Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Creativitatea lingvală: de la semn la text

Colocviul Internaţional
„Filologia secolului al XXI-lea”
Ediţia a V-a

Bălţi, 2014

1
 Materiale ale Colocviului Internaţional
„Filologia secolului al XXI-lea”, organizat cu prilejul a
60 de ani din ziua naşterii prof. univ., dr. hab. Gheorghe POPA
(Bălţi, 29-30 noiembrie 2012)

COLEGIUL DE REDACŢIE
Lect. sup., dr. Elena LĂCUSTĂ
Conf. univ., dr. Nicolae LEAHU
Conf. univ., dr. Viorica POPA
Conf. univ., dr. Ala SAINENCO
Conf. univ., dr. Elena SIROTA
Conf. univ., dr. Maria ŞLEAHTIŢCHI

TEHNOREDACTARE
Lect. sup. Aurelia BÎRSANU
Lect. sup. Oxana CHIRA
Lab. sup. Rodica CINCILEI
Conf. univ., dr. Angela COŞCIUG
Lect. sup. Ana MUNTEANU
Lect. sup. Svetlana STANŢIERU

ISBN

2
Profesor universitar, doctor habilitat
Gheorghe POPA

3
4
 Cuvînt-înainte

O istorie, indiferent de durata ei reală, se poate scrie pe sute de pagini, ce ar

detalia situaţii şi evenimente, sau se poate limita la cîteva sute de cuvinte, ce ar
rezuma esenţialul. Şi într-un caz, şi în altul, pentru istoria Universităţii bălţene şi,
mai restrîns, a studiilor de lingvistică realizate în acest perimetru, numele
profesorului Gheorghe Popa rămîne un reper de substanţă. Prin Domnia Sa, tradiţia
– prin care se individualizează universităţile – prinde contur cert la Universitatea de
Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Mai întîi student, apoi cadru didactic, cercetător şi
manager la această Universitate, Gheorghe Popa se înscrie perfect pe linia celor
care au excelat şi au edificat, deopotrivă, prin cercetare academică şi activitate
didactică: Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Eliza Botezatu, Ion Ciornîi, Efim Levit,
Ion Evtuşenco, Ilarion Matcovschi, Gheorghe Rusnac ş.a.
Volumul de faţă este un omagiu adus profesorului şi omului Gheorghe Popa,
precum şi întregii tradiţii filologice bălţene de toţi cei care au răspuns invitaţiei
noastre (lansate în 2012) de a participa la cea de-a V-a ediţie a Colocviului
Internaţional cu genericul „Filologia secolului al XXI-lea”: Creativitatea lingvală:
de la semn la text.
Prima parte a acestei culegeri – Evocări – include materiale axate nemijlocit pe
activitatea prof. Gheorghe Popa, care este pentru mulţi dintre filologii bălţeni (şi nu
doar bălţeni) un mentor agreabil, o autoritate de referinţă, un colocutor versat în
probleme de lingvistică. Autenticitatea ipostazelor enumerate ale profesorului
Gheorghe Popa e în consonanţă cu mărturisirea regretatului academician Silviu
Berejan, care consemna cu mai mult de un deceniu în urmă că „dînsul este unul
dintre cei mai înzestraţi, mai apropiaţi mie, mai de nădejde discipoli în toate
privinţele, cu care m-am mîndrit şi continuu să mă mîndresc pînă acum”
(Semicentenarul unui lingvist apreciat, în Literatura şi arta, 28 noiembrie 2002,
p. 7).
A doua parte reprezintă ariile de interes ştiinţific ale participanţilor la acest
forum: Lingvistică, Ştiinţa literaturii, Didactica disciplinelor filologice. Ordinea
interioară din cadrul fiecărui compartiment este cea alfabetică, care nu se vrea însă
interpretată ca o absenţă sau o neglijare a criteriilor valorice, ci, mai curînd, ca o
reactualizare a legăturii cu volumul de materiale al primei ediţii a acestui Colocviu,
organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii profesorului Eugeniu Coşeriu – Un
lingvist pentru secolul XXI, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 2002 (semnificativ este că
unul dintre coordonatorii acestui volum a fost Gh. Popa) –, prin care se sugera,
indirect, posibilitatea că un lingvist sau, şi mai larg, un cercetător pentru secolul
XXI poate deveni oricine.

5
E V O C Ă R I

6
 Profesorul, savantul şi omul Gheorghe Popa la ceas aniversar
Ala SAINENCO
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi
Galaction VEREBCEANU
Institutul de Filologie al AŞM

ă scrii despre Gh. Popa este onorant, întrucît în persoana sărbătoritului

S nostru avem (a) un cadru didactic care a parcurs, într-un timp relativ scurt,
toate treptele ierarhice posibile (de la asistent universitar pînă la profesor
universitar); (b) un cercetător care s-a impus în cele mai diverse compartimente ale
ştiinţei despre limbaj, devenind cunoscut, prin studiile sale (unele dintre ele
ajungînd lucrări de referinţă), în întreg spaţiul românesc; (c) un manager care s-a
manifestat la vîrsta de 29 de ani (caz mai rar întîlnit în perioada comunistă),
deţinînd funcţia de decan; (d) un om de omenie care e gata în orice clipă să vină în
ajutorare. Avea, probabil, suficiente motive regretatul acad. Silviu Berejan, cînd, cu
zece ani în urmă, mărturisea: Gh. Popa „este unul dintre cei mai înzestraţi, cei mai
apropiaţi mie, mai de nădejde discipoli în toate privinţele, cu care m-am mîndrit şi
continuu să mă mîndresc pînă acum, cînd împlineşte 50 de ani” (Berejan 2002b: 3).
În cele ce urmează, ne propunem să ilustrăm cu unele argumente demersul
nostru, trecînd imaginar şi sumar, atît cît ne permite spaţiul temporal acordat, prin
momentele vieţii şi activităţii celui care este profesorul, savantul şi omul Gh. Popa.
Lesne de înţeles, vom începe cu… începutul.

***

Gh. Popa s-a născut pe 30 noiembrie 1952 în satul Buteşti, nu departe de

Glodeni, el fiind al doilea copil (din cei trei) al familiei Vera şi Dimitrie Popa.
Situată pe malul Prutului, în preajma celor o Sută de movile străvechi, într-un loc
pitoresc, mica localitate nu se deosebeşte prea mult de altele din Basarabia. Ceea ce
însă îl evidenţiază e faptul că satul fusese populat de răzeşi (iar răzeşii au preţuit
dintotdeauna munca, onoarea şi libertatea) şi că are vechi tradiţii culturale. De aici,
apropo, îşi trag obîrşia mai mulţi intelectuali prestigioşi, cum ar fi Damian Bogdan,
un „excelent creator de şcoală în domeniul ştiinţelor auxiliare ale istoriei” (cum îl
caracterizează Enciclopedia română), autorul valoroasei lucrări, unice în filologia
românească, Paleografia româno-slavă; dr. hab. în chimie Dumitru Batîr, laureat al
Premiului de Stat; dr. conf. Tamara Cotelea; dr. în biologie Virgil Olimid (stabilit în
Craiova); fraţii Crasovschi, pedagogi renumiţi; inimosul ziarist Iulius Popa ş.a. Este
de-a dreptul impresionant ca un sătuc, care, la acea vreme, te miri dacă număra o
mie de locuitori, să fi dat asemenea personalităţi (în general, în lumea ştiinţei au
plecat doisprezece buteşteni doctori şi doctori habilitaţi). Despre acestea Gh. Popa

7
va afla mult mai tîrziu, acum însă Ghiţă, cum îl numeau în familie, se pregătea să
treacă primul prag al vieţii: clasa I.
***
Primele studii le capătă la şcoala de opt ani din sat, numărîndu-se printre elevii
cei mai capabili. Despre anii de şcoală şi mediul profesoral de aici Gh. Popa va
vorbi, peste ani, în cei mai frumoşi şi elogioşi termeni, subliniind că profesorii
şcolii „erau profesionişti care, cu povara obligaţiunilor copleşitoare, îşi făceau onest
şi sincer datoria […] şi aveau un comportament ce nu trebuia să distoneze cu
tradiţia, la moment, a şcolii şi, în general, cu felul de a fi al buteştenilor”. Tînărul
absolvent al şcolii de opt ani a preluat aceste calităţi de la dascălii săi, calităţi
desăvîrşite şi ajustate, pe tot parcursul vieţii, firii sale muncitoare şi dornice de
cunoaştere.

***
Studiile medii le obţine la şcoala de cultură generală din satul Cubani. Viaţa de
internat îl căleşte, îl face mai independent, mai sigur pe sine, are mai mult timp liber
şi elevul Gh. Popa se dăruieşte total cărţii. Şi rezultatul nu întîrzie să apară:
numeroase diplome cu menţiune şi rezultate performante obţinute la mai multe
concursuri naţionale şi internaţionale (Olimpiada republicană la limba şi literatura
română, Olimpiada televizată la istorie, Olimpiada Unională de la Moscova la fizică
ş.a.). Iată un exemplu concludent, dintr-un anumit punct de vedere, în acest sens.
Participînd la concursul unional al compunerilor, consacrat centenarului din ziua
naşterii lui V. I. Lenin, cotidianul principal „Moldova Socialistă” începea
enumerarea laureaţilor cu Gh. Popa, consemnînd: „Gheorghe Popa din clasa a X-a
(s. Cubani, raionul Glodeni) se orientează bine în problemele sociale, legînd fiecare
eveniment de învăţătura leninistă” (în continuare e invocat un fragment din
compunere).
În anul 1970 absolveşte cu succes şcoala medie, unicul „4”, la algebră, fiind
nota care nu i-a permis să termine studiile cu eminenţă sau, cum se obişnuia atunci,
cu medalie de aur.
***
Studiile universitare bălţene i-au oferit însă cele mai mari posibilităţi de a se
manifesta pe diverse planuri: studii (pe parcursul anilor de învăţămînt – după
sistemul de apreciere de cinci puncte – n-a avut nicio notă de „patru”), activitate
obştească (era la modă în acea perioadă!), ziaristică (a publicat peste 20 de
materiale), activitate ştiinţifică (concursuri, conferinţe, olimpiade etc.). Aprecierile
nu s-au lăsat mult aşteptate: bursa de merit „A. S. Puşkin”, bursa de merit

8
„V. I. Lenin”1; diplome şi cadouri universitare, interuniversitare şi ministeriale;
desemnarea ca membru a diferite delegaţii, comisii, comitete etc.
Aici şi-a redactat primele lucrări ştiinţifice sub îndrumarea profesorilor
universitari Ion Evtuşenco, Eliza Botezatu şi Ilarion Matcovschi2. Şi tot aici a fost
remarcat de acad. Silviu Berejan, care îl va caracteriza, ulterior, drept un „băiat ager
şi descurcăreţ, care prindea literalmente din zbor [...] materia destul de complicată
privind teoria limbii. [...] Gheorghe Popa consulta cu regularitate literatura
recomandată la fiecare lecţie. Lucrul acesta mi-a trezit simpatia faţă de băietanul
înalt şi slăbuţ, care da dovadă că în conştiinţa lui pîlpîie deja o flacără sacră: setea
de cunoaştere” (Berejan 2002b: 7).

***
După absolvirea cu menţiune, în 1974, a Facultăţii de Filologie, Gh. Popa
activează doi ani pe post de asistent universitar, după care se înscrie la doctorantura
Institutului de Limbă şi Literatură de la Chişinău (1976-1979) (astăzi Institutul de
Filologie), avîndu-l în calitate de conducător ştiinţific pe acad. Silviu Berejan,
devenit tutorele său ştiinţific şi la recomandarea căruia a fost înscris la doctorat (de
această perioadă ţin şi primele cunoştinţe ale unuia dintre subsemnaţi cu Gh. Popa,
de care îmi amintesc cu plăcere şi pe care le evoc în rîndurile de mai jos).

***
L-am cunoscut pe Gh. Popa în toamna anului 1979, cînd îşi finaliza studiile
doctorale. Cele două săptămîni, petrecute la muncile agricole într-o localitate de pe
malul stîng al Nistrului – Vorăncău, Rîbniţa – (trimişi de Institut, cum se obişnuia
pe atunci), au fost de ajuns ca între noi să se înfiripeze relaţii de bună înţelegere şi
chiar un început de prietenie.
Pentru a cîştiga cîteva zile libere şi a pleca la soţie şi la fiica Doiniţa de cîţiva
anişori, tînărul tătic, măcinat de dorul revederii cu cei dragi, culegea munţi de roşii,
îndeplinind mai mult de două norme pe zi (fiindcă a venit vorba, într-o zi a strîns o
tonă de roşii!). Noi ceilalţi munceam mai pe îndelete, dar, văzînd cu cîtă rîvnă şi
rapiditate aduna roşiile, ne-am pus şi noi pe treabă, astfel încît, graţie hărniciei şi
influenţei pe care Gheorghe a avut-o asupra noastră, mica noastră grupă devenise
una de frunte şi era dată ca exemplu de conducerea gospodăriei în timpul scurtelor
adunări de la începutul zilei de lucru.
Atunci, de fapt, l-am descoperit pe Gh. Popa, cu bucurie şi uimire, ca om
mereu zîmbitor, spiritual, receptiv la umor, el însuşi fiind un bun povestitor de

1
Pentru cei neavizaţi în materie: suma unei burse nominale lunare era suficientă ca
studentul Gh. Popa să-şi procure … un costum de import şi chiar … să-l „ude” cu prietenii.
2
Un prilej de invidie pentru colegii de la catedra-„soră”: prima lucrare „ştiinţifică”
publicată a studentului Gh. Popa e o recenzie la o plachetă de versuri (selecţia – M. Cimpoi,
cuvînt-înainte – G. Meniuc): Pe marginea unei plachete, în Pedagogul, 20 martie 1974, p. 2.

9
bancuri şi întîmplări hazlii, dar şi ca om sociabil, energic şi întreprinzător, iubitor de
adevăr şi hotărît în acţiuni, verva sa molipsitoare cucerind întreaga noastră echipă.
Mai tîrziu, cînd am vizitat locurile sale natale, mi-am dat seama că acel spirit
de om aşezat şi bonom care pune mai presus de toate munca, libertatea şi adevărul a
răzbătut peste ani din trăsăturile răzeşilor de odinioară, ornînd însuşirile de caracter
ale lui Gh. Popa. Un detaliu demn de remarcat: silueta sa înaltă, un pic slăbită, dar
una care exprimă multă demnitate şi mîndrie, una parcă măiestrit dăltuită, ne trimite
cu gîndul la ţăranii din Buteştii lui, oameni cu mîinile trudite şi chipurile pietroase,
arse de soare şi de vînturi aidoma stîncilor gigantice de la marginea localităţii, ce,
iată, stau locului de sute de ani, şi nu cad.
De domeniul activităţii de cercetare a lui Gheorghe Popa, dar realizată sub
formă de colaborare, deci prin cumul, ţin şi legăturile strînse pe care le-a avut cu
Institutul de Limbă şi Literatură de la Chişinău. În primul caz, e vorba de angajarea
sa, în calitate de cercetător ştiinţific superior, la realizarea lucrării colective
intitulate Dicţionarul derivativ al limbii române, studiu de mare anvergură şi,
într-un fel, unic în lingvistica românească, rămas, din nefericire, în manuscris,
după trecerea în nefiinţă a coordonatorului ei, Nicolae Raevschi, care, nu o dată,
în desele reuniuni ale grupului de alcătuitori, stăruia asupra calităţii deosebite a
materialului selectat şi interpretat de Gh. Popa. În al doilea caz, e vorba de
participarea dlui Gh. Popa, din nou la propunerea acad. Silviu Berejan, la
realizarea unor proiecte internaţionale.
Aici ne permitem să reluăm firul amintirilor legate de omagiatul nostru prin
consemnarea unor activităţi la care cel care vă vorbeşte a participat alături de
Gh. Popa.
Legături mai strînse cu Gheorghe Popa am început să leg după 1990, în special,
pe parcursul celor trei ani de activitate ştiinţifică în cadrul proiectului internaţional
tripartit intitulat „Limba română vorbită în Moldova istorică” (1996-1999), proiect
iniţiat şi coordonat de către prof. Klaus Bochmann de la Universitatea din Leipzig,
finanţat de Fundaţia Volkswagen din Germania şi realizat de un grup de cercetători
germani şi români, reprezentînd Universitatea din Leipzig, Universitatea „Alexandu
Ioan Cuza” din Iaşi, Institutul de Lingvistică din Chişinău şi Universitatea de Stat
„Alecu Ruso” din Bălţi. Proiectul şi-a propus să cerceteze, pe baza unor înregistrări
audio, starea limbii române vorbite de pe ambele maluri ale Prutului. Trebuie spus,
acum, că înregistrările şi transcrierile textelor dlui Gh. Popa erau originale şi se
remarcau printr-o calitate aparte, apte să surprindă diversele forme de manifestare a
vorbirii româneşti din spaţiul basarabean românesc, iar referatele, luările de cuvînt
şi propunerile referitoare la îmbunătăţirea tehnicii de redare a aspectului fonetic al
înregistrărilor în general, prezentate la şedinţele de lucru ale proiectului, erau
binevenite şi, de cele mai multe ori, acceptate. Rodul investigaţiilor realizate în
cadrul proiectului amintit a constituit cele două tomuri, redactate în limba română şi
tipărite la editura Universităţii din Leipzig în 2000 şi 2002. De remarcat că, prin

10
tipărirea acestor volume, a fost pusă baza unui corpus de texte a limbii române
vorbite în Moldova istorică.

***
Revenind la perioada imediat următoare după studiile de doctorat, vom sublinia
faptul că modul de a fi al lui Gheorghe Popa poate fi explicat şi prin domeniul
profesat – lingvistica, „ştiinţa cea mai ordonată”, dar şi cea „mai arborescentă”.
Două dominante ale personalităţii dlui Gh. Popa se cer evidenţiate în acest context:
pe de o parte, modestia şi „un fel de sfiiciune”, condiţionate, probabil, de
conştientizarea „complexităţii, polifuncţionalismului, multiaspectualităţii şi
polifonismului” obiectului de studiu, iar, pe de altă parte, şi de „oroarea” faţă de
circumscrierea unui orizont îngust al cunoaşterii lingvistice, impuse de realizarea
caracterului „arborescent” şi, în acelaşi timp, „integral” al ştiinţei limbii.
Prima dominantă a dictat un anumit fel de a fi în lumea ştiinţei şi a relaţiilor
umane: prof. Gh. Popa nu şi-a „organizat” niciodată recenzii, luări de cuvînt,
invitaţii, locuri în anumite comisii etc., ci „a lansat” şi a trudit continuu fără a
aştepta „aplauze”.
A doua dominantă a făcut ca problemele intrate în vizorul prof. Gh. Popa să
varieze de la aspectele lingvisticii teoretice pînă la cele ale semanticii sau
lexicografiei, ale ortografiei sau punctuaţiei, preocupările sale materializîndu-se în
monografii, manuale, dicţionare, studii şi articole. În acelaşi sens, trebuie să
amintim şi de numeroasele recenzii (unele dintre ele constituind adevărate studii
aparte) care, prin atitudinea lor critică, se impun drept contribuţii la abordarea şi
elucidarea unor diverse aspecte ale limbajului uman sau ale ştiinţei despre acest
limbaj (Bibliografia dlui Gheorghe Popa conţine peste 150 de titluri).
***
Interesul pentru toate domeniile limbajului şi/sau ale lingvisticii nu a însemnat,
în acelaşi timp, lipsa unor preocupări constante pentru un domeniu preferat, anunţat
prin prima sa teză de doctorat intitulată Statutul structural-semantic şi funcţional al
echivalentelor analitice ale adjectivului în limba română, susţinută cu succes, în
1981, la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de la Chişinău (deci nici la
30 de ani împliniţi). Pe lîngă contribuţia ştiinţifică propriu-zisă într-un domeniu
insuficient explorat şi astăzi în lingvistica românească, lucrarea se impune prin
elaborarea unei concepţii şi a unei metode proprii de cercetare, demonstrînd o
stăpînire solidă a bibliografiei la temă − atent selectată şi critic analizată − şi o
analiză sistemică şi aprofundată a materiei.
Teza în cauză va constitui punctul de plecare pentru un studiu amplu şi general
despre echivalentele locuţionale ale cuvintelor – Consideraţii la studiul
echivalentelor analitice ale cuvintelor (1992) – o primă lucrare de sinteză asupra
locuţiunilor în lingvistica românească. Spre deosebire de monografia apărută în
1957 a reputatei cercetătoare Florica Dimitrescu, în care sînt abordate chestiuni

11
legate doar de locuţiunile verbale, acestea fiind concepute „în sens larg” (întrucît
materialul factologic invocat depăşeşte cu mult conceptul de locuţiune verbală),
meritul lucrării prof. Gh. Popa constă nu doar în „întîietatea” ei, ci, în primul rînd,
în tabloul integral pe care îl oferă asupra locuţiunilor, atît ca perspectivă de
cercetare (locuţiunile sînt analizate prin prismă semantică, structurală şi
gramaticală), cît şi ca extensiune a obiectului de investigaţie (în atenţia lingvistului
se află toate tipurile de locuţiuni). În al doilea rînd, diapazonul larg al cercetării îi
permite autorului conturarea unor soluţii judicioase şi inedite (enumerăm aici doar
cîteva: evidenţierea modelelor structurale şi evoluţia în diacronie a locuţiunilor,
rolul locuţiunilor în formarea unor unităţi lexicale noi şi comportamentul lor
gramatical etc.), oferind, în acelaşi timp, sugestii şi perspective pentru noi cercetări.
În al treilea rînd, se face o tentativă de identificare a criteriilor ce ar contribui la
delimitarea, cu adevărat, a stratului locuţional românesc.
Pe aceeaşi linie se înscriu şi cele două dicţionare ale sărbătoritului nostru:
Dicţionar de echivalente (1980) şi Dicţionar de locuţiuni rus-român (2001), ambele
de importanţă majoră şi absolut originale prin modul de tratare şi de expunere a
materialului. Prima lucrare lexicografică, Dicţionarul de echivalente, inserează
2450 de unităţi, selectate în baza dicţionarelor explicative şi a celor bilingve, şi
constituie prima încercare de acest gen în spaţiul basarabean, iar prin axarea pe
aspectul funcţional al echivalentelor rămîne a fi şi unica lucrare în lingvistica
românească. A doua lucrare lexicografică, Dicţionarul de locuţiuni rus-român,
transpune în română locuţiunile ruseşti, însoţite de anumite informaţii gramaticale,
fonetice, ce vizează utilizarea lor corectă. Dicţionarul se impune prin modalitatea de
a prezenta un tablou cît mai complex al unităţilor locuţionale, fiind de un real folos
nu numai specialiştilor, dar, mai ales, vorbitorilor de rînd atît ai limbii române, cît şi
ai limbii ruse.
***
Pe 30 noiembrie 2006, chiar în ziua sa de naştere, prof. Gh. Popa îşi ia al doilea
doctorat cu tema „Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române”.
Susţinerea publică, desfăşurată în şedinţa Consiliului ştiinţific specializat din cadrul
Institutului de Filologie de la Chişinău, a devenit un adevărat eveniment ştiinţific în
lingvistica locală, al cărui ecou a fost resimţit dincolo de hotarele Basarabiei. Iată ce
scria în acest sens cunoscutul profesor ieşean Stelian Dumistrăcel: „Rod al unei
activităţi ştiinţifice susţinute, îndelungate şi bogate în rezultate pe terenul gramaticii
limbii române, a dlui Gheorghe Popa […], teza Locuţiunile în sistemul unităţilor
nominative ale limbii române constituie o contribuţie de certă valoare ştiinţifică.
[…] Într-o abordare complexă, ale cărei dificultăţi nu sînt ocolite, prof. dr.
Gheorghe Popa supune tema unei analize amănunţite şi competente, asupra căreia
îşi pun amprenta o recunoscută formaţie profesională, un spirit critic bine orientat şi
o curiozitate ştiinţifică pe măsura noului în lingvistică, trăsături ce-i asigură
creativitatea în dezvoltarea cunoaşterii şi rezolvării unei problematici de mare

12
interes atît pentru gramatică, cît şi pentru lexic” (Dumistrăcel 2007: 271). În mai
puţin de un an, proaspătul doctor habilitat pune pe masa cititorului-lingvist studiul
intitulat Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, apărut în
condiţii grafice foarte bune la Editura „Ştiinţa”, la baza căreia a stat teza sa de
doctorat. Monografia s-a bucurat de o caldă primire din partea specialiştilor,
învrednicindu-se de mai multe prezentări apărute în presa de specialitate. Astfel, în
opinia recenzenţilor, lucrarea reprezintă „un studiu monografic care se impune, prin
originalitatea punctelor de vedere şi prin temeinicia argumentaţiei, ca o contribuţie
de referinţă la cunoaşterea profundă a specificului locuţiunii şi a locului acestei
categorii în sistemul denominării în limba română” (Dumitru Irimia), dovedindu-se
„realmente util la revizuirea unor capitole de lexicologie, lexicografie şi gramatică,
fiind totodată un instrument didactic important în procesul de studiere a sistemului
lexical şi a gramaticii limbii române” (Vasile Bahnaru). În acelaşi context,
monografia e considerată „una dintre cele mai valoroase lucrări de profil şi prezintă
o amplă sursă de informare pentru specialişti şi pentru toţi cei preocupaţi de
problemele dificile ale limbii române” (Inga Druţă); „un rod firesc al unei activităţi
investigaţionale îndelungate în mai multe domenii: lingvistică generală, lexicologie,
semasiologie, gramatică” (Adela Novac); „sintezele teoretice, descrierile şi
inventarele de contexte şi forme, precum şi concluziile acestui studiu reprezintă
surse importante de informaţie şi, totodată, valoroase piste pentru investigaţii
ulterioare” (Lilia Trincă). Subsemnaţii ar putea doar să menţioneze în paranteză: e
regretabil faptul că cercetătorii îmbinărilor stabile de cuvinte cu greu renunţă la
anumite „tradiţii” ştiinţifice depăşite şi continuă să persevereze pe confuzie şi
incertitudine (pe neadevăr, în ultimă instanţă) în situaţiile cînd examinează acest
strat lexical al limbii române, neglijînd ostentativ achiziţiile în acest domeniu.
***
În acest ceas aniversar, nu putem să nu amintim de activitatea didactică şi
administrativă a dlui Gh. Popa. Îndată după facultate conducerea universităţii îi
propune tînărului absolvent postul de asistent universitar, pe care îl deţine pînă în
1981, după care este, pe rînd, lector superior universitar (1981-1983), conferenţiar
universitar (1983-2001) şi profesor universitar (titlu obţinut în 2001). Concomitent
cu activitatea de predare, dl Gh. Popa îndeplineşte şi funcţii administrative: decan al
Facultăţii de Filologie (1981-1984), şef al Catedrei de limba şi literatura română
(februarie-mai 2000), şef al Catedrei de limba română (mai 2000-2010). În
februarie 2010, Senatul universitar, cu o majoritate de voturi, îl alege în funcţia de
rector.
***
Conştient de impactul benefic al manifestărilor ştiinţifice, dl Gh. Popa s-a
implicat nu o dată în activitatea de coordonare şi organizare a manifestărilor
ştiinţifice. Numai simpla trecere în revistă a acestora ar ocupa cîteva pagini. De
aceea ne limităm doar a le numi. Astfel, susţinut şi ajutat de colegii săi de facultate

13
– Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu – şi de colegii de la catedră, prof. Gheorghe
Popa a fost iniţiatorul şi organizatorul unor manifestări ştiinţifice de anvergură:
Conferinţa ştiinţifică organizată cu prilejul a 70 de ani din ziua naşterii acad. Silviu
Berejan (Bălţi, 1997), Colocviul Internaţional „Filologia sec. al XXI-lea”, organizat
cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii prof. Eugeniu Coşeriu (Bălţi, 2001),
Conferinţa naţională organizată cu prilejul a 75 de ani din ziua naşterii acad. Silviu
Berejan (Bălţi, 2002), Colocviul Internaţional „Filologia sec. al XXI-lea”, ediţia a
II-a, organizat cu prilejul a 185 de ani din ziua naşterii lui Alecu Russo (Bălţi,
2004), Conferinţa naţională organizată cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii acad.
S. Berejan (Bălţi, 2007), Colocviul Internaţional „Filologia modernă: Realizări şi
perspective în context european. Limbă, limbaj, vorbire” (In memoriam
academicianului Silviu Berejan şi a poetului academician Grigore Vieru) (Chişinău,
2010), Colocviul Internaţional aniversar „Eugeniu Coşeriu: 90 de ani de la naştere”
(Iaşi-Bălţi, 27-29 iulie 2011) ş.a.
Trebuie subliniat, de asemenea, şi faptul că dl Gh. Popa desfăşoară o largă
activitate în calitate de coredactor, redactor responsabil şi redactor principal sau
coordonator la mai multe lucrări colective apărute la Bălţi şi la Chişinău. Printre
acestea se remarcă mai ales volumul aniversar Un lingvist pentru secolul XXI
(Chişinău, Editura Ştiinţa, 2002), consacrat împlinirii a 80 de ani ai reputatului
savant cu renume mondial Eugeniu Coşeriu, avîndu-i în calitate de coordonatori pe
Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu şi Gheorghe Popa, celui din urmă revenindu-i şi
studiul introductiv al acestei culegeri festive intitulat Eugeniu Coşeriu: drumurile
vieţii şi ale afirmării. După părerea acad. Silviu Berejan, acest studiu introductiv
este „una dintre cele mai reuşite sinteze a biografiei şi a operei ilustrului nostru
conaţional din cîte au fost publicate în decursul ultimului deceniu în Basarabia (şi
au văzut lumina tiparului destule încercări de acest fel)” (Berejan 2002a: 27-28).
Legate de aflarea prof. Eugeniu Coşeriu la Bălţi sînt şi interviurile realizate de
Gh. Popa, împreună cu M. Şleahtiţchi şi N. Leahu, apărute în revista bălţeană
„Semn”, iar mai apoi editate într-o broşură aparte cu sugestivul titlu Universul din
scoică (Chişinău, Editura Ştiinţa, 2004).
Fiind unul din iniţiatorii şi organizatorii diverselor manifestări ştiinţifice,
Gh. Popa este însuşi prezent în permanenţă, cu referate şi comunicări, la conferinţe,
simpozioane, colocvii şi mese rotunde. Aria geografică a acestor participări
impresionează, iar numărul lor este de cca 50.
***
Împrejurările au făcut ca în special după anii ’90, deci de mai bine de două
decenii, Institutul de Filologie a ajuns să colaboreze mai îndeaproape cu
Universitatea din Bălţi, manifestată prin organizarea şi desfăşurarea, în comun, a
unor conferinţe şi colocvii ştiinţifice. La fel de fructuoase şi dese sînt prezenţele
cercetătorilor chişinăuieni în activitatea comisiilor universitare şi de stat vizînd
examenele de licenţă şi acreditarea instituţiei de învăţămînt, precum şi în activitatea

14
seminarelor ştiinţifice de profil din cadrul Facultăţii de Filologie, în timp ce cadrele
didactice universitare sînt o permanenţă, ca recenzenţi oficiali sau/şi membri ai
consiliilor ştiinţifice specializate de susţinere a tezelor de doctorat, în activitatea de
pregătire a cadrelor ştiinţifice de la institut. E de la sine înţeles că această colaborare
variată şi intensă se datorează în mare parte prof. Gh. Popa, care, într-o discuţie
recentă, îmi vorbea de nişte proiecte interesante ce ar înteţi şi mai mult legăturile
dintre cele două instituţii.
***
Un capitol aparte în activitatea prof. Gh. Popa îl ocupă cea legată de pregătirea
cadrelor. Valoarea dlui Gh. Popa ca om de ştiinţă nu stă numai în ceea ce a aşternut
pe hîrtie. Cel puţin, pentru cercul auditorilor şi cititorilor săi, Gh. Popa este savantul
care lucrează necontenit asupra altor oameni. Şi dacă „omul de ştiinţă cugetă pentru
a trezi cugetul altora, vorbeşte pentru a da altora grai, lucrează spre a porni şi pe
alţii la lucru” (S. Mehedinţi), apoi se poate afirma că prof. Gh. Popa atinge preţul
cel mai de seamă al existenţei omeneşti. Format ca cercetător la şcoala acad.
S. Berejan, prof. Gh. Popa însuşi a ajuns să coordoneze activitatea colegilor mai
tineri. Sub îndrumarea sa ştiinţifică patru doctoranzi şi-au luat doctoratul, iar alţii
doi sînt în fază avansată de susţinere a tezei de doctor în filologie. În afară de
aceasta, prof. Gh. Popa a fost referent oficial la cinci candidaţi la gradul ştiinţific,
autor a peste treizeci de avize la monografii, disertaţii, autoreferate de disertaţii,
dicţionare, programe, manuale etc.
***
Întreaga activitate de profesor universitar şi de om de ştiinţă a dlui Gh. Popa
poate fi caracterizată ca fiind nu numai bogată, ci şi exuberantă. Îi place şi, foarte
important, continuă să-i placă noul, acea schimbare pe care mulţi cu greu o acceptă.
Numai cine nu cunoaşte amănuntele, astăzi devenite fapte istorice, poate să nu
observe ce a făcut dumnealui pentru organizarea Catedrei de limba română, cu
proiecte de muncă de perspectivă, concrete şi foarte ambiţioase, cu atragerea
cadrelor tinere în munca de predare. Calitatea sa de bun organizator s-a manifestat
în procesul de fondare a publicaţiei ştiinţifice bălţene „Noua Revistă Filologică”.
Este la fel de activ într-o mulţime de comisii şi comitete ştiinţifice de organizare a
manifestărilor ştiinţifice, este vicepreşedinte al Seminarului ştiinţific specializat la
specialitatea 10.02.01. – Limba română din cadrul Facultăţii de Filologie, redactor
asociat al revistei „Semn” (Bălţi), co-director al „Noii Reviste Filologice” (Bălţi),
membru al colegiului de redacţie al revistei Institutului de Filologie de la Chişinău
Philologia şi al revistei Intercultural communications/Межкультурные
коммуникации (Tbilisi); de curînd, este membru al Comisiei de experţi din cadrul
Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare.

15
 ***
De regulă, itinerarul – chiar avînd şi curbe mai puţin dulci – ale unei biografii
punctează diferite ipostaze ale aceleiaşi personalităţi, explicîndu-le, motivîndu-le şi
etajîndu-le. În diversitatea prezenţelor dlui Gh. Popa – de soţ şi de tată, de fin şi de
naş, de savant şi de coordonator ştiinţific, de coleg de breaslă şi de rector, de
penalizator şi de povăţuitor – se profilează însă stabil o trăsătură definitorie a
Domniei Sale (ne permitem să-l cităm şi de această dată): fiecare trebuie să aibă
suficientă acoperire pentru afirmaţiile sau pretenţiile sale şi să fie om cu simţul
măsurii şi al realului, dar nu cu cel al jumătăţilor de măsură şi, respectiv, al
dezideratului.
În fine, trebuie spus că activitatea sărbătoritului de astăzi – ca profesor, savant
şi manager – nu ar fi atît de rodnică, variată şi eficientă, dacă în preajma sa nu s-ar
afla distinsa-i soţie, Lucia Popa, cele două vrednice fiice, cei doi bravi gineri, cei
trei dulci nepoţi, precum şi colegii săi de nădejde, noua sa echipă managerială şi
atîţia bunii lui prieteni.
Ne apropiem de sfîrşitul consemnărilor noastre, în care o viaţă de om iată că
poate încăpea în cîteva pagini. Insistăm însă să declarăm sus, tare şi cu multă
mîndrie, chiar cu o anumită invidie (desigur albă): Da! Dar ce viaţă!
Acestea fiind spuse, cel care V-a vorbit, împreună cu dna Ala Sainenco,
coautoarea raportului-bilanţ aniversar, unul din discipolii dlui Gh. Popa, care ţine
foarte mult la ea, urăm din suflet domnului profesor Gheorghe Popa, cu prilejul
celor 60 de ani, multă sănătate, ani rodnici, cu realizări tot atît de remarcabile, pe
potriva planurilor şi proiectelor Domniei Sale, şi bucurie nemărginită de la cei
dragi! La mulţi ani, domnule rector! Să trăiţi că ne trebuiţi!

Bibliografie
Berejan, Silviu, Cu Eugeniu Coşeriu în proces de lucru şi de simplă comunicare, în Limba
română, 2002a, nr. 10.
Berejan, Silviu, Semicentenarul unui lingvist apreciat, în Literatura şi arta, 28 noiembrie
2002b.
Dumistrăcel, Stelian, Prezentarea tezei de doctor habilitat în filologie „Locuţiunile în
sistemul unităţilor nominative ale limbii române” de Gheorghe Popa, în Intertext,
2007, nr. 1-2.

The Teacher, the Researcher and the Man Gheorghe Popa at His Anniversary
Summary: With an obvious biographical tint, the article highlights moments in the life and
work of Professor Gheorghe Popa. The authors trace the career pathway of the
Professor and his talents in various positions: teacher, researcher, manager, and
human personality. Not aiming at a detailed biography, the authors focus their
attention on segments of Professor’s life which noticeably formed him professionally.
The account is accompanied by the revealing of the scientific issues that have been
Professor Gheorghe Popa’s concern.
Key-words: Gheorghe Popa, linguist, researcher, manager, teacher, linguistics.

16
 Filă de letopiseţ – Gheorghe Popa de Bălţi
Elena UNGUREANU
Institutul de Filologie al AŞM

ost-au cestu Gheorghe-Popa-Vodă mare pîrcalabu de şcoală de Nordu, om

F mare de statu, de nu-ncăpea pre uşi în Senatu. Şi născutu-s-a dînsulu în
inema Buteştilor Glodenilor, pe la mijlocul veacului trecut, într-un neam de uameni
cumsăcade. Mai întîiu s-au şcolitu şi s-au dăscălitu pren zona Bălţilor, apoiu pre la
capitale muscaleşti şi româneşti. Şi cumu era bunu la învăţături, i să tot da hîrtie de
mare vorovitoriu de toate gradăle: ba de însoţitoriu de profesoriu; ba de cetitoriu
superior; ba de vorovitoriu mulţimii, ba de cel mai mare în grad cunoscătoriu de
voroave – şi toate într-o sîngură schoală alecorussoiană. Ba vistiernicii de la CNAA
i-au mai dat şi altele, că nici nu ştie cu unele ce să facă: doftor în texte l-au făcutu,
apoiu i-au întăritu doftoria, alergîndu cîndu la Ieşi, cîndu la Centru, cîndu la Bălţiu.
Tot atunce s-au întorlocatu cu alţii de la alte şcoale (una dintre carele scrie aiastă
filă) şi au mersu în Ţara Neamţului, la Leipzigu, cu un proiehtu de „limbă
românească glăsuită acasă”, că i-au învăţatu carte, coşărieneşte, şi „pe nemţi”, da şi
neamţu pre ei. Şi tare au fost preţăluitu şi pentru cuvîntul de tipariu, şi pentru
voroava din gură, şi pentru glumă, şi pentru ocară.
Ş-au mai statu boiariu aşe vreo zăce ani de s-au săturatu. După ce că, unde nu
făceau postelnicii tocmală, venea Gheorghie-Vodă de facea rînduială. Aşa că i-au
venit chemare într-o zi de l-au pusu în mare dregătorii chivernisăşti: l-au decănitu,
apoi l-au interimăritu, iar la capătu l-au şefitu la carthedra vorovitorilor. Şi le-au
făcutu mare nume şi izvoadă pre domen. Şi la vremea de la urmă, cîndu îi era viaţa
mai dulce alăture de soaţa sa Luce, numai ce într-o frumoasă după-amiadză l-au
prinsu (dar nu cu arcanul) de l-au rectoritu pre toată schoala bălţăneană, de nu
rezură nice mass-medîia, nice cronicariul de pre Wikipedhia.
Cum pîrcalabu nostru nu pre crede în textu pusu în priză, la mahini cu icranu
cît palma, ci mai digrabă crede în cuvîntu scrisu, s-au lăsat vădzutu mai des cu
peana în mînă decît cu digitatura. Şi-a scrisu sute de publicaţii, carele mai de carele
mai căutate şi mai xeroxiate, descosînd în mii şi mii firul limbii în care grăieşte.
Adzi boiariu face 60 de leaţi traşi pe muchie, de ţi-e mai mare dragul să i te uiţi
în cătătură, dar mai ales în vorbătură: că iaste ce iaste învăţătura carele l-o bucuratu
atîta vreme, de i-o bucuratu şi i-o „popitu” şi pre alţîi. Cu învăţătura dînsulu mulţi
învăţăcei-doftorondzăi au agiunsu departe în dregătorii, însă nu l-a-ntrecutu încă
nimene pe pîrcălab.
Ce să-i dorimu unui boiariu cu aşe ispirienţă? Să şie la fel de trezu la corpu, că
la minte iaste. Să să bucure şi de-acmu nainte de viaţă, de copii şi de năpoţi şi, de-o
da Domnu, şi de strănepoţi, că nu mai iaste chiar aşa de departe. Nu trebu să-l

17
agiutaţi voi, că aşa cumu s-au priceputu pînă aice, aşa s-or pricepe şi deacmu nainte.
Mulţi ani moşîei şi cârţîi neavoastră!
e-P.S. Şi cumu sîntu greşale pe fila de pe Wikipedhia, am zisu să ne
preumblăm pe-acole, ca să strîngem cuvîntu cu cuvîntu, şi să-l punem la locu
potrivitu, cum îi sade bine unui omu gospodărosu la casa lui de cuvente noauă den
bătrîni – scurgătoare şi cu înţălesuri molipsitoare. Cronicariu aistui proaspăt scrisu
helectronic vă dă linku, adică rostu, adecă vă dă liber la cuv@ntu Intărnetulu, direct
spre ţara Wikipedia, unde se deschide iastă filă de letopisăţu: http://ro.wikipedia.
org/wiki/Gheorghe_Popa %28lingvist%29

A Chronicle Page – Gheorghe Popa

Summary: This article provides a chronicle of the linguist Gheorghe Popa, who reached his
60th anniversary. It reveals Mr Popa’s valuable contribution to philological sciences,
as well as his intellectual and moral traits which allowed him to climb the highest step
in an educational institution.
Key-words: Gheorghe Popa, mare pîrcălabu de şcoală de Nordu, mare vorovitoriu, doftor în
texte, boiariu cu ispirienţă.

