cu consilierea şi terapiile comportamentale.

8. Toxicodependenţii care au şi o boală psihiatrică asociată consumului de droguri


trebuie să fie trataţi concomitent pentru ambele probleme dacă se urmăreşte succesul terapeutic.

9. Dezintoxicarea fizică bazată pe tratament medicamentos reprezintă numai primul pas


în tratamentul toxicodependeţei, întrucât, în cazul în care nu este urmată de o postcură, nu garantează
abstinenţa pe termen lung, care reprezintă obiectivul final al terapiei.

10. Pentru a fi eficient nu este suficient ca tratamentul să fie voluntar (motivaţia intrinsecă
a individului trebuie susţinută de sistemul de recompense şi penalizări oferit de familie şi
comunitate).

11. Posibila utilizare a drogurilor de-a lungul tratamentului trebuie să fie monitorizată
continuu ( este necesară efectuarea unor teste şi analize pentru a depista utilizarea drogurilor şi a
alcoolului de către pacienţi).

12. Pe toată perioada tratamentului, pacienţii trebuie supravegheaţi medical, diagosticaţi


şi trataţi dacă suferă de hepatita B sau C, dacă au TBC, boli cu transmitere sexuală, sau alte boli
auxiliare toxicomaniei.

11
13. Recuperarea consumatorilor de droguri este un proces de durată şi de cele mai multe
ori sunt necesare mai multe episoade de tratament până la obţinerea abstinenţei totale (P. Abraham,
D. Nicolăescu, 2006, pp. 77-79).

În terapia toxicodependenţei, unul dintre cele mai importante instrumente de lucru ale unui
terapeut îl reprezintă construirea unei alianţe terapeutice cu fiecare pacient în parte. În majoritatea
cazurilor, pacienţii provin din familii disfuncţionale şi adesea au tendinţa de a refuza admiterea
faptului că au o problemă legată de consumul de droguri şi implicit ideea de a fi ajutaţi; de aceea este
necesar ca terapeuţii să dezvolte unele atitudini şi atribute pentru a asigura succesul
profesional:

1. Terapeutul trebuie să dezvolte o relaţie bazată pe încredere şi compansiune.

2. El trebuie să fie un optimist informat.

3. Terapeutul trebuie să fie capabil să nu îşi exteriorizeze propriile anxietăţi, frustrări,


depresii, în fata pacienţilor.

4. Terapeutul trebuie să fie lipsit de prejudecăţi şi trebuie să aibă o minte flexibilă.

5. El trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de psihiatrie, să fie dornic de perfecţionare şi să


dea dovadă de creativitate în munca pe care o desfăşoară.

6. Terapeuţii profesionişti sunt înţelepţi, perseverenţi, răbdători şi curioşi din punct de


vedere intelectual.

7. Ei au cultivată capacitatea de ascultare şi de observare atât a comportamentelor


verbale ale pacientului, cât şi a celor nonverbale, fiind capabili să acţioneze cu promptitudine când
este cazul.

8. În terapia toxicodependenţei lucrul făcut cu sinceritate şi integritate profesională


reprezintă calea spre succesul recuperării fiecărui pacient (I. Mitrofan, coord., 2003, pp. 21-22).

V. Comunitatea terapeutică la nivel naţional şi internaţional

„Te rog, las-mă să fiu eu primul întotdeauna și să mă analizez mereu; fă ca eu să fiu cinstit si
sincer; fă ca eu să caut să-mi asum responsabilitatea; lasă-mă mai degrabă să înțeleg decât să fiu

