Publicat pe noiembrie 17th, 2014 | de Adrian-Paul Iliescu

Cheia geopolitică a alegerilor prezidențiale din

România
Alegerile prezidențiale din România au multe aspecte relevante, dar cheia principală a problemei este una geopolitică. Cine
și-a imaginat că ele erau de la bun început deschise oricărui rezultat (că ar fi putut câștiga oricare dintre candidații principali)
s-a înșelat – și s-a înșelat tocmai pentru că a ignorat miza geopolitică a acestor alegeri.

Care este această miză? România are (iar) nenorocul istoric de a fi plasată geografic la linia de
confruntare între Rusia și marile puteri occidentale. Aceasta îi conferă o importanță strategică
deosebită,  în total contrast cu lipsa ei de importanță economică și militară. În contextul conflictului cu
Rusia, cine anume conduce România și cât de disciplinată va fi România în executarea unor directive
americane, ale NATO sau ale UE devin lucruri vitale pentru marile puteri. Cu cât țara are o mai mare
autonomie, cu atât ea se poate disocia de unele strategii concepute la Washington sau la Bruxelles (fie în
centrul Bruxelles fie la Evere…) Or, o politică autonomă (axată pe interese naționale, și nu pe
prioritățile NATO) este ultimul lucru pe care și-l dorește Occidentul, care are deja mari probleme, în
acest sens, cu state ca Turcia și Ungaria. Un lider relativ independent, cum e Viktor Orbán la Budapesta
sau Erdogan la Ankara, care cenzurează directivele occidentale funcție de interesele naționale pe care le
reprezintă, este o mare sursă de probleme pentru puterile ce vor să controleze lumea. Ar fi fost un
coșmar pentru marile puteri să aibă și la București un lider politic relativ autonom sau cu un grad
apreciabil de independență. De asemenea, ar fi fost foarte neplăcut ca în România conducerea să
manifeste ezitări în intransigența față de Rusia, așa cum manifestă, de exemplu, Sofia.

Tocmai din acest motiv, nici SUA nici NATO nu puteau fi dispuse să accepte orice rezultat al alegerilor
prezidențiale. Întrebarea care se pune este însă: de ce nu putea fi Victor Ponta omul potrivit pentru a
coordona aplicarea politicii occidentale de către România? Pentru că e un om corupt, sau un impostor
(din punct de vedere academic) sau un prieten al Rusiei? Nimic din toate acestea. Prea puțin contează,
din punct de vedere geostrategic, plagiatul lui Ponta sau corupția PSD-istă. Defectul capital al lui Ponta,
din unghiul de vedere geopolitic, este pur și simplu prea marea putere a PSD. De ce nu iubește Vestul
PSD-ul? Pentru că e corupt, sau dictatorial, sau pentru că e „de stânga”(?) ori chiar „neocomunist”? Nici
vorbă – toate acestea sunt simple sloganuri electorale. Corupția există în toate partidele și instituțiile
românești, iar dacă Vestul ar opta să colaboreze doar cu politicieni nepătați el ar fi silit să se adreseze
exclusiv sfinților și mucenicilor din Calendarul Ortodox… De fapt, SUA au colaborat perfect cu
numeroase regimuri corupte (vezi nenumărate exemple din America latină și centrală), cu dictaturi
nemiloase (vezi chiar Arabia Saudită, marele aliat arab al Vestului), și chiar cu regimuri de stânga (dacă
acestea erau ascultătoare…)  De ce, atunci, SUA și NATO refuză să facă din PSD aliatul lor principal în
România? Oare nu s-a dovedit PSD-ul destul de docil? Ba bine că nu… el și-a dovedit de multe ori
disponibilitatea de a executa fără murmur directivele. Și atunci?