18
 Valoarea terapeutică a cuvîntului
Adrian GHICOV
Ministerul Educaţiei

spune un cuvînt de omagiu despre distinsul dascăl Gheorghe POPA,

A printre discipolii căruia am onoarea să mă prenumăr, înseamnă a găsi
asemenea gînduri care ar fi în stare să exprime măreţia focului interior al unei
existenţe dăruite cărţii şi şcolii naţionale.
A fi într-o meserie, în accepţia Domniei Sale, înseamnă a coparticipa la
destinul celorlalţi, urmîndu-ţi în spirit maeştrii. Unul dintre ei este doamna profesor
Eliza Botezatu, pe care omagiatul nostru o celebra astfel: „Fiind profesor de o înaltă
cultură, Eliza Botezatu nu suporta semidocţii sau ipocriţii, nu se entuziasma de
supunerea oarbă a subalternilor sau de manevrarea de către aceştia a adevărurilor
retezate. Ştia a învesti cu putere, care nu admitea false indulgenţe şi nu accepta
«naveta» între ciocan şi nicovală. Este un filolog cu conştiinţa misiunii de profesor
universitar” (Popa 2008: 7).
Filolog prin excelenţă şi pedagog prin vocaţie, profesorul Gheorghe POPA şi-a
croit o carieră de universitar onest şi asiduu, dovedind o implicare afectivă în
căutările profesionale ale discipolilor. Crezul său pare a fi acela că nu atît omul
trăieşte în lumea aceasta, cît lumea aceasta trăieşte în el, cerîndu-i să o gîndească şi
să o modeleze spiritual după chipul şi asemănarea celor mai sacre aspiraţii ale sale
şi ale semenilor săi.
Şcoala, care crede în puterea deosebită a cuvîntului, beneficiază, actualmente,
de un şir de lucrări ale domnului Gheorghe POPA, în care acesta a pus cultură,
intelect şi mult suflet. De exemplu, „Dicţionarul de pleonasme” (realizat în
colaborare cu Lucia Popa) abordează acest fenomen ca fapt al vorbirii şi obiect de
cercetare. În procesul educaţional preuniversitar, cartea este utilizată în cadrul
studiului limbii române la capitolul cultura comunicării. Fiind un registru de unităţi
pleonastice curente, cît şi de unităţi pleonastice virtuale, care primejduiesc puritatea
rostirii, dicţionarul respectiv este un excelent instrument de lucru, dar şi un exemplu
elocvent de reflecţie asupra naturii limbajului: „Limba a apărut şi funcţionează nu
pentru a-şi satisface propriile ei necesităţi şi deci «generozitatea» limbii, în acest
sens, porneşte nu de la ea însăşi, dar de la colectivul vorbitor. Nu trebuie să uităm
de omniprezenta influenţă reciprocă dintre limbă şi purtătorii ei” (Popa 2010: 12).
O nu mai puţin importantă lucrare lexicografică este „Dicţionarul de locuţiuni
rus-român”, un suport didactic de neocolit în procesul însuşirii limbilor rusă şi
română, dar şi un instrument util pentru traducători sau pentru cercetătorii în
problemele lexicologiei şi ale gramaticii comparate.
Practicii vorbirii şi a scrierii coerente îi serveşte şi „Dicţionarul de echivalenţe”
al aceluiaşi autor.

19
 Profesorul Gheorghe POPA are o contribuţie esenţială la iniţierea Colocviului
Internaţional „Filologia secolului al XXI-lea”, organizat cu prilejul celei de-a 80-a
aniversare a zilei de naştere a lui Eugeniu Coşeriu, personalitate marcantă a
lingvisticii universale, pe care l-a avut, în repetate rînduri, ca interlocutor şi
sfătuitor. Academicianul Silviu Berejan, al cărui discipol se consideră dl profesor
Gheorghe Popa, îl aprecia drept un specialist de elită şi un cadru didactic de
valoare, agreat de profesorii şi îndrumătorii săi, de colegii de breaslă, de studenţi şi
doctoranzi, dar şi de cercetători lingvişti din marile centre ştiinţifice din Moscova,
Petersburg, Iaşi, Suceava, Leipzig, Rostock, Vilnius etc., care au descoperit în el un
pasionat partener de dezbatere asupra misterelor limbajului.
În contextul acestei aniversări bogate în semnificaţii, care este, în acelaşi timp,
un pretext de reflecţie şi evaluare a drumului parcurs, ţinem să subliniem că în
cariera domnului profesor Gheorghe Popa desprindem un mod aparte de a vedea şi
a descifra lumea, mai mult, certitudinea că a exista înseamnă a crede în adevăr, în
gîndire şi faptă, în valoarea terapeutică a cuvîntului.

Bibliografie
Popa, Gheorghe, Filolog cu conştiinţa misiunii de profesor universitar, în Făclia,
8 noiembrie 2008, p. 7.
Popa, Gheorghe, Popa, Lucia, Dicţionar de pleonasme, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2010.

Therapeutic Value of the Word

Summary: The article evokes the image of Gheorghe Popa as a philologist par excellence
and teacher by vocation. His activity is prominent in many scientific papers, which
highlight a unique way to see and decipher the world, moreover, the certainty that
existing means believing in truth, in thought and deed, in the therapeutic value of the
word.
Key-words: linguist par excellence, educator by vocation, the therapeutic value of the word.

20
 Însemnele stilului Gheorghe Popa
Aurelia BÎRSANU
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

„Stilul este pecetea temperamentului imprimată

pe materialul la îndemînă.”
André Maurois

„Format sub spiritul tutelar al unei personalităţi

marcante a culturii româneşti, Gheorghe Popa are
profilul său inconfundabil în peisajul lingvisticii
româneşti din Basarabia. Exigent cu sine şi cu cei din
jur, spirit activ – înaintea cărţilor publicate – el însuşi
este rezultatul lucrării sale, reuşind să devină aşa cum
şi-a propus să fie.”
Maria Şleahtiţchi

Î
nsemnările de faţă nu se pot cristaliza într-o formă definitivă decît prin
tentativa de a redefini noţiunea de stil, care, ca să cităm un lingvist
contemporan, este „o trăsătură a individului în sine, o expresie a originalităţii”
(Condrea 2008: 7). Or, vorba prof. Gh. Popa, e cunoscută axioma că stilul
reprezintă expresia unei individualităţi, că este „antetul personal” sau, după
Maurois, „pecetea temperamentului”, care te marchează, dar te şi face remarcabil.
Stilul este însuşi „meşteşugul”, ce îţi oferă cheia expresivităţii, este un har, dăruit
doar „aleşilor sorţii” pentru a găsi calea potrivită de comunicare. Mesajul devine, în
acest sens, creaţie proprie, „marcă inedită”, constituind expresia „calitativă” a
prezenţei fiecărui „Eu” în orice dimensiune temporală şi spaţială. Doar astfel ajungi
să-ţi creezi un stil al tău – propriu – şi, evident, inconfundabil. Conceput drept
„o carte de vizită” a unui autor, stilul este cel care îţi dictează un mod de a fi, de a te
defini, de a te dezvălui şi, nu în ultimul rînd, de a-ţi verbaliza emoţiile.
Tentativa de a studia însemnele stilului unui autor de texte, în mare parte,
ştiinţifice presupune, bănuim, o meticuloasă şi epuizantă analiză a studiilor acestuia,
dar şi cunoaşterea, bineînţeles, a firii autorului, a manierei sale de a gîndi, a
modului de elaborare a propriilor enunţuri şi de interpretare a enunţurilor
interlocutorilor săi etc. Reliefarea şi analiza aşa-zisului univers al creaţiei unui
„autor lingvist”, pentru a-i puncta însemnele stilului sînt, în ultimă instanţă,
suficient de sinuoase şi complexe, „trierea” şi organizarea cuvintelor într-un context
adecvat mesajului fiind procese suficient de complexe şi subiective. Mai mult, în
procesul de relevare a acestor mărci ale stilului unui autor vom porni de la acele
calităţi ale stilului ştiinţific pe care cercetătorii „le adoptă”, prin logica lucrurilor,
iar, pe de altă parte, vom admite că aceştia dau o turnură inedită propriei existenţe
tocmai prin aşa-zisa „aplicare” a acestora. Astfel, claritatea, precizia, coerenţa şi
concizia – calităţi indispensabile stilului ştiinţific – vor purta amprenta stilului

21
Gh. Popa tocmai prin neîncadrarea în aceste tipare sau prin „destereotipizarea”
respectivelor calităţi, marcînd, în final, unele însemne ale stilului Domniei Sale.
Limitarea la un anumit segment – cel al scrierilor semnate Gheorghe Popa –
implică, în acest sens, enumerarea cel puţin a cîtorva dintre aceste „însemne”.
Pentru început, vrem să credem că nu exagerăm atunci cînd afirmăm că lingvistul
Gheorghe Popa urmăreşte de-o viaţă cu pasiune „aventurile” unor fenomene glotice,
în special (cum ar fi, de exemplu, cel al locuţiunilor) şi „schimbările la faţă” ale
lingvisticii, în general.
Studiile profesorului Gheorghe Popa constituie veritabile dialoguri
„lingvistico-didactice”, care, deşi se referă la subiecte pur „ştiinţifice” (or acestea
presupun prin definiţie un limbaj anume), totuşi captivează cititorul atît prin ineditul
problematicii abordate, cît, mai ales, prin modalitatea de abordare a acestei
problematici. Lingvistul Gheorghe Popa are o capacitate deosebită de a-şi cenzura
spusele, de a-şi camufla emoţiile (chiar şi în faţa foii), de a scrie într-un asemenea
fel, încît să provoace lectura şi reflecţia simultană.
Formulele de tipul „Aşa cum spuneam”, „Se impune aici o remarcă”,
„Înţelegem că”, „Am putea aminti”, „Ceea ce considerăm însă important să reliefăm
în mod special e faptul”, „Am emis conştient aceste afirmaţii”, „Acceptăm această
concluzie”, „Trebuie să menţionăm”, „Am putea invoca, în legătură cu aspectul în
discuţie” etc., de care face uz distinsul profesor sînt relevante pentru întreţinerea
unui dialog continuu la subiect cu cititorul şi/sau cercetătorul, „înzestrat cu un cuget
lingvistic creator” şi încîntat de facilitatea cu care se încearcă explicarea1 unor
entităţi lingvale şi/sau lingvistice. Astfel, Unele aprecieri asupra lingvisticii şi a
obiectului ei de studiu (Popa 1998a), Dificultăţi privind determinarea statutului
locuţiunilor (Popa 2001a), Unitatea în diversitate a lingvisticii (Popa 2003a),
Paradoxuri lingvale şi lingvistice (Popa 2004), Fluctuaţiile lexicale în româna
actuală (Popa 1996a), Coordonate ale viziunii lingvistice coşeriene (Popa 1998b),
Pleonasmul ca fapt al vorbirii şi obiect al cercetării (Popa 2010a) etc. au devenit,
dintr-odată, subiecte de dezbateri, „exerciţii” polemice tocmai datorită acestui
dialog, profund prin conţinutul celor expuse, accesibil prin modalitatea de abordare,
angajant prin atitudinea faţă de interlocutor.
Prin urmare, stilul Gheorghe Popa este marcat de această intenţie, temerară şi
nobilă deopotrivă, de a nu scrie de dragul scrisului, ci de a aduce sensul „pe tavă”
cu tot cu „dezlegare” sau cu aşa-zisa „cheie a soluţiilor”. Suflul nou al „tratării”
acestor subiecte, atît de dificile pînă la momentul lecturii, captivează, întîi de toate,
prin titlurile care, pe lîngă caracterul lor revelator, se prezintă ca nişte concentrate
ale textelor încă nedevelopate.

1
Am mai putea aminti aici şi de notele de subsol, numeroase şi relevante, explicînd
textul şi incitînd cititorul.

22
 În această ordine de idei, putem afirma că Gheorghe Popa, fără a inventa
formule stilistice noi sau fără a miza pe elemente şocante, este totuşi deţinătorul a
numeroase „brevete de invenţie” pe dimensiunea „Titluri”, titlul fiind, într-un fel,
„cartea de vizită” a fiecărui autor. Mai e de remarcat faptul că titlurile vor avea,
pentru Gheorghe Popa, o „ţinută” lexicală într-o lucrare de specialitate (reviste,
culegeri de articole etc.) şi o altă „ţinută” într-o lucrare ne-lingvistică (literară, de
cultură etc.). În continuare, vom prezenta doar cîteva titluri obţinute prin:
 asocierea neobişnuită a cuvintelor: Gramatica – şcoală a gîndului (Popa
1982); Lingvistica şi „casa limbii” (Popa 1997a); La catedra de filologie şi
pedagogie… a omeniei (Popa 2002); Calvarurile şi lecţiile afirmării unui adevăr
(Popa 1996b); Unitatea în diversitate a lingvisticii (Popa 2003a) etc.;
 folosirea determinativelor: Paradoxuri lingvale şi lingvistice (Popa 2004);
Nescrisele cărţi ale acad. S. Berejan (Popa 1997b); Model de rectitudine şi de etică
ştiinţifică (Popa 2008a); „Orizontul semasiologic” al acad. Silviu Berejan (Popa
2008b) etc.;
 parafrazarea unor expresii: În loc de predoslovie (Popa 2010b); Permanenta
„nevoie de Coşeriu” (Popa 2007); A fi mai Î decît Î (Popa 2003b); E. Coşeriu:
Drumurile vieţii şi ale afirmării (Popa 2001b); În loc de argument sau arta de a
ferici şi de a fi fericit (Popa 2008c) etc.;
 valorificarea nuanţei peiorative a cuvintelor: Filozofastrul de Bălţi sau Cine
bate apa în piuă (Popa 1998c); Farafastîcuri numai ale… punctuaţiei? (Popa 2000)
etc.
Lingvistul nu acceptă fraza lungă şi alambicată, nici expresiile şi figurile
pretenţioase, ci, din contra, are o frază compactă, dar energică, folosind cuvinte care
ar ajuta lectorul să se implice firesc în discuţie. De regulă, pînă a ajunge la
momentul de a-şi pune cititorul în situaţia de „a coborî pe verticală”,
prof. Gheorghe Popa îi captează atenţia pornind de la adevăruri accesibile:
„Adevărul cu privire la relaţia limbă-realitate îşi are confirmare (şi) în necesitatea
firească a vorbitorilor de a sensibiliza verbal atît realiile depistate, «descoperite»,
cît şi schimbările privind componenţa şi particularităţile realiilor existente” (Popa
1996a: 33); „La delimitarea şi dezmembrarea ştiinţei despre limbă trebuie să
pornim de la premisa că ea e o ştiinţă autonomă şi unitară («integrală», după
expresia prof. E. Coşeriu) (Popa 2003: 86); „E cunoscută axioma că orice limbă se
află în permanentă mişcare” (Popa 2006a: 78) etc.
Devoţiunea savantului Gheorghe Popa pentru rigoarea filologică iese la iveală
şi din expunerea punctuală, marcată cu cifre (1.; 2. sau 1.1.; 1.2. etc.), ceea ce
imprimă demonstraţiei fluenţă şi precizie. Mai mult, în unele cazuri, subtitlurile
fiecărui capitol/paragraf, prin intenţia de a „apropia” cititorul de ceea ce se numeşte
„limbaj accesibil”, furnizează cuvintele-cheie sau prezintă enunţul concludent al
conţinutului celor enunţate în continuare, avertizînd astfel lectorul asupra

23
continuităţii şi rezonanţei celor expuse (a se vedea, în acest sens, (Popa 1998a; Popa
2003a; Popa 2008b etc.)).
Dînd Cezarului ceea ce i se cuvine, să mai punctăm un atu la capitolul
„însemne” ale stilului Gheorghe Popa: maniera-i inconfundabilă de a prezenta şi de
a analiza „lucruri” complexe într-un limbaj deschis către public, ceea ce îi sporeşte
„capitalul de imagine” şi ponderea discursului ştiinţific (fie oral, fie scris).
Indiscutabil, avem de-a face cu un detaliu semnificativ – să ştii să transmiţi, coerent
şi lapidar, ceea ce ai descoperit, ai „cules” din roadele rîvnite, ani de-a rîndul, din
lecturi sau din polemicile „tumultoase” cu sine şi cu colegii de breaslă, din analizele
individuale şi de grup, din ferventele sinteze de moment sau de durată.
Concepute ca nişte autentice prelegeri de lingvistică, studiile semnate
Gheorghe Popa, indiferent de conţinut (acestea avînd uneori şi un alt caracter decît
cel strict ştiinţific, spre exemplu, numeroase interviuri, diferite texte-omagiu,
variate consemnări, diverse recenzii – cu certitudine – fiecare unice în felul lor),
denotă caracterul elevat, dar inteligibil al stilului Gheorghe Popa. În acelaşi
context, amintim şi despre concizia stilului Gheorghe Popa, care se reţine prin
abilitatea autorului de a exprima idei variate în cuvinte puţine, conferind astfel
textelor o redutabilă forţă explicativă şi argumentativă. Alteori, ideile sînt forjate în
funcţie de scopul tratării şi circumstanţele prezentării subiectului, argumentarea
avînd un caracter de avalanşă doar la nivelul varietăţii tezelor, dar nu prin caracterul
expunerii.
Specialist cu o largă pregătire în domeniul ştiinţelor limbajului, Gheorghe Popa
caută formule potrivite şi pentru momentele concluzive: „În baza celor spuse…”,
„Ceea ce am vrea numai să remarcăm la capătul acestor rînduri…”, „Aşadar,…”,
„Sintetizînd cele spuse…” etc. „În primul rînd”, urmat, fireşte, de „În al doilea rînd”
şi chiar „În al treilea rînd” sau, la modul livresc, „Primo”, „Secundo”, „Tertio”, sînt,
ca incidente consacrate, nu numai recognoscibile, dar şi extrem de utile în
perceperea discursului. Aceste calităţi şi atîtea altele constituie mărcile stilistice
exterioare ale fiecărui studiu semnat de Gheorghe Popa.
Stilistica expunerii se remarcă la Gheorghe Popa şi prin dezinvoltura şi
pasiunea cu care se angajează Domnia Sa în dezbaterile profesionale, neuitînd,
niciodată, să reamintească, clasica apoftegmă jakobsoniană: „Sînt lingvist şi nu
consider străin de mine nimic din ceea ce aparţine lingvisticii”. Responsabilitatea şi
perseverenţa, tenacitatea şi indulgenţa (acesta e cuvîntul, n-am greşit), coerenţa şi
fluiditatea, corectitudinea şi calmul constituie rigorile, conform cărora îşi
construieşte profesorul Gheorghe Popa discursul oral sau scris; Domnia Sa
defineşte, analizează, argumentează, concluzionează şi se comportă, evident, de
fiecare dată sensibil, trăind diferite emoţii, dar, scriind, polemizînd, dialogînd şi
ţinîndu-şi discursurile mereu în acelaşi „dulce stil” care i-a consacrat semnătura.
Gheorghe Popa este asemenea Meşterului Manole zidarul propriei „biserici”,
adică al propriului stil (o coincidenţă frumoasă, fiţi de acord, deşi, modest, cum îl

24
cunoaştem, ar putea spune: „Să trecem peste!”). Sîntem siguri că n-ar fi acceptat
nicidecum să meargă pe căi bătătorite, cum mulţi „păcătuiesc” la acest capitol,
deoarece stereotipurile şi clişeele nu fac casă cu Domnia Sa, omul care şi-a creat –
sau poate e o chestiune de destin aici – un stil propriu, recognoscibil şi acceptat,
dacă nu chiar aşteptat, în mediul universitar, e însăşi evidenţa, care devine o marcă
proprie de expresie şi de existenţă, generînd fie emulaţie, fie imitatori.
Studiile Domniei Sale nu sînt independente unul faţă de altul, ci comunică,
toate, înde ele, constituind, în fine, un sistem omogen, în care, bineînţeles, fiece
„piesă” îşi are locul. Continuitatea tematică, cursivitatea scrierii, impuse de
rezonanţa stilului, certifică faptul că lingvistul Gheorghe Popa nu este un adept al
fragmentarismului şi al discontinuităţii, iar marea miză a stilului său este excesul de
prudenţă şi reticenţă, care nu-i permit să se hazardeze în afirmaţii pripite,
promisiuni deşarte şi complimente gratuite. Nimeni nu-i poate obiecta
cercetătorului Gheorghe Popa lipsa de cutezanţă în decantarea minuţioasă sau, în
general, în respingerea totală a unor puncte de vedere deja ferm încetăţenite în
literatura de specialitate. Ceea ce e demn însă de reţinut în această ordine de idei e
faptul că Gheorghe Popa face acest lucru prin intermediul unei „stilistici” sobre şi
echilibrate. În felul acesta, expunerea reflecţiilor şi a argumentelor cîştigă atît în
comprehensibilitate, cît şi în persuasiune. Un exemplu: e cunoscut aportul acad.
V. V. Vinogradov la studierea unităţilor frazeologice, dar Gheorghe Popa, după
ştiinţa noastră, e întîiul şi singurul lingvist care a semnalat tranşant şi influenţa
nefastă a acestui aport asupra cercetărilor ulterioare în materie de frazeologie.
Vorba e că teoria vinogradoviană, la care se referă frecvent atît lingviştii ruşi, cît şi
cei din fosta URSS, este, în opinia lui Gheorghe Popa, „extinsă abuziv şi fără
discernămînt” la delimitarea şi a altor tipuri de îmbinări stabile de cuvinte (care nu
sînt, în realitate, frazeologisme). Cum a procedat cercetătorul bălţean privind, de
exemplu, viziunea „locuţională” a lui V. V. Vinogradov? Face, mai întîi, abstracţie
de notorietatea lingvistului rus în lumea ştiinţifică şi de idolatrizarea lui de către
miile de lingvişti din fostele republici unionale, ca fiind savantul care a stabilit
criterii ferme de delimitare a tuturor tipurilor de îmbinări stabile, inclusiv a
locuţiunilor, iar, mai apoi, analizînd scrupulos studiile ce abordează îmbinările
stabile de cuvinte, ajunge la concluzia că acad. V. V. Vinogradov „nu s-a preocupat,
în mod special, de esenţa locuţiunilor ca fenomen de limbă autonom” (Popa
2006b: 105).
Nu vom greşi afirmînd că are mulţi „cititori”: foşti, actuali şi viitori discipoli şi
colegi, prieteni şi duşmani, simpatizanţi şi opozanţi. Şi unii, şi alţii o fac sau o vor
face din „curiozitate”, ghidaţi nu numai de nevoile de cunoaştere, dar şi din plăcerea
de a-i urmări itinerarul cercetărilor, inclusiv posibilităţile de „nuanţare stilistică”,
foarte bogate, după cum o arată textele.
Un discurs plin de linişte constructivă şi calm academic, capabil de convingere
şi de decenţă, deschide „noi orizonturi”, defineşte recente şi vechi concepte, incită

25
acelaşi spirit al cunoaşterii, comunicîndu-ne, fără „farafastîcuri”, un mesaj clar,
explicit şi convingător, pentru că rolul „filozofastrului”, prin definiţie şi atitudine,
nu şi l-ar asuma niciodată pentru nimic în lume. Evitînd monotonia, repetiţiile
agasante sau clişeele verbale, Gheorghe Popa reuşeşte să creeze texte extrem de
atractive pentru lectorul tracasat de varii studii placide, atît la nivelul conţinutului,
cît şi la cel al exprimării.
Însemnele stilului Gheorghe Popa sînt condiţionate nu numai de savantul
Gheorghe Popa, dar şi de onestitatea omului cu acelaşi nume. Avînd un sănătos şi
tolerant mod de a-i privi şi de a-i omeni pe cei din jurul său, fiind conştient că cele
spuse şi scrise de Domnia Sa îi vor creiona sau vor contribui la creionarea unui stil,
întotdeauna a ştiut să-şi tempereze indignările, să-şi camufleze nemulţumirile, să-şi
tolereze adversarii de opinie, să-şi încurajeze oponenţii, dar, în final, susţinîndu-şi,
diplomat şi elegant, punctul de vedere. Nu am sesizat (şi, probabil, dacă ar fi fost
precedente, s-ar fi aflat, întrucît nimeni nu scapă de „greşelile trecutului”) să se fi
dat în spectacol, susţinîndu-şi patetic punctul de vedere, fie din orgoliu, fie din
convingere. Dimpotrivă, l-am surprins mereu reţinut în a-şi considera propria opinie
drept una „sacrosanctă”, lăsînd, în schimb, „să vorbească” studiile. Mai mult,
punctul său de vedere diferă de al altora, face acest lucru prin loialitate, într-un mod
inofensiv, pe un ton decent, chiar dacă, pe alocuri, nelipsit de ironie. Spre exemplu,
după ce un cunoscut cercetător constată necondiţionat că romanistica „apare ca un
teritoriu insuficient explorat, o hartă cu imense goluri şi zone necunoscute”,
Gh. Popa, subscriind total neliniştii exprimate, precizează că „avem însă rezerve
faţă de tonalitatea şi categorismul constatării, deoarece e în firea lucrurilor ca
«teritoriul» oricărei ştiinţe, inclusiv al romanisticii, să se prezinte ca ceva
«insuficient explorat», cu anumite «goluri»” (Popa 2003c: 233). O fi fiind şi aceste
„goluri şi zone necunoscute”, dar, intervine Gh. Popa, sînt, probabil, „nu tocmai
«imense»” aceste goluri. Mai mult, rămînînd în acelaşi registru al polemicii
cumpătate, Gheorghe Popa vine de fiecare dată cu argumente, încercînd „să vadă
totdeauna partea pozitivă” a afirmaţiilor. În aceeaşi ordine de idei, într-un alt studiu,
cu acelaşi fler, al unui cercetător sigur de adevărul ştiinţific, îşi susţine punctul de
vedere, menţionînd, nu înainte de a invoca totuşi acel „credem” care – mai încape
îndoială – valorează cît un „avem ferma convingere”: „credem că nu este lipsită de
temei afirmaţia noastră precum că limba română (în special, cea vorbită în stînga
Prutului), de la 1989 încoace (deci într-o perioadă scurtă de timp), datorită
momentelor cruciale din viaţa poporului român, a cunoscut un adevărat salt în
direcţia progresului (o afirmaţie care distonează cu părerea unanim acceptată că
limbii nu îi sînt caracteristice „salturile” – A. B.)” (Popa 1996a: 33).
Domnul profesor Gh. Popa îşi asumă, după cum am afirmat deja, gesturile,
faptele, cuvintele, din a căror simbioză, „precum îi era scris”, s-a născut un stil
despre care, indiscutabil, se va mai scrie şi asupra căruia, negreşit, se va mai

26
reflecta – stilul Gheorghe Popa – un stil cu însemnele sale, marcat de pasiunea unui
lingvist de atitudine şi formaţie „nouă”.

Bibliografie
Condrea, Irina, Curs de stilistică, Chişinău, Editura CEP USM, 2008.
Popa, Gheorghe, Gramatica – şcoală a gîndului [Recenzie la:] Nicolae Mătcaş, Şcoală a
gîndului, Editura Lumina, 1982, în Învăţămîntul public, 24 august 1982, p. 4.
Popa, Gheorghe, Fluctuaţii lexicale în româna actuală, în Limba română, Chişinău, 1996a,
nr. 5-6, p. 33-36.
Popa, Gheorghe, Calvarurile şi lecţiile afirmării unui adevăr, în Dacia literară, 1996b,
nr. 2, p. 17-19.
Popa, Gheorghe, Lingvistica şi „casa limbii”, în Semn, 1997a, nr. 1, p. 13.
Popa, Gheorghe, Nescrisele cărţi ale acad. S. Berejan, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară, 1997b, nr. 3, p. 62-66.
Popa, Gheorghe, Unele aprecieri asupra lingvisticii şi a obiectului ei de studiu, în Revistă
de lingvistică şi ştiinţă literară, 1998a, nr. 3, p. 119-124.
Popa, Gheorghe, Coordonate ale viziunii lingvistice coşeriene, în Limba română, 1998b,
nr. 6, p. 19-22.
Popa, Gheorghe, Filozofastrul de Bălţi sau cine bate apa în piuă, în Curierul de Nord,
21 martie 1998c, p. 3.
Popa, Gheorghe, Farafastîcuri numai ale… punctuaţiei?, în Semn, 2000, nr. 1-2, p. 24-25.
Popa, Gheorghe, Dificultăţi privind determinarea statutului locuţiunilor, în Aктуальные
проблемы современной филологии, Bălţi, Бэлцькая Университетская пресса,
2001a, p. 32-34.
Popa, Gheorghe, E. Coşeriu: Drumurile vieţii şi ale afirmării, în Ţara, 22 mai 2001b, p. 3.
Popa, Gheorghe, La catedra de filologie şi pedagogie… a omeniei, în Omagiu
academicianului Silviu Berejan, Bălţi-Chişinău, Presa universitară bălţeană, 2002,
p. 9-17.
Popa, Gheorghe, Unitatea în diversitate a lingvisticii, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară, 2003a, nr. 1-2, p. 84-90.
Popa, Gheorghe, A fi mai Î decît Î, în Semn, 2003b, nr. 3-4, p. 52-53.
Popa, Gheorghe, Pregătirea lingvistică universitară: între deziderat şi praxis, în Limba şi
literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora, Iaşi, Editura
Trinitas, 2003c, p. 233-237.
Popa, Gheorghe, Paradoxuri lingvale şi lingvistice, în Semn, 2004, nr. 1-2, p. 60-62.
Popa Gheorghe, Cauze ale apariţiei locuţiunilor, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară,
2006a, nr. 1-2, p. 78-86.
Popa, Gheorghe, Viziunea „locuţională” a lui Ch. Bally şi a lui V. V. Vinogradov, în
Инновации и прагматика филoлогических исследований, Bălţi, Editura Presa
universitară bălţeană, 2006b, p. 103-108.
Popa, Gheorghe, Permanenta „nevoie de Coşeriu”, în Limba română, Chişinău, 2007,
nr. 1-3, p. 83-87.
Popa, Gheorghe, Model de rectitudine şi de etică ştiinţifică, în Limba română, Chişinău,
2008a, nr. 9-10, p. 107-109.
Popa, Gheorghe, „Orizontul semasiologic” al acad. Silviu Berejan, în Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară, 2008b, nr. 3-4, p. 135-140.
Popa, Gheorghe, În loc de argument sau arta de a ferici şi de a fi fericit, în Filologia
modernă: realizări şi perspective în context european, Chişinău, 2008c, p. 7-8.

27
Popa, Gheorghe, Pleonasmul ca fapt al vorbirii şi obiect al cercetării, în Dicţionar de
pleonasme, autori: Gheorghe Popa, Lucia Popa, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2010a,
p. 3-12.
Popa, Gheorghe, În loc de predoslovie, în Noua Revistă Filologică, Anul I, nr. 1-2, Bălţi,
2010b, p. 3.

Gheorghe Popa’s Style

Summary: This article summarizes the views on Gheorghe Popa’s style, constituting an
attempt to analyze its characteristic features. Coherence, clarity, accuracy and brevity
are revealed and analyzed as distinctive features of Gheorghe Popa’s style, a style that
harmoniously blends the unforgettable formulation and the expressive resources of
the discipline.
Key-words: style, expression, stylistics of discourse, style, stylistic resonance, scientific
discourse, title, appropriate word.

28
 Lexicograful Gheorghe Popa: între teoria şi practica lexicografică
Svetlana STANŢIERU
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Lexicographis secundum post Herculem labor

rofesorul Gheorghe Popa este omul de litere cu o sigură condiţie
P profesională, care ştie să împartă generos din vasta-i cultură lingvistică (or
„formarea unei generaţii pregătite pe potriva timpurilor ce vin este de neconceput în
afara unei temeinice culturi lingvistice” (Berejan 1999: 39)) atît studenţilor, cît şi
colegilor, pledînd totodată cu orice ocazie pentru buna lor formaţie filologică.
Dl Gheorghe Popa, prin exemplul personal, cultivă discipolilor setea de
cunoaştere, de căutare, de informare, de precizare, de nuanţare, pentru ca aceştia să
devină posesori ai unei culturi lingvistice fără cusur. Nu în zadar, în asemenea
situaţii, cele mai preferabile referinţe ale prof. Gheorghe Popa vizează afirmaţia lui
Roman Jakobson că „sînt lingvist şi nu consider străin de mine nimic din ceea ce
aparţine lingvisticii”, dar şi precizarea coşeriană „că lingviştii mai buni sînt cei care
au o cultură mai vastă decît numai cultura lingvistică” (Coşeriu 1996: 148).
Imaginea Profesorului Gheorghe Popa este cea a unui intelectual distins, care
s-a impus în mediul ştiinţific prin curiozitate, perseverenţă, dăruire, deschidere,
corectitudine, principialitate. Domnia Sa nu ştie să plictisească, oriunde s-ar afla,
ba, dimpotrivă, ştie a incita, provocînd mereu prin ceea ce spune şi cum spune.
Erudiţia şi cultura filologică şi le-a manifestat şi continuă să şi le manifeste
plenar nu doar ca pedagog, ci şi ca lingvist activ în spaţiul editorial. E cunoscut
variatul diapazon al intereselor ştiinţifice ale lui Gheorghe Popa. Domeniul care ne
interesează hic et nunc e cel al lexicografiei. În această ordine de idei, am vrea să
invocăm opinia unor prieteni şi colegi de la prestigioasa Editură „Ştiinţa” (unde dl
Gheorghe Popa şi-a editat majoritatea lucrărilor sale): „Are condei, indiscutabil, în
calitate de autor, profesorul Gheorghe Popa este tumultuos în argumente, răbdător/
tolerant la replici şi migălos pînă la pedantism, mai ales cînd e vorba de dicţionare.
Lumea dicţionarului, pedantă şi fascinantă, l-a furat pentru totdeauna, pentru a-i
şlefui vîrful condeiului şi al… limbii, stil deja recognoscibil între al altor lingvişti”
(Prietenii 2002: 7). În această ordine de idei, mai putem invoca unele aprecieri.
Astfel, Profesorul Anatol Ciobanu, membru corespondent al AŞM, după ce
reliefează o serie de calităţi ale lui Gheorghe Popa, constată că acesta „este şi un
lexicograf de valoare: de mulţi ani Domnia Sa se ocupă de studierea locuţiunilor ca
sursă de îmbogăţire a vocabularului limbii române. În acest plan, a editat două
opere lexicografice de toată lauda (subl. n. – Sv. S.): „Dicţionar de echivalente” şi
„Dicţionar de locuţiuni rus-român” (Popa 2004: 83), iar mentorul ştiinţific al
Domniei Sale, academicianul Silviu Berejan, evaluînd rezultatele discipolului său,

29
califică aceste „două dicţionare sui generis” drept „neobişnuite, în primul rînd, prin
materialul prezentat în ele (subl. n. – Sv. S.)” (Berejan 2002: 7).
Fiind conştient de „rolul operelor lexicografice în formarea unor concepţii
despre fenomenele de limbă” (Popa 2007: 32), Gheorghe Popa „se ancorează” în
activitatea lexicografică, nebănuind, probabil, că această activitate presupune
muncă sisifică, consultări permanente, verificări insistente, reconsiderări
necontenite (or, după cum bine ştim, „domnul Gheorghe Popa este cel căruia nu-i
place să muncească puţin, care preferă mereu să trudească mult, să facă, să refacă,
să prefacă, necruţîndu-şi timpul şi puterile” (Tărîţă 2002: 4)), elaborînd, pînă la ora
actuală, trei dicţionare de pionierat.
Lexicograful Gheorghe Popa îşi face debutul în domeniul lexicografiei
româneşti cu un Dicţionar de echivalente (Popa 1990). Această lucrare, după cum
mărturiseşte însuşi autorul, „include un anumit tip de unităţi polilexicale şi anume
aşa-numitele echivalente analitice ale cuvintelor” (Popa 1990: 3).
Dicţionarul de echivalente conţine 2450 de unităţi (selectate în baza
dicţionarelor explicative şi a celor bilingve) şi „e prima încercare de acest gen în
lingvistica noastră” (Popa 1990: 7). În primul rînd, acest dicţionar e o primă
„încercare de acest gen în lingvistica noastră”, deoarece, spre deosebire de alte
dicţionare similare (de altfel, multe la număr), dicţionarul în cauză „evită” să
includă unităţi glotice asemănătoare, cum ar fi, de exemplu, frazeologismele. Altfel
zis, chiar şi prin acest dicţionar, Gheorghe Popa încearcă să delimiteze între
locuţiune şi alţi termeni utilizaţi arbitrar, echivoc sau inadecvat pentru realităţi
glotice denumite prin termenul locuţiune (a se vedea, în acest sens, şi (Popa 2007:
59)). Nimic surprinzător în această tentativă, deoarece, în viziunea lui Gheorghe
Popa, „problema unui termen e una de substanţă”, iar „termenul ca atare nu poate
servi drept instrument de inducere în eroare, de camuflare a neştiinţei, de etalare a
cunoştinţelor, de derutare a cercetătorilor, de justificare a disculpării etc.” (ibidem).
În al doilea rînd, lecturînd pe îndelete articolele lexicografice din Dicţionar-ul de
echivalente, cititorul se poate convinge de faptul că locuţiunile nu funcţionează în
limbă ca nişte „supleante” ale unităţilor monolexicale şi de faptul că este vulnerabil
criteriul conform căruia o îmbinare de cuvinte poate fi considerată locuţiune dacă
are drept corespondent un singur cuvînt (utilizarea indicaţiei cu valoare de, urmată
de forma prescurtată a părţii de vorbire corespunzătoare, e un argument în acest
sens). Aşadar, debutul „lexicografic” al prof. Gheorghe Popa e, în acelaşi timp, şi
un debut de „gen”, de „viziune” privind lexicografierea locuţiunilor.
Acribia şi perfecţionismul, atît de caracteristice autorului, în general, şi nu mai
puţin necesare lexicografilor, în special, pot fi lesne identificate la o eventuală
confruntare a articolelor lexicografice. Impresionează aici nu numai abundenţa de
informaţie (ce vizează componenţii facultativi ai locuţiunilor, variantele şi diferitele
semnificaţii ale locuţiunilor etc.), dar şi competenţa autorului de a analiza
echivalentele analitice în plan funcţional, aducînd în fiecare articol lexicografic şi

30
cîte un exemplu de întrebuinţare în vorbire, excerptate, în mare parte, din literatura
artistică, critica literară, studiile filologice sau alcătuite de însuşi autorul. Nu în
zadar, unii recenzenţi au consemnat în legătură cu aspectul în discuţie că, „prin
axarea pe aspectul funcţional al unităţilor glosate”, Dicţionar-ul de echivalente
„rămîne a fi unica lucrare în lingvistica românească” (Sainenco 2001: 111).
Interesul permanent pentru examinarea multiaspectuală a stratului locuţional,
pasiune de-o viaţă a Profesorului Gheorghe Popa, aduce, în lexicografia
românească, la doar un deceniu de la editarea primului dicţionar, un nou Dicţionar
de locuţiuni rus-român. Русско-румынский словарь устойчивых словосочетаний
(Popa 2001). Şi acest dicţionar se înscrie pe linia lucrărilor de pionierat, întrucît,
afirmă modest autorul, este „primul de acest gen în republica noastră” (Popa
2001: 3). Apropo, ne permitem a veni cu o completare, în acest sens, relevînd că
avem de a face cu un dicţionar a cărui lipsă era de mult simţită (cu atît mai mult cu
cît lucrări similare nu existau nici în lingvistica românească, nici în cea rusă).
Afirmăm, cu toată certitudinea, că apariţia Dicţionarului de locuţiuni
rus-român este un act temerar, dat fiind faptul că locuţiunile constituie unul din
punctele nevralgice ale oricărei limbi, în special, la traducere, căci „ele diferă, nu de
puţine ori, prin structură, prin conotaţia emotiv-apreciativă, prin coloritul expresiv
etc.” (ibidem).
Opinia încetăţenită în practica lexicografică, precum că un bun lexicograf,
pentru a elabora un dicţionar, care să se bucure de o recunoaştere generală, trebuie
să fie în acelaşi timp şi un bun lexicolog, avînd concomitent cunoştinţe profunde de
gramatică şi stilistică (Bahnaru 2008: 23), caracterizează întocmai autorul acestor
dicţonare. Or Dicţionarul de locuţiuni rus-român are, în principiu, o evidentă
orientare didactică, prezentînd în fiecare articol lexicografic informaţii de natură
gramaticală şi fonetică, acestea contribuind, în linii mari, la utilizarea corectă a
locuţiunilor în practica vorbirii şi a scrierii.
Ţinem să menţionăm că acest dicţionar este un instrument indispensabil pentru
însuşirea corectă atît a limbii române, cît şi a limbii ruse, fiind „destinat elevilor,
studenţilor, tuturor vorbitorilor de limba rusă şi limba română, precum şi celor care
se interesează de problemele lexicologiei şi gramaticii comparate” (Popa 2001: 2).
În aceeaşi ordine de idei, Tamara Pascaru opinează: „Graţie celor zece mii de
locuţiuni, multe lucruri se limpezesc, vorbitorul fiind ajutat să se exprime corect atît
în rusă, cît şi în română. Şi, de ce nu, devenim mai erudiţi în domeniul cunoaşterii
nu numai a unităţilor lexicale, dar şi, în genere, a specificului limbii respective”
(Pascaru 2002: 3).
Preocupat constant de cuvîntul rostit sau scris (cei care activează în preajma
Domniei Sale pot confirma fără ezitare acest lucru), Profesorul Gheorghe Popa nu
putea să treacă cu vederea peste acest domeniu care ţine de cultivarea limbii.
Intenţionat sau nu, dar iarăşi la o distanţă de zece ani de la precedenta lucrare
lexicografică apare în 2010 un splendid Dicţionar de pleonasme (Popa et alii 2010).

