I.

Regatul franc și Imperiul Carolingian

a. REGATUL FRANCILOR sau GENEZA STATULUI MEDIEVAL
Dintre regatele barbare constituite în Occident, regatul franc s-a dovedit a fi cel mai
puternic. Francii erau un popor germanic din vest, ce erau constituiţi din mai multe ramuri: Francii de
sud(salieri), Ripuaren (francii de pe Rin), Francii devin o putere militară in timpul Merovingienilor.
Sub conducerea lui Clovis (481-511), descendent din Meroveu, un rege legendar, francii îi înving
în Galia de Nord pe alamani şi pe vizigoţii, ajungând pană la Munţii Pirinei. Convertirea la
creştinism a lui Clovis în 496 a făcut din franci bastionul papalităţii impotriva arienilor bur-
gunzi, longobarzi şi vizigoţi. Conform tradiției, pe 25 decembrie 496, Clovis a fost creștinat de
episcopul de Reims, Sf. Remi, iar ulterior catedrala din Reims a devenit locul încoronării regilor
francezi.
Sub urmașii lui Clovis, regatul franc s-a împărţit, iar puterea a fost trecută în mâinile unui
funcţionar, cunoscut sub numele de majordomul palatului. Unii majordomi au fost remarcabili: Pepin
de Herstal a reunit posesiunile împărţite ale lui Clovis; Carol Martel – fiul său nelegitim - i-a înfrânt pe
arabi la Poitiers in 732, salvand Europa de la islamizare. Urmaşul lui Carol Martel a fost Pepin cel
Scurt. În 751, el 1-a destituit pe ultimul rege merovingian şi s-a proclamat rege. În schimbul
ungerii ca rege de către papa Bonifaciu, Pepin - care era nelegitim - a dăruit acestuia teritoriul
care va deveni statul papal.
b. IMPERIUL CAROLINGIAN
1. Formarea Imperiului Carolingian- renașterea imperiului roman?
Carol cel Mare a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului
Carolingian. Carol, reunifică spaţiul galic, cucereşte Italia de la longobarzi, nordul Spaniei de la
arabi, Austria şi vestul Ungariei de la avari, supunand triburile slave şi germanice dintre Rin,
Oder şi Marea Nordului. Carol cel Mare a fost un mare cuceritor. A cucerit Saxonia după lupte
grele (772-804), regatul longobard (774), regatul avar (795). Un imperiu universal exista în acel
moment alături de o Biserică universală. Astfel s-au realizat pentru un scurt moment două principale
scopuri: extinderea graniţelor statului şi răspandirea creştinismului. La 25 decembrie 800, Carol
cel Mare este încoronat de către papă Leon al III-lea ca împărat. Statul său bazat pe ideea alianţei cu
Biserica, pe universalismul roman şi egalitatea supuşilor, este un conglomerat etno-economic, ruralizat
şi barbarizat, bazat pe ierarhia socială a Evului Mediu. Papalitatea urmărea prin încoronarea lui
Carol cel Mare restaurarea imperiului roman, însă noul imperiu era unul franc, cu capitala la
Aachen.
2.Cauzele dezmembrării imperiului carolingian:
 lipsa de unitate economică și creșterea puterii feudalilor; marile domenii erau împărțite în
două: rezerva sau curtea, exploatată direct de senior cu ajutorul serviciilor prestate de țărani, sub
forma de corvezi; cealaltă parte erau loturile muncite de țărani
 atacurile normanzilor, o parte a vikingilor stabilindu-se în nordul Franței, de unde și
denumirea de Normandia
3. Dezmembrarea Imperiului Carolingian
După moartea lui Carol, tronul imperial a fost preluat de Ludovic cel Pios, dar împotriva s-au
ridicat fiii săi, Ludovic Germanicul, Carol cel Pleşuv și Lothar. Moartea lui Ludovic cel Pios a dus la
împărțirea imperiului carolingian. Prin tratatul de la Verdun (din 843), lui Carol cel Pleşuv i-au
revenit ținuturile de la vest de Rhone și Meusa, sau Francia apuseană, adică regatul Franţei, lui
Ludovic Germanicul, Francia răsăriteană adică Germania, iar lui Lothar, care a păstrat titlul
imperial, a stăpânit Italia și ținutul dintre Rin și Rhone. De precizat că ultimul conducător care a
purtat titlul imperial al fost Carol cel Gros (884-888), între 888-962 lipsind titul imperial.