12
înțeles, fă să am încredere în mine si în colegii mei, lasă-mă mai degrabă să iubesc decât să fiu iubit
si lasă-mă să dau în loc să primesc” (Garfield, 1978).
În prezent există un număr foarte mare de comunități terapeutice la nivel internațional, având
modele diversificate de intervenție în funcție de cerințele și nevoile clienților, de mediul și climatul
social, în funcție de influențele culturale și de personalitățile promotorilor. Deși obiectivele principale
și caracteristicile sunt similare, diferă prioritățile și modalitățile de atingere a obiectivelor, scopul
fiind îmbunătățirea manierei de tratament astfel încât persoana care are nevoie de ajutor să poată
atinge schimbarea.( P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008).
Indiferent de modelul și de principiile terapeutice utilizate în general în comunitățile terapeutice
au loc activități ce implică angajarea și interacțiunea interpersonală și socială, acestea considerându-
se foarte importante în recuperare. În funcție de scop metodele acestea pot fi grupate în:
1. grupuri clinice ce implică abordări terapeutice ale problemelor semnificative ale vieții;
2. întâlniri comunitare (întâlnirile care au ca rol trecerea în revistă a obiectivelor, procedurilor
comunității);
3. activități vocaționale și educaționale ce vizează descoperirea vocațională, comunicarea și
exersarea aptitudinilor interpersonale, căutarea unui loc de muncă;
4. activități de management clinic și comunitar (sancțiunile disciplinare, recompensele,
privilegiile, supravegherea care sunt menite să ofere siguranța mediului și o viață ordonată și
productivă rezidentului) (S. L., Mihai, 2005).
Majoritatea comunităților existente își au modelele terapeutice de bază moștenite de la
comunitățile terapeutice primare, fiind adaptate și perfecționate în timp în funcție de necesități, uneori
ajungând ca o comunitate terapeutică să aplice principii ce aparțin mai multor modele terapeutice,
întotdeauna punându-se accentul pe respectarea diferențelor culturale, pe credințele religioase ale
membrilor. Astfel comunitățile terapeutice ale căror idei și modele terapeutice s-au perpetuat și au
pus o amprenta în întreaga lume sunt: Oxford Group, Alcoolicii Anonimi, Synanon, Daytop, Phonix
House, Castel Craig, De Hoop, Comunitățile terapeutice din Italia (Incontro, San Patrignano și CeIS
Roma), existând situații când dintr-un model de comunitate terapeutică să se formeze un altul mai
potrivit circumstanțelor respective (Synanon- Daytop).
Oxford Group a fost înființată în1908 de dr. Franch Buchman, preot luteran. Scopul său este
adoptarea celor “patru absoluturi”: sinceritate absolută, puritate absolută, altruism absolut și iubire
absolută. În ideologiile sale se regăsesc anumite influențe menonite și amishe, datorită legăturilor
precursorilor cu aceste culte religioase; printre aceste ideologii care se regasesc și la comunitățile
terapeutice moderne se numără: grija reciprocă și valoarea cinstei, purității, altruismului și iubirii,