31
 Dicţionar-ul de pleonasme cuprinde cca 7000 de pleonasme, iar noutatea lui
constă „în alcătuirea unui registru atît cu unităţi pleonastice existente, atestate, cît şi
cu unităţi pleonastice virtuale, care ar putea să apară în uzul vorbitorilor” (Popa et
alii 2010: 2).
Motivul apariţiei acestei lucrări (elaborate împreună cu Lucia Popa) este
enunţat, într-un mod indirect, dar suficient de convingător, de însuşi Gheorghe Popa
în consistentul studiu introductiv „Pleonasmul ca fapt al vorbirii şi obiect al
cercetării”: „un cuvînt se prezintă ca un «sihastru», un «venetic» doar în corpusul
unei lucrări lexicografice (adică în limbă), dar în realitate (adică în vorbire) el tinde
pe toate căile să stabilească legături de «rudenie» cu cele mai îndepărtate cuvinte
care fac parte atît din aceeaşi familie, cît şi din familii diferite. Drept consecinţă
firească a «sociabilităţii» lui, cuvîntul nu este scutit de riscul de a greşi cu «rudele»”
(ibidem: 3-4).
Semnalarea acestor greşeli avertizează cititorii asupra modului cum se exprimă,
explicaţiile fiind făcute cu convingerea că numai relevarea complexităţii
fenomenului glotic şi sublinierea faptului că acesta trebuie studiat cu cea mai mare
atenţie şi doar prin înţelegere pot conduce la evitarea gafelor lingvistice. Fireşte,
pentru a nu greşi (amintim aici cele mai frecvente cauze ale pleonasmelor, expuse
în studiul introductiv al Dicţionar-ului de pleonasme: neatenţia, graba în exprimare,
indiferenţa sau scăderea exigenţei, ignoranţa, dorinţa de a fi cît mai expliciţi,
intenţia de a vorbi persuasiv, intenţia de a potenţa afectivitatea unor cuvinte,
intenţia de a dezambiguiza mesajul, intenţionalitatea (ibidem: 6-8)), sîntem obligaţi
să folosim cuvintele cu sensul lor exact, consultînd dicţionarele, atunci cînd nu
cunoaştem sensul, pentru a le întrebuinţa corect (or menirea dicţionarului este atît
corectivă, cît şi preventivă).
Lexicograful Gheorghe Popa subliniază că „în activitatea sa de comunicare,
vorbitorul poate întîmpina şi anumite restricţii impuse de sistemul limbii”,
sugerîndu-ne, în acelaşi timp, că trebuie să racordăm „neforţat, adică în limita
admisibilităţii şi, fireşte, a comprehensibilităţii, posibilităţile limbii” şi să nu facem
abuz de ele (ibidem: 12).
Lexicograful Gheorghe Popa, prin aceste trei Dicţionare, a ştiut să îmbine
rigoarea ştiinţifică şi accesibilitatea, creînd instrumente utile şi eficiente, de
cultivare a vorbirii. Deşi scrise la intervale de aproximativ 10 ani, aceste Dicţionare
nu „trădează” vîrsta, toate constituind rodul muncii asidue, avînd o incontestabilă
valoare în lexicografia românească, fiind de real folos nu doar pentru specialişti-
filologi, traducători, jurnalişti, ci şi pentru toţi cei care sînt interesaţi şi tind să
vorbească corect, frumos, elevat. Astfel, Dicţionarele lui Gheorghe Popa se impun
prin acribie ştiinţifică, prin „viziunea” inedită asupra fenomenelor, prin claritate,
exactitate, eleganţă, utilitate.
Cu ocazia frumoasei aniversări, care a şi stimulat intervenţia de faţă, Vă dorim,
Domnule Profesor, multă sănătate şi energie creativă!

32
 Bibliografie
Bahnaru, Vasile, Elemente de lexicologie şi lexicografie, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2008.
Berejan, Silviu, Atitudinea conştientă faţă de limbă a purtătorilor ei, în Omagiu prof. Ion
Ciornîi, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 1999, p. 38-44.
Berejan, Silviu, Semicentenarul unui lingvist apreciat, în Literatura şi Arta, 28 noiembrie
2002, p. 7.
Coşeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
Pascaru, Tamara, Dicţionarul lui Gheorghe Popa sau Locuţiuni pentru zeci de mii de minţi,
în Literatura şi Arta, 14 februarie 2002, p. 3.
Popa, Gheorghe, Dicţionar de echivalente, Chişinău, Editura Lumina, 1990.
Popa, Gheorghe, Dicţionar de locuţiuni rus-român. Русско-румынский словарь
устойчивых словосочетаний, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2001.
Popa, Gheorghe, Biobibliografie, Bălţi, 2004.
Popa, Gheorghe, Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2007.
Prietenii şi colegii de la „Ştiinţa”, În loc de titlu, pentru Gheorghe Popa, în Flux,
6 decembrie 2002, p. 7.
Sainenco, Ala, Gh. Popa, Dicţionar de locuţiuni rus-român. Русско-румынский словарь
устойчивых словосочетаний. Sub redacţia lui Silviu Berejan, academician, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2001, 326 pag., în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 2003,
nr. 5-6, p. 111-112.
Tărîţă, Zinaida, Afirmare prin flacăra cugetului, în Accent provincial, 29 noiembrie 2002,
p. 4.

Lexicographer Gheorghe Popa: between Theory and Practice

Summary: The author summarizes the contribution of the lexicographer Gheorghe Popa to
the field of Romanian lexicography. The Dictionary of Equivalents, The Russian-
Romanian Dictionary of Locutions, and The Dictionary of Pleonasms contribute
significantly to the development of the Romanian lexicography, both through the
author’s vision of the analyzed phenomena, as well as through their practical valence.
Key-words: dictionary, analytical equivalent, locution, pleonasm, lexicographer, news,
vision, genre.

33
 Viziunea despre locuţiuni a lingvistului Gheorghe Popa
Zinaida TĂRÎŢĂ
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

„Bogăţia unei limbi nu constă în numărul de cuvinte. Adevărata bogăţie

consistă totdeauna în locuţiuni, ... în acele tiparuri neschimbate care se formează în
curs de mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie” (Eminescu 1988: 487).
Astfel îşi începea în 1973 studentul Gheorghe Popa comunicarea ştiinţifică
Locuţiunile adjectivale în „Frunze de dor” de Ion Druţă.
Pornind, probabil, şi de la acest postulat eminescian, locuţiunile vor constitui
pentru lingvistul Gheorghe Popa domeniul preferat de investigaţie, concretizat în
cîteva lucrări de anvergură: în teza de doctorat Statutul structural-semantic şi
funcţional al echivalentelor analitice ale adjectivului în limba română (1981), o
lucrare ce se întemeiază pe o concepţie şi o metodă proprii, dovedindu-se a fi
cercetare aprofundată a unei ample materii; în studiul general despre echivalentele
analitice ale cuvintelor Consideraţii la studiul echivalentelor analitice ale
cuvintelor (1992), prima lucrare de sinteză asupra locuţiunilor din lingvistica
românească; în Dicţionar de echivalente (1980), incluzînd 2450 de unităţi (selectate
pe baza dicţionarelor explicative şi a celor bilingve) şi constituind întîia încercare
de acest gen în spaţiul basarabean; în Dicţionarul de locuţiuni rus-român (2001),
care transcende spaţiul unei limbi către lumea transpusă în limbaj în general.
Cel mai amplu se profilează aportul cercetătorului Gheorghe Popa la studiul
locuţiunilor, în monografia Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii
române (2007) – primul studiu de sinteză asupra locuţiunilor în lingvistica
românească, oferind un tablou integral asupra locuţiunilor, atît ca perspectivă de
cercetare (locuţiunile sînt analizate prin prismă semantică, structurală şi
gramaticală), cît şi ca extensiune a obiectului de investigaţie (lingvistul
interesîndu-se de toate tipurile de locuţiuni).
Locuţiunilor le sînt consacrate şi circa 50 de studii şi articole publicate în ţară şi
peste hotare. Această focalizare maximă asupra locuţiunilor lingvistul Gheorghe
Popa o motivează astfel: „În procesul de nominare, limba nu poate recurge numai la
unităţi lexicale, propriu-zise, sintetice, monolexicale, dar şi la unităţi complexe,
analitice, polilexicale (ce apar pe baza unităţilor existente) ...” (Popa 2007a: 8),
deoarece „univerbele niciodată nu sînt în stare să exprime în întregime semnificaţia
locuţiunilor” (Popa 2007b: 223).
Fenomen atestat în lingvistica românească de peste o sută de ani, după cum
constată autorul (Popa 2003-2004: 451), locuţiunile, deşi percepute ca „drept un tot
întegral din punct de vedere semantic şi gramatical” (Popa 2007a: 19), nu se
constituiseră încă într-un „obiect de studiu” propriu-zis, însuşi conceptul de
locuţiune şi locul acestor unităţi în sistemul limbii fiind marcate de nesiguranţă.

34
 Necesitatea investigării locuţiunilor e dictată, în opinia cercetătorului, nu numai
de similitudinea cu cuvintele propriu-zise (similitudine ce presupune inserţia atît a
afinităţilor, cît şi a deosebirilor dintre ele), dar şi de „specificul locuţiunilor,
deoarece acestea, în raport cu alte unităţi nominative ale limbii, comportă
particularităţi structurale, semantice, gramaticale, funcţionale ş.a.” (ibidem: 13).
Din aceste considerente, profesorul Gheorghe Popa îşi propune următoarele
obiective: „… de a contura şi de a scoate în relief statutul locuţiunilor ca fapte de
limbă şi de a determina (în raport cu alte unităţi glotice, în special cu
frazeologismele) locul lor în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, [...] a
accentua că locuţiunile se prezintă ca un strat lexical organizat şi indispensabil”
(ibidem: 15-16).
Considerînd că limbajul „trebuie cercetat în toată varietatea funcţionării lui”,
lexicologul Gheorghe Popa subliniază postulatul conceperii mijloacelor de
nominare prin prisma particularităţilor funcţionale, adică a rolului pe care îl joacă
ele în vederea realizării actelor de comunicare (ibidem: 8), demonstrînd că
viabilitatea şi eficienţa locuţiunilor, ca şi a oricărui procedeu de formare a unităţilor
lexicale, sînt determinate de posibilităţile acestora de a satisface pe deplin
exigenţele vorbirii orale şi scrise: exactitatea, oportunitatea, raţionalitatea,
expresivitatea. Modelul de abordare a locuţiunilor din perspectivă funcţională se
circumscrie şi afirmaţiei lui Eugeniu Coşeriu, conform căreia „... un lingvist
adevărat va observa întotdeauna decurgerea fenomenelor lingvistice în funcţionarea
lor complexă”.
Analizînd locuţiunile din perspectivă funcţională, autorul reuşeşte să descifreze
sensurile şi macrostructura profundă a locuţiunilor, integrînd exhaustiv bibliografia
de specialitate şi propunînd raţionamente şi interpretări proprii, perfect validate de
riguroasa analiză de text.
Examinarea judicioasă şi obiectivă a punctelor de vedere existente asupra
locuţiunilor îi permite autorului să contureze precepte proprii, motivate şi
argumentate teoretic.
Reperele teoretice prin care îşi fundamentează filologul Gheorghe Popa
demersul vizează comportamentul şi trăsăturile esenţiale ale locuţiunilor:
– din Dualismul asimetric autorul deduce că: „locuţiunile au caracter de semn”
(Popa 2006b: 1019) „apariţia locuţiunilor se datorează anume dualismului semnului
lingval”; „abstracţia lexicală locuţională este biscalară (bietajată)” (ibidem: 1020);
„în cazul locuţiunilor pot fi evidenţiate două tipuri de asimetrie: în plan sintagmatic
şi în plan paradigmatic etc.” (ibidem: 1021);
– din Principiul economiei: locuţiunile apar din necesitatea concretizării
semantice; constată o specializare funcţională a locuţiunilor şi monolexemelor
sinonime; „economicitatea” locuţiunilor rezidă în doza sporită de informaţie pe care
o conţin şi în gradul înalt de precizie al acesteia (Popa 2007a: 41-47);

35
 – din Cauzele apariţiei locuţiunilor: (a) locuţiunile se instituie în unele cazuri
drept unicele denumiri pentru realii; (b) locuţiunile contribuie la o exprimare mai
precisă; (c) locuţiunile nuanţează exprimarea, (d) locuţiunile permit evitarea
polifuncţionalismului; (e) locuţiunile pot reproduce structuri din alte limbi;
(f) constituie baze derivative pentru noi unităţi poli- sau monolexicale etc.
(ibidem: 47-58).
Examinînd raportul dintre semnificaţiile locuţiunilor şi univerbele lor,
cercetătorul Gheorghe Popa conchide că „între ele se stabilesc, de cele mai dese ori,
relaţii parasemice (asemănare, apropiere semantică), omosemice (echivalenţă
semantică: de exemplu, a lua parte – a participa, a sta de vorbă – a vorbi, şi
eterosemice (absenţa coincidenţelor sau asemănărilor de sens)” (Popa 2007b: 233).
Locuţiunile şi corespondentele lor monolexicale pot avea diferite nuanţe de
sens. De exemplu, locuţiunile verbale a aduce învinuiri (sau acuzaţii), a scorni
minciuni conţin, afară de sensul conceptual, şi o notă de estimare a acţiunii („a
învinui pe nedrept, a calomnia”), pe cînd verbele simple a învinui, a acuza nu
exprimă particularitatea calitativă a acţiunii (ibidem: 230).
Conştient de dificultăţile privind delimitarea locuţiunilor (dificultăţi care ţin de
vastitatea materialului de limbă, eterogen sub aspect structural şi semantic, de
similitudinile dintre locuţiuni şi alte unităţi polilexicale, de inexistenţa unor criterii
clare şi sigure de delimitare, de imposibilitatea inventarierii tuturor locuţiunilor),
autorul evidenţiază particularităţi esenţiale şi individualizatoare ale locuţiunilor,
care, luate în ansamblu, le conturează statutul.
Cercetătorul Gheorghe Popa consideră că locuţiunile, deşi „se pretează dificil
la analiză”, totuşi se caracterizează prin unele trăsături ce sînt definitorii în
determinarea statutului lor structural, semantic, funcţional şi gramatical, adică, în
pofida asemănărilor, „locuţiunile comportă totuşi anumite particularităţi ce le
deosebesc de fenomenele glotice adiacente, motiv, ce determină examinarea lor
diferenţiată” (Popa 2003: 81).
Inconsecvenţa promovării, în literatura de specialitate, a unor puncte de vedere
privind statutul locuţiunilor, identificarea în calitate de locuţiuni a unui amalgam de
unităţi polilexicale (frazeologisme, îmbinări stabile de cuvinte, cuvinte compuse,
perifraze, proverbe, zicători ş. a.) a determinat necesitatea formulării anumitor
criterii de delimitare.
Astfel, pornind de la faptul că cel mai frecvent locuţiunile se confundă cu
frazeologismele, ba chiar aceste unităţi sînt incluse în obiectul de studiu al
frazeologiei, lingvistul Gheorghe Popa formulează cîteva criterii peremptorii de
delimitare a locuţiunilor de frazeologisme.
O distincţie esenţială între locuţiune şi frazeologism, din punctul de vedere al
structurii lor lexicale, „constă în faptul că majoritatea frazeologismelor se prezintă
omonime ale îmbinărilor libere de cuvinte, iar locuţiunile nu cunosc atare
omonime” (ibidem: 81). Cu alte cuvinte, o anumită îmbinare de cuvinte cunoaşte, în

36
cazul locuţiunii, un singur comportament (locuţiunea a da sfaturi, de exemplu,
înseamnă, atît la origine, cît şi actualmente, „a sfătui”), iar, în cazul
frazeologismului, un comportament dublu (frazeologismul a scăpa trenul înseamnă,
la origine, „a nu mai apuca garnitura de vagoane puse în mişcare de o locomotivă”;
ulterior, această îmbinare şi-a păstrat sensul iniţial, dar, în baza unor metamorfoze
semantice, mai exprimă şi sensul de „a scăpa o ocazie favorabilă”. Autorul
menţionează că dublul caracter al îmbinărilor e determinat nu de organizarea lor
materială, externă, ci de cea internă: frazeologismul se deosebeşte de omonimul său
„material” printr-un evident caracter metaforic (Popa 2007a: 112).
Analizînd structura lexicală a frazeologismelor şi a locuţiunilor, autorul enunţă
observaţii percutante asupra „predispoziţiei” cuvintelor de a intra în structura
unităţilor în discuţie. „În general, un cuvînt are şanse mai mari de a deveni
constituent al locuţiunii, decît al frazeologismului. Altfel zis, nu orice cuvînt e
predispus la „frazeologizare”, în schimb, se poare admite că orice cuvînt poate
deveni, potenţial, constituent al locuţiunii” (ibidem: 113).
Posibilităţile cuvintelor de a face parte din componenţa frazeologismelor şi a
locuţiunilor sînt diferite. „Cele mai mari şanse de a deveni elemente componente ale
frazeologismelor le au cuvintele cu o semnificaţie concretă, iar şanse de a deveni
constituente ale locuţiunilor le au, deopotrivă, şi cuvintele cu semnificaţie concretă,
şi cele cu semnificaţie abstractă” (ibidem). De exemplu, substantivele abstracte de
tipul abnegaţie, curaj din cauza incapacităţii lor de a crea o imagine concretă nu pot
deveni elemente componente ale frazeologismelor (în schimb, ele pot deveni foarte
uşor componente ale locuţiunilor).
În cadrul locuţiunilor însă, cuvintele pot intra atît în baza sensurilor lor directe,
cît şi în cea a formei figurate. De exemplu, substantivele cu conţinut concret (aur,
aramă) au putut deveni elemente componente ale locuţiunilor tocmai datorită
sensurilor figurate pe care le au în utilizarea lor nelocuţională. A se comp.: aur
„metal preţios” – de aur „foarte bun, milos” (om de aur), aramă „metal de culoare
roşietică” – de aramă „metalic, grav” (glas de aramă).
Autorul remarcă faptul că aceasta este singura categorie de locuţiuni care se
aseamănă cu frazeologismele în ceea ce priveşte comportamentul lor dublu: ele pot
funcţiona atît ca îmbinare liberă de cuvinte (de exemplu, inel de aur, adică „inel
confecţionat din aur”; fir de aramă, adică „fir confecţionat din aramă”), cît şi ca
îmbinare stabilă de cuvinte (de exemplu, suflet de aur, adică „foarte bun”; codri de
aramă, adică „de culoare roşietică”).
Lingvistul Gheorghe Popa semnalează o serie de deosebiri între locuţiune şi
frazeologism, ca şi aportul subdiviziunilor lexicului (activ/pasiv, literar/neliterar,
arhaic/neologic etc.) la îmbogăţirea inventarului de locuţiuni şi de frazeologisme.
„De regulă, frazeologismele apar în baza vocabularului de uz general, adică a
cuvintelor (active şi pasive, literare sau populare) cunoscute şi utilizate de toţi
vorbitorii” (Popa 2003: 82). Altfel zis, în componenţa frazeologismelor nu se atestă

37
unităţi ce provin de la cuvintele ce fac parte din vocabularul cu sferă de utilizare
limitată (regionalisme, arhaisme, neologisme, argotisme ş.a.). „La formarea
locuţiunilor însă îşi pot da concursul, deopotrivă, atît cuvintele cunoscute şi utilizate
de către toţi vorbitorii, cît şi cuvintele mai puţin cunoscute şi utilizate.” (Popa
2007a: 115). În acest sens, se consideră că prezenţa unor neologisme (de anvergură,
cu brio, din expectativă, cu premeditare, în vogă), arhaisme (ca nelumea, din
născare, de cuviinţă, a da în vileag), forme nemotivate de plural (de veci, pe
nemînicate, pe nesimţite, pe sărite) atribuie acestor tipuri de îmbinări statut de
locuţiune (cf. Popa 2007a).
O altă deosebire dintre frazeologism şi locuţiune, relevată de Gheorghe Popa,
vizează organizarea lor „exterioară”. De regulă, „locuţiunile se caracterizează
printr-o structură, preponderent binară, iar frazeologismele – printr-o structură mult
mai complicată” (ibidem: 115-116). Fiind o limbă analitico-sintetică, cu pronunţate
tendinţe în dezvoltarea elementelor de analitism, limba română poate crea locuţiuni,
în special adjectivale şi adverbiale, potenţial, de la orice cuvînt – şi aceasta pe
contul prepoziţiei care este un mijloc eficient şi foarte răspîndit de redare a
raporturilor dintre cuvinte în limba română (părere de rău, jertfire de sine, luare de
măsuri, luare în consideraţie etc.).
Analizînd frazeologismele şi locuţiunile sub aspectul topicii elementelor
componente, lingvistul constată că spre deosebire de locuţiuni, care „pastişează”
topica semiliberă specifică unităţilor lexicale propriu-zise (pentru confirmare: a-şi
aduce aminte – aminte a-şi aduce, din vechi vremuri – din vremuri vechi)
frazeologismele vădesc o topică mai stabilă, aproape excluzînd inversiunea
elementelor constitutive. Intervenţia în schimbarea ordinii canonice tradiţionale,
menţionează cercetătorul, conduce, de regulă, la transformarea frazeologismului în
îmbinare liberă de cuvinte.
O altă caracteristică a unităţilor polilexicale este posibilitatea disocierii
elementelor componente ale îmbinării stabile. Cu referire la locuţiuni, autorul
menţionează că, în marea lor majoritate, ele acceptă intercalări/compliniri: ţinere de
minte – ţinere bună de minte, a lua o hotărîre – a lua prompt/momentan o hotărîre
definitivă, părere de rău – această părere de rău etc. Frazeologismele însă, în
virtutea statutului lor semantico-funcţional, nu admit compliniri (cu excepţia
subordonatelor), deoarece complinirile se dovedesc a fi, de regulă, superflue.
O trăsătură diferenţială a unităţilor frazeologice şi a locuţiunilor este
posibilitatea/imposibilitatea substituirii constituenţilor prin termeni sinonimici. De
fapt, „substituirea elementelor componente e posibilă atît în cadrul frazeologismelor
(a face zile negre/amare/fripte/grele), cît şi în cadrul locuţiunilor (de acum încolo/
înainte, a da/a acorda ajutor)” – concluzionează autorul, frazeologismele, spre
deosebire de locuţiuni, permit substituiri şi de altă natură: o componentă a
frazeologismului poate fi substituită printr-un alt cuvînt cu care nu are nimic în
comun, pe linie semantică, cu elementul substituit.

38
 Deşi nu epuizăm toate aspectele viziunii despre locuţiuni a lingvistului
Gheorghe Popa, spectrul problemelor analizate ne permite să conchidem că
perseverentul cercetător se impune printr-o activitate absolut remarcabilă în
domeniu. Şi e regretabil faptul că în lucrările recente (studii, manuale) nu se ţine
cont de criteriile diferenţiale formulate, locuţiunile fiind conservate în continuare în
perimetrul frazeologiei.

Bibliografie
Eminescu, Mihai, Opere, IX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1988, p. 487.
Popa, Gheorghe, Cauze ale apariţiei locuţiunilor, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară,
2006a, nr. 1-2, p. 78-86.
Popa, Gheorghe, Dualismul asimetric al unităţilor locuţionale, în Strategii discursive.
Volumul al VIII-lea, partea II, Chişinău, CEP USM, 2006b, p. 1018-1023.
Popa, Gheorghe, Locuţiunea ca obiect al investigaţiilor lingvistice, în Analele ştiinţifice ale
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (serie nouă). Secţiunea III E. Lingvistică.
Studia linguistica et philologica in honorem D. Irimia, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2003-2004, tomul XLIX-L, p. 451-457.
Popa, Gheorghe, Locuţiunea şi expresia: termeni corelativi?, în Studia lingvistica et
psihologica. In memoriam Magistri Nicolae Corlăteanu, Chişinău, CEP USM, 2009,
p. 80-85.
Popa, Gheorghe, Locuţiunea şi frazeologismul: componenţa lor lexicală (privire de
ansamblu), în Probleme de lingvistică generală şi romanică, Volumul I, Chişinău, CEP
USM, 2003, p. 80-83.
Popa, Gheorghe, Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2007a.
Popa, Gheorghe, Semantica locuţiunilor (în raport cu cea a corelativelor), în Omagiu
profesorului universitar Mihail Purice la 70 de ani, Chişinău, CEP USM, 2007b,
p. 223-234.

Linguist Gheorghe Popa’s Views on Word-combinations

Summary: Word-combinations, a productive way of nomination, constitute a favourite
field of research for the linguist Gheorghe Popa. Systematic and thorough
investigation of a great amount of material allows the author to advance sound and
original solutions, highlighting the structural patterns and semantic, structural, and
grammatical particularities of word-combinations. As a result of ontological
differentiation, highlighting the features of word-combinations, their status and place
in the lexical system of the Romanian language has been set. The difficulties
concerning the delimitation of word-combinations (difficulties related to the vastness
of language material, structural and semantic diversity in terms of affinities between
phrases and other poly-lexical units) have determined the linguist to formulate clear
and reliable criteria for their delimitation.
Key-words: nominative units, status of word-combinations, similar glottis phenomena,
delimitation criteria.

39
L I N G V I S T I C Ă

40
Evoluţii de sens şi creativitate în cîmpul lexical al denumirilor de emoţii
Liuba AGAPI
Institutul de Filologie al AŞM

iind parte indispensabilă a vieţii noastre interioare, emoţiile îşi găsesc

F reflectare într-un compartiment al lexicului aflat sub semnul inovării.
Evoluţiile de sens şi de expresie rezultă din necesitatea vorbitorilor de a numi şi de
a transmite cît mai exact tipul, nuanţele şi intensitatea trăirilor complexe, dar şi din
influenţa factorilor culturali care, după cum remarcă şi cercetătoarea Gabriela
Stoica (Stoica 2011: 61), determină apariţia unor noi emoţii sau reinterpretarea
celor existente, în mod diferit, de la o cultură la alta sau în interiorul aceluiaşi spaţiu
cultural, de la o epocă la alta.
Urmărind căile de apariţie a mai multor denumiri de emoţii, dar şi specificul
lexemelor pe care le avem în limbă pentru a numi cele mai diverse nuanţe ale
acestori stări afective, constatăm tendinţa, în timp, a vorbitorilor de a găsi cuvîntul
ce exprimă cît mai exact cele simţite prin valorificarea unor filiere precum
dezvoltarea polisemantismului, atribuirea de sensuri noi unor cuvinte vechi,
împrumutul, adăugarea unor nuanţe de sens cuvintelor împrumutate, abstractizarea
sensurilor unor substantive concrete sau direcţionarea sensului unui cuvînt care
numea conduita simptomatică pentru o stare afectivă spre denumirea emoţiei
propriu-zise.
Extensiunile sau modificările de sens, în acest context, sînt adesea puse pe
seama creativităţii, capacităţii de a face asocieri între anumite realităţi şi spectrul
bogat de posibile interpretări pe care ni le oferă lumea emoţiilor.
Pornind chiar de la etimologia numelui generic al cîmpului vizat, emoţie,
descoperim preluarea unei forme din limba latină ce „îmbrăca” un conţinut aparent
îndepărtat de sensul actual atribuit cuvîntului menţionat. Este vorba despre verbul
latin emoveo, emovere care înseamnă „a mişca din loc”, iar legătura dintre cele două
noţiuni e explicată prin conştiinţa vorbitorilor şi realităţile vieţii psihice: emoţia
implică mişcare, o mişcare a sufletului. Pe de altă parte, verbul a mişca în română
are şi sensul de a emoţiona, a impresiona sufleteşte, a înduioşa, de exemplu: „Sînt
profund mişcat că m-aţi rugat să transmit un mesaj în cadrul acestui eveniment
special şi îmi pare nespus de rău că nu pot fi alături de dumneavoastră în persoană”
(Adevarul, 3 august 2012). Cît priveşte substantivul mişcare, îl atestăm în
Dicţionarul limbii româneşti din 1939 cu sensul de „simţire a inimii, pornire
sufletească: o mişcare de milă. Fig. pasiuni: mişcările sufletului”. În timp însă,
cuvîntul şi-a redus frecvenţa în uz cu acest sens, perceput ulterior ca învechit, iar
DEX-ul din 1998 îl include cu sensul de „sentiment, emoţie” cu specificarea (Rar).
Cu o anumită nuanţă stilistică apare în scrierile biblice sau în textele filosofice:
„… căci fum este suflarea din nările noastre şi cugetarea o scînteie care se aprinde

41
din mişcarea inimii noastre” (Cartea Înţelepciunii lui Solomon, Capitolul II,
versetul 2); Dumnezeu pîndeşte fiecare mişcare a inimilor noastre împietrite;
Psihologia stoică: Esenţial pentru suflet este mişcarea (www.crestinortodox.ro).
Un alt cuvînt învechit, sinonim cu mişcare şi un predecesor al cuvîntului
emoţie, este emoţiune – „mişcare a sufletului, ca neliniştea, frica, bucuria ş. a.”
(Scriban 1939). Găsim, de exemplu, cuvîntul la I. L. Caragiale în Scrisoare
Domniilor-lor domnilor redactori ai ziarelor din Bucureşti din 22 august 1888: „Cu
multă emoţiune, se înţelege, aştept judecata publică, dar nu tocmai lipsit de
încredere”. Astăzi, presa „împrumută” lexemul în jocuri de cuvinte, cu o nuanţă
ironică, pentru strecurarea unor atitudini sau sugestii: „Emoţiunea va fi atît de mare
încît portocaliii, udemeriştii şi dependenţii de Băsescu vor regreta că n-au picat la
moţiune!” (www.wordpress.com/2010/06/14/); „O moţiune fără emoţiuni” (Argeş
Expres, 25 ianuarie 2011).
Referindu-ne la cuvîntul emoţie în română, dar mai ales la echivalentul lui în
engleză (emotion), vom observa că realităţile moderne l-au revalorificat
încadrîndu-l în cuvinte „hibrid” precum emoticon (creat prin contopirea cuvintelor
emoţie şi icon) sau emotigramă (emoţie + pictogramă), cu sensul de simbol grafic
(uneori animat) folosit pentru transmiterea stărilor afective în spaţiul internetului,
primul avînd caracter internaţional, cel din urmă fiind creat pe teren românesc. Cu
acest sens, atestăm cuvintele şi în presă: „Emoticoanele deformează conversaţiile şi
relaţiile dintre oameni” (Libertatea, 2 februarie 2012); „Emotigramele au devenit
simboluri internaţionale, folosite în limbajul internetului pentru a transmite diverse
stări” (Libertatea, 8 mai 2011).
Pentru a demonstra interesul pentru resursele semantice concentrate în cuvîntul
emoţie şi, totodată, pentru a scoate în evidenţă predilecţia vorbitorilor moderni
pentru economia în vorbire, pentru asocieri şi „jonglerii” cu părţi de cuvinte,
amintim de cazul în care prima parte a cuvîntului englez emotion (emo) ajunge să se
comporte ca un cuvînt de sine statator, desemnînd un gen, cultură, stil caracterizate
prin hipersensibilitate, melancolie, tristeţe, dar şi subgen al muzicii rock ce a luat
naştere la mijlocul anilor ’80, melodic, expresiv, mai introspectiv decît hard rock,
cu piese ce aveau un mesaj trist. Lexemul, după cum observă cercetătoarea Rodica
Zafiu (Zafiu 2008), funcţionează în română ca adjectiv invariabil, dar se foloseşte şi
substantivizat: un emo. Ca adjectiv apare în multe contexte: „cultura emo”, „muzica
emo”, „curentul emo”, „o formaţie emo”, „versurile emo”, „genul emo”, „jocuri
emo” „emo forum”, „copii emo” etc. Emo ajunge, astfel, să desemneze chiar un
fenomen: „Fenomenul emo este răspîndit în întreaga lume în rîndul tinerilor şi a
ajuns şi în Irak” (Adevărul, 13 martie 2012).
Analizînd denumirile propriu-zise ale unor emoţii, vom menţiona calea
asocierilor aleasă de vorbitori, ei pornind, în procesul denominării, de la semnele
distinctive ale stărilor afective în conduita, pe chipul celui cuprins de emoţie. Un
exemplu în acest sens îl constituie etimologia cuvîntului ruşine, provenit de la

42
lat. rosinus – de culoare roşie, trandafiriu, după alte surse, de la russio, russionis –
roşaţă, moştenit de română ca ruşine (Gabinschi 2007). Sextil Puşcariu îl consideră
un derivat de la roşu, cu un sens primar „roşeaţă”, pornind de la expresia „să-ţi fie
ruşine obrazului”, care însemna la origine „să ţi se înroşească obrazul” şi care s-a
simplificat, devenind „să-ţi fie ruşine” (urcarea sîngelui în obraz fiind considerată
un semn al ruşinii). Alexandru Ciorănescu în Dicţionarul etimologic al limbii
române (Ciorănescu 2002: 674) îl consideră un derivat de la a roşi – a face pe
cineva să devină roşu, considerînd ipoteza cea mai bună, în comparaţie cu trimiterea
spre etimonul latin. Etimologia cuvîntului dat reflectă ceea ce Gabriela Stoica
numeşte standardizarea conduitei emoţionale (Stoica 2011: 63). Altfel spus,
trăsătură definitorie pentru un afect este atît de relevantă, încît, prin lexicalizare,
ajunge să desemneze afectul propriu-zis.
Un alt exemplu în care denumirea emoţiei şi semnele ei fiziologice s-ar putea
să aiba o relaţie este cuvîntul frică, provenit de la gr. Φρικε/phrike (spaimă, frig) şi,
după cum precizează Ion Coteanu şi Marius Sala, unul dintre cuvintele vechi
greceşti pătrunse în latina dunăreană la o dată greu de precizat şi neatestat în limbile
romanice occidentale (Coteanu et alli 1987: 140). Poate grecii care desemnau cu un
cuvînt şi frigul şi frica au găsit o relaţie prin reacţiile uneori identice pe care le
provoacă organismului cei doi stimuli – tremurul, iar în limba română, deşi cuvîntul
frig provine nu din greacă, ci din latinescul frigus, -oris, trăsăturile fiziologice
specifice fricii, dar şi frigului se „învecineaza” în limbă în expresii precum „a-i
băga frica în oase” şi „a-i ajunge frigul la os”, „a tremura de frică”, „a tremura de
frig”.
Legătura etimologică dintre denumirea stării afective şi o anumită stare
fiziologică o sesizăm şi în cazul cuvîntului melancolie, provenit din grecescul
melancholia, melas – negru, chole – fiere (Ciorănescu 2002). Să însemne oare
această asociere că o stare apatică, melancolică era percepută, la început, a fi
condiţionată de o problemă de sănătate?
Alteori, apariţia unor emoţii, la origine, a fost pusă pe seama lucrării unor zei
sau a fost asociată cu ei, iar acest fapt şi-a lăsat amprenta şi în limbă. Cuvîntul
entuziasm provine din grecescul enthousiasmos (emoţie puternică) unde en
înseamnă în/interior, iar theos înseamnă zeu, ceea ce se traduce „zeul din interior”
sau „posedat de un zeu”. Să fii entuziasmat înseamnă deci o „lucrare” divină.
Aceeaşi etimologie îl au echivalentele din celelalte limbi romanice: enthousiasme
(fr.), entuziasm (port.), entuziasm (ital.), entusiasmo (span.).
În context amintim şi de substantivul panică ce are ca sursă primară un
adjectiv, de origine grecească, derivat de la numele zeului Pan (Panikñs), devenit în
franceză panique şi pătruns apoi în alte limbi. Zeul grec Pan, conform mitului,
împrăştia groaza în posibilele victime (de obicei, călători) prin urletele sale din
adîncurile pădurii cu scopul de a le intimida şi a le face, astfel, mai vulnerabile.
Unii cred că provine de la frica de Pan. Cele mai vechi atestări ale cuvîntului panică

43
în română le identifică cercetătoarea Rodica Zafiu (Zafiu 2011) în Dicţionarul
limbii române (DLR, Tomul VIII, partea 1, 1972) unde apare ca adjectiv, în
îmbinări de genul: înfricoşare panică, spaimă panică, teroare panică. Dicţionarul
indică o etimologie dublă a cuvîntului românesc: din neogreacă şi din franceză. În
prezent, cuvîntul e folosit ca substantiv feminin, nelipsit de o nunaţă depreciativă
determinată de natura iraţională a stării psihologice („spaimă subită şi violentă, în
general neîntemeiată şi avînd de obicei caracter colectiv”, DLR).
Ne mai oprim atenţia asupra cuvîntului bucurie căruia cercetătorii îi atribuie
diferite origini, mai mulţi înclinînd să creadă că bukurt din albaneză (frumuseţe)
este sursa cuvîntului românesc (Ciorănescu 2002: 120). Frumuseţea acestei emoţii a
dictat, poate, preferinţa preluării cuvîntului pentru a o numi. Totuşi, cît priveşte
verbul a bucura, Dicţionarul Etimologic al lui Alexandru Ciorănescu înregistrează
mai multe etimologii posibile: de la lat. vocŭlāre „a striga”, de la vocŭla „voce”.
Semantismul se explică printr-o confuzie între ideea de „a striga” şi cea de „a se
bucura” (iubilare şi voculare). Conform aceleiaşi surse, este posibilă şi o confuzie
populară a lui vocŭlāre cu bacchŭlāre, de la bacchāri „a fi transportat de încîntare
bahică”, şi de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in
voluptate bacchabere).
Verbul a se bucura are şi o variantă învechită şi regională a se îmbucura. Deşi,
după cum remarca încă în 1948 Iorgu Iordan în Limba română actuală, „Asupra
unor exemple ca îmbucura, înmărita, împietrui, înnumăra şi altele asemănătoare nu
stă, cred, nimeni la îndoială că n-au ce căuta, cel puţin în limba scrisă, dacă nu şi în
cea vorbită a unui om cult” (Iordan 1978: 201). În 2003, Rodica Zafiu, făcînd
referire în România Literară la acelaşi tip de cuvinte (Zafiu 2003), explică
„rezistenţa” acestei forme prin derivatul său impus în limba literară, îmbucurător,
ca şi prin o anume presiune analogică, în măsura în care principalele sale antonime
sînt prefixate: a întrista, a îndurera. Alteori, prezenţa poate fi explicată prin
afinitatea cu stilul bisericesc. Cercetătoarea citează exemple în care sesizează
folosirea verbului intenţionat, cu nuanţe ironice, pentru a se obţine un anume efect
stilistic. Mai semnalăm totuşi că verbul apare uneori nepotrivit chiar în titluri din
presă, în pofida formei sale neliterare: „Creşterea accizelor îi îmbucură pe
comercianţii ţigărilor fără timbru” (Adevărul, 5 ianuarie 2010).
De la trecutul în care ne-a dus verbul a îmbucura revenim în prezentul în care
limbajul internetului oferă mostre de inventivitate. Comunicarea pe site-urile de
socializare a descoperit o nouă modalitate de numire, de exprimare a emoţiilor, doar
prin jocul cu semnele de punctuaţie alăturate şi cu anumite litere, care imită grafic
expresiile feţei unui om cuprins de o anumită emoţie: bucurie –:), tristeţe –:(, ruşine
–:">, mirare –:-/, furie – x-(, îngrijorare –: –S, dezgust – 8–}. Tot comunicarea
online ne prilejuieşte şi cîteva exemple de ocazionalisme ce se referă tangenţial la
capitolul denumirilor de emoţii: găsim, astfel, adjectivul jenibil apărut dintr-o
combinaţie între „jenant” şi „penibil”: „… voi începe să vă prezint personaje

44
„ciudăţele” care respiră acelaşi aer cu noi, din păcate, şi faptele lor mai mult decît
jenibile (Expresul de Sinaia, 24 februarie 2014); sau substantivul exasperanţe –
speranţe transformate în exasperări, care era şi titlul unei rubrici susţinute de
jurnalistul George Pruteanu. Amintim şi de stresiune, un cuvînt ce înglobează
sesiunea şi stresu-i caracteristic: „Stresiunea e pe sfîrşite…” (Revista Respiro).
Exemplele analizate, din perspectiva evoluţiei de sens sau de expresie,
confirmă, o dată în plus, faptul că limba este în continuă mişcare, inovare,
transformare, iar procesul este cu atît mai evident în sfera denumirilor de emoţii
care tind să reflecte cît mai fidel transformările ce au loc în lumea interioară a
omului cuprins de aceste trăiri. Pe de altă parte, caracterul subiectiv al fenomenului
şi realităţile moderne, prin complexitatea lor, favorizează astăzi explorarea unor
modalităţi originale de fixare în limbă a emoţiilor, găsirea unor căi expresive de
comunicare în presă, în mediul online, în limbajul publicitar, dar şi acordă o
posibilitate de insolitare pe care o îmbraţişează unii vorbitori. Din aceste
considerente, sîntem tentaţi să credem că în curînd vor apărea alte cuvinte şi sensuri
ce vor sparge nişte tipare, surprinzînd prin ingeniozitate şi asociaţii care pînă mai
ieri ar fi părut bizare, întrucît specificul cîmpului în cauză, se pare, oferă suficiente
resurse de expresivitate în acest sens.