Marele defect al PSD este forța sa politică, mult prea mare pentru a fi pe placul oricui vrea să dirijeze
lucrurile în România. PSD-ul are un electorat constant, de multe milioane de votanți, putere
organizatorică, rădăcini solide în teritoriu, numeroși susținători cu bani (indiferent că sunt numiți
„baroni” sau „oligarhi”), și deci o anumită autonomie. Ne place sau nu, PSD este (încă) singurul partid
solid, cu bază de masă, din România (nu va mai fi multa vreme… DNA, instituția prezidențială și alte
forțe mai puțin vizibile îl vor demonta treptat). Or, un atare partid constituie un risc major pentru
politicile construite peste granițe, el putându-se lesne replia în strategii naționale/naționaliste
neconvenabile pentru marii actori strategici. Din nou, Ungaria, Turcia și chiar Bulgaria atestă clar că
mișcări politice solide pe plan intern constituie obstacole pentru aplicarea lină a directivelor SUA,
NATO sau UE. De ce e Vestul așa de supărat pe Viktor Orbán? Pentru radicalismul său de dreapta?
Nicidecum, acesta ar fi chiar pe placul republicanilor neoconservatori din SUA și al multor altor forțe de
dreapta occidentale. Inacceptabil la liderul maghiar este faptul că el pune interesele maghiare mai presus
decât prioritățile marilor puteri. Acest lucru nu îi va fi iertat. Cea mai bună dovadă a intransigenței
occidentale față de regimurile „autonomiste” (care manifestă independență națională în raport cu marii
actori strategici) este, așa cum indică analiștii,  subminarea sistematică de către SUA a regimurilor arabe
modernizatoare din Africa de Nord și Orientul Apropiat. Toate aceste regimuri erau nu doar orientate
spre modernizare, ci și naționaliste, adică susceptibile de a iniția politici autonome. Este exact ceea ce
nu li s-a iertat, și ceea ce a dus la subminarea lor, chiar cu prețul (constatabil azi) al exploziei
radicalismului islamic al grupărilor ce s-au impus în locul lor în aceste regiuni.

Pe scurt, marile puteri occidentale nu au nevoie de regimuri politice relativ autonome, care să își poată
negocia („precupeți”) colaborarea cu Vestul; ele au nevoie de regimuri politice complet docile, care să
execute disciplinat directivele de peste graniță. PSD-ul este încă prea puternic pentru a se putea conta pe
completa sa docilitate; evenimentele din vara anului 2012 au dovedit că PSD, și forțele aliate cu el, pot
provoca surprize… Se poate spune că încă de atunci partidul lui Ponta și aliatele sale și-au pecetluit
soarta. Nici la Washington, nici la Bruxelles nu se tolerează veleitățile de autonomie politică, și era clar
că ele sunt cu atât mai puțin tolerabile cu cât se proiectează un război cu Rusia. Orice promisiuni ar fi
făcut Ponta americanilor, el nu prezenta încredere; acțiuni imprevizibile, ca acelea din 2012, s-ar putea
repeta și singura garanție contra lor este nu cuvântul de onoare psd-ist, ci pur și simplu neputința PSD-
ului de a le relua. Iată de ce, dacă nu vor surveni evenimente-surpriză, este de așteptat ca PSD-ul să fie
în continuare demontat treptat. Odată redus la insignifianță, nu va mai exista în România nici o forță
politică cu veleități (măcar marginale) de autonomie națională. Tonul politicii va fi dat de mass media,
de ONG-uri „apolitice” (gen GDS) și think tank-uri „academice” a căror finanțare vine de unde vine și a
căror poziție poate fi perfect controlată de unde trebuie; iar în fruntea politicii românești, Johannis, adică
nimeni: un om fără personalitate, fără partid solid care să îl susțină, fără autonomie și fără alte idei decât
aceea că… trebuie să fim aliații cei mai fideli ai SUA, NATO și UE. Un asemenea lider nu creează nici
un risc de autonomizare față de directivele occidentale; el va fi totdeauna cel mai disciplinat executant al
acestor directive. (Să nu-l confundăm pe Johannis cu Ferdinand I de Hohenzollern, după cum nici Ponta
sau Băsescu nu pot fi confundați cu Ionel Brătianu…).

Bineînțeles, rezultatele alegerilor nu se explică pur și simplu printr-o conspirație a străinilor îndreptată
contra poporului român.  Mulți votanți (disperați, ca totdeauna, de ineficacitatea instituțiilor românești,
de corupție și sărăcie) au investit speranțe într-un nou președinte (așa cum au făcut-o și în 2004…
istoria se repetă). Românii disperați au contribuit și ei, masiv la aceste rezultate. După cum au contribuit
toți cei care, supuși manipulării, credeau că aici se confruntau două persoane, cu meritele și lipsurile lor
– când de fapt a fost o competiție între inițiativa autohtonă și decizia marilor puteri. „Soluția Johannis”
nu este o soluție de origine românească: fără organizarea marilor actori strategici, ea n-ar fi avut nici o
șansă. Johannis este prea lipsit de personalitate, prea lipsit de conexiuni politice de partid, și prea puțin
cunoscut de masa electoratului pentru a dobândi așa repede un succes răsunător. Totuși, să nu uităm că
el a prezis în mod genial și a anunțat explicit (cu o surprinzătoare aroganță, pentru un om până mai ieri
necunoscut milioanelor de alegători români) sfârșitul carierei lui Ponta… cum s-o explica asta? O fi
Johannis vreun clarvăzător, a primit el mesajul decisiv din lumea  spiritelor? Da, el a primit un mesaj.
Dar nu din lumea spiritelor, ci de acolo de unde se iau deciziile. După modelul doamnei Nuland, cineva
i-o fi transmis poate lui Johannis: „F… the voters! Ponta is finished, you are the new President!”