13
autoexaminării, conștientizarea defectelor de caracter, etica muncii și munca in echipă (Ray, 1999,
apud P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008).
Alcoolicii anonimi fondată în 1935, în Ohi, de Bill Wilson și Bob Smith, doi foști dependenți
de alcool, unul dintre ei fiind medic. Terapia promovată este cunoscută ca fiind a celor 12 pași și a
celor 12 tradiții, care provin în mod direct de la Oxford Group, datorită unor persoane ce au avut
legatură cu conceptele organizației religioase și care au avut o influență asupra lui Bill Wilson.
Ambele pun accent pe puterea divinității, mai mare decât a omului, sursa de schimbare, diferența
dintre ele fiind făcută de faptul că Alcoolicii Anonimi se încred în propria concepție a divinității, în
timp ce Oxford Group se închinau unei entități creștine.
Comunitatea terapeutică Synanon apare la inițiativa lui Cuchk Dederich, fost director al
unei companii petroliere și fost membru al Alcolicilor Anonimi, care organiza întâlniri în casa sa din
California, la care participau dependenți de alcool și de droguri. Pentru prima dată s-a adoptat ideea
de comunitate rezidențială, conștientizându-se importanța reorganizării vieții sub toate aspectele
(munca, relațiile interpersonale, recreerea, dar și grupurile terapeutice și întâlnirile comunității).
Conceptele Synanonului s-au dezvoltat pe ipoteza că dependenții sunt persoane iresponsabile
care au recurs la anumite substanțe pentru a scăpa de frustrările și tensiunile vieții cotidiene, fiind
necesară reeducarea prin însușirea unor noi valori și atitudini, avându-se la bază convingerea că
fiecare individ deține un potențial de a evolua, autodeterminismul și responsabilitatea individuală
considerându-se esențiale în procesul de recuperare. “Individul fiind considerat principalul
responsabil pentru propria schimbare, ce se putea realiza doar prin atasament și devotament față de
învățăturile comunității” (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008, p. 305).
Ținta grupului era de a-l ajuta pe individ să-și dezvăluie și să-și schimbe comportamentele și
atitudinile asociate depedenței, în sensul acesta se utiliza ”jocul”menit să-l ajute pe individ să se
schimbe, fiind o situatie in care conflictele interne erau rezolvate în fața grupului, ce își concentra
atenția asupra unei probleme expuse de individ. “Jocul” a evoluat de la discuții agresive orientate
către comportament, la exagerări și discuții pline de umor, având ca scop îndepărtarea mecanismelor
de autoapărare ale individului. Un rol important în dezvoltarea ulterioară a comunității Synanon o are
introducerea grupurilor diversificate, ajutând astfel la adaptarea metodelor terapeutice în funcție de
obiective și totodata la coeziunea grupului.
Comunitatea Daytop a luat naștere in 1963 în State Island, la inițiativa dr. Bassin. Inițial
centrul a fost înființat pentru 22 de bărbați aflați în perioada de probațiune, cărora ulterior li se
alăturau și alți clienți aflați în libertate. Programul de tratament era bazat pe terapia de grup, stabilirea
unui model ierarhic în rândul rezidenților și atribuirea de sarcini, al cărui grad de responsabilizare
creștea odată cu avansarea rezidenților în procesul terapeutic.
14
Datorită numărului tot mai crescut al consumatorilor de droguri, Daytop a înființat mai multe
centre, în care a aplicat o serie de programe în funcție de necesități și de persoanele cărora li se
adresează, bazându-se pe ideologii ce susțin noțiunea de familie cu modele pozitive, ședințe de
consiliere individuală și de grup, terapie familială, seminarii informaționale, servicii medicale, suport
în prevenirea recăderilor, dar și activitați recreaționale.
1. Programul de recuperare pentru tineri și minori (12-21 de ani)- în urma unei evaluări, tinerii
consumatori pot beneficia de tratament adecvat - rezidențial sau într-un centru de zi, alocandu-se o
importanța majoră problemelor familiale și educaționale, (tinerii care nu au diploma de absolvire a
liceului, își vor continua studiile la Daytop, totodată familiile fiind încurajate să participe la procesul
terapeutic și la grupul de suport).
2. Programul rezidential pentru adulti pe termen lung implică un tratament intensiv ce cuprinde
trei stadii:
-Primul stadiu presupune seminarii cu caracter informațional și grupuri de orientare, împreună
cu evaluări suplimentare în urma cărora se dezvoltă un plan individualizat de tratament.
-Stadiul doi cuprinde ședințe de consiliere, activități clinice, educație și pregătire vocațională.
–Stadiul trei presupune reintegrarea treptată a clientilor, crescând responsabilitătile fată de ei
inșiși și fată de familiile lor.
3. Programul rezidențial pentru adulți pe termen scurt are o durată intre 4- 8 săptămâni de
tratament rezidențial continuat cu tratament extern ambulatoriu.
4. Tratamentul extern pentru adulti se adresează persoanelor capabile să se autosusțină oferindu-
le un tratament individualizat ce presupune terapie individuală și de grup, urmând către sfârșitul
programului să se alăture grupului de prevenire a recăderii. Adesea astfel de programe sunt
frecventate de persoane care sunt sub supravegherea unui ofițer de probațiune a celor pentru eliberări
condiționate. (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008)
Comunitatea Phoenix House a aparut in 1967, când șase tineri dependenți de heroină s-au
întâlnit într-un spital din New York, unde au decis să se sprijine unul pe celălalt în prevenirea
consumului, fiind coordonați de dr. Rosenthal. Centrele rezidențiale, pe lângă tratamentul antidrog
rezidențial oferă și servicii ambulatorii, programe de zi și au în vedere și aspectele educaționale,
comunitatea înființând prima Academie Phoenix (acum 20 de ani). Ideea de bază ce a stat la
înființarea programului a fost: ”Phoenix nu este despre droguri, este despre schimbare” determinând
confruntarea clientului cu cauzele ce au dus la dependența și să analizeze temerile care au dus la
apariția ei, astfel rezidenții iau parte în mod activ la schimbare, fiind ajutați de colegi și
supravegheați de specialiști (P. Abraham, D. Nicolăescu, 2008).