Bibliografie
Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Editura
Saeculum, 2002.
Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia şi limba română: principii, probleme, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
Gabinschi, Marcu, Dicţionar de rizodublete etimologice ale limbii române, Chişinău,
Institutul de Filologie, 2007.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1978.
Scriban, August, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, Institutul de Arte Grafice Presa bună,
1939.
Stoica, Gabriela, Aspecte diacronice ale lexicului afectivităţii, în Analele Universităţii
Dunărea de Jos din Galaţi, fascicula XXI, anul IV, nr. 1 (5), Galaţi, Editura Europlus,
2011.
Zafiu, Rodica, Îmbucurat, înnumărat ..., în România Literară, , 2003, nr. 41.
Zafiu, Rodica, Păcatele limbii, în România literară, 2008, nr. 25.
Zafiu, Rodica, Păcatele limbii, în România literară, 2011, nr. 3.
Surse: Adevărul, România Literară, Libertatea, Expresul de Sinaia, Respiro, www.crestin
ortodox.ro, www.wordpress.com

Evolutions du sens et créativité dans le champ lexical des unités

qui nomment les émotions
Résumé: Les particularités du contenu et de l'expression des unités qui désignent des
émotions en roumain sont dues à plusieurs phénomènes linguistiques: l’attribution de
nouvelles significations aux mots existant déjà dans cette langue, la polysémie, les
emprunts, les nuances de sens ajoutées aux mots empruntés, l’évolution des sens

45
 concrets au sens abstraits etc. L'extension ou le changement de sens, dans ce cas, est
souvent expliqué par la créativité, la capacité de faire des associations entre certaines
réalités et un riche éventail d'interprétations possibles offertes par le monde des
émotions. D'autre part, la nature subjective de ces états affectifs et les réalités
modernes complexes favorisent, aujourd'hui, l'exploration des moyens inédits et
expressifs, la fixation de la variété des émotions dans la communication.
Mots-clés: lexique des émotions, étymologie, évolution du sens, mutation du sens, mots
composés, polysémie, significations occasionnelles.

46
 De la semantica verbului la semantica enunţului
Ion BĂRBUŢĂ
Institutul de Filologie al AŞM

copul articolului de faţă îl constituie descrierea structurii pragmasemantice a

S enunţului din limba română din perspectiva raportului stabilit între
componentele acestei structuri şi caracteristicile lexico-gramaticale ale verbului.
Cercetările întreprinse au menirea de a răspunde la întrebarea: în ce măsură
caracteristicile lexico-gramaticale ale verbului sînt relevante pentru constituirea
structurii pragmasemantice a enunţului? Problema care se pune aici este cea a
corelării straturilor de semnificaţie ale enunţului cu anumite caracteristici lexico-
gramaticale ale verbului în vederea stabilirii gradului de implicare a acestei unităţi
lexicale în procesul de constituire şi de funcţionare a enunţului.
După cum reiese şi din titlul articolului, pentru clarificarea problemei abordate
este nevoie de prezentarea prealabilă a celor două entităţi avute aici în vedere. În
privinţa verbului, trebuie menţionat că ansamblul de caracteristici şi potenţialul său
pragmatic sînt pe larg analizate în studiile de lingvistică, fiind bine cunoscute
specialiştilor din domeniu. Dintre numeroasele lucrări care descriu verbul în
calitatea sa de clasă lexico-gramaticală amintim, în primul rînd, GALR I 2005, care
prezintă într-o formă generalizatoare toată informaţia vizînd caracteristicile
lexemelor verbale. Faptul acesta ne scuteşte de a face, în cele ce urmează, o
caracteristică a verbului.
Cît priveşte enunţul, trebuie notat că, deocamdată, în lingvistică nu există o
modalitate de descriere a semnificatului lui global care să fie acceptată de
majoritatea lingviştilor. În aceste condiţii, se impune o descriere a modului în care
este organizată structura pragmasemantică a enunţului.
După cum bine se ştie, teoriile gramaticale de pînă acum aveau în vedere numai
propoziţia (sau fraza), şi nu ansamblul discursiv (textual sau contextual)
(Ionescu-Ruxăndoiu 2003: 12). În prezent însă, pentru multe dintre direcţiile
lingvisticii contemporane este caracteristică readucerea elementelor extralingvistice
în cîmpul cercetării, astfel încît, aşa cum spunea J. Austin, ceea ce avem de studiat
este nu propoziţia, ci producerea unui enunţ într-o situaţie de comunicare. În
conformitate cu principiile lingvisticii contemporane, factorul determinant pentru
funcţionarea şi organizarea enunţului în calitatea lui de unitate comunicativă este
actul de enunţare cu întregul ansamblu de elemente extralingvistice implicate.
Există, prin urmare, două modalităţi de examinare a laturii de conţinut a
enunţului. În primul caz, sensul enunţului se descifrează prin raportare la latura de
expresie. Mai exact, în analiza semnificatului enunţului se porneşte de la structura
de suprafaţă pentru a se dezvălui structura lui de adîncime. În cel de al doilea caz,
semnificatul global al enunţului este descris prin referire la factorii extralingvistici

47
la care face referinţă enunţul. Printre aceştia se numără: evenimentul despre care se
comunică în enunţ şi elementele contextului comunicativ în care se produce
enunţarea. Aşadar, pentru lingvistica actuală de orientare pragmatică este specific
faptul că la studierea enunţului se ia în considerare nu doar relaţia semnificaţie –
mijloace de exprimare, ci, în special, relaţia semnificaţie – context.
Descrierea organizării semantico-pragmatice a enunţului se bazează, în
lingvistica contemporană, pe următoarele două principii: principiul constituirii
conţinutului semantic al enunţului prin raportare la componentele actului de
comunicare şi principiul organizării conţinutului semantic al enunţului pe mai multe
niveluri (numit şi principiul stratificării).
Pornind de la principiul pragmatic al analizei enunţului în relaţie directă cu
contextele reale ale existenţei lui, studiile de lingvistică delimitează următoarele
aspecte în cercetarea enunţului: a) latura semantică (reprezintă rezultatul codificării
informaţiei despre ceea ce desemnează enunţul); b) latura sintactică (conţine
informaţia privind modul de organizare a elementelor componente în structura
enunţului); c) latura pragmatică (are la bază informaţia care arată în ce condiţii şi cu
ce scop este folosit enunţul).
Ceea ce este important de menţionat este faptul că în prezent cei mai mulţi
lingvişti sînt de acord cu faptul că enunţul nu poate fi descris fără a se face referinţă
la condiţiile enunţării sale. Mai mult chiar, principiul de care se ţine cont în analiza
lingvistică a acestei unităţi comunicative este că „diversele componente ale
enunţului se raportează cu necesitate la diversele componente ale situaţiei în care
sînt folosite” (Ionescu-Ruxăndoiu 1999: 27) sau, după cum se mai spune, în sensul
unui enunţ se reflectă faptul enunţării sale.
În conformitate cu cel de-al doilea principiu menţionat mai sus, enunţul
reprezintă o unitate a cărui latură de conţinut cuprinde mai multe straturi de
semnificaţie, care, fiind de natură diferită, se delimitează în funcţie de valorile
codificate în cadrul lor prin corelare cu anumite elemente ale actului de limbaj. În
opinia noastră, enunţul ca entitate contextualizată conţine în structura sa şase
straturi de semnificaţie. Printre acestea se numără trei niveluri de semnificaţie
(nivelul structurii referenţiale, nivelul structurii predicative şi nivelul structurii
informaţionale) şi trei componente semantice (componenta deictică, componenta
modală şi componenta locuţionară ale enunţului).
Aşadar, avem, pe de o parte, verbul, care se defineşte prin următoarele
caracteristici de bază: a) structură semantică, b) structură actanţială, c) categorii
gramaticale, şi, pe de altă parte, enunţul cu cele şase straturi de semnificaţie
descrise mai sus. Odată făcute aceste constatări preliminare, vom încerca să vedem
în continuare cum se manifestă trăsăturile lexico-gramaticale ale verbului în cadrul
celor şase straturi de semnificaţie ale structurii pragmasemantice a enunţului.
1. Primul nivel al enunţului, nivelul structurii referenţiale, cuprinde informaţia
despre evenimentul desemnat, căruia, în contextul relaţiei de semnificare, îi revine

48
rolul de referent al enunţului. În general, nivelul dat este organizat în conformitate
cu structura evenimentului din realitate, fiind constituit din componentele care
desemnează obiectele participante la evenimentul descris şi caracteristicile, stările
ori relaţiile dinamice sau statice stabilite între cele dintîi. Astfel, unităţile lui
minime sînt predicatul semantic, actanţii şi circumstanţele.
După cum se ştie, verbul, ca unitate lexicală, se defineşte în planul conţinutului
prin următoarele două componente: sens şi valenţă. Anume datorită celui de-al
doilea component, care este de natură semantico-sintactică, verbul poate funcţiona
în calitate de cap de grup sintactic, determinînd numărul de actanţi care îl pot însoţi.
Informaţia conţinută de verb în legătură cu vecinătăţile sale sintactice reprezintă
structura lui actanţială, categorie denumită şi prin termenii schemă/grilă/
configuraţie actanţială/cazuală, tematică/argumentală (DSL 2001: 448; Stan
2007: 179).
Nivelul structurii referenţiale reprezintă, de fapt, actualizarea structurii
actanţiale a verbului prin plasarea actanţilor respectivi în poziţiile deschise de verb.
Prin urmare, nivelul dat poate fi descris pornind de la structurile actanţiale care
reflectă trăsăturile semantico-sintactice ale predicatului semantic şi ale rolurilor
tematice implicate de acesta. De exemplu, dacă analizăm următoarele enunţuri:
Sportivul aleargă. Piatra se rostogoleşte la vale. Elevul citeşte o carte. Băieţii au
prins peşte cu undiţa, constatăm că structura referenţială a fiecăruia dintre ele
corespunde structurii actanţiale a verbului predicat. Toate acestea ne îndreptăţesc să
conchidem că sub aspectul organizării sale nivelul structurii referenţiale, al cărui
conţinut informativ reprezintă descrierea unui fapt, eveniment din realitate, este
determinat de structura semantico-valenţială a verbului predicat, căci, după cum se
menţionează în Gramatica Academiei, acesta „poartă matricial schema sintactică pe
care o poate actualiza” (GALR I 2005: 314). Anume din aceste considerente verbul
este calificat, pe de o parte, drept „atribuitor de roluri tematice şi de funcţii
sintactice” (GALR II 2005: 242) şi, pe de altă parte, drept „generator de enunţ”
(ibidem: 238). Astfel, constituind capacitatea verbului de a stabili relaţii sintactice
cu alte cuvinte, trăsătura dată este în cea mai mare măsură responsabilă de
constituirea şi organizarea nivelului referenţial al enunţului.
2. Cel de-al doilea nivel, nivelul structurii predicative, se bazează pe relaţia
stabilită între obiectul comunicării (subiectul) şi caracteristica ce i se atribuie
(predicatul). Rolul nivelului dat este de a organiza informaţia codificată la nivelul
structurii referenţiale în conformitate cu structura binară a judecăţii. Prin
suprapunerea nivelului predicativ pe cel referenţial, informaţia denotativă,
referenţială este structurată în conformitate cu mişcarea gîndirii de la obiectul
identificat spre caracteristica ce i se atribuie. Pentru a clarifica în ce mod verbul
participă la organizarea şi funcţionarea nivelului în cauză, este important să
examinăm specificul semantico-funcţional al unităţilor din cadrul acestui nivel şi, în
special, al predicatului logico-sintactic.

49
 După cum se ştie, fiecare dintre cele două unităţi minime ale nivelului structurii
predicative al enunţului se caracterizează prin funcţii şi valori diferite. Subiectul,
care identifică obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva în propoziţie,
îndeplineşte o funcţie referenţială, de identificare, deci o funcţie denotativă. La
rîndul său, predicatul, care atribuie subiectului o caracteristică, îndeplineşte o
funcţie de caracterizare, significativă, adică o funcţie comunicativă (Арутюнова
1976: 10-11; Падучева 1974; ТФГ 1992: 43). Aşadar, nivelul structurii predicative
reprezintă o structură logico-sintactică, în cadrul căreia se stabileşte o relaţie între
funcţia de identificare a obiectului comunicării prin subiect şi funcţia descriptivă a
predicatului, care echivalează cu transmiterea unei informaţii relevante din punct de
vedere comunicativ (ТФГ 1992: 43).
Distincţia dintre subiect şi predicat se sprijină pe opoziţia funcţională
identificare/calificare. Opoziţia dată corespunde celor două funcţii semiotice de
bază pe care le pot îndeplini cuvintele în enunţ, şi anume funcţia de identificare
(cuvîntul are rolul de a reprezenta obiectul desemnat) şi funcţia de caracterizare
(cuvîntul este folosit pentru a desemna anumite semne ale obiectului) (Арутюнова
1982: 7; Никитин 1974: 76). După cum se ştie, prin funcţia lor primară cuvintele
din limbă sînt specializate pentru îndeplinirea uneia dintre aceste două funcţiuni.
Din clasa cuvintelor cu funcţie de identificare fac parte substantivul şi pronumele,
iar din clasa de cuvinte cu funcţiune de caracterizare, verbul şi adjectivul. Astfel,
subiectul se realizează la nivelul structurii de suprafaţă printr-un grup nominal, al
cărui centru este constituit din cuvinte din clasa numelui (substantiv, pronume)
(GALR II 2005: 319). Numele reprezintă termenul prototipic pentru această funcţie
sintactică (ibidem: 313), el fiind cel care, datorită specificului său semantic, poate
identifica obiecte din realitatea extralingvistică. Pentru rolul de predicat logico-
sintactic este specializat verbul, care, prin conţinutul său referenţial şi categorial,
reprezintă „clasa purtătoare în cel mai înalt grad a predicaţiei” (GALR I 2005: 323).
Aşadar, datorită naturii lor speciale cele două unităţi ale nivelului structurii
predicative reclamă şi mijloace de exprimare specifice. Şi într-adevăr, substantivele
şi pronumele sînt cuvintele care prin particularităţile lor funcţional-semantice
corespund cel mai bine funcţiei de subiect, iar verbele, funcţiei sintactice de
predicat. Deci verbul posedă în cea mai mare măsură capacitatea de a exprima o
caracteristică afirmată în legătură cu o entitate văzută ca subiect al comunicării.
3. Nivelul structurii informaţionale al enunţului se constituie pe baza relaţiei
dintre ceea ce este dat, cunoscut, vechi (tema) şi ceea ce este nou, necunoscut
(rema) pînă în momentul rostirii enunţului în cauză. Nivelul dat presupune
structurarea informaţiei conţinute de enunţ în conformitate cu modul de desfăşurare
a gîndirii umane de la cunoscut spre necunoscut.
După cum se ştie, în general, între părţile de propoziţie de subiect şi predicat şi
funcţiile pragmatice de temă şi remă există o anumită corelaţie, care se manifestă
prin faptul că fiecare dintre cele două părţi de propoziţie principale este specializată

50
pentru îndeplinirea unei anumite funcţii pragmatice. „Calitatea tematică se
recunoaşte numai pentru nominale şi echivalentele lor funcţionale, nu şi pentru
predicate, care au, de preferinţă, caracter rematic fiind purtătoarele noii informaţii”
(DSL: 532). Din această cauză, în mod normal, într-un enunţ neutru sub aspect
stilistic, componentele nivelului structurii informaţionale al enunţului coincid cu
părţile de propoziţie principale, subiectul şi predicatul. Este firesc să fie aşa, căci,
după cum se afirmă uneori, tema prin esenţa sa este de natură substantivală, iar
rema este predicativă (Гак 1986: 130). Deci în cadrul enunţului, în cazul realizărilor
prototipice, s-ar putea constata următoarea corespondenţă între funcţiile pragmatice
şi semnificatul categorial al cuvintelor: funcţia de temă este proprie cuvintelor cu
sensul de obiect, iar funcţia de remă este proprie cuvintelor cu sensul de
caracteristică.
Totuşi, după cum demonstrează faptele de limbă, nu există o legătură univocă
între poziţiile de temă şi de remă, pe de o parte, şi cele de subiect şi predicat, pe de
alta, şi, respectiv, între părţile de vorbire prin care se exprimă aceste părţi de
propoziţie. Aceasta înseamnă că, în urma unor reorganizări sintactice (uneori, în
asociere cu mărcile prozodice), este posibilă deplasarea spre stînga, în poziţie
iniţială a unor secvenţe care nu au caracter tematic şi, dimpotrivă, utilizarea în
poziţie finală, deci rematică, a unor secvenţe pentru care este caracteristică funcţia
pragmatică de temă.
Putem deci să conchidem că raportul stabilit între structura lexico-gramaticală a
verbului şi nivelul structurii informaţionale a enunţului este departe de a fi unul
univoc. Chiar dacă se constată o anumită concordanţă între cele două entităţi, nu
rare sînt cazurile cînd corelaţia între funcţiile sintactice şi funcţiile pragmatice ale
cuvintelor este încălcată, fapt datorat unor factori de natură contextual-situaţională.
De exemplu, un cuvînt cu sensul de obiect poate căpăta o funcţie rematică, în cazul
în care desemnează un obiect necunoscut, un obiect despre care se vorbeşte pentru
prima dată în enunţ. În acelaşi timp, un cuvînt cu sensul de acţiune sau însuşire
poate deveni temă, în cazul în care faptul dat este cunoscut din context (Ковтунова
1976: 45). Prin urmare, verbul prin structura sa semantico-sintactică nu are o
influenţă decisivă asupra modului de organizare a structurii informaţionale a
enunţului.
Rolul verbului în organizarea nivelului structurii informaţionale nu se limitează
doar la aspectele menţionate mai sus. Verbul se manifestă în cadrul nivelului dat şi
prin intermediul diatezei. După cum se ştie, în limbă se disting două tipuri de
structuri: structuri sintactice primare şi structuri sintactice reorganizate sau derivate
(GALR I 2005: 335). Din prima categorie fac parte construcţiile active, iar în cea de
a doua categorie intră construcţiile pasive şi cele impersonale. Acestea reprezintă
efectul reorganizării comunicativ-pragmatice (prin pasivizare sau prin
impersonalizare a construcţiilor active). Fiecare dintre construcţiile menţionate se
defineşte printr-o organizare sintactică proprie. Cît priveşte construcţiile active, ele

51
„actualizează schema sintactico-semantică matricială a verbului” (ibidem: 335). La
rîndul lor, structurile derivate – pasive şi impersonale – se realizează cu ajutorul
unor mijloace de natură morfologică (formele de diateză ale verbului) şi sintactică
(repoziţionarea constituenţilor plasaţi în poziţiile de subiect şi de complement direct
şi omiterea anumitor determinanţi).
Cea mai exactă descriere a reorganizării structurilor active este prezentarea ei
în termenii relaţiilor dintre unităţile a două dintre straturile de semnificaţie a
enunţului, şi anume, nivelul structurii referenţiale (care, de exemplu, în cazul
verbelor tranzitive se defineşte prin schema agent – proces – pacient) şi nivelul
structurii informaţionale (reprezentat prin temă şi remă). Caracteristic pentru fiecare
dintre construcţiile cu verbul la una din cele trei diateze este o anumită organizare a
nivelului structurii informaţionale în raport cu nivelul structurii referenţiale. În
această privinţă, diateza se dovedeşte a fi „unul dintre mecanismele sintactice care
asigură o reorganizare a enunţului şi, implicit, o codificare diferită a temei şi a
remei” (ibidem: 331). Aşadar, diateza se află la originea unor structuri sintactice
care asigură varierea nivelului structurii informaţionale în raport cu nivelul
structurii referenţiale.
4. Componenta deictică a enunţului are rolul de a localiza conţinutul enunţului
prin raportare la instanţele de discurs (emiţătorul, receptorul) şi la circumstanţele
comunicării (timpul şi momentul enunţării). În actul de comunicare, această
componentă asigură contextualizarea situaţională a enunţului, stabilind legătura
dintre conţinutul informaţional al enunţului şi contextul situaţional al producerii
sale. În funcţie de tipul de informaţie contextual-comunicativă codificată, se disting
următoarele tipuri de deixis: personal, spaţial şi temporal (Ionescu-Ruxăndoiu
1999: 85).
Aceste tipuri de deixis sînt marcate cu ajutorul deicticelor, care, în opinia
cercetătorilor, reprezintă o categorie avînd elemente omogene din punct de vedere
funcţional, dar extrem de eterogene în plan gramatical. Astfel, sub aspect
gramatical, categoria deicticelor cuprinde atît mijloace lexicale (pronumele
personale, adjectivele şi pronumele demonstrative, adverbe de loc şi de timp etc.),
cît şi mijloace gramaticale (formele de timp şi de persoană ale verbului).
Observăm că în cadrul componentei deictice verbul nu se manifestă prin
structura sa semantico-semantică, ci prin două dintre categoriile sale gramaticale:
timpul şi persoana. Deci verbul, prin formele sale gramaticale, participă la
exprimarea a două tipuri de deixis: personal şi temporal. Coordonatele deixisului
spaţial sînt marcate în limba română doar prin mijloace lexicale sau
lexico-gramaticale.
5. Componenta modală este cea care codifică atitudinea subiectivă a locutorului
în raport cu cele comunicate. Modalitatea caracterizează felul în care locutorul
plasează enunţul în raport cu veridicitatea, necesitatea (e adevărat, e posibil, e
sigur, e necesar) sau în raport cu o judecată apreciativă (e util, e regretabil, e

52
agreabil). Ea reprezintă deci o apreciere emoţională, intelectuală sau volitivă a celor
descrise prin enunţ.
Componenta dată cuprinde următoarele trei valori: modalitatea epistemică,
deontică şi apreciativă. Într-o interpretare mai simplă, modalitatea epistemică este
calificată drept modalitate a cunoaşterii. Mijloacele dotate cu această valoare se
folosesc pentru a exprima siguranţa sau nesiguranţa locutorului în legătură cu un
anumit eveniment. Chintesenţa acestei valori este exprimată de verbul a şti (cert,
probabil, exclus). La rîndul ei, modalitatea deontică este definită drept modalitate a
necesarului şi a posibilităţii, esenţa ei fiind redată cu ajutorul verbelor a trebui şi a
putea (obligatoriu, permis, interzis). În sfîrşit, modalitatea apreciativă este
interpretată drept o modalitate a aprecierii pozitive sau negative a situaţiilor descrise
prin enunţ (e bine, e rău).
Cele trei valori ale modalităţii sînt exprimate cu ajutorul modalizatorilor, care
pot fi de natură gramaticală (modurile verbale) sau lexico-gramaticală (adverbele şi
locuţiunile adverbiale, verbele modale, verbele cu sens modal, perifrazele stabile
sau libere). După cum vedem, şi în cazul acestei componente verbul dispune de
modalităţi de codificare a unora dintre valorile ei. Este vorba de modurile verbale:
forma modului indicativ (ca mijloc lingvistic de realizare a certitudinii); forma
modului prezumtiv, în cazuri mai rare, şi forma modului conjunctiv şi a celui
condiţional (ca mijloc lingvistic de realizare a valorii de probabilitate); forma
modului prezumtiv (ca mijloc lingvistic de realizare a valorii de incertitudine). Cît
priveşte mijloacele lexico-gramaticale de codificare a modalităţii, printre care se
numără verbele modale (a şti, a părea, a se părea, a putea, a trebui), verbele cu
sens modal (a crede, a considera, a cunoaşte, a intenţiona, a interzice, a obliga, a
permite, a plăcea, a pretinde, a şti, a ţine etc.), perifrazele stabile sau libere (a fi
sigur că, a fi de părere că, este evident că, este posibil să, e probabil să, e puţin
probabil să, nu e posibil să, e necesar să, e bine să, e util să, e uşor să, e greşit să, e
greu să, e inutil să etc.), acestea sînt folosite pentru marcarea tuturor tipurilor de
modalitate.
După cum vedem, valorile componentei modale sînt marcate în cea mai mare
parte prin mijloace de natură verbală. Aceste valori au fost fie gramaticalizate în
forma verbului, fie lexicalizate cu ajutorul unor lexeme sau construcţii de
provenienţă verbală.
6. Componenta ilocuţionară a enunţului exprimă finalitatea enunţului. Avînd la
bază intenţia comunicativă a locutorului, componenta dată reprezintă o forţă
convenţională, care are menirea de a preciza scopul cu care este folosit enunţul de
către locutor. După opinia cercetătorilor, forţa ilocuţionară, în calitatea ei de valoare
subiectivă, se explicitează cu ajutorul verbelor a implica, a presupune, folosite în
următorul context: Vorbitorul A presupune ceva spunînd x. De exemplu, formulînd
enunţul Azi voi veni mai devreme acasă, locutorul comunică o anumită informaţie
despre revenirea sa acasă, pe care o prezintă sub forma unei promisiuni. Cele două

53
tipuri de informaţie, codificate în structura pragmasemantică a enunţului, pot fi
actualizate cu ajutorul unor construcţii avînd în calitate de predicat verbele a
informa (pentru explicitarea conţinutului propoziţional) şi a promite (pentru explici-
tarea forţei ilocuţionare a enunţului): a) Te informez că P. şi b) Îţi promit să P.
După cum se ştie, cele mai generale scopuri urmărite de locutor în cadrul unui
act de comunicare sînt: să comunice o informaţie, să solicite o informaţie sau să
exprime un ordin, un îndemn, o poruncă. Aceste valori ilocuţionare reprezintă
modalităţile de enunţare de bază. Ele se pot actualiza cu ajutorul unor construcţii
care conţin un anumit verb. După cum se menţionează în Dicţionarul enciclopedic
de pragmatică, orice frază este dominată în structura de adîncime de un predicat
performativ abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Fraza:
Dobînzile sînt în creştere. va avea drept structură de adîncime: Afirm că dobînzile
sînt în creştere (Moeschler et alii 1996: 26). În felul acesta, pentru naraţiune verbul
de bază este a afirma. De exemplu, modalitatea de enunţare a enunţului Acum plouă
poate fi actualizată cu ajutorul construcţiei Afirm că acum plouă. Pentru interogaţie
verbul de bază este a întreba: Cum este acum vremea? = Te întreb cum este acum
vremea. În cazul injoncţiunii verbul de bază este a cere: Deschide fereastra! = Îţi
cer să deschizi fereastra. În funcţie de context, această modalitate de enunţare poate
fi marcată şi prin verbe ca a sfătui, a ruga, a obliga, a propune, a solicita, a
implora etc.
O astfel de distincţie întîlnim la Sperber şi Wilson, care propun o clasificare a
actelor de limbaj în următoarele tipuri, reperabile sintactic sau lexical: a) actul de
„a spune că …” este actul care corespunde în linii mari aserţiunilor; b) actul de
„a întreba …” corespunde cererilor de informaţie; c) actul de „a spune să …”
corespunde ordinului, sfatului. În felul acesta, celor trei modalităţi de enunţare le
corespund trei tipuri de enunţuri: enunţurile asertive, enunţurile interogative şi
enunţurile imperative.
În acelaşi timp, locutorul nu are numai intenţia de a comunica ceva, de a
întreba sau de a exprima un ordin, o rugăminte, ci poate urmări şi un scop ulterior
care poate fi foarte divers (Moeschler et alii 1996: 42). Astfel, în funcţie de
contextul de enunţare se delimitează diferite acte ilocuţionare elementare, precum:
acordul/dezacordul, aprobarea/dezaprobarea, siguranţa/nesiguranţa, invitaţia,
acceptarea/refuzul, promisiunea, speranţa, rugămintea, sfatul, permisiunea,
interdicţia, felicitarea etc. Se consideră că există peste 200 de asemenea tipuri de
acte.
Trebuie să constatăm că şi în cazul componentei ilocuţionare mijloacele de
bază folosite pentru marcarea valorilor ei sînt de natură verbală. În funcţie de
modalitatea lor de manifestare, acestea sînt de două tipuri: mijloace gramaticale şi
mijloace lexicale. Din categoria celor dintîi face parte modul verbal. De fapt, dintre
toate modurile, doar modul imperativ este utilizat anume pentru marcarea forţei
ilocuţionare. El intră în structura enunţurilor imperative, deci funcţionează în

54
calitate de marcă a scopului ilocuţionar directiv. Mijloacele lexicale utilizate ca
marcă a forţei ilocuţionare a enunţului sînt reprezentate de verbele performative.
Aşadar, verbul participă la realizarea componentei ilocuţionare prin intermediul
categoriei modului (modul imperativ) şi prin semnificaţia lexicală a unei subclase
de verbe, calificate drept verbe performative.
Concluzii. După cum am încercat să demonstrăm în cele de mai sus, prin
caracteristicile sale lexico-gramaticale (structură semantică, structură actanţială,
categorii gramaticale), verbul participă la constituirea tuturor straturilor de
semnificaţie din structura enunţului.
Disponibilitatea verbului de a funcţiona în calitate de element cu implicaţii
directe în operaţiile enunţiative poate fi relevată examinînd relaţia dintre semantica
verbului şi caracteristicile pragmasemantice ale enunţului. Cel mai bine acest aspect
poate fi elucidat în procesul de actualizare semantico-sintactică a verbului în actul
de generare a enunţului. După cum se ştie, în sistemul limbii verbul este un lexem
avînd o semnificaţie virtuală. Pentru a constitui un enunţ, este necesar să se producă
o actualizare a disponibilităţilor semantice şi morfosintactice ale verbului. Astfel,
procesul de actualizare comunicativă a unui verb implică o serie de operaţii printre
care:
– actualizarea din punct de vedere semantico-sintactic a verbului prin plasarea
în poziţiile deschise de acesta a actanţilor implicaţi de procesul desemnat;
– actualizarea sub aspect comunicativ-operaţional a verbului prin aşezarea
unuia dintre actanţii săi în poziţia de subiect al enunţului;
– actualizarea caracteristicilor gramaticale ale verbului prin marcarea
categoriilor gramaticale proprii verbului ca parte de vorbire.
Totodată, trebuie să constatăm că gradul de implicare şi rolul pe care îl joacă
verbul la diferite straturi de semnificaţie ale enunţului este diferit. Două dintre
straturile de semnificaţie ale enunţului – nivelul referenţial şi cel predicativ – au ca
punct de pornire specificul semantico-valenţial al verbului în calitatea sa de clasă
lexico-gramaticală. Astfel, semnificînd un anumit proces din realitate, verbul
implică anumiţi participanţi. În acelaşi timp, nivelul structurii referenţiale al
enunţului nu cuprinde nimic altceva decît actanţii şi circumstanţele prevăzute de
matricea semantică a verbului, care funcţionează în calitate de centru predicativ.
Din acest punct de vedere, nivelul dat reprezintă o construcţie semantico-sintactică
formată de predicatul semantic avînd valenţele ocupate de actanţii semantici şi de
anumite circumstanţe.
La un anumit nivel de abstractizare procesul poate fi interpretat drept un semn
(dinamic, de cele mai multe ori), ceea ce îi permite să fie atribuit unui obiect.
Această structură obiect – semn, care reprezintă o reflectare generalizată a legăturii
dintre obiectele lumii reale şi caracteristicile acestora, este încadrată într-o schemă
de natură logico-comunicativă: obiect al comunicării – ceea ce se spune despre
acest obiect. În felul acesta, ca rezultat al actualizării structurii semantico-actanţiale

55
a verbului se constituie nivelul referenţial al enunţului. Iar ca urmare a organizării
conţinutului referenţial al enunţului în conformitate cu mişcarea gîndirii în procesul
formulării judecăţii de la punctul de pornire (obiectul comunicării) spre punctul de
sosire (caracteristica ce i se atribuie acestuia) se formează nivelul structurii
predicative. Aşadar, poziţia privilegiată a verbului în procesul de constituire şi
organizare a enunţului manifestată în capacitatea lui de a determina structura
enunţului la nivelul structurii referenţiale şi la cel al structurii predicative se
datorează specificului semantico-valenţial al acestei clase de cuvinte.
În cazul celorlalte straturi de semnificaţie, verbul doar participă, prin
categoriile sale gramaticale, dar şi prin semnificaţia unor grupuri aparte de lexeme
verbale, alături de alte mijloace de natură lexico-gramaticală, la realizarea
operaţiilor enunţiative corespunzătoare, şi anume la adiţionarea de informaţii noi la
informaţiile vechi, cunoscute (nivelul structurii informaţionale al enunţului), la
referirea la instanţele de discurs (componenta deictică), la exprimarea atitudinii
locutorului în raport cu cele comunicate (componenta modală) şi la exprimarea
intenţiei comunicative, adică a scopului comunicativ urmărit de locutor
(componenta ilocuţionară).

Bibliografie
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu Liliana, Mancaş, Mihaela,
Pană-Dindelegan, Grabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira,
2001 (DSL).
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvîntul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GALR I).
Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GALR II).
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, ed. a II-a revăzută, Bucureşti, Editura ALL, 1999.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
Bucureşti, Editura All Educational, 2003.
Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj-Napoca,
Editura Echinox, 1996.
Stan, Camelia, Categoria cazului, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
Арутюнова, Н. Д., Предложение и его смысл. Логико-семантические проблемы,
Москва, Издательство Наука, 1976.
Арутюнова, Н. Д., Лингвистические проблемы референции, în НвЗЛ, вып.XIII, Логика
и лингвистика (проблемы референции), Москва, Издательство Радуга, 1982.
Гак, В. Г., Теоретическая грамматика французского языка. Синтаксис, 2-е изд.,
Москва, Издательство Высшая школа, 1986.
Ковтунова, И. И., Современный русский язык. Порядок слов и актуальное членение
предложения, Москва, Издательство Просвещение, 1976.
Никитин, М. В., Лексическое значение в слове и словосочетании, Владимир,
Издательство ВГПИ, 1974.
Падучева, Е. В., О семантике синтаксиса. Материалы к трансформационной
грамматике русского языка, Москва, Издательство Наука, 1974.

56
Теория функциональной грамматики. Субъектность. Объектность. Коммуника-
тивная перспектива высказывания. Определенность/неопределенность,
Санкт-Петербург, Издательство Наука, 1992.

From Verb Semantics to Utterance Semantics

Summary: The study examines the interconnection between the verb and sentence to
determine the involvement of the verb in the generation of the global significance of
the statement. The analysis found that, due to its lexical-grammatical characteristics,
the verb participates in the construction of all the six strata of signification in the
pragma-semantic structure of the utterance.
Key-words: context, pragmatics, semantics, syntax, utterance, verb.

57
 Statutul semantic al verbelor ce exprimă noţiunea de efort
Nina BUIMESTRU
Institutul de Filologie al AŞM

„Efortul este legea vieţii sociale.”

Leon Bourgeois
oţiunea de efort cuprinde o realitate existentă în tot domeniul experienţei
N umane. Fiind o noţiune complexă, ea implică o bogată zonă conceptuală.
În Dicţionarul explicativ, efortul e prezentat ca o „încordare voluntară a puterilor
fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior
celui obişnuit; strădanie, străduinţă”. Această definiţie implică ca termen-cheie
forţa, dorinţa de a reuşi, învinge un obstacol şi conţine elemente semice esenţiale
pentru descrierea efortului.
În medicina sportivă capacitatea de efort este definită ca fiind „posibilitatea
unui organism de a produce un lucru mecanic cît mai mare şi de a-l menţine un timp
cît mai îndelungat”. Pentru educaţia fizică „efortul din antrenament reprezintă
procesul învingerii conştiente, de către sportiv, a solicitărilor din pregătire pentru
perfecţionarea fizică, pentru atingerea unui nivel tehnico-tactic superior.”
În fizică, efortul este „rezultantă a forţelor interioare dintr-o secţiune a unui
corp deformabil, cauzată de solicitări exterioare, de căldură”.
Pentru a defini cît se poate de complet noţiunea de efort trebuie de luat în
considerare toate nuanţele şi de distins mai întîi efortul fizic, care vizează numai
activitatea musculară a subiectului, cît şi efortul intelectual, care ţine de spiritul
subiectului. Efortul moral e interpretat ca o valoare morală, ca o virtute a
subiectului. Această distincţie este exprimată prin verbele a se opinti, a se speti
pentru efortul fizic, iar pentru efortul intelectual a se surmena, a-şi bate capul, a-şi
stoarce/a-şi munci creierii.
Pe de altă parte, facem distincţie dintre efortul cu valoare pozitivă, unde
depăşirea unui obstacol este dorită, consimţită, asumată şi susţinută cu aplicare în
practică, cu atenţie, concetrare a subiectului, fiind îndreptată spre atingerea unui
scop, considerîndu-l ca benefic sau creativ sau din contra, efortul negativ (penibil),
resimţit ca un impact negativ, ca o dificultate sau grijă, ca o impunere a cuiva faţă
de subiect, suportat cu dificultate, neasumat, însă refuzat de către acesta,
considerîndu-l distructiv. Această opoziţie este exprimată prin verbele a stărui, a se
strădui / vs / a se căzni, a se chinui, a se sili. Acest punct de vedere subiectiv este
asociat adesea cu evaluarea intensităţii efortului care poate fi apreciat ca extensiv,
deci conformat la capacităţile efortului subiectului sau intensiv, depăşind
capacităţile efortului subiectului. Verbele care definesc efortul extensiv sînt a căuta
să, a încerca, pe cînd efortul intensiv se defineşte prin verbele a stărui, a se strădui,
a se căzni, a se chinui, a se munci, a se obosi, a se sili.