Cea mai clară dovadă a faptului că Ponta și PSD-ul nu aveau nici o șansă să câștige alegerile
prezidențiale o reprezintă pregătirea minuțioasă a unor tulburări de stradă modelate după modelul celor
din timpul „Primăverii arabe” și ale celor de pe Maidan-ul din Kiev. Aceeași mobilizare a ONG-urilor și
mass mediei „pro-occidentale”; aceeași „schimbare la față” bruscă a unor lideri de opinie (până mai ieri
anti-Băsiști, iar în timpul campaniei brusc aliați ai lui Vasile Blaga, Mihai Răzvan Ungureanu și ai
tuturor celorlalți servanți ai „Președintelui Jucător”); aceeași convocare insistentă pe rețelele de
socializare, aceeași isterie pe Facebook: „suntem la marginea prăpastiei!”, „acum ori niciodată!”,
„înfruntarea decisivă dintre Bine și Rău!” etc. (Că PSD-ul a colaborat perfect cu SUA și cu NATO,
girând acceptarea României în alianța euro-atlantică, nu mai conta; el a devenit deodată „Răul” – și va
continua să fie asta câtă vreme va fi mai puternic decât se dorește la Washington și la Bruxelles –
Evere!) Aceleași grupuri de „protestatari” dispuși să provoace dezordini de stradă, pentru a dovedi că nu
votul alegătorilor contează, ci cauza „Binelui” (definit de cine trebuie și unde trebuie… nu de către
alegători); aceleași amenințări cu „Revoluția” (amenințări care îl lasă pe cetățeanul român interzis… el
credea că e pur și simplu vorba de alegeri prezidențiale, nu de răsturnări ale regimului) etc.

Dacă, în ciuda tuturor presiunilor, Ponta ar fi obținut mai multe voturi decât Johannis, ar fi urmat
scenariul clasic: contestarea alegerilor, acuzații de fraude masive, ocuparea Pieței Universității,
provocări și violențe etc. Până când? Până când diplomații occidentali le-ar fi spus clar PSD-iștilor că
„nemulțumirea populară” îi obligă să se retragă. Așa că cei care sperau că Ponta și PSD-ul ar putea
câștiga alegerile se înșelau – datorită necunoașterii intereselor geopolitice implicate.  

Post Scriptum

Am explicat mai sus, in acest articol aparut ieri, de ce (in contextul conflictului din Ucraina) Vestul il
vrea pe Johannis si nu pe Ponta. Azi, Financial Times s-a ocupat binevoitor cu furnizarea unei dovezi
clare pentru spusele mele: “din când în când se poate auzi că unii politicieni de rang înalt din România
au lansat, în discuţii private, ideea de a se ajunge la o înţelegere cu Vladimir Putin, pentru a oferi
Rusiei dominaţia permanentă în sud-estul Ucrainei.

Este puţin probabil că domnul Iohannis se va juca cu asemenea lucruri. Fiind etnic german şi de centru
dreapta, el are relaţii excelente cu Angela Merkel. El este de acord cu cancelarul german în privinţa
pericolului reprezentat de Rusia nu numai prin conflictul din Ucraina, dar şi prin sprijinul acordat
regiunii separatiste Transnistria. Sub conducerea lui Iohannis, se aşteaptă ca România să contribuie la
o poziţie a UE faţă de Rusia mai coerentă şi solidară.” (cf. cotidianul.ro).

Nu vad cum s-ar putea exprima mai clar rolul lui Johannis: acela de a asigura ca Romania va fi
intransigenta in campania contra Rusiei, spre deosebire de alte state ale UE ( de aici aluzia la o pozitie
mai coerenta si mai solidara). Altfel spus, Johannis e aici pentru a face ca Romania sa fie virf de lance
contra Rusiei si sa dea exemplu in acest sens altor state europene. Ma tem ca veselii sustinatori autohtoni
ai lui Klaus Johannis nu au inteles la timp ca, de fapt, pentru asta voteaza cu tot entuziasmul. Si mai
putin au inteles ei consecintele posibile ale acestei pozitionari a Romaniei in linia intai a acestui conflict.
Nu ne ramine decit sa le asteptam cu acelasi entuziasm cu care am votat.