15
Comunitatea De Hoop Ea a fost creată în anul 1974, în orășelul Dordrecht, ocupându-se atât
de persoanele dependente cât și dee cele cu probleme psihosociale. În decursul timpului s-a ajuns la
construirea De Hoop Village (2003) unde se află situate: centrul de cercetare, două departamente de
tratament, o policlinică, centru de zi pentru copii, un restaurant, o tipografie și un serviciu
multimedia, o librărie.
În prezent mii de indivizi și de familii beneficiază de serviciile comunităților terapeutice, care
s-au dovedit a fi o metodă puternică de tratament, oferind o gamă din ce în ce mai diversificată de
servicii adiționale rezolvării consumului de droguri.(familie, educație, pregătire vocațională precum
și sănătate medicală și mintală) majoritatea țărilor afectate de consumul drogurilor având numeroase
astfel de centre care să sprijine persoanele dependente în procesul de renunțare.
În România deși numărul consumatorilor este într-o continuă creștere, comunitățile
terapeutice destinate exclusiv persoanelor dependente sunt foarte puține, fiind aproape inexistent
acest stadiu al tratamentului dependențelor, care adesea se termină o dată cu dezintoxicarea, după
care persoanele dependente nu mai găsesc un sprijin exterior, ceea ce facilitează reluarea consumul de
droguri.
În 2005 a existat un proiect guvernamental MARA (Marea Aliantă Română Antidrog) care
prevedea înfiintarea a 9 comunităti terapeutice până in 2009. S-a finalizat cu deschiderea primului
astfel de centru de la Brebu, din Valea Doftanei, în februarie 2007, care dupa câteva luni s-a închis,
reușind să aibă doar 3 beneficiari. În prezent comunitățile terapeutice sunt independente față de stat,
funcționând sub formă de fundații, asociații sau organizații non-guvernamentale.
1.Fundația Bonus Pastor se adresează persoanelor ce au dependență de alcool sau droguri,
cât și familiilor acestora. Fundatia are două centre RAFA Bonus Pastor, de la Iași și Comunitatea
terapeutică Ozd, Târgu-Mureș, înființată în 1996, ce are o capacitate de 24 locuri. Serviciile oferite
sunt programe terapeutice de scurtă durată (12 zile) şi de lungă durată (6-9 luni); programe de
menţinere (conferinţe de 3 zile, tabără de vară), grupuri suportive, programe de prevenţie pentru copii
şi tineret (tabere de vară şi întâlniri), prevenţie în şcoli şi alte organizaţii. Modelul terapeutic pentru
terapia de scurtă durată este o adaptare a modelului Crucii Albastre din Ungaria, un program cu
următoarele elemente: terapie individuală şi în grup, lecturi şi seminare medicale, psihologice, studiu
biblic. Iar modelul terapeutic pe termen lung se numeşte PORTAGE, este de origine din Canada fiind
un program structurat în şase faze. Scopul programului este formarea pozitivă a personalităţii, a
modelelor de comportament eficiente şi a valorilor noi, bazate pe grupul terapeutic şi valorile
creştine. Programul Portage se bazează pe învăţarea continuă, învătându-se și exersându-se
următoarele 20 de competente:

16
01.Fii obiectiv.
02. Preia iniţiativă.
03. Fii empatic.
04. Comunică eficient.
05. Participă activ în programe.
06. Încurajează-i pe ceilalţi.
07. Planifică şi sistematizează.
08. Rezolvă problemele.
09. Fii de încredere şi consecvent.
10. Fii vesel şi entuziast.
11. Decide.
12. Gândeşte în echipă.
13. Pregăteşte şi desfăşoară activităţi regulate.
14. Participă în mod pozitiv la rezolvarea conflictelor.
15. Cere ajutor.
16. Fii în relaţie cu tine însuţi.
17. Dă mai departe altora ceea ce ştii.
18. Acceptă îndrumările altora.
19. Propune-ţi ţeluri realizabile.
20. Tratează-ţi sentimentele.
2.Asociatia crucea albastra este situată în Sibiu, iar ideea de bază de la care pornește este de
a accepta pe om așa cum se prezintă, a-l ajuta să se ridice, a-l însoţi o bucată de drum şi a-l ajuta să-şi
regăsească libertatea şi responsabilitatea pentru o viaţă împlinită, fără droguri. Dependența este
considerată o boală, un comportament negativ invățat și un păcat, în contradicție cu valorile unei vieți
creștine .Are trei centre: Centrul Nazaret pentru bărbați cu 25 de locuri (Șura Mica), “Insula
speranței” - centru pentru femei cu 15 locuri (Șelimbăr) și un centru ambulatoriu. Activitățile ce au
loc pe parcursul procesului terapeutic sunt: consiliere psihologică, psihoterapie de grup şi individuală,
asistenţă medicală şi socială, asistenţă spirituală, ergoterapie, reintegrare socială, ocazional şi
activităţi de prevenţie şi training. Costul pentru tratament și întreținere este de 1700 ron/luna.
Model terapeutic este unul ce îmbină principii a mai multor modele: modelul Crucii Albastre,
modelul de Hoop, modelul Minnesota.

3.Teen Challenge este o organizaţie al cărei obiectiv este recuperarea persoanelor dependente
de droguri, cât și prevenția în rândul adolescenţilor şi tinerilor care locuiesc pe străzi. Centrul se află
în Judetul Ilfov în comuna Grădiștea si are un număr de 20 de locuri. Abordarea este una completă
ocupandu-se de aspectule: fizic, emoțional, educațional, spiritual și socio-profesional, propunându-și
ca persoanele cu dependență nu doar să o depășească ci și să trăiască o viață de succes. Cheia
succesului acestui program activ de 50 ani este dimensiunea creștin-spirituală. Model terapeutic este
Teen Challenge ce se desfasoară pe parcursul unui an și are 5 etape, fiind bazat în special pe terapia
individuală.(Teen Challenge Romania)

17
4.Asociatia Mana Deschisa este situată in Câmpina, din anul 2000 și se adresează tinerilor de
peste 18 ani, ce întâmpină dificultăti de afectivitate, trauma din cauza abuzului, dependența și deține
un număr de 12 locuri. Activitățile desfășurate sunt de reintegrarea în societate a oamenilor
defavorizați, ajutoare, asistență socială, dezvoltarea comuntăți, consiliere spirituală, recuperare de sub
influența drogurilor. Model terapeutic implică activități zilnice de bază, însoțite de consiliere
individuală și de grup.

Bibliografie:

Abraham, Pavel şi Daniela Nicolăescu, 2006. Justiţia terapeutică: o nouă abordare în


tratamentul consumatorului de droguri. Arad: Concordia;

Abraham, Pavel şi Daniela Nicolăescu, 2008. Comunitatea terapeutică: metoda de tratament


a persoanelor dependente de droguri. Bucureşti: Civitas;

Mihai, Sanda, Luminiţa, 2005. 14 paşi în lumea drogurilor. Bucureşti: f. e.

Mitrofan, Iolanda, coord., 2003. Terapia toxicodependenţei: posibilităţi şi limite. Bucureşti:


SPER.

• http://manadeschisaromania.blogspot.com/

• www.amosnews.ro

• www.infonews.ro

• www.rosaac.ro

18
• www.bonuspastor.ro

• www.dependenta.ro

• www.teenchallenge.ro

19