58
 Exprimarea verbală a efortului reflectă caracteristicile conceptuale din definiţie
şi cuprinde o serie de sinonime. Unităţile verbale, care constituie o serie sinonimică
complexă, sînt clasificate în funcţie de structură şi semantică. După structură
delimităm unităţi verbale simple, unităţi verbale complexe (locuţiune verbală,
constituită dintr-un verb suport şi un nume, exprimînd efortul), iar după criteriul
semantic – serii metaforice şi metonimice (Cristea 2001: 116).
Din punct de vedere semantic, unităţile verbale care exprimă efortul sînt
caracterizate prin trăsăturile semice [+ Acţiune] [+ Control] [+ Efort].
Criteriul de clasificare a acestor unităţi este bazat pe trăsătura [ Intensitate].
Unităţile în cauză se disting prin capacitatea de a exprima sau nu intensitatea
efortului. În baza acestui criteriu identificăm două subclase de verbe care se opun
prin trăsătura [– Intensitate], [+ Intensitate], ilustrate în cuplul de verbe a încerca, a
se forţa. Unităţile verbale care exprimă efortul intensiv se disting prin trăsătura
[ Figuri de stil] după care expresia intensităţii se datoreşte mijloacelor lingvistice
bazate sau nu pe tropi ca metafora sau metonimia. Astfel de verbe ca a se sforţa, a
se strădui, a se sili exprimă noţiunea de efort prin trăsăturile lor inerente şi sînt
caracterizate prin semele [+ Efort] [+ Intensitate] [– Figuri de stil]. În timp ce
verbele a se zbate, a se zbuciuma, a-şi da osteneala, a ieşi din încurcătură exprimă
efortul datorită trăsăturilor aferente, obţinute printr-o analogie metaforică şi se
caracterizează prin semele [+ Efort] [+ Intensitate] [+ Metaforă], verbe ca a se speti,
a se istovi, a-şi distruge sănătatea exprimă efortul prin semele aferente care rezultă
dintr-un transfer metonimic de tipul: consecinţa efortului → efortul şi sînt
caracterizate prin semele [+ Efort] [+ Intensitate] [+ Metonimie].
1. Opoziţia dintre efortul fizic / vs / efortul intelectual / vs / efortul moral.
Această opoziţie este indentificată de dicţionare, care definesc aceste trei tipuri
de efort: efortul fizic reprezintă, prin definiţie, o solicitare motrică cu caractere bine
definite, în funcţie de parametrii lui; efortul intelectual – încordare intelectuală
pentru atingerea unui scop; acţiune intelectuală, sforţare, străduinţă; efectul moral –
încordare psihică şi spirituală a unui om.
Pentu a observa manifestarea acestei opoziţii în expresie verbală la nivelul
unităţilor verbale, se poate constata că ceea ce le distinge sînt alte trăsături, şi mai
puţin această opoziţie o găsim în triada a se forţa, a se strădui, a se sili cu o
etimologie destul de evidentă. Dicţionarul defineşte aceste verbe într-o manieră
care permite a caracteriza foarte clar relaţiile lor semantice: A SE FORŢ// Á mă ~éz
intranz. A depune un efort maxim; a acţiona din răsputeri; a se sili. / <fr. forcer;
A SE STRĂDUÍ mă ~iésc intranz. A depune multă silinţă sau osteneală. / <sl.
stradati; A SE SILÍ mă ~ésc intranz. 1) pop. A acţiona într-un tempo mai rapid; a se
grăbi. 2) A depune un efort maxim; a acţiona din răsputeri; a se forţa. / <sl. Siliti
(DEX).
Conchidem că opoziţia triadică se reduce la opoziţia dintre efortul fizic şi
efortul intelectual, însă nu în cazul a trei verbe menţionate, pe de o parte a se forţa,

59
a se strădui, a se sili au un sens general, care cuprinde două domenii semantice şi,
pe de altă parte, a se strădui, a se sili sînt specifice pentru efortul intelectual:
Nu-şi ridica privirea, dar se vedea că se străduia să birue răcnetele băieţilor.
Sînt oameni, pe care, oricît te-ai strădui, nu ai pentru ce să-i invidiezi.
Mereu mă voi sili să frîng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea.
Omul întotdeauna se forţează pentru a căuta semnificaţia limpede a libertăţii.
Unităţile verbale care exprimă efortul fizic sînt verbe ce reprezintă efortul
intensiv, afectînd un anumit organ. Unităţile verbale cu efort intensiv cu semul
[+ Metonimie], specializate pentru a exprima efortul fizic fie printr-un verb simplu
ca a se speti „a munci sau a obliga să muncească pînă la istovire, a se istovi din
cauza eforturilor depuse”, fie locuţiuni verbale ca a-şi sparge pieptul, strigînd.
Verbul a se opinti, care are seme inerente, exprimă efortul fizic intens, implicînd tot
corpul, nu numai un organ sau altul; a se opinti – „a face un efort mare pentru a
împinge, a urni sau a ridica ceva, a-şi încorda puterile, a se sforţa”.
Drept unităţi verbale care exprimă efortul intelectual, în limba română, se
utilizează locuţiuni metaforice sugestive: a-şi bate capul, a-şi frămînta creierii, a-și
stoarce creierii, a-şi căzni mintea, a-şi munci creierii/mintea.
Pentru a obţine un rezultat întîmplător, şi-a bătut capul cu cea mai bună
metodă.
Dacă mi-aş căzni mintea, aş putea găsi o soluţie.
2. Opoziţia dintre efortul pozitiv / vs / efortul negativ (penibil).
Această opoziţie presupune existenţa în semantica verbelor a unei trăsături de
evaluare axiologică opusă, cu intenţii fie meliorative, fie peiorative. Aceste trăsături
sînt specifice numai pentru clasa verbelor de efort intensiv, verbele de efort extensiv
conţinînd o simplă evaluare non-axiologică: a încerca, a căuta să.
Tu încerci, deci îţi asumi un risc.
În aşteptarea suspendării şi venind mereu acasă cu mîna goala, cu sufletul
amărît de umilinţe, căuta să fie vesel şi încrezător ...
În exprimarea verbală această opoziţie este dezechilibrată în favoarea efortului
negativ (penibil).
Întîlnim o mulţime de locuţiuni care exprimă efortul din punct de vedere
negativ şi e cert că efortul reprezintă o dificultate, o rezistenţă, forţa de a învinge şi
mai puţin o victorie. Unităţile verbale ale efortului care sînt caracterizate prin
trăsătura [+ Valoare] sînt exprimate prin verbele simple a stărui „a lucra cu
perseverenţă la ceva”, a se strădui „a depune multe eforturi ca să se realizeze ceva”
şi îndeosebi locuţiunile verbale constituite cu verbul de bază a-şi folosi: a-şi folosi
toată energia/ toată inteligenţa/ toată măiestria/ tot talentul/ toate mijloacele.
Unităţile verbale ale efortului sînt caracterizate prin trăsătura [+ Peiorativ].
Toate unităţile care exprimă efortul intensiv au trăsătura [+ Peiorativ] în semantica
lor şi descriu efortul resimţit cu impact negativ, prezentat sub aspectele cele mai
dezagreabile, insuportabile. Acest efort poate fi dăunător sau chiar distrugător.

60
Efortul poate fi prezentat în aceste unităţi verbale sub următoarele aspecte
peiorative:
– lucru foarte greu, care necesită forţă: a munci pe brînci, a se munci, a se
trudi, a trage în jug;
– luptă în care trebuie de învins o forţă rezistentă: a se bate, a se lupta;
– greutate, ca o pedeapsă: a se căzni, a se chinui, a se canoni;
– distrugere fizică: a munci pe rupte, a se speti, a-şi bate capul, a-şi stoarce
creierii, a se consuma, a se zdrobi;
– „o adevărată moarte”: a-i ieşi sufletul, a se da de ceasul morţii, a fi mort de
oboseală.
3. Opoziţia dintre efortul intensiv / vs / efotul extensiv.
Aceasta opoziţie este dezechilibrată în exprimarea sa lingvală în favoarea
intensităţii efortului. Unităţile verbale care exprimă efortul intensiv sînt mai
numeroase decît cele care au o semantică neutră din acest punct de vedere.
Intensitatea efortului este exprimată atît prin verbe simple ca a se canoni, a se
căzni, a se chinui, a se opinti, a se sforţa, a se sfărma, a se sili, a se speti, a se trudi,
cît şi prin locuţiunile verbale a face tot posibilul, a face/a depune eforturi, a face
toate eforturile, a face mari eforturi, a-şi da silinţa/osteneala, a-şi folosi toată
energia/toată inteligenţa/măiestria:
Se vor căzni munţii.
Omul este un despot din fire, de aceea se complace în a chinui pe alţii.
Prin a-ţi da silinţa, izbuteşti.
Gradul cel mai mare de intensitate este sugerat de locuţiunile verbale stabile,
care implică părţi ale corplui uman în profunzime afectat de efort: a da din mîini şi
din picoare, a-şi bate capul, a se da peste cap, a da în brînci, a munci pe brînci,
a-şi fărma creierii, a-şi stoarce creierii:
Dă din picioare şi din mîini cît de repede poţi pentru a fi primul la finiş.
Unii avansează dînd în brînci, alţii făcînd brînci.
Sînt expresii metaforice construite cu termeni hiperbolici, care insistă asupra
intensităţii efortului la gradul maxim, sugerînd capacitatea de a face imposibilul
prin efortul său: a face imposibilul, a se face luntre şi punte, a muta munţii din loc,
a face pe dracul în patru.
Dragostea mută munţii din loc.
Omul vrednic se face luntre şi punte şi iese la mal.
Descrierea semantică a efortului ne-a permis să identificăm inventarul bogat al
unităţilor lexicale (verbe şi locuţiuni verbale) care se înscriu în limitele noţiunii
date.

61
 Bibliografie
Cristea, Teodora, Structures signifiantes et relations sémantiques en français contemporain,
București, Editura Fundației România de mîine, 2001.
http://dexonline.ro/definitie/efort
http://www.scritube.com/timp-liber/sport/Efortul-sportiv-efortul-fizic-65895.php
http://sanatate-sanatate.xhost.ro/efortul_in_educatie_fizica_si_sport.htm

Du statut sémantique des verbes qui expriment la notion d’effort

Resumé: Cet article porte sur l'expression langagiere de la notion d'effort. On décrit les
caractéristiques sémantiques des unités verbales (verbes simples et locutions
verbales) qui expriment cette notion. L’effort est une notion complexe, qui implique
une riche zone conceptuelle, c’est pourquoi plusieurs éclairages sont à envisager pour
la définir d’une manière assez complète.
Mots-clés: effort, intensif, non intensif, intensité, statut sémantique, structure, figure de
style.

62
 Mecanisme de dezambiguizare a sensului în limbajele specializate
Doina BUTIURCA
Universitatea ,,Petru Maior” din Tîrgu-Mureş (România)

Cadrul teoretic
Termenul de ,,interdisciplinaritate” a fost consemnat de Florin Marcu şi
Constantin Maneca în Dicţionarul de neologisme (ediţia a III-a, 1978) şi în Le petit
Larousse en couleurs (1995), surse în care i se acordă accepţiunea de ,,relaţie” între
două sau mai multe discipline. Considerăm că terminologia medicală, într-o analiză
de ansamblu, este una interdisciplinară, iar faptul ajută, dintr-o anumită perspectivă,
la o interpretare relativ unitară sub aspect metodologic. Există un nucleu
lexico-semantic specific domeniului medical. Dar comunicarea specialiştilor nu a
putut fi limitată numai la această sferă conceptuală predeterminată, în dinamica
dezvoltării medicinei. Încă din secolul al XVII-lea, medicina începe să explice
fenomene precum contracția mușchilor, utilizînd conceptele existente în fizică.
Conceptual, biofizica explică interdisciplinar fenomene, concepte medicale încă din
secolul al XVII-lea, situînd propriul său domeniu de studiu la intersecţia cu
problematica fizicii. În medicina modernă, există o relaţie strînsă între biofizică si
imagistica medicală. De aici rezultă modificări conceptual-semantice specifice
disciplinei, care s-au impus la nivelul nomenclaturii prin reterminologizare:
biofizică, hemodinamică, contracţie musculară, bioelectricitate, biomecanism,
bioacustică, radioscopia, radiografia, raze X, biofizica moleculară, receptorul
nicotinic, biofizica celulară, termodinamica biologică, biocibernetică, psihofizică,
ultrasunete, radiaţii ionizante etc.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea s-a reuşit explicarea, în caracteristicile sale
generale, a efectelor medicamentelor, iar disciplina de graniţă care ia fiinţă este
biochimia. Chiar dacă domeniul a cunoscut în ultimele decenii o evoluţie de sine
stătătoare, terminologia păstrează caracterul interdisciplinar al celor două discipline.
Iată cîteva dintre conexiunile disciplinare, la nivelul comunicării specializate:
biochimie, biomoleculă, biochimia metabolismelor, proteine, aminoacizi, glucide,
lipide, vitamine solubile, coenzime, retinoid, carotenoide, enzime, anabolism,
catabolism, sinteza proteinelor.
Biostatistica este un alt domeniu interdisciplinar al medicinii: date biomedicale,
regularitate/variabilitate, statistică a vieţii, populaţie statistică, caracteristică
statistică a populaţiei, valori numerice (privind populaţia), caracteristici calitative,
prevalenţa, indice de asigurare cu medici, incidenţa specifică prin HVA, indicele de
centenari, indicatori de frecvenţă (a populaţiei), indicatori de tendinţă centrală,
frecvenţa de apariţie, frecvenţă cumulată, medie ponderată, vîrsta modală la deces,
mediană, doză, indicatori de variabilitate statistică, deviaţia medie, deviaţia
standard, varianţă, coeficient de variaţie, coeficient de precizie, probabilitatea,

63
contraprobabilitatea, probabilitatea fundamentală etc. La sfîrșitul anilor ’60 au
apărut, în medicina românească, primele realizări privind sistemele de asistare a
diagnosticului prin calculator, ramură aflată în continuă evoluţie în medicina
contemporană. Merită menţionaţi termeni ca: programul de diagnostic clinic,
programul de diagnostic clinic medical, diagnosticul automat al unor afecţiuni pe
baza gesticii şi a mersului, informatica medicală, monografie informatică medicală,
asistarea diagnosticului, asistarea tratamentului, monitorizare on-line1 etc. Interesul
pentru metodele domeniului ştiinţelor exacte conectează limbajul medical la
terminologia utilizată în fizică, chimie, statistică şi informatică etc. pe care le
considerăm discipline-sursă, extinzînd astfel comunicarea medicală dincolo de
graniţele propriului domeniu. Din perspectivă interdisciplinară, considerăm
medicina disciplină-recipient.
I. Metoda şi obiectivele cercetării
Cercetarea limbajului medical din perspectivă interdisciplinară presupune
adoptarea unor metode specifice de analiză, ca şi delimitarea obiectului şi a
scopului cercetării. Unul dintre obiectivele cercetării este interesul pentru tipul de
interdisciplinaritate al domeniului medical, în general. În particular, interesul
lucrării se îndreaptă (selectiv) spre studiul unora dintre tiparelele de dezambiguizare
semantică.
Studiile de specialitate realizate pe tema interdisciplinarităţii (Augsburg 2005;
Smirnov 1983; Bidu-Vrănceanu 2007 etc.) au impus anumiţi vectori metodologici,
deveniţi ,,clasici” dintre care selectăm:
– intersecţia a două sau mai multe discipline, între care una este
disciplina-recipient, iar celelalte sînt discipline-sursă;
– prezenţa, la nivel ontologic, a unui/unor obiect/obiecte (determinat/
determinate în spaţiu şi timp) de studiul căruia/cărora se ocupă o ştiinţă a cărei
abordare presupune un efort comun. Klein concepea tendinţa holistică
,,unificatoare” a ştiinţei contemporane, drept expresie a ,,noii diviziuni a
cunoaşterii” (Klein 1990);
– existenţa unui fond conceptual comun, a unei unităţi de studiu
interdomeniale, mai cu seamă, în cazul noţiunilor de natură epistemologică
(concepte, raţionamente, legi, metode care sînt comune mai multor discipline), în
măsură să permită conexiunile informaţionale între disciplina-sursă şi
disciplina-recipient. În concepţia lui S. N. Smirnov, fundamentul epistemologic al
interdisciplinarităţii îl reprezintă ,,unitatea întregii cunoaşteri ştiinţifice”.
Basarab Nicolescu (1996) a conceput interdisciplinaritatea drept transfer de
metodă realizat în trei grade (epistemologic, aplicativ, generator de discipline noi în
domeniul cunoaşterii ştiinţifice).

1
O istorie a informaticii medicale din România, în Revista, septembrie 2008, nr.108,
on-line.

64
 II. Caracterul interdisciplinar al ştiinţei medicale
Interdisciplinaritatea domeniului medical ar putea fi caracterizată din diferite
perspective: interdisciplinaritatea sferelor învecinate de cunoaştere, cum ar fi
medicina şi anatomia. În domeniul ştiinţelor medicale se aplică conceptele
anatomiei (NA), precum şi metodele acesteia, mai ales cele experimentale etc.
Există, apoi, o interdisciplinaritate de problematică: studiul metabolismului
medicamentelor depăşeşte accepţiunea simplă a medicinii ca ,,artă de a vindeca” şi
reclamă aprofundarea efectelor prin colaborarea cu obiectul de studiu al chimiei.
Tot astfel, studiul mecanismului de transmitere a impulsurilor nervoase revendică
conexiuni aplicative cu fizica. Sînt două exemple de interdisciplinaritate
epistemologică, ce generează noi discipline de studiu. Există o interdisciplinaritate
de metodă, în sens larg: metodele disciplinelor matematice şi, mai recent, ale
informaticii se aplică în studiul statisticilor realizate în sfera medicală. Medicina
legală este un alt exemplu de interdisciplinaritate epistemologică: activitate
medico-legală, medicina legală, tanatologia medico-legală, raportul de cauzalitate,
traumatologie medico-legală, expertiza medico-legală, regimul juridic în alcoolism,
expertiza medico-legală de amînare, expertiza medico-legală a capacităţii de muncă,
expertiza medico-legală a filiaţiei etc.
Conexiunile conceptuale, informaţionale, metodologice dintre medicină, ca
disciplină-recipient şi disciplinele-sursă sînt auxiliare şi complementare. Toate
aceste interconexiuni se concentrează şi asupra unui alt aspect decît acela referitor
la stricta specializare şi aprofundare prin divizarea cunoaşterii şi/sau referitor la
sistemele simbolice (lingvistică, terminologie etc.). Se concentrează pe impactul
disciplinelor ,,exacte”, al informaticii asupra ştiinţelor umaniste, în general.
III. Tipare de interdisciplinaritate în limbajul medical
Observăm, aşadar, la o privire de ansamblu, că natura interdisciplinară a
limbajului medical este dată de existenţa a cel puţin cinci sfere de termeni
specializaţi, corespunzînd tot atîtor domenii ştiinţifice diferite. Sînt termeni în
măsură să pună în evidenţă eliminarea multora dintre graniţele cunoaşterii în
medicină, prin mijloace care favorizează intersecţia holistică dintre limbaje
(facultăţile de profil, specializările mereu în transformare, lucrările de specialitate,
reviste etc.). Aplicînd vectorii metodologici, ,,nivel ontologic”, ,,nivel
epistemologic” de interpretare a lexicului ştiinţific interdisciplinar, Angela
Bidu-Vrănceanu realiza distincţia necesară dintre ,,interferenţele” terminologice –
împrumuturi interdomeniale – şi ,,interdisciplinarităţile propriu-zise”. Dacă prima
categorie se bazează pe echivalenţe întîmplătoare, cea de-a doua se caracterizează
prin ,,identitatea semantică” dintre întrebuinţările unuia şi aceluiaşi termen în
limbaje specializate diferite, adică utilizarea aceluiaşi sens sau a ,,aceleiaşi medii
semantice la care se adaugă seme specifice” (Bidu-Vrănceanu 2007: 185).
,,Acarian” (med.) s.m. – ,,acarieni” (biol.) este unul dintre numeroasele
exemple de termeni interdisciplinari, a cărui constantă semantică este ,,ordin de

65
arahnide”. Semul gramatical, specific limbajului biologiei este marca de plural.
,,Calcar” (med.) adj. – ,,calcar” (geo.) subst. sînt alţi doi termeni interdisciplinari
propriu-zişi. Media de sens este noţiunea de ,,carbonat de calciu”. Opoziţia de clasă
morfologică (substantiv/adjectiv) marchează opoziţia dintre concept (,,rocă alcătuită
în esenţă din carbonat de calciu”) utilizat în geologie şi însuşirile acestuia (,,care
conţine var sau o sare de calciu”), seme specifice terminologiei medicale.
Dicţionarele au un rol deosebit în dezambiguizarea sensurilor ca şi în menţinerea
caracterului monoreferenţial al termenilor.
În acelaşi studiu, Angela Bidu-Vrănceanu propune trei criterii de cercetare a
limbajului ştiinţific interdisciplinar: criteriul cantitativ, criteriul semantic
(paradigmatic), criteriul contextual (sintagmatic).
În cercetarea caracterului interdisciplinar al terminologiei medicale ne vom
baza doar pe ultimul criteriu, criteriul contextual (sintagmatic). Analiza contextual-
minimală este relevantă pentru precizia semantică din interiorul domeniului
medical. Sînt contexte pe care le regăsim în dicţionarele medicale (Rusu 2007) şi al
căror rol este de a preciza sensul specializat. Să luăm termenul ,,biologie”, utilizat
fie în formă extinsă, fie sub formă de prefixoid, în compusele tematice. Contextele
minimale în care termenul apare formează structuri sintetice în baza compatibilităţii
conceptuale din structura sintagmei. Iată cîteva contexte de dezambiguizare
specifice:
 ,,biologie celulară”: semul de identificare – ,,celulară” – realizează opoziţia
cu alte contexte, utilizate în domenii diferite de specialitate, cum ar fi ,,biologia
dezvoltării”, sintagmă desemnînd o disciplină de studiu din sfera de ştiinţă a
mediului. Termenul ,,biologie” are capacitatea de a intra în combinaţii cu numeroşi
alţi termeni aparţinînd unor domenii diferite – intradisciplinare şi/sau
transdisciplinare: ,,biologie moleculară” (domeniul intradisciplinar avînd ca obiect
de studiu structura şi funcţiile moleculei). Aplicarea metodelor de analiză a datelor
şi a informaţiilor, a modelării matematice şi a tehnicilor de simulare computaţională
în studiul sistemelor biologice a dus la dezvoltarea sintagmei ,,biologie
computaţională”. Contextele de dezambiguizare sînt formate, de preferinţă, cu
determinant adjectival. Sînt contexte în care sensul termenului se extinde prin noi
seme, creatoare de noţiuni noi, de termeni generici, concepte etc. Extinderile de
sens pot indica dinamica ontologică (,,biologia dezvoltării”), nivelul la care se
studiază materia (biologie moleculară/biologie celulară), dimensiunea
(microbiologie/macrobiologie) etc. ,,Biologie” are o capacitate primară (cf. gr. βίος,
-οσ) de a se combina cu termeni aparţinînd altor domenii. Raportate la criteriul
ocurenţei şi al dispersiei, formaţiile cu ,,bio-” formează aproximativ 40 de compuse
tematice pe care le regăsim în limbajul medical european, dar şi în alte domenii
specializate: bioluminiscenţă, biomasă, biomaterial, biomecanică, biomedicină,
biometrie, bionică (biologie + electronică), biopotenţial, bioproteză, biosenzor,
biosinteză, biostimulator etc. În limbajul economic actual, acesta funcţionează ca
66
adjectiv invariabil, în sintagme ca ,,produs bio”, demonstrînd productivitatea şi
natura lui interdisciplinară;
 ,,acustică” este un alt exemplu de termen interdisciplinar, ale cărui contexte
minimale de dezambiguizare respectă tiparul clasic, determinat + determinant.
Poate apărea în structuri restrînse la compuse tematice (electroacustica).
Caracteristicile de individualizare relevează identitatea de domeniu: acustică
arhitectonică, acustică fizică, acustică fiziologică, acustică psihologică, acustică
muzicală etc.;
 ,,semn”: conceptul ,,semn” (gr. σημεϊον, οσ, cf. σημα, -ατος s.n. ,,semnul din
cer; consemn; semnal, marcă”) traversează graniţele a numeroase discipline, avînd
în vedere o abordare holistică. Iniţial ,,semn” a fost utilizat de lingvistică, dar ştiinţa
actuală a extins semantica termenului la numeroase alte discipline. Natura
conceptului este în egală măsură transdisciplinară şi interdisciplinară, caracteristici
care nu îi conferă însă statutul de concept antagonist. ,,Semn” este un concept
complementar, în măsura în care, în toate disciplinele, asigură o mai bună
cunoaştere a manifestării, în general, a materiei în varietatea ei, a realităţii, în
special: semn verbal, semn natural, semn grafic, semn matematic, semn diacritic,
semn monetar, semnul declicului etc.
Din aceste considerente, observăm că ,,semn” are variate contexte de
dezambiguizare, diferite de la un domeniu la altul. Disciplinele lingvistice,
matriciale (conceptul de ,,semn lingvistic” este teoretizat în Cursul de lingvistică al
lui Ferdinand de Saussure, domeniu lingvistic din care se va propaga la toate
celelalte discipline, în contextul structuralismului) şi cele socioumane manifestă, cu
excepţiile necesare, preferinţa pentru sintagmele clasice, de tipul: determinat
(substantiv ,,semn”) + determinant (adjectiv): semn lingvistic, semn convenţional,
semn iconic etc. Utilizarea interdisciplinară, gradul înalt de specializare şi de
conceptualizare impun tipare din ce în ce mai rafinate de dezambiguizare în
limbajul medical, unde ,,semn” este utilizat cu sensul de ,,manifestare a unei boli”,
în sens larg:
// ,,semn”, determinat în N + determinant în G: semnul declicului, semnul
evantaiului, semnul crenelului;
// ,,semn”, determinat în N + dublu determinant în G (adesea genitive în lanţ
şi/sau genitiv cu adjectiv acordat): semnul fosetei linguale, semnul hipocratismului
digital etc.;
// ,,semn”, determinat + determinant în N (de regulă, nume propriu): patronimul
personalităţilor ştiinţifice: Semnul Aaron (Charles D. Aaron, medic american, 1866-
1951), Semnul Motte, Semnul Orton, Semnul Pastia etc.;
// ,,semn”, determinat în N + determinant adjectiv: semn facial, semn obiectiv.
Limbajul medical utilizează paralel cu ,,semn” şi termenul de ,,simptom”. În
limba engleză, deosebirea dintre cei doi termeni este clară, însă tinde să dispară în

67
limba franceză unde nu se realizează distincţia dintre semne fizice obiective, puse în
evidenţă prin examenul clinic, şi semne funcţionale (durere, angoasă), considerate
simptome în limba engleză.
Cîteva concluzii se desprind din cercetarea noastră: studiul caracterului
interdisciplinar al domeniului medical implică necesara comparaţie a conceptelor
fundamentale, cercetarea corespunzătoare, analogică; terminologia este o problemă
de cunoaştere ştiinţifică (prin concepte) de lingvistică (prin relaţiile cu limbile
naturale), de logică (prin metafora terminologică şi tehnicile logice de
conceptualizare), de ontologie (prin existenţa a două sau mai multe discipline
necesare explicării unui anumit obiect de studiu), de epistemologie etc.

Bibliografie
Augsburg, Tanya, Becoming Interdisciplinary An Introduction to Interdisciplinary Studies,
Dubuque IA, Kendall, Hunt Publishing Company, 2005.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexicul specializat în mişcare de la dicţionare la texte, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
Dictionar medical, Vasile Rusu (coord.), Bucureşti, Editura Medicală, 2007.
Gioroceanu, Alina, Terminologia greco-latină în româna actuală, Craiova, Editura Aius
Print, 2008.
Klein, Julie Thompson, Interdisciplinarity. History, Theory and Practice, Detroit, Wayne
State University Press, 1990.
Le petit Larousse en couleurs (nouvelle edition), Paris, Editura Larousse, 1995.
Marcu, Florin, Maneca, Constant, Dicţionarul de neologisme, ediţia a III-a, București,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978.
Nicolescu, Basarab, La transdisciplinarite. Manifeste, Paris, Editura Du Rocher, 1996.
Smirnov, Stanislav, L`approche interdisciplinaire dans la science d`aujord`hui: fondaments
ontologique et épistémologique, formes et fonctions, în Interdisciplinarité et sciences
humaines, vol. I, UNESCO, 1983.

Mechanisms of Meaning Disambiguation in Specialized Language

Summary: Besides other criteria (semantics, quantity, etc.) used to research
interdisciplinary matters, the contextual criterion is one of the patterns to be applied
in the collocation analysis of contemporary terminology. Our research aims at the
study of mechanisms that are used in order to clarify meaning in the context of
specialized language. We will focus upon linguistic terminological mechanisms that
form a specialized meaning with application on different unambiguous contexts.
Key-words: unambiguous, meaning, context, linguistics, terminology.

68
 Cîteva reflecţii privind tipologia enunţurilor posesive în limba română
Grigore CANTEMIR
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Î n majoritatea limbilor lumii, enunţurile cu sens posesiv se realizează, în

principiu, cu ajutorul a două verbe de bază: a avea şi a fi, de unde şi
clasificarea limbilor în E-languages şi H-languages, după primele litere ale verbelor
latineşti esse şi habere. S-a propus chiar un model general pentru aceste enunţuri: X
R Pose Y, unde X şi Y sunt, respectiv, posesorul şi obiectul posedat, iar R Pose e
predicatul relaţional ce leagă aceşti doi componenţi ai construcţiei posesive
(Чинчлей 1990: 27).
În limba rusă, care este o limbă de tip esse, în propoziţiile cu sens posesiv
verbul-predicat poate lipsi cu desăvîrşire. De exemplu:
A у меня в кармане гвоздь. А у вас?
А у нас сегодня гость. А у вас?
А у нас сегодня кошка родила вчера котят … (Самуил Маршак)
În limba română, prezenţa verbului a avea este obligatorie. În traducere
românească, enunţurile de mai sus ar fi:
Da eu am în buzunar un cui. Şi voi?
Iar noi avem azi oaspeţi. Şi voi?
Iar pisica noastră a fătat azi motănaşi.
Fireşte, vor fi unii care ar traduce textul rusesc de mai sus cu la mine, la noi.
Lingvistul Silviu Berejan menţiona că „sub raport lingvistic, denaturările care au
îndepărtat aspectul vorbit al limbii române din Basarabia de matca comună a
vorbirii româneşti din sud-estul Europei sînt uşor explicabile, dată fiind influenţa
neîntreruptă a limbii ruse dominantă aici nu numai în trecut, ci şi în prezent”
(Berejan 2004: 51).
Vom vedea că sensul de posesivitate e determinat de caracteristicile semantice
ale lui X, cît şi de cele ale lui Y.
În limba română, care face parte din grupul limbilor H-languages, propoziţiile
cu sens posesiv direct se construiesc, de obicei, din trei elemente componente: X –
posesorul, exprimat printr-un nume de persoană sau un substituent al acestuia, R
Pose-verbul clasic a avea (uneori a fi) şi Y-obiectul posedat. În cadrul construcţiilor
posesive directe, verbul componentului R Pose este autonom din punct de vedere
semantic, această independenţă putînd fi verificată prin substituirea acestuia cu
verbele posesive de tipul a poseda, a ţine, a stăpîni, a fi, (a se afla) în posesia, a
dispune. De exemplu, pentru expresia Ion are o moşie sînt echivalente structurile
Ion ţine (posedă, stăpîneşte, are în posesie, dispune de) o moşie. Dezvăluind
structura semantică a acestor construcţii, vom observa că ele exprimă o posesivitate
veritabilă, dacă elementul X denumeşte:

69
 a) substantive posesive omorizice cu obiectul posedat Y, de tipul fabricant,
latifundiar, moşier;
b) nume de persoane ce beneficiază de obiectul posedat Y, acesta din urmă
avînd o semnificaţie de proprietate oarecum generală: proprietar, gospodar, patron,
jupîn etc.;
c) substantive ce denumesc posesorul X al unor bunuri oarecum estompate:
chiabur, bogat, boier, burghez etc.
Elementul Y poate fi şi un nume abstract, mai ales, cînd e vorba de o calitate
umană spirituală. Bunăoară, se încadrează în normele limbii române contemporane
expresiile de tipul El posedă o stăpînire de sine nemaipomenită, dispune de un
mare talent, stăpîneşte o puternică forţă de convingere etc. Practica lingvistică arată
însă că aria de utilizare a verbelor posesive, cînd este vorba de o referire a lor la
actantul Y, se restrînge, deoarece din construcţiile antecedente se exclude verbul a
ţine, locuţiunea a avea în posesie. N-ar fi corect dacă am zice: Ion are în posesie
(ţine) un mare talent.
În limba română, care face parte din limbile ce posedă articolul ca parte de
vorbire, propoziţiile posesive îşi vor modifica semantica în funcţie de natura
(articulată sau nearticulată) a actanţilor actului de posesivitate, adică în dependenţă
de gradul de determinare (totală, parţială sau nulă) a posesorului X şi a obiectului
posedat Y.
„Deoarece verbul a avea ca centru al majorităţii predicaţiilor posesive e apt
să-şi realizeze întregrul arsenal semantic doar în cadrul unităţilor sintactice
minimale de tipul N + a avea + N, la cercetarea lui trebuie să se ia în consideraţie nu
numai subclasa lexico-semantică a substantivului în poziţie postverbală, adică
distribuţia din dreapta a verbului. Un rol nu mai puţin important în funcţionarea
semantică a verbului îi revine şi semanticii cuvintelor cu rol de subiect, adică
valenţei din stînga” (Lenţa 1973: 60).
De cele mai dese ori, numele X (subiectul) are o referire concretă, adică
denumeşte un obiect concret, bine cunoscut atît vorbitorului, cît şi ascultătorului. O
astfel de funcţie referenţială concretă o au, în primul rînd, numele proprii,
pronumele personale, demonstrative şi cele relative. De exemplu:
Ivan are numai două carboave la sufletul său (I. Creangă);
Eu am acolo un hambar plin cu posmagi (I. Creangă);
Unul avea în traistă sa trei pîini, şi celălalt două pîini (I. Creangă);
Apoi fă bine de înapoieşte un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pîini
(I. Creangă).
Uneori însă, în propoziţiile cu sens posesiv concret, numele X îşi poate pierde
determinarea ca atare, iar articolul substantival definit ce-l însoţeşte nu
individualizează referentul, după cum îi este misiunea, ci generalizează clasa de
obiecte omogene, devenind, astfel, sinonim cu articolul substantival nedefinit, care,

70
la rîndul său, nu evidenţiază subiectul dintr-o clasă, ci generalizează şi el această
clasă. De exemplu:
Elevul sîrguincios totdeauna are (capătă) note bune – Un elev sîrguincios
totdeauna are (capătă) note bune;
Profesorul trebuie să aibă (să posede) cunoştinţe profunde – Un profesor
trebuie să aibă (să posede) cunoştinţe profunde.
Dacă la singular numele, în asemenea cazuri, poate fi atît cu articol definit, cît
şi cu articol nedefinit, acestea fiind sinonime din punct de vedere funcţional-
semantic, atunci la plural utilizarea articolului nedefinit e imposibilă fără a denatura
sensul comunicării, mai ales că acest tip de articol capătă funcţia de cuantificator
specific, ce ar putea fi substituit prin alţi cuantificatori de tipul oricare, fiecare,
orice (Чинчлей 1990: 38), iar în cazul cînd propoziţia Unii elevi sîrguincioşi
capătă note bune ar putea fi dezvoltată într-o frază, completînd-o cu o coordonată
adversativă de tipul Iar alţii nu totdeauna se bucură de succes, forma unii şi-ar
schimba statutul gramatical: venind în opoziţie cu alţii, unii devine pronume hotărît
(LMLC 1983: 121).
Mult mai complicată este problema cu privire la caracteristica referenţială a
elementului Y, şi, în primul rînd, statutul denotativ al acestuia în propoziţiile cu
semantică posesivă directă, unde numele Y e marcat printr-un substantiv concret.
După cum menţionează unii autori, aici numele Y e lipsit de referire concretă. Un
astfel de statut denotativ constituie o particularitate a tuturor propoziţiilor cu sens
posesiv. „Ascultătorul primeşte doar o informaţie despre obiect. Pentru a sesiza
corect sensul numelui obiectului existent în realitate, e destul să se cunoască
definiţia semantică a acestui nume, şi nu e numaidecît să se ştie cu ce denotat
corelează el” (Арутюнова et alii 1983: 21).
Într-adevăr, propoziţiile de tipul Orăşenii au în posesie vile, autoturisme nu
trezesc în reprezentările vorbitorului chipul unui obiect concret, adică nu se ştie la
sigur cît de mare este vila, cîte etaje are, de ce marcă este un automobil sau altul etc.
Limba română comportă o serie de legităţi şi particularităţi cu privire la
utilizarea articolului substantival cînd e vorba de caracterul denotativ al numelui ce
desemnează obiectul posedat. De obicei, acesta se introduce fără vreun articol şi
fără prepoziţie: neam de neamul lor nu ţinuse oi (I. Druţă).
Adesea însă, numele Y din cadrul propoziţiilor sînt precedate:
– de articolul nehotărît: Cît avem un sat departe / Şi un neam ce n-are moarte
(N. Dabija);
– sau de articol substantival definit: Şi ar avea ei căsuţa lor, şi perdele
împletite cu andrica ... (I. Druţă).
Utilizarea sau omiterea articolului substantival pe lîngă numele-obiect posedat
Y imprimă enunţului anumite nuanţe semantice. Evident, folosirea substantivului Y
la forma articulată sau nearticulată atestă şi unele deosebiri din punctul de vedere al

71
referinţei. Aceste deosebiri rămîn însă nereflectate cînd se constată că substantivul
se utilizează nereferenţial.
Să cercetăm, în acest context, o serie de substantive concrete introduse după
verbul a avea fără articol substantival: bunăoară, Ion are casă (soţie, copii,
paşaport ...). În aceste propoziţii, utilizarea numelui Y dirijează gîndul adresatului
în sfera obiectivă, unde el ar trebui să caute referentul Y care, la rîndul său, nu este
perceput ca un component semantic autonom, legat de X prin relaţii de posesivitate,
ci, împreună cu verbul a avea, formează un predicat nominal. Pierzîndu-şi valoarea
de obiect, numele Y ia rolul unui grup nominal calitativ, ce nu are particularităţi
referenţiale. Astfel, în locul unei structuri bicentrice cu doi componenţi autonomi X
şi Y şi cu un predicat verbal simplu ce realizează un raport de posesivitate
corespunzînd formulei X R Pose Y, avem de a face, dacă Y e la forma nearticulată
(casă, soţie, copii, paşaport), cu o propoziţie monocentrică, în care X este
caracterizat printr-o particularitate atribuită lui de un predicat de altă natură – unul
nominal. Şi iată de ce: fiecare dintre substantivele enumerate mai sus, situate după
verbul a avea, devine parte nominală a unui predicat nominal, iar locul lui a avea,
la o eventuală transformare, îl ocupă copulativul a fi:
Ion are casă → nu este vagabond, este om gospodar;
Ion are soţie → este căsătorit;
Ion are copii → este tată, este (a fost, cel puţin) în potenţie, nu este steril;
Ion are paşaport → este matur, are peste 16 ani.
Certitudinea funcţiei relaţionale a verbului a avea sporeşte, mai ales, pe contul
elementului Y, care se transformă, la utilizarea lui a fi, în adjectiv relativ, derivat de
la numele Y:
X are minte = X este mintios;
X are frică = X este fricos;
X are grijă = X este grijuliu;
X are mîndrie = X este mîndru.
Dacă pe lîngă Y, exprimat printr-un substantiv concret, apare articolul
substantival nedefinit, sensul comunicării se schimbă. De exemplu:
X are carte = X este cărturar, învăţat, instruit.
Dar, bunăoară: X are o carte = X este posesorul unei cărţi oarecare.
Uneori, utilizarea lui un, o ne poate duce la ideea de cantitate, graţie
numeralului cardinal unus, una din care sînt descendente. De exemplu: X are un
copil (doar unul, nu doi); X are un paşaport (nu cîteva).
Pentru evitarea omonimiei gramaticale a articolului şi a numeralului cardinal,
în vorbire, numele Y cere, de obicei, un determinant: X are un copil cuminte; X are
un paşaport nou-nouţ; X are o soţie tinerică; X are o casă de piatră.
Aceste exemple confirmă faptul că apariţia articolului e legată de corelaţia
imaginară a numelui Y cu sfera obiectuală. Însuşi faptul că articolul presupune, aici,
utilizarea vreunui individualizator calitativ sau cantitativ e încă o dovadă că numele