 II. Regatul Franței (sec. X-XV)
a. Dinastia capetiană
După moartea lui Carol cel Gros, între 888-987 anarhia feudală a fost accentuată de scăderea
autorității regale, atacurile normanzilor și răspândirea sistemului fudo-vasalic. Scăderea autorității
regale a făcut ca feudul să fie transmis ereditar de către vasali. Apar astfel principatele teritoriale care
depind doar formal de autoritatea centrală.
Acesta este de fapt monarhia feudală sau seniorală și Franța reprezintă modelul clasic al
evoluției de la monarhia seniorală la monarhia centralizată. În anul 987, marii vasali l-au ales în fruntea
regatului pe Hugo Capet, stăpân al unui mic principat teritorial, între Sena și Loire și cuprinde
orașele Orleans și Paris.
Prin asocierea urmașiilor la tron, Capetienii au reușit însă să impună succesiunea
ereditară, adică să înlocuiască monarhia electivă cu monarhia ereditară. Higo Capet a reușit
astfel să instituie un sistem de succesiune la tron care funcţionat aproape 400 de ani, atât timp cât a
existat dinastia capetiană (987-1328).
Totuși, în secolele XI-XII a continuat să se manifeste anarhia feudală. Marii vasali ai regelui
francez, precum ducii de Normandia, Bretania, Aquitania sau contele Flandrei, își afirmau
autoritatea pe domeniile lor, asigurau pacea și preluau drepturile regale în teritoriile pe care le controlau.
Filip al-II-lea August (1180-1223) a extins domeniul regal, a stabilit definitiv capitala la Paris,
a impus omagiu vasalic tuturor marilor feudali, a sporit resursele tezaurului şi a creat o mică armată
permanentă (2000-3000 de soldați). Un succes însemnat al lui Filipa al II-lea August a fost obținut
împotriva regelui Angliei Ioan fără Țară, pe care l-a înfrânt în bătălia de la Bouvines din anul 1214,
ocupând provinciile franceze Normandia, Maine, Anjou, Poitou.
Ludovic al-IX-lea cel Sfant (1126-1270) a sintetizat şi unificat administrativ şi legislativ
cuceririle anterioare, fiind un pacificator, judecător şi cruciat creştin. Ludovic al IX-lea al Franţei,
cunoscut in general ca Sfantul Ludovic, a fost membru al Casei de Capet. Este singurul rege al Franţei
care a fost canonizat, şi prin urmare există mai multe localităţi numite în onoarea sa. Preocupat de ideea
de justiție regală, Ludovic al IX-lea a înfiinţat Parlamentul de la Paris, care era curtea supremă de
justiție.
b.DOMNIA LUI FILIP AL-IV-LEA CEL FRUMOS (1285-1314)
Chiar dacă a suferit înfrângerea umilitoare în fața milițiilor orașelor flamande de la
Courtrai (1302), Filip al-IV-lea a consolidat unificarea şi centralizarea statului, a dezvoltat consiliul
regal, a convocat adunările reprezentanţilor, secţiile judiciare şi financiare, şi-a extins influenţa
asupra papalităţii, mutată cu forţa la Avignon şi asupra Aragonului. Într-adevăr, Adunarea Stărilor
Generale, care reunea reprezentanții celor trei ordine (belatores, oratores și laboratores, adică
nobilimea, clerul și orășenimea), a fost convocată în 1302 (precedentul avusese loc în 1284), de către
regele Filip IV-lea cel Frumos.
Filip IV-lea cel Frumos, proclamându-se ”rege este împărat în regatul său”, respinge orice
altă autoritate, temporală (a împăratului imperiului romano-german) sau spirituală (papalitatea).