72
Y, în cadrul acestor comunicări, are valoare denotativă. Comunicările construite cu
sau fără articularea numelui Y seamănă mult cu cele în componenţa cărora intră
verbele tranzitive urmate sau nu de un complement direct. Bunăoară, dacă ne vom
exprima Ion cîntă fără a adăuga un cîntec, o romanţă, o doină etc. comunicarea
noastră poate fi interpretată ca o calitate a subiectului, adică Ion este cîntăreţ, dar nu
dansator, să zicem. Deosebirea dintre construcţiile menţionate constă în faptul că în
cadrul celor posesive centrul informativ al comunicării aparţine articolului, el fiind
unul din actanţii principali ai actului de vorbire, cît şi determinatului lui Y, care, cît
n-ar fi de paradoxal, apare în funcţie de cel de-al treilea actant într-o construcţie cu
un verb bivalent; în propoziţiile construite cu verbe tranzitive, înţelesul comunicării
e dictat de prezenţa sau absenţa celui de-al doilea actant cu funcţie sintactică de
complement direct.
Apare întrebarea firească: ce factori determină utilizarea numelui Y cu sau fără
articol? Pentru a răspunde la această întrebare, să analizăm ce categorii de
substantive apar poziţional fără articol.
Mai sus, am adus o serie de exemple cînd elementul Y apărea nearticulat şi
aceste comunicări erau concepute mai degrabă ca nişte caracteristici ale elementului
X decît ca nişte construcţii posesive autentice. Cunoştinţele noastre despre lumea
înconjurătoare, menţionează cercetătoarea (Чинчлей 1990: 46-47), demonstrează că
„trebuie interpretate ca nişte propoziţii calitative comunicările în care Y nearticulat
denumeşte obiecte a căror posesiune, din anumite motive, prezintă un fapt real
pentru om. Originalitatea informaţiei respective, în comparaţie cu cea despre alte
obiecte pe care le poate poseda elementul X, se manifestă prin faptul că cele în care
Y este nearticulat sînt percepute ca fiind «clasificatoare», adică servesc drept bază
pentru o categorisire specifică a oamenilor”. Putem compara, bunăoară, pe baza
exemplelor aduse, divizarea ipotetică a oamenilor căsătoriţi şi fără familie, cei care
au sau n-au locuinţă, în maturi şi minori etc. În astfel de cazuri, în funcţie de forma
afirmativă sau negativă a propoziţiei posesive, elementul X este caracterizat prin
referirea sa, respectiv, la prima sau la cea de-a doua categorie.
Alte substantive însă, în condiţii obişnuite, nu se comportă la fel cu cele
amintite mai sus. Bunăoară, cuvintele papagal, maimuţă, pisică, şarpe nu ar
constitui criterii de clasificare a oamenilor în cei care le posedă şi cei cărora acestea
le lipsesc. De aceea, pentru astfel de cuvinte e mai firească utilizarea lor cu articol
substantival nedefinit. Lexemul cîine însă poate fi folosit şi fără articol, mai ales,
cînd în comunicare intervin anumite circumstanţe. De exemplu: Fiţi atenţi! Ei au
cîine! Evident că a avea un cîine e mai firesc decît a avea alte animale, mai ales,
exotice.
Ce-i drept, nu toate propoziţiile în care articolul la numele X se omite pot fi
întrebuinţate ca nişte caracteristici ale lui X. Propoziţiile cu substantivul Y fără
articol nedefinit se pot formula şi atunci cînd atenţia vorbitorului e dirijată spre
elementul Y, nu spre X. De exemplu: Să ne vizităm colegul – el are telecolor,

73
putem privi un film interesant. Spre deosebire de propoziţiile cercetate mai sus,
unde Y îşi pierde autonomia în calitate de component semantic al posesivităţii, aici
ideea este îndreptată spre Y. Dar ele se deosebesc de propoziţiile posesive
bicentrice, care-l au pe Y precedat de articol nedefinit, prin faptul că în cadrul lor
focarul logic e dirijat spre obiectul posedat. Cu alte cuvinte, în aceste propoziţii se
profilează valoarea semnificativă (signifiante), şi nu cea denotativă a numelui Y.
N. Arutiunova ne atenţionează asupra faptului că, în dependenţă de funcţia
logico-comunicativă a numelor ce fac parte dintr-un sistem de lexeme concrete,
semantica lor deviază în diferite direcţii: funcţia identificatoare le atrage spre
denotat (obiect), iar cea taxonomică – spre semnificat (noţiune) (Арутюнова 1976:
197). Funcţia taxonomică a numelui rezidă în faptul că „el aduce în focus nu atît
noţiunea imaginară, cît mai ales sensul enciclopedic, asociat cu acest nume. E destul
ca pe lîngă el să apară un determinativ, şi predicaţia taxonomică se transformă în
una ce caracterizează” (ibidem). În română, această schimbare a caracterului
predicaţiei e dictată de apariţia obligatorie a articolului substantival nedefinit.
De regulă, numele Y apare nearticulat şi în propoziţiile interogative şi cele
negative. Aceasta corespunde supoziţiei că, în cazul utilizării nearticulate, numele Y
corelează cu noţiunea despre obiectul posedat (adică realizează sensuri
semnificative şi nu e dirijat către sfera obiectelor înseşi). E şi natural, fiindcă cel ce
întreabă nu poate fi sigur de existenţa referentului pentru Y. Să comparăm,
bunăoară, propoziţiile Cine are ceas? şi El are un ceas original. În cel de-al doilea
exemplu, Y are, evident, o orientare denotativă. Se întîmplă, uneori, ca articolul
nedefinit să apară şi în cadrul propoziţiilor interogative. Dar, în aceste cazuri, el are
alte funcţii decît în propoziţiile ce confirmă factorul posesivităţii. De exemplu: Cine
are un stilou (să-mi împrumute)? Cercetătoarea C. Cincilei crede că un are aici
funcţie de numeral, deoarece „vorbitorul subliniază că pentru el e important doar un
reprezentant al clasei date de obiecte” (ibidem: 48). Vom observa că, de fapt, e
vorba, mai degrabă, de valoarea semideterminată a articolului un, care, la o adică, ar
putea fi substituit cu adjectivul nehotărît vreun, deoarece pe vorbitor îl interesează,
după cum se poate lesne de observat, nu atît cantitatea de obiecte (nu punem
întrebarea: Cine are măcar un stilou? dar se poate întreba: Cine are vreun stilou?
adică orice stilou: cu mină, cerneală, tuş, n-are importanţă, stilou să fie şi să scrie),
adică pe vorbitor îl interesează obiectul ca atare.
Astfel, în propoziţiile enumerate, statutul denotativ al substantivului nearticulat
este neuniform. Dar comun pentru toate aceste tipuri de propoziţii este faptul că, în
cadrul lor, cu valoare de nume, apare un element semnificativ, nu unul denotativ.
Propoziţiile calificative de tipul Maria are soţ (bărbat) = Maria este căsătorită
(măritată) reprezintă cazul excepţional de pierdere de către elementul Y a statutului
de actant semantic autonom. De aceea caracteristica sa referenţială se apropie de
cea a utilizării nereferenţiale a numelui. Deşi, în asemenea cazuri, numele, în
genere, nu e apt să se caracterizeze din punctul de vedere al determinării, în limbile

74
ce posedă articol, el, de obicei, capătă indicele determinării (semideterminări – n.n.
Gr. C.) (Vezi Шмелев 1983: 37).
În cadrul propoziţiilor posesive construite după modelul X R Pose Y şi care ne
comunică un fapt din sfera posesivităţii, în poziţia lui Y, în afara substantivelor
concrete-obiecte posedate, pot să apară şi substantive de alt rang: cele ce ţin de
microuniversul interior sau exterior al omului. Cînd poziţia lui Y este ocupată de
nume de persoană, comunicarea ne relatează despre existenţa în microlumea
subiectului X a unei relaţii prin care e legat de Y. Caracterul unei astfel de relaţii
este dezvăluit de substantivul Y, care denotă relaţii stabile între oameni. Cu alte
cuvinte, Y face parte din clasa lexemelor ce denumesc relaţii umane. La
transmiterea acestui sens, ca şi în celelalte cazuri, limba română dă preferinţă
verbului a avea: Şi craiul acela mai avea un frate, care era împărat într-o altă ţară,
mai depărtată (I. Creangă).
Unii cercetători consideră construcţiile cu verbele a avea şi a aparţine ca fiind
conversive, adică A are B = B aparţine lui A (Есперсен 1958: 186; Апресян 1983:
257). Noi însă vom susţine punctul de vedere al lui E. Benveniste, care consideră că
„aici sînt exprimate două relaţii diferite: cea de posesivitate şi cea de apartenenţă.
Acest lucru e confirmat de faptul că tipurile de propoziţii ce le corespund, construite
cu verbele avoir şi être, cer utilizarea nedeterminată a obiectului Y în primul caz şi
determinată în cel de-al doilea caz” (Benveniste 1966: 212).
E. Volf, de asemenea, e de părerea că aceste tipuri de construcţii nu pot fi
considerate conversive „pure”, care s-ar deosebi doar prin schimbarea locului
actanţilor. Ele se mai deosebesc şi prin sensul lor, care e mult mai pregnant dacă
propoziţia devine negativă. De exemplu:
X are mamă, tată = X are părinţi;
X n-are mamă, tată = X este orfan.
Cu toate acestea, într-un anumit sens, luîndu-se în consideraţie, înainte de toate,
relaţiile dintre actanţi, aceste construcţii pot fi considerate conversive (Вольф
1977: 146). Conversivitatea actanţilor propoziţiilor posesive este evidentă, mai ales,
atunci cînd elementul X face parte din aceeaşi sferă noţională cu elementul Y şi
schimbarea locului acestor două elemente nu comportă nicio modificare lexicală.
De exemplu: Ionel are un verişor Vasilică = Vasilică are un verişor Ionel sau:
Dorel are un prieten Petrică = Petrică are un prieten Dorel. Dacă însă elementul
component denumeşte celelalte ramificaţii ale cîmpului termenilor de rudenie,
modificarea eventuală a propoziţiei presupune aducerea în context a raporturilor
semantico-lexicale cerute de subordonarea terminologică a acestui cîmp semantic.
Bunăoară, termenul socru (soacră) va cere în mod obligatoriu termenul ginere
(noră), termenul bunel (bunică) necesită utilizarea lui nepot (nepoată) etc.
Cu totul neconversibile sînt propoziţiile posesive în care elementul Y este
ocupat de un termen relaţional provizoriu de tipul prieten, duşman: Nică avea un
duşman de moarte pe nume Trăsnea. Dar aceasta nu înseamnă că şi Nică era

75
duşmanul de moarte al lui Trăsnea. Cel puţin aceasta nu reiese din opera lui
I. Creangă. Şi mai pregnantă devine realitatea lingvistică dacă substituim pe X şi Y,
nume de persoane, prin nume de animale: Iepurele îl are ca cel mai mare duşman
pe lup. Aceasta nu înseamnă însă că şi lupul îl are în calitate de cel mai mare
duşman pe iepure. Vehicularea în acest mod a termenului prieten ar duce la
sofistică pură: dacă nu-mi eşti prieten, atunci eşti duşmanul meu.
Un alt grup de substantive în poziţia lui Y este cel care denumeşte evenimente
din universul exterior al omului, în cadrul cărora elementul X intră în diferite relaţii
cu alte persoane. În astfel de construcţii sintactice, acesta e în rol de posesor al
evenimentelor, participant la care este el însuşi: X are unele chestiuni în oraş; X are
întîlnire cu membrii PLDM.
Dacă Y denumeşte un eveniment ce presupune participarea cel puţin a doi
membri care îndeplinesc funcţii diferite în cadrul acestui eveniment, adică
desemnează elemente biactante de tip asimetric, comunicările pot deveni echivoce.
Dacă un enunţ de tipul Mîine am examen la universitate e al unui profesor
universitar, el va asculta răspunsurile în cadrul examenului, iar dacă enunţul e al
unui student, acesta din urmă va fi un subiect activ, el va trebui să răspundă, să
depună eforturi mintale la examen. Dubiul în cadrul enunţurilor de acest tip, altfel
zis echivocul diatezial provocat de ele, poate fi evitat în felul următor: substituirea
verbului enantiosemic printr-o locuţiune a acestuia. De exemplu, din propoziţia
Vasile închiriază o cameră nu este clar în ce rol apare subiectul: în cel de proprietar
sau de beneficiar? De aceea, în funcţie de scopul scontat, alegem una din locuţiunile
verbului a închiria: a da cu chirie sau a lua cu chirie.
Clasei propoziţiilor posesive ce comunică despre microuniversul uman exterior
i se opune altă clasă de propoziţii, în care, în calitate de obiect posedat, apare un
element denumind microlumea interioară a omului. E vorba, în primul rînd, de
substantivele ce denumesc stări fizice şi psihice ale omului. Cînd trebuie să se facă
unele diagnosticări ale suferinţelor fizice umane, româna recurge la verbul a avea +
denumirea bolii. De exemplu: Ce are bolnavul? Bolnavul are alergie, febră,
guturai, anghină etc. Deşi aceste comunicări denotă o stare provizorie a subiectului,
în română ele nu se construiesc cu verbul copulativ a fi. Prezenţa acestuia este
posibilă doar cu participarea adjectivului bolnav. De exemplu: X este bolnav de
alergie, febră, guturai etc. Iar expresia eufemistică Are boala suptului poate fi
transformată în două variante conţinînd copulativul a fi: X este beţivan = X este
bolnav de alcoolism.
Omul mai poate fi posesor al unor calităţi, caracteristici, diferitelor manifestări
ale activităţii psihice: El are un temperament flegmatic, o memorie fenomenală; El
are un caracter dur, dar un suflet mare; Ei au gînduri, idei originale. Compară şi
un exemplu din literatura artistică: Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii
toată natura vizionară şi înşelătoare a lucrurilor lumeşti (M. Eminescu).

76
 Construcţiile lui a avea cu substantive de acest gen însă sînt eterogene. Dacă
numele aduse drept exemplu mai sus, la o eventuală transformare cu verbul a fi,
devin nume predicative: Temperamentul lui este flegmatic, memoria i-i fenomenală;
Caracterul lui este dur, dar sufletul i-i mare; Gîndurile, ideile lor sînt originale,
apoi alte substantive ce ţin de sfera emotivă a omului, împreună cu verbul a avea,
formează locuţiuni verbale ce exprimă o stare a subiectului X (a avea teamă, a avea
grijă, a avea curaj):
Nu spera şi nu ai teamă (M. Eminescu) = nu te teme.
Miculescu încă nu ştia că a avut plăcerea să discute cu fiica lui Cărăbuş
(I. Druţă) = (i)-a plăcut.
Ciuturencele aveau mari îndoieli de ştia ea împreună cu maică-sa vreo vrajă
(I. Druţă) = se îndoiau.
Cînd intra cineva în casă, Tincuţa îi urmărea picioarele, avînd bănuieli urîte
(I. Druţă) = bănuind.
Există substantive care denumesc stări psihice, însă aceste stări nu depind de
voinţa omului, denumind, mai degrabă, o stare nedorită de subiect, apreciată de el
ca fiind negativă. Printre acestea, am putea numi substantivele durere, necaz,
suferinţă: Cînd îl ridica sus deasupra creştetului, i se părea că vede aievea toate
necazurile pe care le avea (I. Druţă).
Dar există şi substantive de natură pozitivă, dorită de subiect, de tipul noroc,
fericire etc. Are noroc, ziceau oamenii, şi fireşte, avea un mare noroc (I. Druţă).
Aceste tipuri de substantive, ca şi cele din clasa anteprecedentă, denotă o
calitate a subiectului: avea necazuri – era necăjit; avea noroc – era norocos. Uneori,
verbele de relaţie a avea şi a fi se succed chiar din motive stilistice: Faţa ei era de
acea dulceaţă vînătă-albă ca şi marmura în umbră ... şi ochii tăiaţi în forma
migdaliei erau de acea intensivă voluptate, pe care o are cafeaua neagră
(M. Eminescu).
În cadrul tipului de propoziţie posesivă nedezvoltată, de obicei, apar
substantive denumind calităţi caracteristice subiectului în discuţie. Uneori astfel de
însuşiri îi pot lipsi acestuia. N. Arutiunova le numeşte „componenţi alternativi ai
psihicului uman”, care manifestă diferite stări ale sufletului. De aceea propoziţiile
de acest tip pot fi transformate în comunicări unde calitatea subiectului este
desemnată de un adjectiv:
X are talent = X este talentat; X are voinţă = X este volitiv.
Dacă elementul Y din componenţa modelului de propoziţie posesivă
nedezvoltată denumeşte o calitate proprie tuturor fiinţelor umane, exceptînd,
bineînţeles, cazurile patologice, această calitate apare ca fiind eliptică de
concretizatorul său: X are auz (muzical); X are voce (frumoasă, plăcută); X are gust
(rafinat, estetic). Uneori X este apreciat nu ca un posesor al unor anumite calităţi, ci
ca un „depozit” pentru acestea. Acest lucru este caracteristic mai ales pentru
cazurile cînd calitatea despre care e vorba nu-şi află o determinare concretă pentru

77
enunţătorul mesajului. Cîteodată, calitatea lui X este legată de acesta prin verbul a
exista sau a fi cu valoare existenţială:
De-or trece anii cum trecură, / Ea tot mai mult îmi va plăce, / Pentru că-n
toată-a ei făptură e-un „nu ştiu cum” şi un „nu ştiu ce” (M. Eminescu).
Aceeaşi calitate, nu prea bine conturată, exact cum spune M. Eminescu, ceva
cu „un nu ştiu cum” şi „un nu ştiu ce” poate fi redată şi cu ajutorul verbelor
posesive a avea, a poseda, a căpăta: De atunce fizionomia, scrisul lui căpătase
acea umbră de tristeţe, care îl făcea atît de interesant şi irezistibil pentru bobocii
pensionatelor (M. Eminescu).
În astfel de cazuri, construcţiile cu Y – nume al unei calităţi umane interioare,
precedat de existenţialul a fi sau posesivul a avea cu sinonimele sale (a poseda,
a căpăta) se pot succeda din motive stilistice, după cum am văzut în exemplul de
mai sus.
În sfîrşit, o altă clasă de propoziţii despre microuniversul omului o alcătuiesc
comunicările despre calităţile lui exterioare fizice. Y din componenţa acestor
propoziţii marchează o parte inalienabilă a lui X. Situarea lui Y pe astfel de poziţii
nu este caracteristică pentru modelele posesive nedezvoltate, deoarece astfel de
propoziţii n-ar satisface condiţiile de formare a unui act comunicativ, conform
cărora orice propoziţie trebuie să conţină o anumită doză informativă, necunoscută
de către adresat, de rînd cu informaţia cunoscută vorbitorului, şi prin acestea să
asigure contiguitatatea dialogului. Ascultătorului nu i-ar fi clar scopul
comunicărilor de tipul: Ion are urechi, nas, gură, bărbie etc., deoarece toate aceste
părţi ale corpului sînt caracteristice tuturor persoanelor nehandicapate. De aceea,
pentru ca propoziţiile de acest gen să fie comunicative, informative, elementul Y
trebuie să fie însoţit permanent de anumite determinative, care-l fac pe X să se
deosebească de ceilalţi indivizi. De exemplu: Şi apoi, afară de aceasta, omul acela
era ceva de spăriet, avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi băzălate
(I. Creangă).
Dacă totuşi elementul Y nu este însoţit de determinative şi e precedat de un sau
o, acesta din urmă nu trebuie calificat ca articol, ci ca numeral cardinal, care
marchează unul din elementele perechi ale organismului uman:
X are o mînă în ghips; X este cu un picior mai scurt.
Valoarea cantitativă a lui un (o) e dictată şi de prezenţa în propoziţie a
adverbelor de accentuare de tipul numai, doar şi de intonaţia sau accentul frazei:
O schimonositură de om avea în frunte numai un ochi (I. Creangă).
Dar nu toate denumirile părţilor corpului omenesc sau ale animalelor sînt strict
necesare pentru a construi propoziţii posesive dezvoltate. Astfel de detalii
incomplete ca mustăţi, barbă, gheb, neg, pistrui, aluniţă etc. nu sînt prezumtive,
„programate” dinainte. De aceea propoziţiile în care se comunică existenţa sau
absenţa acestora la unii indivizi sînt comunicative, informative şi se construiesc, de
obicei, cu verbul a avea, constituind unul din mijloacele arsenalului portretistic al

78
literaturii. De cele mai dese ori însă această caracteristică a subiectului X este redată
printr-un adjectiv omorizic cu lexemul ce denumeşte obiectul posedat Y, adjectiv
format cu sufixul productiv -os: Numai unul, care era mai jigărît, mai răpănos şi
mai răpciugos, neputînd ieşi din glod, rămase pe loc (I. Creangă) sau: Şi atunci
numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi
slab, de-i numărai coastele (ibidem).
Rezumînd cele expuse mai sus, putem conchide că:
– analiza mijloacelor sintactice de exprimare a posesivităţii ne demonstrează că
în limba română acestea, în afara cîmpului semantic-funcţional al posesivităţii, mai
tangentează şi cu alte cîmpuri semantice, mai ales cu cel al calităţii;
– diversele sensuri categoriale, exprimate de construcţiile sintactice supuse
analizei la acest capitol, sînt legate de caracteristicile demonstrative ale posesorului
X şi ale obiectului posedat Y, mai ales de cele ale ultimului, care manifestă o serie
de caracteristici referenţiale, determinate de prezenţa sau absenţa pe lîngă el a
articolului substantival nedefinit;
– relaţiile de posesivitate pot varia în cadrul structurii semantice a
propoziţiilor, care în română se construiesc, în special, cu verbele a avea şi a fi;
– în cadrul propoziţiilor posesive nedezvoltate şi al celor dezvoltate, apar
cîteva caracteristici semantice opozabile de tipul animat/inanimat, determinat/
semideterminat, alienabil/inalienabil etc.;
– propoziţiile conţinînd în calitate de obiect posedat un substantiv ce
denumeşte o parte a corpului omenesc marchează relaţii de apartenenţă şi se
ramifică în construcţii sintactice calitative cu modelatori de ordin cantitativ şi
adjectival.

Bibliografie
Benveniste, Émile, Problèmes de linguistique générale, Paris, Éditions Gallimard, 1966.
Berejan, Silviu, Aspectul vorbit al limbii române între spaţiul dintre Prut şi Nistru, în Limba
Română, Chişinău, 2004, nr. 9-10, p. 51-53.
Cantemir, Grigore, Cîmpul funcțional-semantic al posesivității în limba română, referatul
tezei pentru obținerea titlului de doctor în filologie, Chișinău, 1998.
Cantemir, Grigore, Derivatele de tip sufixal în cadrul cîmpului semantic-funcţional al
posesivităţii, în Un lingvist pentru secolul XXI, Materiale ale Colocviului Internaţional
„Filologia secolului XXI”,organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii Prof. Eugen
Coşeriu (Bălţi,18-19 mai 2001), Chişinău, Editura Ştiinţa, 2002, p. 106-111.
Ciornîi, Ion, Semnificația cazurilor la substantive în limba moldovenească, Chișinău,
Editura Lumina, 1982.
Limba moldovenească literară contemporană: morfologia, Chișinău, Editura Știința, 1983.
Milaș, Constantin, Dativul posesiv, în Cercetări lingvistice, Cluj, 1982, p. 72-82.
Апресян, Ю. Д., Синтакcические средства выражения поссесивности, în Категория
притяжательности в славянских и балканских языках, Москва, 1983.
Арутюнова, Н. Д., Предложение и ее смысл, Москва, Издательство Наука, 1976.
Арутюнова, Н. Д., Ширяев, Е. Н., Русское предложение. Бытийный тип (структура и
знaчение), Москва, Издательство Русский язык, 1983.

79
Вольф, Е. М., Некоторые особенности местоименных посессивных конструкций
(иберороманские языки), în Категории бытия и обладания в языке, Москва, 1977,
с. 144-193.
Есперсен, Отто, Философия грамматики, Москва, Издательство Иностр. лит., 1958.
Ленца, Анатол, О связочной функции глагола avoir в современном французском языке,
în Некоторые проблемы современного французского и других романских языков,
Кишинев, Издательство Кишиневского Госуниверситета, 1973, c. 57-75.
Чинчлей, Корнелия. Типология категорий поссесивности, Кишинев, Издательство
Штиинца, 1990.
Шмелев, А. Д., О референции агентивных существительных, în Науч. докл. высш.
школы: Филол. науки, 1983, №4, с. 39-46.

Lista lucrărilor din care s-au selectat exemple:

Creangă, Ion, Opere, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească,1972.
Druţă, Ion, Scrieri, vol.1-4, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989.
Eminescu, Mihai, Opere alese, vol. 1-3, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1971.

Some Reflections on the Typology of Utterances Expressing Possessiveness

in Romanian
Summary: The semantic-functional field of possession at the paradigmatic level is achieved
in Romanian through 8 groups of verbs and 12 groups of nouns with possessive
meaning, at derivational level – through the instrumentality of several inherited,
loaned and neologistic suffixes. At syntagmatic level, the possessive meaning is
sometimes expressed by nouns in the genitive case, called by some linguists the
possessive case, as well as by pronouns, possessive adjectives and the personal
pronouns him, her, them in genitive, by personal and reflexive pronouns in dative. In
the following lines, we will investigate the means of accomplishing the situations of
possession within the possessive sentences.
Key-words: possessor, possessed object, relation of possessiveness, referential
characteristics, substantival article.

80
Asumarea responsabilităţii – element esenţial al actului de limbaj scuza
Viorica CEBOTAROŞ
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

1. Caracterul reparator al actului scuzei

Actul de limbaj scuza are o profundă semnificație socială și psihologică. După
cum subliniază cercetătorii, funcția sa principală constă în menținerea relațiilor
bune între indivizi (Holmes 1990: 156). Conflictele de diferite grade de intensitate,
care sînt aproape inevitabile în interacțiunea umană, pun în pericol relația ulterioară
dintre indivizi. Prin intermediul scuzei, prezentate de către unul dintre participanții
la conversație, începe procesul de restabilire a echilibrului pierdut. Caracterizarea
scuzei ca un element al schimbului reparator subliniază funcția principală a acesteia
– de a oferi un remediu pentru o ofensă și de a restabili echilibrul sau armonia
socială (cf. Edmondson 1981: 280; Leech 1983: 125).
Dacă analizăm natura relaţiilor dintre indivizii unei comunităţi sociale, oricît
de mică ar fi ea, constatăm că relaţiile nu sînt constante, întrucît sînt frecvente
situațiile cînd, dintr-un motiv sau altul, aceste relații sînt perturbate. Perturbările
respective au drept consecinţă apariţia unui dezechilibru în cadrul interacţiunii
sociale – lucru absolut neplăcut şi nedorit. Pentru o bună convieţuire este necesar ca
aceste perturbări să fie, într-un fel, „reparate”, aşa încît relaţiile bune să poată
continua, să fie menţinute. În asemenea cazuri, ne vine în ajutor ceea ce E. Goffman
numeşte activitate reparatorie (engl. remedial work), a cărei funcţie este de a
transforma ceea ce poate fi considerat ofensator în ceva ce ar putea fi considerat
acceptabil (Goffman 1971: 109). Totodată, cercetătorul american susţine că
activitatea reparatorie „permite participanţilor de a-şi urma drumul, dacă nu cu
satisfacţia de a vedea incidentul închis, cel puţin cu dreptul de a se comporta ca şi
cum incidentul ar fi închis şi echilibrul ritualic restabilit” (despre alte detalii în acest
sens, a se vedea Hoarţă-Cărăuşu 2003: 44).
Una din modalitățile de realizare a activității reparatorii este prezentarea
scuzelor. De regulă, scuza tinde să refacă o relaţie deteriorată de o ofensă
neprevăzută. Astfel, termenul „reparator” subliniază funcţia principală a scuzei – de
a oferi un remediu pentru o ofensă şi de a restabili echilibrul social dintre
interlocutori.
Referindu-se la caracterul reparator al scuzei, C. Kerbrat-Orecchioni reliefează
caracterul simbolic al acestui act, întrucît el nu anulează ofensa, dar o
contrabalansează prinr-un comportament verbal, prin care emiţătorul îşi exprimă
regretul pentru cele întîmplate (Kerbrat-Orecchioni 1994: 150). Echilibrul dintre
interlocutori a fost încălcat, iar scuza vine să comunice interlocutorului că, deşi
ofensa a fost comisă, emiţătorul doreşte ca relaţiile lor să nu aibă de suferit, ci să
rămînă armonioase. În acest sens, și E. Goffman menționează că, după comiterea

81
unei ofense, vinovatul ar trebui să recunoască că exprimarea atitudinii sale nu a fost
tocmai corectă, iar dacă totul a fost făcut intenționat, apoi să comunice că,
indiferent de cele întîmplate, și-a schimbat atitudinea față de regula pe care a
încălcat-o, prin aceasta subliniind importanța relației sale față de regula respectivă
(Goffman 1971: 118). Este de datoria vinovatului, afirmă cercetătorul, să arate că
orice s-a întîmplat în trecut, el are acum o atitudine pioasă față de regula în cauză
(ibidem). Cu alte cuvinte, o funcțite importantă a schimbului reparator este
demonstrarea faptului că individul este gata să-și asume responsabilitatea privind
respectarea obligațiunilor sociale. Prin schimbul reparator deci nu doar se
compensează o pierdere, dar și se indică relațiile dintre indivizi.
2. Asumarea responsabilității – trăsătură pertinentă a scuzei
Ca și alte acte de limbaj, scuza poate fi realizată prin diferite mijloace lingvale.
Astfel, cercetătorii au evidențiat următoarele modalități de a prezenta scuze:
 O exprimare a scuzei;
 O explicație a situației ce a provocat ofensa;
 O asumare a responsabilității;
 O ofertă de despăgubire;
 O promisiune de a nu mai repeta greșeala comisă (Olshtain et alii
1983: 22).
Uneori, folosirea unei singure modalități este capabilă să restabilească
echilibrul dintre interlocutori („Scuză-mă, te rog”; „A întîrziat autobuzul”; „Sînt
vinovat”; „Cumpăr altă carte”; „N-o să mai fac așa ceva”). Desigur, reușita actului
scuzei depinde și de mijloacele paralingvistice și non-verbale utilizate, care, după
cum subliniază R. Lakoff, dețin un rol fundamental, întrucît prin intermediul lor
receptorul își face concluzii despre sinceritatea emițătorului, precum și despre
„cantitatea” și intensitatea remușcărilor lui (Lakoff 2001: 204). Important este
faptul că, spre deosebire de enunțul verbalizat, aceste elemente pot reda mai
adevărat emoțiile vorbitorului.
Alteori, pentru a intensifica forța scuzei, în speranța unei soluționări mai
grabnice a conflictului, locutorul poate utiliza concomitent cîteva dintre aceste
modalități („Mii de scuze, este vina mea, imediat vă ajut să strîngeți cumpărăturile.
Încă o dată, îmi cer scuze”).
Prezenţa indicatorilor lingvistici ai forţei ilocuţionare a scuzei indică clar actul
de limbaj care este realizat. Cu toate acestea, formularea directă a scuzelor nu
conţine nicio informaţie despre atitudinea emițătorului faţă de receptor şi faţă de
ofensă. Acest lucru este însă necesar pentru eficiența scuzei. Pentru a readuce
echilibrul interacţiunii este important ca emiţătorul să-şi asume responsabilitatea
pentru ofensa comisă. După cum susţin cercetătorii, la baza acceptării
responsabilităţii pentru propriul comportament se află disponibilitatea de a admite
„nu am avut dreptate” (Chapman et alii 2008: 41). Asumarea responsabilităţii este o

82
trăsătură pertinentă a scuzei, întrucît comunică interlocutorului că emiţătorul
conștientizează că au fost încălcate normele sociale şi el admite că este responsabil
pentru cele întîmplate. Strategia dată este considerată un element indispensabil al
scuzei şi este necesară pentru restabilirea echilibrului social (Holmes 1990).
Declaraţiile de acceptare a responsabilităţii contribuie la sporirea caracterului de
sinceritate a scuzelor. Trebuie să menţionăm că cercetările în domeniul actului de
limbaj scuza în alte limbi ne demonstrează că formulele prin care se acceptă
responsabilitatea pot avea valoarea unei scuze în orice context, adică pot fi folosite
în orice situaţie care necesită prezentarea scuzelor (Ogiermann 2009: 131). Scuza
este mai convingătoare, dacă emițătorul poartă răspundere pentru cele întîmplate.
După cum susţine E. Ogiermann, responsabilitatea este criteriul de bază ce atribuie
enunţului funcţia de scuză (ibidem: 132).
În taxinomia propusă de E. Olshtain și A. Cohen, strategia asumarea
responsabilităţii include patru subcategorii:
 recunoaşterea vinei („E vina mea”);
 autocritica („Ştiu că sînt iresponsabilă”; „ N-am fost atentă”);
 recunoașterea faptului că interlocutorul merită scuze („Aveți dreptate”);
 exprimarea lipsei de intenţie („N-am vrut”; „ Nu am făcut-o intenţionat”)
(Olshtain et alii 1983: 23).
După cum menționează acești cercetători, prima subcategorie (recunoașterea
vinei) reprezintă o modalitate directă de a asuma responsabilitatea, celelalte fiind
indirecte.
În continuare, ne propunem să analizăm modul în care această strategie este
folosită la prezentarea scuzelor interpersonale și a celor politice.
3. Asumarea responsabilității în scuzele din discursul interpersonal
Exemplele analizate în studiul de faţă au fost excerptate prin aplicarea metodei
anchetei. Ancheta conţinea şase situaţii. Fiecare situaţie descria o ofensă.
Respondenţii (120 de studenţi în anul doi şi trei de studii ai Facultăţii de Litere a
Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi) au fost rugaţi să scrie ce ar spune în
fiece situaţie (cele şase situaţii sînt prezentate în anexă).
Analiza datelor obținute a relevat faptul că trei din cele patru modalități de
asumare a responsabilității au fost întîlnite în răspunsurile anchetei, lipsind doar a
treia subcategorie (recunoașterea faptului că interlocutorul merită scuze).
Rezultatele obținute sînt reflectate în tabelul de mai jos.
Frecvența utilizării strategiei asumarea responsabilității
Prietenii Doamna Apara- Cartea Proiec- Coordona- Total
tul tul torul
Recu- 2 6 11 18 2 2 41
noașterea
vinei

83
Autocri- 9 35 8 44 3 7 106
tica
Lipsa 19 22 4 9 4 2 60
unei
intenții
Total 30 63 23 71 9 11 207

Recunoaşterea vinei este o modalitate explicită de a exprima responsabilitatea

pentru ofensa comisă. În exemplele analizate, au fost identificate 41 de situații cînd
emițătorul şi-a exprimat vinovăţia. Recunoașterea vinei se realizează prin
intermediul enunțurilor de felul: „E vina mea”; „Sînt vinovat”; „E greșeala mea”.
Datele obținute scot în evidență frecvența relativ joasă (uneori, chiar foarte joasă) a
acestei strategii. În situațiile ce țin de ofensa Timpul (situațiile Proiectul și
Coordonatorul) au fost înregistrate doar patru cazuri ce conțin o recunoaștere
explicită a vinei. Aceste situații sînt cele ce includ cel mai mare număr de explicații,
iar explicațiile exprimă cauzele care au provocat ofensa. Deci pentru ofensa Timpul,
în marea majoritate a cazurilor, a fost prezentată o explicație care transferă
responsabilitatea pentru cele întîmplate unei alte surse. Recunoașterea vinei pare să
fie un act amenințător pentru imaginea pozitivă a respondenților. Din această cauză,
această strategie are o frecvență joasă. S-a optat însă mai mult pentru o acceptare
indirectă a responsabilității, care s-a realizat prin intermediul autocriticii și a
exprimării lipsei intenției de a ofensa.
Referitor la Autocritică, putem menţiona că în toate situaţiile propuse, scuza
conţinea enunţuri prin care emițătorul se critica pe sine însuşi, specificînd un
neajuns al său. Au fost invocate următoarele motive privind comiterea ofensei:
neatenţia (54 de cazuri), neîndemînarea (2), lipsa de punctualitate (3), nu v-am
văzut/observat (11). Uneori emițătorul menţionează un neajuns care îi este
caracteristic („Sînt foarte neîndemînatică”; „Niciodată nu sînt punctuală”). Alteori,
se indică faptul că aceasta s-a întîmplat doar în cazul dat („Nu sînt o persoană
neatentă, dar de data aceasta am dat greş”). Deși de multe ori în enunțurile de
autocritică pronumele personal este folosit ca subiect, exprimat uneori eliptic („Am
fost neatentă”), sînt frecvente totuși situațiile cînd ele au următoarea formă: „A ieşit
din neatenţie”; „S-a întîmplat din neatenţie”. În opinia noastră, astfel de enunţuri
minimalizează critica: pe de o parte, emițătorul este gata să se critice pe sine însuşi,
iar, pe de altă parte, se îndepărtează pe sine de la ea. Folosirea structurilor de acest
fel subliniază faptul că, la fel precum recunoașterea vinei, critica este un act de
limbaj ce pune în pericol imaginea pozitivă a emițătorului. După cum subliniază
E. Ogiermann, critica este un act amenințător și umilitor pentru locutor (Ogiermann
2009: 145). Din această cauză, unii respondenți au optat pentru o construcție ce pare
să fie mai puțin amenințătoare.

84
 Datele prezentate în tabelul de mai sus indică o frecvență mai înaltă a
autocriticii în situațiile în care distanța socială dintre interlocutori este mai înaltă
decît în cele în care interlocutorii sînt prieteni. Am putea conchide deci că factorul
distanța socială1 pare să influențeze asupra deciziei emițătorului de a-și pune în
pericol imaginea pentru a „salva” relațiile ulterioare cu interocutorul. În relațiile
dintre prieteni însă, au fost foarte puține cazuri în care emițătorul scuzei s-a
autocriticat pentru ofensa adusă.
Exprimarea Lipsei intenției de a aduce ofensă este o altă modalitate indirectă
de a-și asuma responsabilitatea pentru cele întîmplate. Prin intermediul enunţurilor
ce exprimă lipsa unei intenţii, emițătorul recunoaşte, într-o formă implicită, că a
comis o greşeală. Enunţul „N-am făcut-o intenţionat” conţine presupoziţia „Am
făcut aceasta”, deci se recunoaște faptul că a fost comisă o încălcare. Cele mai
multe exemple de acest fel („N-am vrut”; „ Nu a fost intenționat”) au fost utilizate
în situațiile în care ofensa este Spațiul (situațiile Prietenii și Doamna), iar cele mai
puține – în care ofensa este Timpul (situațiile Proiectul, Coordonatorul).
Dacă analizăm frecvența utilizării strategiei asumarea responsabilității în
dependență de variabila distanța socială, observăm că în situațiile în care distanța
socială dintre interlocutori este mică strategia dată a fost întrebuințată mai puțin,
ceea ce ne face să conluzionăm că în relațiile apropiate există tendința de a evita
actele de limbaj care pun în pericol imaginea pozitivă a emițătorului. În asemenea
situații, emițătorii, de regulă, încearcă să restabilească echilibrul pierdut cu ajutorul
unei glume. În cazul unei distanțe sociale mai mari, se poate observa că
respondenții sînt mai mult predispuși să „jerfească” cu imaginea lor pozitivă pentru
a echilibra relațiile cu interlocutorul.
4. Asumarea responsabilității în scuzele din discursul politic
Asumarea responsabilității este, după cum opinează S. Harris, un element
primordial pentru asigurarea reușitei scuzei politice (Harris et alii 2006: 721). Un
atare punct de vedere l-au exprimat și alți cercetători (a se vedea Kampf
2009: 2258; Celermajer 2009: 252). Asumîndu-și responsabilitatea pentru cele
întîmplate, actorul politic inițiază și, în același timp, facilitează procesul de
restabilire a echilibrului pierdut. Trebuie să se rețină următoarea observație
pertinentă: atunci cînd politicienii își cer scuze pentru greșelile comise de ei,
acceptarea responsabilității este necesară. În discursul politic însă, sînt frecvente
situațiile cînd scuzele sînt prezentate pentru greșelile comise de predecesori. În
asemenea cazuri, susține B. Hastie, rar se întîlnește acceptarea directă a

1
Distanţa socială dintre emiţător şi receptor este o „relaţie simetrică, determinată nu
numai în raport cu atribute sociale stabile, ci şi în raport cu frecvenţa schimburilor verbale şi
cu domeniile în care acestea se manifestă (dacă sînt schimburi cu caracter tranzacţional sau
(şi) cu caracter personal)” (Ionescu-Ruxăndoiu 1991: 21).

85
responsabilității sau a vinei (Hastie 2009: 707). În această situație, se poate vorbi
despre o acceptare a responsabilității pentru actul scuzei, dar nu pentru ofensa
comisă.
Analiza scuzelor prezentate de către politicienii din Republica Moldova altor
state confirmă ideea exprimată de către B. Hastie. Întrucît asemenea scuze se referă
la erorile comise de predecesorii emițătorilor, aceștia nu-și asumă responsabilitatea
pentru cele întîmplate, blamîndu-i pe cei care sînt vinovați. Pentru ilustrare:
Iu. Leancă: „Din păcate, această abordare șocantă nu numai că a fost admisă,
dar și încurajată de către foștii lideri comuniști ai Moldovei la cel mai înalt nivel”
(http://www.azi.md/ru/print-story/6880);
M. Ghimpu: „Îmi cer scuze pentru insulta adusa Romaniei din partea vechii
conduceri” (http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/mihai-ghimpu-cere-
iertare-romaniei-pentru-insultele-comunistilor-168094).
Atestăm acest fenomen și în scuzele prezentate în interiorul țării. În cazul
scuzelor prezentate pentru greșelile altora, politicienii nu-și asumă răspunderea
pentru cele întîmplate, dar nici nu o neagă, acest element lipsind. În textul unei
scuze găsim, totuși, acest component. Astfel, scuza prezentată de D. Recean face
referință la cei care sînt vinovați: „Polițiștii au eșuat pentru că au primit ordine de la
persoane implicate politic, ordine ce urmăreau un interes politic îngust ce nu a
reprezentat interesul Republicii Moldova”; „În 2009, din cauza unor politicieni
iresponsabili, poliția a fost folosită politic și a pierdut încrederea cetățenilor”
(http://adevarul.ro/moldova/politica/recean-isi-cere-scuze-cetateni-comportamentul-
politiei-aprilie-2009-1_516145b200f5182b85919f92/index.html).
Examinînd scuzele politice prezentate pentru greșelile proprii, ne convingem
că asumarea responsabilității – acest element esențial al scuzei politice – este un act
amenințător pentru imaginea liderilor politici. În scuzele pentru greșelile proprii,
care au fost prezentate în urma unei solicitări, constatăm că, uneori, emițătorii își
asumă responsabilitatea pentru încălcarea comisă, iar, alteori, încearcă să o nege. În
scuzele analizate nu am atestat niciun caz în care liderul politic să-și asume
responsabilitatea, folosind prima subclasă (recunoașterea vinei) din taxinomia
propusă de E. Olshtain și A. Cohen. S-a pledat pentru unul din mijloacele indirecte,
care pare a fi mai puțin amenințător pentru imaginea emițătorului:
N. Timofti: „Omenește am făcut acest gest și nu m-am gîndit la aceste
aprecieri politice” (autocritica) (http://unimedia.info/stiri/video-timofti-explica-de-
ce-a-semnat-necrologul-lui-ivan-bodiul-58582.html); „Aveți dreptate: se cuvine să
regret acel episod nefericit și tragic la care v-ați referit în unul dintre ultimele
Dumneavoastră articole” (recunoașterea faptului că interlocutorul merită scuze)
(http://www.radiochisinau.md/nicolae-timofti-regreta-sentinta-in-dosarul-gheorghe-
david-7738);
M. Ghimpu: „Recunosc şi vă dau dreptate, mii de scuze pentru tonul discuţiei
în timpul emisiunii” (recunoașterea faptului că interlocutorul merită scuze)

86
(http://www.publika.md/ghimpu-isi-cere-scuze-de-la-jurnalisti--cine-isi-stapaneste-
gura--isi-pastreaza-viata_1236571.html).
Asumarea responsabilității pare să fie cea mai dificilă parte a scuzei politice
pentru greșelile proprii. Deși liderii politici își asumă responsabilitatea, totuși, ei
preferă să o facă indirect, în așa fel, reducînd, în măsura posibilităților, prejudiciul
adus imaginii proprii.
5. Unele concluzii
Asumarea responsabilității, element care asigură reușita actului de limbaj
scuza, include cîteva modalități de realizare lingvală, una din ele fiind directă
(acceptarea vinei), iar celelalte – indirecte (autocritica, recunoașterea faptului că
interlocutorul merită scuze, exprimarea lipsei de intenție). Rezultatele analizei
scuzelor din discursul interpersonal și din cel politic a indicat o preferință pentru
mijloacele indirecte de acceptare a responsabilității. Acest fapt confirmă ideea
despre caracterul amenințător al acestui act pentru imaginea emițătorului.
Analiza scuzelor din discursul interpersonal demonstrează că utilizarea
strategiei acceptarea responsabilității depinde de doi factori: de variabila distanța
socială, precum și de tipul ofensei. În situațiile în care distanța socială dintre
interlocutori este mare, frecvența folosirii acestui element al scuzei este mai înaltă.
Aceasta ne conduce la ideea că, în cazul unei distanțe sociale mari, emițătorii, în
dorința lor de a echilibra relațiile cu interlocutorii, sînt mai puțin sensibili la
imaginea lor pozitivă. Pentru ofensa Timpul a fost înregistrat numărul cel mai mic
de scuze ce conțin o asumare a responsabilității; pentru celelalte tipuri de ofensă
(Spațiu și Posesie) acest număr este aproximativ același. Reiese că pentru vorbitorii
de limbă română din Republica Moldova, timpul interlocutorului pare să fie mai
puțin valoros decît spațiul și posesia.
Specificul scuzelor din discursul politic, și anume faptul că, uneori, ele sînt
prezentate pentru greșelile altora, este motivul pentru care asumarea
responsabilității lipsește. În scuzele politice pentru greșelile proprii, acceptarea
responsabilității se face prin mijloace indirecte, ceea ce contribuie la diminuarea
prejudiciului adus imaginii emițătorului.
Anexă
Citiţi atent situaţiile următoare şi imaginaţi-vă că aceasta s-a întîmplat cu
dvs. Scrieţi ce veţi spune în fiecare caz, folosind vorbirea directă și oricît spaţiu
aveţi nevoie.
Exemplu: - Nu vă supăraţi, domnule, cum ajung la gară?
1. Ești în supermarket cu un prieten/o prietenă. Din neatenție, îl/o loveși și
el/ea scapă punga cu cumpărături, împrăştiind totul pe podea. Ce spui?
..................................................................................................................................
2. Ești în supermarket. Din neatenţie, lovești o doamnă în vîrstă şi ea scapă
punga cu cumpărături, împrăştiind totul pe podea. Ce spui?
.................................................................................................................................

87
 3. Ai luat aparatul de fotografiat de la Alexandru, prietenul tău, pentru
perioada cînd ai fost în excursie. Ceva s-a întîmplat şi el nu mai funcţionează. Ce
spui prietenului cînd vă întîlniţi?
.................................................................................................................................
4. Ai luat de la bibliotecă o carte nouă. Ea nu a fost dată nimănui. Peste o lună
dorești să o restitui. Bibliotecara vede că două pagini sunt murdare de cerneală. Ce
spui bibliotecarei?
..................................................................................................................................
5. Te-ai înţeles cu Nicolae, colegul tău, să vă întîlniţi la ora 17.00, ca să
lucraţi asupra unui proiect ce trebuie prezentat ziua următoare. Ai ajuns la locul
stabilit la ora 17.20. Colegul te aşteaptă. Ce îi spui?
..................................................................................................................................
6. Ai o întîlnire programată cu coordonatorul științific pentru ora 14.00. Vii la
ora 14.10. Ce spui?
.......................................................................................................................................

Bibliografie
Celermajer, Danielle, The Sins of the Nation and the Ritual of Apologies, Cambridge
University Press, 2009.
Chapman, Gary, Thomas, Jennifer, Cele cinci limbaje ale scuzelor: cum să vă îmbunătăţiţi
relaţiile, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008.
Edmondson, Willis J., On Saying You’re Sorry in Conversational Routine. Explorations in
Standardized Communication Situations and Prepatterned Speech, ed. Coulmas, F.,
The Hague: Mouton Publishers, 1981, p. 273-288.
Goffman, Erving, Relations in Public: Microstudies of the Public Order, London, Allen
Lane the Penguin Press, 1971.
Harris, Sandra, Grainger, Karen, Mullany, Louise, The Pragmatics of Political Apologies, în
Discourse and Society, 2006, vol. 17 (6), p. 715-737.
Hastie, Brianne, ‘Excusing the inexcusable’: justifying injustice in Nelson’s Sorry speech, în
Discourse and Society, 2009, vol. 20 (6), p. 705-725.
Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Iaşi, Editura
Tehnică, Ştiinţifică şi Didactică CERMI, 2003.
Holmes, Janet, Apologies in New Zealand English, în Language in Society, 1990, 19,
p. 155-199.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească, București, Editura
Academiei Române, 1991.
Kampf, Zohar, Public (non-)apologies: the discourse of minimizing responsibility, în
Journal of Pragmatics, 2009, vol. 41, p. 2257-2270.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les interactions verbales, tome III, Paris, Armand Colin
Editeur, 1994.
Lakoff, Robin, Nine ways of looking at apologies: the necessity for interdisciplinary theory
and method in discourse analysis, în The handbook of discourse analysis, Blackwell
Publishers, 2001, p. 199-214.
Leech, Geoffrey, Principles of Pragmatics, London and New York, Longman, 1983.
Ogiermann, Eva, On Apologizing In Negative And Pozitive Politeness Cultures, John
Benjamins Publishing Company, 2009.

88
Olshtain, Elite, Cohen, Andrew, Apology: A Speech-Act Set, în N.Wolfson, E. Judd, Rowley
(eds.) Sociolinguistics and Language Acquisition, Massachusetts: Newbury House
Publishers, 1983, p. 18-35.

Accepting Responsibility – an Essential Element of the Speech Act of Apology

Summary: Apologies represent one of the means to solve the conflicts that arise in human
interaction. The success of this speech act depends on the linguistic means used by
the guilty party. Accepting responsibility, along with the direct apology, is an element
that contributes to restoring the equillibrium that has been lost after an offence. The
article discusses the linguistic means of accepting responsibility in interpersonal and
political apologies. The results have shown that in interpersonal apologies self-
criticism and the lack of intention are the most widely used strategies of accepting
responsibility. In the political discourse preference is given to admitting that the
addressee deserves apologies.
Key-words: the speech act of apology, remedial work, accepting responsibility.

89
 Eufemismele ocazionale
(în baza exemplelor din revista „Academia Caţavencu”)
Oxana CHIRA, Lina CABAC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

imbajul publicistic contemporan se impune printr-un salt evident privind

L explorarea posibilităţilor creative ale limbii şi valoarea unor prescripţii
existente de cultivare a vorbirii. În tendinţa lor firească de a cîştiga un auditoriu cît
mai numeros, jurnaliştii îşi pun la contribuţie abilităţile lor lexicale – prin
valorificarea unor semnificaţii ale cuvintelor, inventarea sau utilizarea ad-hoc a
unor unităţi lexicale etc. – în vederea atenuării observaţiilor dure, demascării fine a
intenţiilor de rea-voinţă, identificării certe a deficienţelor etc. Trebuie să menţionăm
în această ordine de idei că dimensiunea creativităţii poate fi privită – în stilul
publicistic – numai prin prisma dihotomică. Ea nu poate fi examinată doar din punct
de vedere psihologic sau din punct de vedere sociocultural, ci formează un produs
al unei activităţi individuale şi sociale, întrucît creativitatea este un rezultat al
interacţiunii complexe dintre vorbitor (în cazul nostru jurnalist) şi normele
lingvistice şi culturale acceptate în societatea respectivă. Nu în zadar, lingviştii
afirmă că „actul individual de creaţie urmează a fi recunoscut de către alţii şi
instituţionalizat într-un mediu concret, în caz contrar el rămîne incomprehensibil de
masele largi” (Fischer 2007: 264).
Fenomenul eufemiei este, indiscutabil, o parte integrantă a creativităţii lingvale.
Fiind pus în situaţia cînd necesitatea de a comunica se confruntă cu interdicţia de a
exprima anumite realităţi, jurnalistul, în virtutea, pe de o parte, a misiunii pe care
trebuie s-o îndeplinească, iar, pe de altă parte, a posibilităţilor sale de a-şi manifesta
capacităţile privind manipularea verbală a eventualilor cititori, utilizează diverse
procedee de camuflare, parafrazare şi înlocuire a unor noţiuni cu altele.
Fireşte, modalităţile de eufemizare sînt diferite, după cum sînt diferite şi
tipurile de eufemisme utilizate. În cele ce urmează ne vom pronunţa pe marginea
eufemismelor ocazionale. Acest tip de eufemisme, spre deosebire de eufemismele
lingvistice, care sînt deja încetăţenite în limbă şi cunoscute de majoritatea
vorbitorilor (de exemplu, pentru denotatul „bătrîn” se folosesc eufemismele om în
etate/ cu experienţă de viaţă/ de vîrstă pensionară/ de vîrstă respectabilă) şi, spre
deosebire de eufemismele discursive, care sînt mai mult cunoscute într-un grup de
prieteni sau în familie (cum ar fi, de exemplu, întrebarea Este ceva de mîncare în
casă?, făcîndu-se aluzie la faptul că „sînt flamînd”), sînt create şi utilizate doar
într-o situaţie concretă, ca apoi să fie uitate: merg să mă relaxez puţin pentru „merg
la veceu”; am aplicat sistemul două degete pentru „am vomitat”.
Eufemismele ocazionale mai sînt numite şi „eufemisme ale autorului”. Acest
tip de eufemisme reprezintă variante lexico-semantice ocazionale care apar într-un

90
discurs ca urmare a mutaţiilor semantice sau a creativităţii ocazionale. În
majoritatea lor, eufemismele ocazionale sînt alcătuite dintr-un cuvînt, dintr-o
expresie sau chiar dintr-o propoziţie şi sînt utilizate cu sens metaforic. Fiind unităţi
denominative indirecte, ce „exploatează” sensuri neînregistrate de dicţionare,
eufemismele ocazionale sînt utilizate de ziarişti în dorinţa lor atît de a evita
denumirile convenţionale, deja instituţionalizate, ale unor realităţi nedorite sau
obscene, cît şi de a imprima comunicării un pronunţat caracter incitant, conotativ.
Astfel, în expresia „fostul ţine-cal al lui Băsescu” (AC, 30.06.2012) efectul
conotativ – cu aluzii transparente la funcţia persoanei respective – este mult mai
puternic decît folosirea numelui Emil Boc.
În cele ce urmează, ne vom opri asupra mijloacelor de care se face uz la crearea
eufemismelor ocazionale, nu înainte însă de a menţiona că aceste mijloace se
bazează, preponderent, pe jocul de cuvinte.
a) Un efect stilistic deosebit îl produc eufemismele ocazionale formate prin
contaminare:
„După un prostănac, adică Mircea Geoană, PSD-ul ne-a mai propus un mare
exemplu de politician, adicătelea domnul Victor Ponta, care ar trebui să fie numit de
acum înainte Pontănacul” (AC, 20.07.2012). Ocazionalismul Pontănacul s-a format
ca rezultat al contopirii cuvintelor „Ponta” şi „prostănac” şi exprimă atitudinea
ironico-sarcastică a autorului faţă de persoana evocată; „După tăierile bugetare, a
apărut o nouă categorie afectată de criză: fugetarii” (AC, 15.06.2010). În contextul
respectiv, ocazionalismul fugetarii face referinţă la persoanele implicate direct în
aceste tăieri de buget, adică T. Băsescu, E. Boc şi E. Udrea, care „fug” de mînia
„bugetarilor”.
Contaminarea este un procedeu ingenios la care apelează caţavencii în dorinţa
lor de a reda maximum de informaţie printr-un minim efort. Fireşte, un rol
important în procesul de decodare a acestor mesaje îl joacă contextul şi cunoştinţele
extralingvale ale cititorului. Astfel, în enunţul „La Tîrgul de Curte Bocfest, Radu
Moraru îi prezintă doamnei Elena Udrea două reviste de pupinturism” (AC,
15.06.2010), mesajul textierului nu poate fi lesne decodificat, dacă cititorul n-ar fi
la curent că în Germania se organizează anual un Tîrg de Carte numit „Buchfest”
(de aici şi expresia Tîrgul de Curte Bocfest) şi că Ministrul Elena Udrea este
interesată de dezvoltarea turismului în România, iar nereuşitele ei în acest domeniu
sînt uşor depistate în conotaţia sarcastică a ocazionalismului pupinturism (format
după DEXI, „pupincurist, -ă (persoană) linguşitoare, fără verticalitate”).
b) Un joc special de cuvinte ce dă naştere la eufemisme ocazionale este
calamburul. Amintim că „ambiguizarea realizată prin calambur este un bun
exemplu de figură strict dependentă de contextul (extra)lingvistic”
(Bidu-Vrănceanu et alii 2005: 90). Modalitatea principală de formare a ambiguităţii
„calamburistice” rămîne omonimia sau polisemia (Stoichiţoiu-Ichim: 78). Anume
echivocul semantic stă la baza calamburului format prin omonimie:

91
 „Să trăiască Useleul, c-a făcut pisică leul!” (AC, 02.08.2012). E cert că leu e un
omonim ce are forme identice pentru denotaţii „mamifer” şi „monedă”: Numai după
lectura articolului devine clară ambiguitatea, fiind vorba de moneda naţională care
continuă drumul năvalnic spre pragul de 6 bucăţi la un euro.
Destul de frecvent se recurge la calamburul ce are la bază omonimia fonetică:
„Păi, zi, mă Măriuţă, nu era mai bine pe vremea guvernării noastre liberale?
Te-ai mutat din garsoniera DP2 în ditamai studioul de fiţe de la ProTV, iar cînd
duduiá economia ţi-ai găsit şi tu dudúia. Andra parcă o cheamă” (AC, 15.06.2010).
Ambiguitatea lexicală creată se bazează pe asemănarea fonică dintre forma de
imperfect a verbului onomatopeic „a dudui” (aici cu sensul „a se afla în criză”, „a fi
zguduit de criză”) şi substantivul „duduie”.
Ambiguitatea poate fi generată de eufemismul ocazional creat prin intermediul
polisemiei:
„Evoluţia Cruduţei în natură: de la tiristă la ştiristă” (AC, 07.09.2012).
Substantivul tiristă din titlul articolului respectiv ne trimite la sensul „şoferiţă de
automobil TIR” şi la cel de „prostituată”.
c) Şi deraierea lexicală are adesea funcţie eufemistică, creînd aşa-zisele
eufemisme ocazionale paronimice:
„Înalta Curte de Cacao şi Jeleuri” (AC, 15.12.2012) care derivă din „Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie”; Imperiul Oţoman, prin analogie cu „Imperiul Otoman”
(pentru „Hoţoman”). De reţinut: cu cît este mai mare distanţa dintre sensurile
cuvîntului substituit şi cel creat, cu atît este mai pronunţat efectul umoristic:
„Victor Ponta, în The Plagiator, un film cu şi despre plagiat! Pe micile şi
marile ecrane în plină desfăşurare” (AC, 26.06.2012). Este o aluzie fină la
informaţia din presa românească, precum că Victor Ponta şi-a plagiat teza, autorul
ei fiind prezentat ca personajul principal din filmul Plagiator (o modificare a titlului
bine cunoscutului film „The Gladiator”).
„Într-o zi, doamna învăţătoare îi spune lui Bulă: – Măi, Bulă, schimbă-ţi
numele pentru că, dacă schimbi prima literă, iese un cuvînt foarte urît. A două zi: –
Bulă, ţi-ai schimbat numele? – Da, doamna învăţătoare. Acum mă cheamă Denis!”
(AC, 11.05.2012). Prin intermediul substituirii primelor litere şi prin aluzia deja
propusă în banc de învăţătoare, ne dăm foarte bine seama că sînt camuflate doua
cuvinte obscene care înlocuiesc organul genital masculin.
În concluzie, adăugăm: „contaminarea, calamburul, deraierea lexicală (de
obicei, procedee discursive efemere) se fixează, produc cuvinte şi expresii care se
impun în uz datorită originalităţii lor, surprizei comice şi formei sonore evocatoare”
(Zafiu 2009, http://www.romlit.ro/jocuri_de_cuvinte).
d) Eufemismele ocazionale sînt formate deseori prin intermediul cuvintelor
împrumutate din alte limbi. E de la sine înţeles că decodarea acestor eufemisme
presupune cunoaşterea realiilor din aria geografico-culturală respectivă:
− din engleză:

92
 „Şi asta pentru că Victor Ponta, Titus Corlătean şi ceilalţi au fost părtaşi, fără să
vrea, la un gangbang european cu mai multe finalizări. Iar gangbang e puţin spus.
A fost un bukkake party de toată frumuseţea care i-ar fi dat o lacrimă în colţul
ochiului pînă şi marelui Rocco Siffredi” (AC, 24.07.2012). Folosirea anglicismelor
în acest context urmăreşte un dublu scop: pe de o parte, se face aluzie la efecul
delegaţiei române în comisiile UE (gangbang „viol în grup”), iar, pe de altă parte, e
scoasă în evidenţă gravitatea situaţiei la care şi-au dat concursul mai mulţi actori
(bukkake party1 „act sexual în grup”).
„Deal-ul e la modul următor: primim cele 24 de avioane second hand moca, dar
şi îi plătim pe americani să facă modernizare” (AC, 02.03.2009). În acest exemplu
ideea de „afacere murdară” este exprimată de anglicismul deal („afacere”).
− din germană:
„Adi Năstase, cel mai bazat copil pe ştrasse” (AC, 01.06.2012). Ziaristul
foloseşte îmbinarea copil pe ştrasse în loc de copil pe stradă, întrucît, prin
afinităţile fonetice cu cuvîntul românesc stradă şi, probabil, prin analogie cu
frazeologismul omul de pe stradă, intenţionează să sugereze că A. Năstase nu va
mai face politică în Guvernul actual şi, în general, iar el nu va mai deţine funcţia de
demnitar, ci va fi o persoană „oarecare”;
„Dan Şova, Obermasturbanführerul USL” (AC, 13.07.2012). Termenul
Obermasturbanführerul este un compus alcătuit dintr-un împrumut parţial din limba
germană ce include un cuvînt obscen plasat la mijloc.
− din rusă:
„E o transparenţă totală! Un glasnosti de care ar fi mîndru şi Gorbaciov” (AC,
02.03.2009). Cuvîntul glasnosti înseamnă „transparenţă”, dar ziaristul le utilizează
alăturat, punîndu-le, astfel, în relaţie semantică antonimică, în scopul de a zeflemisi,
adică, în realitate, este mai degrabă opacitate, decît transparenţă.
Un cititor din Republica Moldova, spre deosebire de cel din România, înţelege
fără dificultate eufemismul goluboi din următorul enunţ: „Voronin: Şalaru este
goluboi, Buliga trebuia bătută” (T, 10.07.2012). Eufemismul evidenţiat cu sensul de
„homosexual” a apărut la începutul anilor ’90, iar în presa din România se folosesc
pentru aceste realităţi alte eufemisme ocazionale: „Poponarii şi lesbienele nu ştiu ce
să mai facă ca să trăiască în destrăbălare pe faţă” (AC, 17.05.2012);
„De nelinişti care să îi populeze serile caniculare de vară, Dodon le
plăsmuieşte. Fostul «julik», devenit peste noapte Julik Verne, prestează oral
f(r)icţiuni geopolitice” (T, 4.07.2012). J. Verne a fost un precursor al literaturii
science-fiction, fiind apreciat pentru opera legată de viitor, spaţiu, aer şi călătoriile
în adîncurile mării. Asemenea scriitorului francez I. Dodon este observat în

1
Unii psihologi declară că Bukkake seamănă cu un viol în grup, în care scopul principal
este umilirea, degradarea femeii, şi susţin că este unul dintre cele mai degradante acte
sexuale din industria porno.

93
„nenumăratele sale călătorii fără incidente majore, cu carneţelul de notiţe sub braţ,
spre Moscova”, iar eufemismul ocazional f(r)icţiuni, care face trimitere atît la
literatura science fiction, cît şi la „prestări de servicii orale şi fricţiuni” (fricţiune cu
sensul de „neînţelegere, ceartă, divergenţă între două persoane sau două grupuri de
persoane”).
− din italiană:
„În plus, din cîte aud, omul se încruntă grav cînd vede că se discută iar despre
Cristian Panait şi are adevărate scrîşnete de furie cînd citeşte texte care compară
fosta lui calitate de procuror cu cea actuală de dottore-impostor” (AC, 04.07.2012).
Termenul dottore a fost folosit de Traian Băsescu la adresa premierului Victor
Ponta, acesta fiind considerat un pretins doctor în ştiinţe („il dottore” este un
personaj dintr-o specie a teatrului italian de improvizaţie, numită „Commedia
dell'arte”).
În general, eufemismele ocazionale formate în baza elementelor împrumutate,
sînt dependente de contextul în care se folosesc, iar cunoaşterea limbii respective e
o condiţie pentru ca eufemismul să devină comprehensibil.
e) În limba română, camuflarea situaţiei reale se face şi prin eufemisme
ocazionale, formate cu sufixe diminutivale, acestea avînd capacitatea de a atenua
„agresivitatea” lexemului: „Au completat lista de vedetuţe ieşite din spuma
tabloidelor” (AC, 15.12.2010);
„Se angaja redactoraş la vreo publicaţie obscură, se chinuia în anonimat cîţiva
ani, continua să-şi depună CV-ul pe la alte publicaţii şi într-un tîrziu ajungea un
reputat redactor/reporter pe 800 de lei salariu” (AC, 15.06.2012).
Cu referire la eufemismele ocazionale, formate prin diminutivare, trebuie să
menţionăm că „există totuşi semnale care favorizează identificarea unei valori; de
exemplu, numele de profesii, funcţii, roluri sociale, instituţii (profesoraş, actoraş,
directoraş etc.) nu primesc în mod obişnuit interpretarea obiectivă („mai mic”), nici
pe cea afectivă („drag, simpatic” etc.), astfel că, prin excludere, devine mai
probabilă lectura depreciativă” (Zafiu 2011: 382). Mai trebuie reţinut faptul că în
limbajul familiar e cît se poate de firesc să numim copiii Ionuţ, Vasilică, Lenuţa
(utilizînd diminutive), în schimb în domeniul politic această utilizare e ridicolă,
întrucît, după cum remarcă cercetătorii, „cu cît diminutivarea se aplică unei situaţii
mai serioase, unui limbaj mai sobru, precis, tehnic – cu atît mai mare este riscul de
producere a unor efecte involuntar comice” (ibidem: 381).
f) O altă sursă de apariţie a eufemismelor ocazionale o constituie dialectismele
şi regionalismele:
„Păi, cum credeaţi că se face treaba la primărie, nu-i păcat să stea familiile
despărţite? Că la cîte coţohîrle umblă astăzi prin primării, riscă bietele neveste să-şi
piardă bărbaţii, aşa că bine s-a gîndit dom’ primar: soţia trebuie să lucreze cot la cot
cu soţul şi să nu-l scape din ochi o clipă!” (AC, 25.05.2012).

94
 Cu cît aria de extindere a eufemismului ocazional este mai mică, cu atît mai
puţine şanse sînt ca eufemismul respectiv să fie decodat pe un alt teritoriu.
g) Formarea eufemismelor ocazionale prin analogie cu titlurile de filme, desene
animate sau opere literare, sporeşte efectul ironic al expresiei în care au fost
folosite:
„Lolek şi Bolek neaoşi, adicătelea Crin & Ponta” (AC, 14.08.2012);
„Don Quijote de la manşă” (AC, 15.07.2012) − un supranume pentru
T. Băsescu, care face aluzii la opera „Don Quijote de la Mancha” de Miguel de
Cervantes, deci T. Băsescu este urcat pe cal în cadrul unei competiţii de călărie cu
cîteva săptămîni înaintea referendumului din România (din 2012).
h) Exprimarea eufemistic-ocazională presupune atît apariţia unor noi cuvinte,
cît şi modificări semantice ale termenilor deja existenţi în limbă:
„Cît despre parastas, indiferent de rezultat, va fi nu după 40 de zile cum scrie
la carte, ci mai repede, pe 29 iulie. Iar după aia, doliu permanent” (AC, 09.07.2012)
− eufemismul ocazional parastas are sensul de „referendum total ratat”.
Sintetizînd cele spuse, considerăm că transformările semantice şi creaţiile
lexicale de genul celor invocate contribuie la diversificarea mijloacelor de
exprimare şi la exprimarea atitudinii vorbitorului. Utilizarea creaţiilor efemere cu
scopul camuflării unor fenomene sociale are un impact pozitiv asupra cititorilor,
totuşi rămîne riscul de ambiguitate, imprecizie, clişeizare şi în unele cazuri de
nedescifrare a mesajului propus de publicist.
Am constatat faptul că un rol impunător în formarea eufemismelor ocazionale o
are creativitatea limbajului. E. Coşeriu menţiona despre procesul de creativitate în
limbă că „momentul în care s-a creat un cuvînt acela este echivalentul actului de
creaţie poetică, care, de altfel, e de la «a face», deci «cînd s-a făcut», nu «cînd s-a
întrebuinţat». Pe urmă îl putem întrebuinţa în mai multe feluri şi reproduce”
(Coşeriu 2002: 16). Deci momentul creării eufemismului ocazional este echivalent
actului de creaţie, iar întrebuinţarea acestuia în mai multe contexte şi apariţia lui în
vocabularul activ este o repetiţie, o „reproducere”.
Putem conchide, de asemenea, că multe dintre eufemismele ocazionale nu
ajung să se lexicalizeze şi să intre în formulele de exprimare repetată, rămînînd la
nivel de incidente fără autonomie deplină în limbă.

Sigle şi abrevieri
AC – Academia Caţavencu, săptămînal umoristic, Bucureşti, România.
DEXI – Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, Editura Arc & Gunivas, 2007.
T – Timpul, cotidian naţional, Chişinău, Republica Moldova.

Bibliografie
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela,
Pană-Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira,
2005.

95
Coşeriu, Eugeniu, Despre creativitate în limbă, în Sud-Est, 2002, nr. 1.
Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Chişinău, Editura Arc & Gunivas, 2007.
Fischer, Robert, Critical creativity. A study of ‘politically correct’ terms in style guides for
different types of discourse, în Munat Judith (Edit.) Lexical Creativity, Texts and
Contexts. Studies in functional and structural linguistics, v. 58, Amsterdam –
Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 2007.
Zafiu, Rodica, Diminutivele în româna actuală: Lexicalizare şi utilizare pragmatică, în
Studii de lingvistică. Omagiu doamnei profesoare Angela Bidu-Vrănceanu, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.
Zafiu, Rodica, Jocuri de cuvinte, în România literară, 2009, nr. 35.

Occasional Euphemisms
(based on examples from "Academia Caţavencu" magazine)
Summary: The article should be perceived as an overview of the methods of creating
euphemisms based on the examples from the Romanian magazine "Academia
Caţavencu". Compared to other types of language, the occasional euphemism is
distinguished by wordplay, originality, humour evolution and playfulness of the texts.
The occasional euphemism allows contributors to manifest their autonomous
creativity.
Key-words: euphemism, occasionalism, wordplay, borrowings, paronomasia, lexical
interference, contamination.

96
 Profesorul Eugeniu Coşeriu şi unele probleme de sintaxă
(supremaţia semantică)
Anatol CIOBANU
Universitatea de Stat din Moldova

upă Coşeriu, lingvistul studiază sintaxa vorbirii, pentru că „trebuie să

D pornim de la vorbire, aceasta fiind măsura tuturor celorlalte manifestări de
limbaj” (Coşeriu 1996: 14). Aşadar, cînd facem sintaxă, ne ocupăm, stricto modo,
de modelele de exteriorizare a gîndirii, bazată pe logica naturală, reală.
Volens-nolens ajungem la ideea că interesează, în primul rînd, sintaxa funcţională.
Anume ea primează, dacă ne străduim să studiem la langue en exercice, en
situation. Sintaxismul e chemat să studieze limba naturală în context şi sintactic
(constituaţie), să identifice mijloacele lingvistice de exteriorizare a gîndirii
(raţiunii), a sentimentelor, a trăirilor etc. ce-l asaltează pe individ în procesul
comunicării. Pe un sintaxist-funcţionalist îl preocupă, în mod special, aspectul
conţinutal şi mai apoi – cel formal-structural.
În altă ordine de idei, menţionăm faptul că, în secolul trecut, un savant rus, pe
nume M. Peterson (1885-1962), credea în mod serios că sintaxa ca ştiinţă nu are
drept de existenţă, pentru că ea se bazează pe principiul idem per idem: aceleaşi
unităţi morfologice le denumeşte astfel, de pildă: substantivul – din morfologic
devine subiect în sintaxă; verbul – devine predicat, adjectivul devine atribut şi aşa
mai departe. Nimic mai absurd decît o asemenea concepţie. Lev Scerba, criticînd
acest punct de vedere, scria că modul formalist al interpretării faptelor de limbă la
nivel sintactic poate că e uşor, dar nu prezintă nici o valoare (Scerba 1974: 56). Mai
semnalăm că E. Coşeriu sublinia că semantica străbate toate nivelele limbii şi că nu
avea dreptate L. Hjelmslev considerînd limbajul ca o formă pură, ca un obiect de tip
matematic. E. Coşeriu notează: „Fiecare obiect poate fi considerat numai formal,
fără nicio aluzie la substanţa obiectului, numai din punct de vedere al relaţiilor
formale”, însă aceste relaţii, numai formale, nu explică deloc limbajul unde tocmai
substanţa ca substanţă, devine semnificativă, devine funcţională (Coşeriu 1996: 119).
Aderînd la opinia prof. E. Coşeriu, mai adăugăm ca în limba naturală corelaţia
între formă şi conţinut, între extensional şi intensional, între gramatică şi semantică
constituie terra principia în tratarea orişicăror structuri sintactice. Veridicitatea celor
relatate supra se referă, mai ales, la sintaxă, căci, în viziunea acad. E. Coşeriu,
„Sintaxa reprezintă secţiunea de bază a lingvisticii descriptive, mai mult, disciplina
primară a întregii lingvistici” (Coşeriu 2000: 86). Şi în continuare lingvistul afirmă:
„sintaxa se prezintă ca fiind partea centrală a descrierii limbilor” (ibidem).
În Lecţii de lingvistică generală, prof. E. Coşeriu menţionează: „… limbajul nu
poate fi studiat şi nici cel puţin delimitat, dacă facem abstracţie de semantică,
deoarece, fără aceasta, el încetează să mai fie limbaj; limbajul are, în mod

97
fundamental, finalitate semnificativă şi nu poate fi considerat ca atare independent
de această finalitate” (ibidem: 95).
Despre necesitatea de a recunoaşte semantica în studiile de sintaxă, au scris
somităţi ca E. Benveniste, Ch. Bally, J. Perre, M. Breal, Fr. Bruno, J. Lyons,
A. Schaff, L. Scerba, I. Iordan, R. Menéndez Pidal, R. Yacobson, Iu. Stepanov,
Gh. Stepanov, G. Zolizova ş.a.
Prof. R. Budagov, de exemplu, scria: „categoria sensului ocupă (în sintaxă) un
loc central, deoarece, lipsită de această categorie, sintaxa şi-ar pierde «sufletul»,
transformîndu-se într-o sumă de «reguli» moarte şi convenţionale” (Budagov 1983:
12). În altă monografie, acelaşi savant relatează că, numai astfel concepută, sintaxa
se va afla întotdeauna în slujba omului, în slujba gîndurilor, sentimentelor şi forţei
de comunicare a lui (Budagov 1974: 90).
Considerăm că nici un studiu serios de sintaxă nu va da rezultatele scontate,
dacă nu se va ţine seama de aşa-numitul moment logic, presupoziţional, cunoscut
aprioric de cel ce vorbeşte.
Unul din reprezentanţii Şcolii lingvistice din Kazan, prof. Vasilii Bogorodiţki
afirma că „prin «momentul logic» în sintaxă trebuie să înţelegem nu ştiinţa logicii
formale, ci logica naturală a conştiinţei noastre, pe care să o delimităm net de
prima” (Bogorodiţki 1935: 204).
Anume logica naturală, ratio naturale, îl ajută pe individ să selecteze cuvîntul
potrivit la locul potrivit, căci, după cum se ştie, un lexem „cheamă” un alt lexem
compatibil cu el. Pentru un moment agentis ca porumbel sînt compatibile (şi logice)
acţiunile ca a zbura, a ciuguli, a merge, a cînta, a bea (apă), a se aşeza (pe creangă)
şi altele similare, excluse fiind, ca incompatibile, verbele a studia, a ara, a săpa, a
se pocăi, a se împărtăşi, a împinge (carul), a rostogoli (un bolovan) etc. Un copil de
vîrsta preşcolară va respinge, ca nelogice şi acomunicative, enunţurile de tipul
pisica urlă (în loc de miaună), calul latră (în loc de nechează), capra muge (în loc
de zbiară). Reacţia negativă a copilului e dictată de raţiunea lui, de cunoştinţele pe
care le-a acumulat deja cu privire la lumea animală.
Ne vom referi în baza principiului onomasiologic a unor fapte de limbă la nivel
sintactic.
I. Fenomenul sincretismului la nivel propoziţional. Vom avea de-a face cu
structuri identice (sau aproape identice) ca semnificante, dar diferite ca semnificate,
şi prin urmare ca funcţii sintactice. De exemplu: (1) Vine cu sora (raport asociativ),
(2) Vine cu trenul (raport instrumental), (3) Vine cu iarna (raport temporal),
(4) Vine cu bucurie (raport modal), (5) Vine cu frică (raport concesiv), (6) Vine cu
interes (raport cauzal) etc. Nu este greu de observat că din punct de vedere
structural, toate propoziţiile enumerate sînt identice, conformîndu-se formelor
distributive: V + Prep. (cu) + N (acc.). Şi totuşi, aceste formule distributive au
generat diferite raporturi logico-gramaticale, pentru că, la fiecare exemplu, ocurenţa
dreaptă este reprezentată de diverse substantive: sora (1), trenul (2), iarna (3),

98
bucurie (4), frică (5) interes (6). Anume aceste substantive prin semantica lor,
influenţează asupra verbului din ocurenţa dreaptă, generînd, în ultimă instanţă, un
amalgam, care se manifestă printr-o gamă de raporturi (vezi Supra). În cazul de
faţă, sîntem martorii unui interesant proces de influenţă directă a Numelui asupra
Verbului. În binomul V + N, anume elementului al doilea (N) îi revine o importanţă
decisivă în stabilirea unor raporturi logico-gramaticale şi funcţionale. Cele expuse
mai sus sînt recunoscute de mulţi lingvişti funcţionalişti. Galina Zolotova afirmă:
„Specificul fiecărei îmbinări, fiecărui cuplu bimembru e determinat de calităţile şi
însuşirile fiecărui dintre elementele cuplului” (Zolotova 1973: 32).
În structuri sintactice sînt admise 2-3 îmbinări în cadrul aceleiaşi construcţii. În
limba franceză avem: 1) Je ne peux pas vivre sant elle. Pentru sans elle „fără dînsa”
francezul poate adresa două întrebări: sans qui? şi comment? Şi totuşi corect e să
spunem sans qui? „fără cine”, căci e vorba de o fiinţă concretă. Prin urmare, sans
qui va funcţiona drept un complement indirect, şi nu un circumstanţial de mod.
2) J’ai acheté un livre à mon fils. Propoziţia este echivocă, ea putînd fi înţeleasă ca:
„am cumpărat o carte pentru feciorul meu (à mon fils)” – deci complement indirect
– şi „am cumpărat o carte la feciorul meu, care este librar (care e stăpînul unei
librării, are o librărie)”. Aşadar, sintagma à mon fils „acceptă” două întrebări: pour
qui şi où.
Un sincretism aproape permanent se poate observa între structuri sintactice cu
obiecte indirecte (în continuare: Oi) şi cu diferite complemente circumstanţiale (în
continuare: Circ.).
a. De-asupra criptei negre a sfîntului mormînt
Se scutură salcîmii (b) de ploaie şi de vînt,
Se bat încet (c) din ramuri, îngînă glasul tău,
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
(M. Eminescu)
În (a), avem un Circ. de loc; în (b) – Circ. de cauză şi în (c) – un Oi.
Alte cazuri de sincretism:
– (a) Tinerii luptau pentru Renaşterea Naţională (pentru ce? – Oi), (b) Tinerii
închinau pentru sănătatea părinţilor (pentru ce? – Oi, dar şi cu ce scop?);
– (a) Copilul mergea după căruţă (după ce – Oi); (b) Copilul s-a dus după
mamă (după cine – Oi, cu ce scop – Comp. circ. de scop);
– (a) S-a dus la şcoală (unde? – Circ. de loc), (b) S-a dus la moş Vasile (la
cine? – Oi);
– (a) Am procedat după sfatul mamei (Circ. mod), (b) După sfatul mamei, ar fi
trebuit să procedez astfel (Circ. cond.)
– (a) Fără o limbă aleasă… (fără ce? – Oi; (b) Circ. timp: în ce condiţii? –
Circ. cond.);
– (a) Miroase a busuioc (a ce? – Oi), (b) Cîinii urlă a pustiu (cum? – Circ.
mod);

99
 – (a) Maria s-a întristat de plecarea lui Gheorghe (din ce cauză? – Circ. compl.;
de ce? – Oi); (b) Maria s-ar întrista de plecarea lui Gheorghe (în ce condiţii? – Circ.
cond.; de ce? – Oi; cînd? – Circ. timp.).
Cîteva atestări cu sincretism în cadrul unor propoziţii:
De ce te uiţi la mine (Oi)
Cu ochi străini şi goi (Circ. mod)
Ce s-a-ntîmplat cu tine? (Oi)
Ce s-a-ntîmplat cu noi? (Oi)
(Cîntec)
O lume-ntreagă te compară
Cu o frumoasă primăvară (Oi; Circ. mod)
Cu zorii zilelor senine (Oi; Circ. mod).
(Gh. Ciocoi)
Pornind din bici (Circ. instr.; Oi) pe lîngă boi (Oi)
În zori de zi el a trecut
Cu plugul (Circ. mod; Oi) pe la noi (Oi)
În zori de zi (Circ. timp) el a trecut
Cu plugul (Circ. mod) pe la noi (Oi).
Şi de pe bici (Circ. mod) l-am cunoscut,
Şi cum ţeseam nici n-am ştiut
Cum am sărit şi m-am zbătut
Să ies de la război (Oi; Circ. loc).
(G. Coşbuc)
Din materialul faptic citat supra, ne dăm seama că, la nivel sintactic, se
manifestă foarte pregnant coraportul între semnificat şi semnificant şi, concomitent,
intervine şi aşa-numitul „moment logic”.
II. Sincretismul se produce şi la nivel frastic: aici cîmpul diagnostic în care
apare sincretismul întrebărilor şi, respectiv, al eventualelor raporturi logico-
semantice şi a diverselor funcţii sintactice este foarte larg. Într-un exemplu ca:
„Duşmanul, cînd nu te poate strînge de gît, îţi strînge mîna” (Gr. Vieru), pentru a
identifica natura funcţională a subordonatei cînd nu te poate strînge de gît, am putea
adresa simultan trei întrebări: cînd? (subord. tem.), care? (subord. atr.), din ce
cauză? (subord. cauz.). S-ar părea, la prima vedere, că sînt plauzibile toate cele trei
întrebări şi deci avem trei feluri de propoziţii subordonate: de timp, atributivă şi
cauzală. Logica naturală ne sugerează că, practic, ar trebui să dăm preferinţă, în
cazul dat, raportului cauzal: Din ce cauză duşmanul îţi strînge mîna? – Răspuns:
pentru că nu poate să te strîngă de gît!
Să mai urmărim un exemplu similar. La Ion Creangă avem: „Cocoşul, cum
vede şi această mare nedreptate, începe a vărsa la apă …”. Propoziţia evidenţiată se
pretează la patru întrebări: a) ca subordonată atributivă (care vede această mare

100
nedreptate), b) ca subordonată temporală (cînd vede această mare nedreptate), c) ca
subordonată condiţională (dacă vede această mare nedreptate) şi d) ca subordonată
cauzală (fiindcă vede această mare nedreptate). În ultimă instanţă, prioritate i se va
da celei de-a patra interpretări, căci anume ea este sugerată de macrocontext şi de
logică (cocoşul fermecat a fost aruncat, mai întîi, într-o fîntînă adîncă, apoi într-un
cuptor încins).
E de menţionat că sincretismul frastic e prezent, aproape permanent, la
subordonatele concesive, ele demonstrînd un semnificat adversativ. În strofa
eminesciană: Deşi vorbeşti pe-nţeles, / Eu nu te pot pricepe, raportul concesiv nu-l
exclude pe cel adversativ: Tu vorbeşti pe-nţeles, / Dar eu nu te pot pricepe. Astfel,
fosta propoziţie principală (Eu nu te pot pricepe) devine o adversativă aproape
veritabilă.
În această ordine de idei, putem afirma că unele fraze cu propoziţii adversative
(la suprafaţă) presupun un raport concesiv (la adîncime). Iată replica Zoei făcută
infidelului său iubit Iancu: – Oh! Ţi-am scris şi nici n-ai vrut să-mi răspunzi
(C. Negruzzi). Raportul concesiv este aici mai mult decît evident: Deşi ţi-am scris,
n-ai vrut să-mi răspunzi.
În sintaxă (mai mult decît în alte compartimente) se observă supremaţia
principiului logico-semantic, pentru că prin enunţuri (simple şi dezvoltate) individul
îşi exteriorizează gîndirea, sentimentele, dorinţele, experienţa vieţii, observările,
impresiile, bănuielile, intuiţiile, ipostazele, plăcerea ludică, eşecul etc. Nu în zadar,
lingvistul englez John Lyons afirmă că „structura sintactică a limbilor este profund
determinată de structura semantică” (Lyons 1995: 537).
Afirmaţia poate servi pentru reinterpretarea frazelor cu aşa-numitele propoziţii
subiective, de tipul:
rom. Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul.
franc. Qui court deux lières, n’en prend aucun.
ital. Chi due lepri caccia, l’una non piglia e l’altra lascia.
span. El que dos liebres sigue (caza), tal vez caza una; y muches veces
ninguna.
Unii lingvişti tratează exemplele de mai sus ca avînd propoziţii subiective: în
rolul lor apare prima parte a proverbului, care începe prin pronumele relativ cine.
Alţii consideră că primul segment al frazelor în cauză poate fi comprimat într-un
Substantiv cu funcţie de subiect. De exemplu: Cine se scoală mai dimineaţă, mai
departe ajunge, adică Harnicul mai departe ajunge. Frazele în cauză nu mai sînt
bimembre, ci monomembre. O asemenea interpretare nu ne pare plauzibilă din două
puncte de vedere: primo: se neglijează nivelul frastic al enunţurilor-proverbe;
secundo: nu toate exemplele permit comprimarea segmentului structural cu cine
într-un substantiv adecvat textului. De pildă: Cine ştie a juca / Săruta-i-aş guriţa
(Folclor); Cine joacă şi nu strigă / Pune-l-aş de mămăligă (Folclor).