Filip al IV-lea a intrat în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea, cel care își exprimase pretenția de
supremație prin bula Unam Sanctam (1302). O mică armată franceză condusă de Guillaume de
Nogaret a pătruns în nordul Italiei și l-a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea la Anagni (1303). Mai
mult, după moartea papei Bonifaciu al VIII-lea, regele Filip al IV-lea a reușit să determine alegerea
episcopului de Bordeaux ca papă sub numele de Clement al V-lea, care a acceptat schimbarea
reședinței papale de la Roma la Avignon (între anii 1307 şi 1377). Având în Clement al V-lea un
aliat căruia își impunea voința, regele francez i-a arestat pe cavalerii templieri în anul 1307 și le-a
confiscat toate bunurile, supunându-i unui teribil proces sub acuzația de erezie.
Războiul de 100 de ani (1337-1453) Unificarea Franței prin alăturarea treptată la domeniul
suveranului a întregului teritoriu al țării, și centralizarea statului, prin constituirea de instituții
subordonate autorității regale, au continuat și s-au desăvâșit după războiul de 100 de ani. Franţa şi
Anglia se angajează intr-un război interminabil, numit Războiul de 100 de ani (1337-1453), ce a căpătat
in cele din urmă o anvergură europeană.
c. FRANŢA IN VREMEA RĂZBOIULUI DE 100 DE ANI (1337-1453)
Politica de centralizare şi unificare a primilor capeţieni a fost afectată de disensiunile interne, de
efectele ciumei negre 1348-1352 şi de conflictul cu englezii. Stingerea liniei capeţiene directe a lui
Filip al-IV-lea, în anul 1328, a adus la tron pe Filip al VI-lea de Valois. Drepturile acestuia sunt
contestate de pretenţiile la tron ale regelui englez Eduard al-III-lea, nepot de fiică a lui Filip al-IV-lea.
O cauză a războiului a fost reprezentată și de refuzul lui Eduard de a depune omagiu de vasalitate pentru
provincia Guyenne, dar și problema Flandrei, aflată în posesia Franței, dar dependentă economic de
Anglia.
Victoriile engleze de la Crecy – 1346, Poitiers – 1356, captivitatea regelui Ioan al-II-lea şi
lunga domnie a unui rege nebun, Carol al-VI-lea (1380-1422), au permis lui Henric al-V-lea al
Angliei, după victoria de la Azincourt – 1415, să deţină vremelnic ambele coroane, mai ales că tratatul
de la Troyes (1420) deshidea englezilor succesiunea la tronul Franței. Fiul lui Carol al VI-lea, delfinul
Carol a fost nevoit să se retragă la Bourges. Evoluția războiului a fost schimbată de Ioana d Arc, fiica
unui țăran din Domremy. ”Fecioara” din Lorena, susținând că a auzit voci divine care îi cereau să
elibereze Franța, a obținut de la Carol al VII-lea o armată cu care i-a învins pe englezi și îi forțează să
ridice asediul orașului Orleans. Ioana d Arc a deschis astfel calea regelui Carol al VII-lea către Reims,
unde acesta a fost încoronat. Ulterior, regele nu o mai sprijină pe Ioana d Arc, care atacă fără succes
Parisul. Fiind capturată de burgunzi, aceștia o vând englezilor, care o judecă și condamnă la moarte pe
rug pentru erezie, la Rouen, în 1431. Deși a avut un sfârșit tragic, Ioana d Arc a reușit prin acțiunile sale
să-i unească pe francezi în jurul monarhiei și să le redea încrederea în victorie. Printr-o contribuție
generală, Carol al VII-lea organizează o armată permanentă cu care eliberează toate provinciile cucerite
de englezi, cu excepția orașului Calais. Recucerirea orașului Bordeaux și victoria de la Castillon,
din anul 1453, au încheiat războiul de 100 de ani.
d. DESĂVÂRȘIREA CENTRALIZĂRII STATULUI
Ludovic al-XI-lea (1461-1483) a readus la Franţa prin căsătorie Bretania şi pe calea
armelor Burgundia, a desăvarşit unificarea administrativă şi a impus un sistem unitar de taxe şi
impozite în tot regatul. Așadar, după victoria obținută în războiul de 100 de ani, Franța a cunoscut
încheierea procesului de centralizare și desăvârșirea unificării teritoriale.