101
 Credem că logica naturală, semantica globală, intenţia vorbitorilor ne permit să
introducem în structurile analizate un presupus nomen agentis (un substantiv,
pronumele relativ care sau un cuplu corelativ: ce-l ce, cel care etc., în stare a genera
o subordonată atributivă). Exemplele sînt la îndemîna oricui: Cine ştie carte, are
patru ochi – Omul care ştie carte are patru ochi – Cel ce ştie carte are patru ochi;
Cine fură azi un ou mîine va fura un bou – Omul care fură azi un ou mîine va fura
un bou – Cel care fură azi un ou mîine va fura un bou; Cine seamănă vînt culege
furtună – Omul (individul) care seamănă vînt culege furtună – Cel de seamănă vînt
culege furtună).
Subliniem încă o dată că principiul onomasiologic în sintaxă, ce se aplică, în
mod teoretic şi practic, după formula S(1) – F – F, adică „substanţă – funcţie –
formă”, este cel mai productiv principiu în procesul studierii şi identificării faptelor
de limbă naturală. Acest principiu promovează supremaţia materiei, substanţei,
semnificatului, momentului logic şi aspectului conţinutal, fără a subaprecia forma
(aspectul structural). Atît prof. E. Coşeriu, cît şi mulţi alţi lingvişti de rezonanţă, au
ajuns la consens în ceea ce priveşte caracterul exagerat al opiniei lui F. de Saussure
că „limba este formă şi nu substanţă”, „în limbă totul se bazează pe relaţii”, iar
„lingvistica are drept unic şi adevărat obiect – limba, considerată în sine însăşi şi
pentru sine însăşi” (Sausure 1998: 299).
Se ştie că limba (limbajul) are un caracter social, servind omul în toate
ipostazele lui. Aşadar, limba nu este numai formă, ci şi substanţă, iar lingvistica
studiază limba nu în sine şi pentru sine, ci în interesul vorbitorilor, purtătorilor unui
idiom. Iată de ce limbajul reflectă şi modus-ul cogitanti şi modus-ul exprimandi al
omului. Nu în zadar Ch. Bally afirma: „Bien parler et bien penser est une même
chose”. Am putea spune şi astfel: „Bien pene ret bien parler est une même chose”.
Încheiem cu următoarea reflecţie a Tatianei Slama-Cazacu: „Faptele de limbă
există independent de cercetător şi tendinţa lui trebuie să fie ca prin metodele
folosite să se apropie cît mai mult de ele”. Aplicînd metoda descriptivă, am încercat
să demonstrăm supremaţia semanticii în sintaxă.

Bibliografie
Bulgăr, Gheorghe, Scriitori români despre limbă şi stil, Bucureşti, Editura Albatros, 1957.
Coşeriu, Eugen, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga,
cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura Arc, 2000.
Coşeriu, Eugen, Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae
Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, trad. şi cuvînt înainte de Irina Izverna
Tarabac, publicat de Charles Bally şi Albert Sechehaye, în colaborare cu Albert
Riedlinger, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, traducere Alexandra Cornilescu, Ioana
Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995.

102
Богородицкий, В. А., Общий курс русской грамматики: из университетских чтений,
5-е, перераб., Москва-Ленинград, Государственное социально-экономическое
издательство, 1935.
Золотова, Г. А., Очерк функционального синтаксиса русского языка, Москва,
Издательство Наука, 1973.

Professor Eugen Coşeriu and some Syntax Problems

(supremacy of semantics)
Summary: The article demonstrates the need for semantic aspect in the creation and
interpretation of syntactic units. The importance of semantics to syntax is argued, on
the one hand, by a natural logic that helps the speaker to select the right word in the
right place, and, on the other hand, by assigning content to so-called syntactic
syncretism situations. These are structures that can have multiple syntactic functions
and therefore are more signified. The article should be viewed from the perspective
of functional syntax, the principles of which were set by Eugen Coşeriu.
Key-words: functional syntax, semantics, signifier, signified, natural logic, syntactic
syncretism.

103
 Schema semantico-sintactică a verbului a arde
Elena CONSTANTINOVICI
Institutul de Filologie al AŞM

chema semantico-sintactică matricială a unui verb cuprinde vecinătăţile

S actanţiale cu matricea de roluri tematice obligatorii, caracteristice pentru
relaţiile actanţiale, circumstanţiale sau predicative ale verbului în cauză. Pentru
clasificarea semantico-sintactică a verbelor o importanţă mare o au restricţiile
sintactice şi semantico-sintactice impuse complementelor lor, „ceea ce duce la
organizări sintactice (grile sintactice) şi semantico-sintactice (grile de roluri
tematice) foarte diverse” (Dragomirescu 2010: 275). Descifrarea acestora pentru
fiecare verb în parte ar fi foarte utilă pentru ilustrarea rolului central pe care îl ocupă
verbul în limbă, acela „de distribuitor de funcţii sintactice şi de roluri tematice şi de
purtător al mărcilor de predicativitate” (GALR I 2005: 323).
Verbul a arde cuprinde tipare dintre cele mai variate. Fiind un verb
polisemantic, acesta se asociază cu o mare diversitate semantică, precum şi cu o
mare varietate a grilei de roluri tematice. Referitor la noţiunea de rol tematic, a se
vedea: Bărbuţă 2004: 32-38; Bogdanov 1977: 53-55; Manea 2001: 21-23;
Ungureanu 2005: 12-18. Pentru a dezvălui această diversitate, în cele ce urmează,
vom centra descrierea pe prezentarea verbului a arde în limitele modelului
sintagmatic specific, în constelaţia sensurilor pe care le exprimă şi a actanţilor pe
care îi comandă. Pentru a proba validitatea cercetării, sensurile vor fi ilustrate cu
exemple construite de autor, dar şi cu exemple excerptate din surse literare.
Din perspectiva modelului sintagmatic, verbul a arde înregistrează sensuri
intranzitive, tranzitive-directe şi tranzitive-reflexive.
Ca verb intranzitiv, verbul a arde este matricial monovalent, fiind preponderent
un verb de stare sau de devenire, adică nonagentiv. Argumentul care apare în
poziţie de subiect este reprezentat, de obicei, de Temă, după caz, Forţă sau
Experimentator care pot fi realizate printr-un substantiv, de obicei, inanimat, dar
poate fi şi animat în sensurile derivate. Astfel, sensurile intranzitive ale verbului în
cauză sînt:
1. A fi aprins.
[+ Temă + Stare // Locativ] ● Sb. (inanimat) // C. loc
Focul arde. Flacăra lumînării ardea pîlpîind. ♦ Scăpase ţigara pe mochetă şi o
privea cum arde, incapabil să facă un gest (Rodica Ojog Braşoveanu, Plan
diabolic). Acolo arde un foc pîrîitor de vreascuri şi surcele, dînd fum albastru (Ionel
Teodoreanu, Bunicii). Afară ninge liniştit, în casă arde focul! ... (George Coşbuc). E
frumos, cînd arde focul în şemineu (Matei Vişniec, Sexul femeii – cîmp de luptă în
războiul din Bosnia).

104
 2. A mistui, a distruge, a consuma prin foc.
[+ Temă (obiecte inflamabile) + Stare] ● Sb. (inanimat)
Pădurea arde. Lemnele uscate ard repede. ♦ Cînd arde moara, şi şoarecii se
prăpădesc (Dicţionar de proverbe). Recent a avut loc o dispută foarte serioasă în
legătură cu dreptul unui cetăţean american de a arde steagul american în public
(Mircea Cărtărescu, Pururi tînăr).
3. A răspîndi lumină; A se consuma dînd lumină; p. ext. a lumina; (Fig.) A luci,
a străluci.
[+ Sursă (obiecte care răspîndesc lumină) + Stare // Locativ] ● Sb. (inanimat) //
C. loc. pe, la, în, sub.
În casă ardeau toate becurile. Lampa arde. Lumînarea arde. Stelele ard pe cer
ca nişte luminiţe albastre. ♦ Mai jos de icoane arde candela (Barbu Delavrancea,
Între vis şi viaţă). Arde numai o lampă cu glob albastru de porţelan cu medalioane
de trandafiri (Ionel Teodoreanu, În casa bunicilor). Arde candela pe masă, cu o
palidă lumină, / Şi bolnavele ei raze întunericu-1 pătrund (George Topîrceanu).
Dorm umbre negre prin unghere, Pe masă arde o fãclie (George Bacovia, Plumb).
Sub icoana afumată a unui sfînt cu comănac / Arde-n candelă-o lumină cît un
sîmbure de mac (Mihai Eminescu, Călin, file din poveste) (Fig.). Şi azi, la
batrîneţile noastre, arde în noi aceasta prietenie (Atanasie Brezescu, Lacrimi şi
sînge). (Fig.) Toată poezia mea de dragoste / E o imensa vatră de cenuşă / La
temelia unui rug / Ce arde încă (Adrian Păunescu, Poezii).
4. A emana radiaţii calorice; a răspîndi căldură mare; a dogori; a fi fierbinte.
[+ Forţă (surse de căldură) + Stare] ● Sb. (inanimat)
Soarele arde tare la amiază. ♦ Apa mai curge pe geamuri, dar pe alocuri sticla
începe să se usuce, fiindcă dincolo de norii scămoşi (…) soarele arde cu o putere
nouă (George Bălăiţă, Lumea în două zile). Şi soarele arde ca focul, dar altfel
(Victor Kernbach, Luntrea sublimă). Cînd arde soarele de mai, / Cînd vîntul iernii
geme, / Măreţul brad pe naltul plai / Stă verde-n orice vreme (Bogdan Petriceicu
Hasdeu, Muntele şi valea).
4. a. A se bronza tare.
[+ Experimentator + Stare + Locativ] ● Sb. (animat); C. loc.
S-a ars pe spate stînd prea mult la soare.
5. A se înroşi tare (din cauza unei stări emotive)
a) [+ Experimentator + Stare + Cauzativ] ● Sb. (animat) C. cz. de.
Ana ardea de ruşine. ♦ Puiu simţea că trebuie să fie feciorul care arde de
curiozitate (Liviu Rebreanu, Ciuleandra).
b) [Temă (faţă, obraji, piele, inimă) + Stare + Experimentator + Cauzativ] ● Sb.
(inanimat); C. ind. D./D. pos. + C. cz.
Anei îi ard obrajii de ruşine ♦ Simţeam că-mi arde toată pielea de ruşine
(Mircea Cărtărescu, Orbitor). Văleu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă,
că-mi arde inima-n mine! (Ion Creangă).

105
 5.a. Fam. A avea febră.
a) [+ Experimentator + Stare] ● Sb. (uman)
Copilul arde.
b) [+ Tema (frunte, corp) + Stare] Sb. (inanimat); C. ind. D. pos.
Fruntea copilului arde. Copilul are febră, îi arde fruntea.
6. (Fig.) A fi mistuit de focul patimii.
[+ Experimentator/Temă (suflet, inimă, făptură) + Stare + Cauzativ] ● Sb.
(uman); D. pos.; C. cz. de
Copilul arde de nerăbdare // de curiozitate să vadă cadourile. Ard de dorul
casei părinteşti. Îmi arde inima de dorul tău. ♦ Alteori, mi-a atras atenţia că femeile
fac adesea greşeala de a da bărbaţilor mai mult decît pot să primească, dar că ea nu
putea arde cu o flacără mică şi liniştită (Octavian Paler, Deşertul pentru totdeauna).
Tot acest complicat topos al lumii în flăcări pentru a dovedi că sufletul arde în
văpaia dragostei … (Eugen Simion, Scriitorii români de azi). Se întorsese cu un plic
în mînă, desfigurat, dînd senzaţia că întreaga lui făptură arde, că-i gata să se
prăbuşească … (Rodica Ojog Braşoveanu, Grasă şi proastă). E inima mea tristă, ce
n-are mîngîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit (Mihai Eminescu,
Luceafărul) … toată fiinţa lui arde de dorul de a avea pămînt mult, cît mai mult ...
(Liviu Rebreanu, Ion).
7. A-şi pierde calităţile, expunîndu-se prea mult acţiunii focului.
[+ Temă (mîncăruri) + Stare + Locativ] ● Sb. (inanimat) // C. loc.
Plăcintele au ars în cuptor, pînă cînd a revenit mama. ♦ Apoi o văzu zăcînd
lată şi fără simţire pe pardoseala din bucătărie (…) în timp ce ultima clătită arde în
tigaie şi se face scrum, răspîndind un fum înecăcios (Petru Cimpoeşu, Cuviosul
Simion Liftnicul).
8. (în constr. unipers. A avea chef de ceva (folosit frecvent la forma negativă).
[+ Stare + Experimentator + Obiect (abstract)] ● Sb (zero); C. ind. D.; C. ind.
de // supin. Lui Ion îi arde de glume. Nu-i arde de cîntat // de citit // de învăţat. Lui
Paul nu-i arde să se distreze acum. ♦ Te caută moartea pe-acasă şi ţie îţi arde de
democraţie (Dan Lungu, Nuntă la parter). – Hai, dom'le, lăsaţi gluma, că nu-mi
arde de rîs aşa de dimineaţă! (Grigore Băjenaru, Cişmigiu & Comp.). Mie însă
nu-mi arde acum de poveşti electorale cu intrări în NATO, în UE sau cu specialişti
inimaginabil de mulţi! Nu-mi arde nici de înflorituri, nici de poveşti cu americani
prietenoşi! (Dan Chertes, Floarea tăcerii).
După cum se poate observa din materialul de fapte care ilustrează ocurenţele
intranzitive ale verbului a arde, modelul matricial este probat de sensurile 1, 2, 3, şi
4, care demonstrează că verbul a arde este monovalent, deschizînd doar o poziţie
obligatorie, cea a actantului cu rol de Temă, Sursă sau Forţă care la nivel referenţial
este reprezentată de referenţi din sfera semantică inanimat, precum, flacără, foc,
fitil, hîrtie, ţigară, lampă, pădure, moară, casă, sat, închisoare, steag şi alte obiecte
inflamabile. Nu este exclus să apară şi un participant animat în schema sensului 2,

106
şi anume cînd apar situaţii de distrugere prin foc a unor animale sau oameni.
Actantul cu rol de Locativ, indicînd locul procesului şi care este în majoritatea
cazurilor obligatoriu, apare în schema sensul 1, 3, 4a şi 7: în casă, în şemineu,
acolo, pe spate, pe mîini, pe faţă, în cuptor, în tigaie etc. Cu sensul 2, verbul
apelează mai rar la un actant cu rol de Locativ. O situaţie expresă este cea din
exemplul excerptat din opera lui Mircea Cărtărescu, unde se indică locul arderii (în
public). Sensurile 5 şi 6 se îndepărtează de modelul matricial monovalent, pentru că
sînt bivalente. Actantul care ocupă poziţia de subiect este Experimentator (tiparul
a), sau Temă (tiparul b), în ultimul caz, cu specificare sintactică a posesiei. Posesia
este exprimată fie printr-un complement indirect în dativ, fie printr-un dativ
posesiv. Este reprezentat la nivel referenţial printr-un referent uman sau parte a
corpului uman. Cel de-al doilea actant obligatoriu este cel cu rol de Cauzativ,
exprimînd cauza: ruşine, dor, dorinţă, durere. Uneori acest actant poate rămîne
neexprimat, păstrîndu-şi totuşi locul matricial, el putînd fi uşor reconstituit. Astfel,
în exemplul excerptat din opera lui Ion Creangă: Văleu, cumătră, talpele mele! Mă
rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine! cauzativul (de durere) există în structura
de adîncime şi de aceea se subînţelege. Un tratament aparte necesită sensul 8. În
lipsa actantului folosit pe poziţie de subiect, verbul are un tipar unipersonal, dar
bivalent, realizat de un actant cu rol de Experimentator (construit sintactic printr-un
complement indirect în dativ) şi de un actant cu rol de Temă (construit printr-un
complement indirect prepoziţional sau prin supin). Tema în acest tipar este un
actant obligatoriu. În aceste ocurenţe, după cum se poate observa, verbul se
foloseşte preponderent la prezent. Explicaţia ar fi că a arde este un verb durativ.
Folosit la unul din timpurile trecute, *Lui Ion i-a ars. *Nu mi-a ars. *Nu-i arse etc.,
şi fără actantul Temă, construcţia este mai puţin firească pentru limba română. Nu
sînt atestate în sursele literare consultate sensurile 4a cu un tipar matricial şi 5a cu
două tipare matriciale. Aceste sensuri, deşi descrise în dicţionare fără nicio
menţiune, sînt totuşi derivate, figurate într-un fel. De aceea ele sînt caracteristice
mai mult limbajului familiar.
Ca verb tranzitiv-direct verbul a arde este un verb de acţiune, bivalent, agentiv,
cerînd un actant cu rol de Agent şi un altul cu rol de Pacient sau Obiect şi o paletă
semantică variată.
1. A da foc, a băga în foc.
[+ Agent + Acţiune + Obiect] ● Sb. (inanimat); C. d. (inanimat)
Iarna asta am ars toate lemnele.
2. A distruge prin foc; a preface în cenuşă.
[+ Agent + Acţiune + Obiect/Pacient] ● Sb. (uman/instrument); C.d. (inanimat/
uman); D. pos.
Ioana a ars scrisoarea, care îi aducea aminte de el. Acidul sulfuric i-a ars
haina. Fosta conducere a întreprinderii a ars toate documentele compromiţătoare.
♦ Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus, la mine (Mircea Eliade,
107
Maitreyi). El are lopata în mînă şi va curaţi aria sa şi va aduna grîul în jithiţă, iar
pleava o va arde cu foc nestins (Nicolae Breban, Bunavestire). … deşi Eliade va fi
mai tîrziu şi membru în comitetul care va arde acest „Regulament”. (Culegere,
Sebastian sub vremi). Dar eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi muri
fără a spune numele iubitului meu! (Vasile Alecsandri, Dridri). Arde-mă, frige-mă,
Pe-un cărbune pune-mă! (Vasile Alecsandri, Dridri). Arde-ţi bătrînii pe rug, ca să-ţi
rămînă din ei, inarticulat şi pătrunzător, doar parfumul (Gabriel Liiceanu, Tragicul).
2a. A face să-şi piardă calităţile, expunînd prea mult acţiunii focului.
[+ Agent + Acţiune + Obiect (mîncăruri) ● Sb. (uman); C. d. (inanimat)
Bucătăreasa a ars mîncarea.
3. A încinge, a încălzi tare (în procesul de fabricare)
[+ Agent + Acţiune + Obiect (obiecte de lut, de ceramică, cărămidă etc.) ● Sb.;
C.d.
Olarul arde oalele de lut în cuptor.
3a. A trece prin foc în vederea dezinfectării.
[+ Agent + Acţiune + Obiect (instrumente) ● Sb. (uman); C.d. (inanimat)
Bunica arde vîrful acului înainte de a-şi sparge un furuncul. ♦
3b. A cauteriza
[+ Agent + Acţiune + Obiect (ţesuturi bolnave) + Instrument] ● Sb. (uman);
C.d. (inanimat); C. instr.
Medicul arde o rană cu iod.
4. (Fig.; Fam.) A da o lovitură.
[+ Agent + Acţiune + Destinatar + Obiect (palmă, pumn, vargă, lovitură)/
Instrument/Pacient] ● Sb. (uman); C. ind. D; C. d./C. instr. cu.
I-a ars o palmă. A arde pe cineva (cu o vargă), ♦ Acuşi vă ard cîteva jordii
(Ion Creangă). Se scoală-n sfîrşit Mihaileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine
fusese „mişelul” şi-i arde lui Iorgu cu sete cîteva perechi de palme de-i strămută
căpriorii (Ion Luca Caragiale, O făclie de paşte). Nu-i lăsa, Petre, mergi şi arde-l pe
Bălan de mama-focului! (Ion Agîrbiceanu, Fefeleaga). Bădoiu îi arde o labă tandră
pe spinare (Rodica Ojog Braşoveanu, Poveste imorală).
5. (Fam.) A păcăli, a înşela.
[+ Agent + Acţiune + Pacient + Limitativ] ● Sb. (uman); C. d. (uman); C. rel. la.
Vînzătorul m-a ars la cîntar. ♦ La preţ arde-l, că nu ştie. (Eugen Barbu, Groapa)
6. A produce o senzaţie asemănătoare cu o arsură.
[+ Forţă + Acţiune + Pacient (uman, parte a corpului)] ● Sb.; C. d.
Gerul îi ardea faţa. ♦ Un vînt aspru ... ardea obrazurile (Mihail Sadoveanu).
Va muşca tocmai acolo unde arde frigul (Octavian Paler, Viaţa pe un peron).
Domnule, ce mă mai arde ghipsul ăsta! (Petru Cimpoieşu, Erou fără voie). Şi ochii
mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde ... (Mihai Eminescu, Luceafărul). Din veci
mă arde-acelaşi gînd: să fii pămînt – şi totuşi să luceşti ca stea! (Lucian Blaga,
Paşii profetului). Parcă numele de Marţian l-ar arde! exageră intenţionat Mănescu

108
(Rodica Ojog Braşoveanu, Necunoscuta din frigider). Dorul mă arde ca focul şi
viaţa în mine se stînge … (Nicolae Gane, Stejarul din Borzeşti). Acesta este visul
care frămîntă închipuirea lui! Acesta este dorul care îi arde sufletul! (Vasile
Alecsandri, Muntele de foc).
7. A face să suporte o durere fizică (atingînd de foc sau de ceva fierbinte);
a frige.
[+ Agent + Acţiune + Pacient (fiinţe sau părţi ale corpului lor) + Instrument]
● Sb. (uman); C. d. (uman); D. pos. C. instr. cu.
M-ai ars cu ţigara. Ana şi-a ars părul cu placa ceramică. ♦ Paul l-a ars pe
fratele său (la mînă) cu ţigara. Ea îl prinde, şi cu sabia îl taie; cu vînturătoarea îl
vîntură; cu focul îl arde; cu moara îl macină; în cîmpii îl împrăştie şi păsările îl
mănîncă (Mircea Eliade, Istoria credinţelor). – Ah! ce foc simt că mă arde, strigă
bolnavul, apucîndu-se cu mîinile de pîntece (Costache Negruzzi, Negru pe alb).
8. A bronza, a pîrli.
[+ Instrument (soare, raze ultraviolete) + Acţiune + Pacient] ● Sb. (inanimat);
C. d. (uman)
M-a ars soarele. ♦ Mă arde soarele prea rău (Ştefan Bănulescu, Iarna
bărbaţilor) … eu zic să-ţi pui pălăria în cap, că te arde soarele (Pădureanca). Avea
... o pieliţă nearsă de vînturi şi soare (Mihail Sadoveanu).
Modelul matricial bivalent este probat de toate sensurile tranzitive ale verbului
a arde. Actantul în poziţie de subiect este reprezentat de rolurile: Agent (sensurile
1-5,7) Forţă, (sensul 6), Instrument (sensul 8). Actantul cerut pentru poziţia de
complement direct este reprezentat de rolurile: Obiect (sensurile 1-4), Pacient
(sensurile 5-8). Este posibilă alternarea rolurilor Obiect/Pacient în această poziţie.
Astfel, în cadrul sensului 2 se actualizează ambele roluri: Obiect: Fosta conducere a
întreprinderii a ars toate documentele compromiţătoare şi Pacient: Arde-ţi bătrînii
pe rug, ca să-ţi rămînă din ei, inarticulat şi pătrunzător, doar parfumul (Gabriel
Liiceanu, Tragicul). Cu sensurile 4, 5, 7, verbul este trivalent. Actantul al treilea
este reprezentat de rolurile: Destinatar (sensul 4), Limitativ (sensul 5) şi Instrument
(sensul 7), iar sintactic ocupă poziţia de complement indirect în dativ, complement
de relaţie şi complement instrumental. La nivel referenţial, verbul îşi alege actanţii
din sferele animat şi inanimat.
Ca verb tranzitiv-reflexiv, verbul a arde se clasifică în clasa verbelor de stare,
se actualizează în cadrul modelelor bivalent/trivalent şi are 3 sensuri:
1. A suferi o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte
fierbinte; a (se) frige. [+ Experimentator + Stare + Locativ + Instrument]
● Sb. (uman); C. rel. la; C. instr. cu.
M-am ars la mînă cu fierul de călcat. Am pus mîna pe un cărbune aprins şi
m-am ars. (Scriban) Mama s-a ars (la mînă) cu ţigara. Maria s-a ars cu ceai // cu
ciorbă. ♦ Buna, acum vreo 10 min. m-am ars foarte tare cu ulei încins şi mă ustură
de nu mai pot, cu ce să dau să nu mă mai usture? (http://www.tpu.ro/sanatate/)

109
(Fig.) Femeile nu o vedeau decît cu grozăvie, iar bărbaţii urmau a se arde la flacăra
ochilor săi, ca fluturii de noapte la para lumînării (Mihail Kogălniceanu, Scrieri
literare, sociale şi istorice).
2. (Fam.) A se păcăli, a se înşela; (Fig.) A suferi un eşec; a rămîne păgubaş.
[+ Experimentator + Stare + Instrument] ● Sb. (uman); C. instr.
M-am ars cumpărînd această marfă (Scriban). Am crezut, şi m-am ars din nou.
M-am săturat să sufăr mereu (http://sfaturi.eva.ro/61179.html). M-am ars, cu
iubirea ta ... Jur că nu te pot ierta ... (http://musicmix.rol.ro/versuri/muzica/31609/
emanuel-nutepotierta/).
3. A se bronza peste măsură.
[+ Experimentator + Stare + Locativ] ● Sb. (uman); C. loc.
S-a ars la soare. S-a ars pe spate.
În ocurenţele sale tranzitiv-reflexive, verbul a arde este un verb de stare. Toate
sensurile selectează în poziţia de subiect un actant cu rol de Experimentator.
Valenţa de dreapta este ocupată de actanţi cu rol de Locativ şi Instrument.
Din cele relatate pînă aici rezultă că verbul a arde, fiind polisemantic, are o
gamă largă de ocurenţe ce îi actualizează schema semantico-sintactică. Matricea de
roluri tematice ale verbului în cauză vizează doar relaţiile actanţiale şi pe cele
circumstanţiale. Relaţiile predicative nu sînt caracteristice pentru verbul a arde. Din
perspectiva modelului sintagmatic, verbul a arde înregistrează sensuri intranzitive,
transitive-directe şi tranzitive-reflexive. Avînd, după cum se poate observa din cele
menţionate supra, tipare dintre cele mai variate, verbul dat înregistrează o mare
diversitate semantică, precum şi o mare varietate de roluri tematice.

Bibliografie
Bărbuţă, Ion, Modele semantico-sintactice ale enunţurilor în limba română, în Buletinul
Institutului de Lingvistică, 2004, nr. 2, p. 32-38.
Dragomirescu, Adina, Nedelcu, Isabela Nicolae, Alexandru, Pană Dindelegan, Gabriela,
Rădulescu, Sala Marina, Zafiu, Rodica, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2010.
Gramatica limbii române (GALR), vol. I, Cuvîntul, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2005.
Manea, Dana, Structura semantico-sintactică a verbului românesc: verbele psihologice,
Bucureşti, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2001.
Ungureanu, Violeta, Clasificarea verbelor tranzitive de acţiune după funcţiile semantice ale
argumentelor, în Buletinul Institutului de Lingvistică, 2005, nr. 3, p. 12-18.
Богданов, В. В., Семантико-синтаксическая организация предложения, Ленинград,
Издательство Ленинградского Университета, 1977.

The Semantic-Syntactic Schema of the Verb to Burn

Summary: The semantic-syntactic schema of a verb includes actantial neighborhoods with
the matrix of obligatory thematic roles, characteristic for the actantial, circumstantial
or predicative relations of the respective verb. Its deciphering for each verb would be
very useful for illustrating the central role of the verb in language. The verb to burn, as

110
 a polysemantic one, is associated with a great semantic diversity, as well as with a
great variety of the thematic roles schema. In the paper, an attempt is made to
uncover this diversity, focusing the description on presenting the verb to burn in the
limits of the specific syntagmatic model, in the constellation of meaning it expresses
and the actants it commands.
Key-words: actantial, circumstantial, predicative relations, lexical meaning, actantial
model, matrix schema of thematic roles, syntagmatic model.

111
 Actualizarea elementelor stabile de limbaj în partiturile verbale
Petru DERESCU
Institutul de Filologie al AŞM

I. Preliminarii
Pentru textele cercetate din culegerea „Jurnal săptămînal la Europa Liberă”1
propunem denumirea „partitură verbală” din următoarele considerente:
 fiecare text reflectă o secvenţă dintr-o discontinuitate ontică;
 fiecare text este şi scris, dar şi prezentat vocal.
Or, analiza mai multor definiţii ale „partiturii” relevă tocmai aceste
particularităţi în sens terminologic muzical, precum se poate observa din
următoarele cîteva definiţii lexicografice2.
Utilizăm în materialul prezentat enunţul „expresii stabile de cuvinte”,
înţelegînd prin aceasta frazeologismele, expresiile idiomatice şi cele paremiologice,
secvenţe din texte cunoscute de întreaga colectivitate. Cercetarea lor sincretică este
specifică mai multor cercetători. Astfel, Ariadna Ştefănescu înţelege prin „frazem”
„expresii idiomatice, cvasi-frazeologisme, cuvinte compuse, colocaţii fixe, clişee,
proverbe, maxime, zicale, vocabule (livreşti), versuri celebre, fragmente de cîntece,
titluri de cărţi sau de filme, sloganuri publicitare, astăzi mai nou, texte din logo-uri,
formule conversaţionale cu rol de structurare a discursului sau a comunicării directe
neplanificate, unele dintre ele fiind cele specifice sărbătorilor, altele replici figées
de deschidere, de continuare, de închidere etc. a unui dialog” (http://ebooks.
unibuc.ro/filologie/dindelegan/50.pdf). Cercetătorul Gh. Colţun menţionează în
acest sens următoarele: „Am inclus în lucrare şi proverbe, unităţile paremiologice
apropiindu-se de cele frazeologice” (Colţun 2000: 4).
Filiaţia funcţională dintre toate aceste elemente constă, în opinia noastră, şi în
faptul că acestea servesc drept un liant dintre sfera subiectivă propriu-zisă a
individului vorbitor şi sfera generală a poporului. Pentru operaţionalizare am
sistematizat materialul cercetat în două categorii: expresii frazeologice stabile,
expresii paremiologice, referiri la texte literare, culturale etc.
II. Premisele cercetării noastre sînt următoarele:
 teza savantului german W. Humboldt despre limbă ca cerc intermediar
dintre naţiuni şi lumea înconjurătoare: „Fiecare limbă trasează în jurul naţiunii care
o vorbeşte un cerc” (http://www.romlit.ro/despre_imaginaie);
 teza lingvistului S. Puşcariu despre limba individuală şi gramatica
individuală a vorbitorului: „Fiecare individ grăitor are un fel de gramatică a sa, în
care materialul lingvistic este orînduit în categorii, mai bine sau mai puţin bine,

1
„Jurnal săptămînal la Europa Liberă”, Chişinău, Editura ARC, 2006.
2
A se vedea: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/50.pdf/

112
după cum aptitudinile sale de organizator sînt mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Necesităţi de ordin social ne fac să căutăm necurmat să punem de acord această
gramatică individuală cu gramaticile semenilor noştri, încît se naşte un fel de
gramatică colectivă, a cărei palidă imagine o găsim în gramaticile scrise de filologi”
(Puşcariu 1974: 330).
Limbajul unui popor este alcătuit dintr-o totalitate de cercuri individuale ale
purtătorilor acestei limbi:

Des.1. Corelaţia dintre limbajele individuale şi limbajul general

Fiind proiecţii ale sistemului funcţional-dinamic al limbii, fiecare dintre
cercurile vorbitorilor se caracterizează prin mai multe nivele compartimentale.
Considerăm raţional, în acest sens, a reprezenta schematic partitura verbală a unei
persoane drept o totalitate de cercuri concentrice, pornindu-se de la nucleul –
specificul de limbaj „intern”, monologat al persoanei, după care urmează alte
cercuri, mai extinse, orientate spre comunicarea externă:

A B C
Des. 2. Stratificarea limbajelor individuale
Reiese cu evidenţă faptul că diferiţi vorbitori vor utiliza în grad diferit elemente
din limbajul comun, în genere, iar în particular – din arsenalul de expresii mai mult
sau mai puţin osificate. Fiecare dintre aceste cercuri se caracterizează prin trăsături
specifice; ne interesează, în primul rînd, elementele lexicale specifice cercului-liant.
Acestea, în opinia noastră, sînt elementele stabile de limbaj; ele se concentrează în
ceea ce numeşte cercetătoarea L. Bortă „centre emoţional-expresive” ale textului.
Referindu-se la textul artistic, cercetătoarea afirmă: „Particularitatea distinctivă a
manierei creatoare a scriitorului [Ion Druţă – P.D.] constă în trierea îmbinărilor
verbale stabile dintre cele mai expresive şi crearea contextelor surprinzătoare de
utilizare a cuvintelor, cînd acestea devin centre emoţional-expresive ale discursului
artistic” (Бортэ 2008: 388).
Prin analogie cu aceste „centre emoţional-expresive” credem că am putea folosi
şi termenul „centre tematico-denotative”, acestea consemnînd nucleele
comunicative caracteristice primului dintre cercurile limbajului individual.

113
 Pe de altă parte, elementele verbale stabile la care ne referim dispun de o
pronunţată funcţie caracterologică. În această ordine de idei, cercetătorul
Iu. Apresean distinge mai multe aspecte ale comunicării, precum: atitudinea
vorbitorului faţă de realitate, faţă de conţinutul comunicării, faţă de adresat etc.
(Апресян 1995: 136-144).
Considerînd relevante aceste şi alte aspecte (precum ar fi şi „autoportretul
verbal spontan” (ibidem: 141), ne propunem să identificăm în cele ce urmează
modalităţile de actualizare de către vorbitori a elementelor stabile de limbaj în
comunicarea cotidiană. Vom specifica faptul că textele inserate în culegerea „Jurnal
săptămînal la Europa Liberă” constituie în fond, monologuri, orientate spre
comunicare publică. Cercetarea noastră se înscrie în perspectiva descrisă de
S. Puşcariu referitoare la tendinţa vorbitorilor de a-şi îmbogăţi permanent „capitalul
moştenit de la părinţi şi mărit prin achiziţii proprii” (prin contactul cu semenii, prin
şcoală şi prin lectură). Această continuă înmagazinare de material nou, constată în
continuare lingvistul, „ar deveni cu timpul inutilă şi împovărătoare, dacă mintea
noastră n-ar fi în stare să-l gospodărească, prin exercitarea mnemotehnicii, prin
asociaţii de idei dintre cele mai rafinate, prin abstracţiuni şi sinteze din cele mai
ingenioase, astfel ca să poată fi utilizat uşor, repede şi în orice moment cînd avem
nevoie de el” (Puşcariu 1974: 330).
III. Analiza partiturilor verbale ale textelor din „Jurnalul săptămînal la
Europa Liberă” arată următoarele:
În cele 54 de texte se atestă doar 2 expresii frazeologice utilizate pentru
determinarea statică a unei situaţii: Nici o ştire nu e mai grozavă ca cea de afară:
-25oC! Iarna ne-a pus pistolul la tîmple (Jurnal... 2006: 42); Stau mai mult timp
prin bibliotecă şi studiez toate actele juridice pentru a şti cui şi cum să mă adresez
pentru a fi despăgubită. E greu de tot, pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii (ibidem:
158).
Cele 15 îmbinări stabile de cuvinte sînt utilizate în texte în mai multe feluri din
punctul de vedere al formei şi conţinutului. Cele mai numeroase sînt utilizate în
forma lor fixă, reflectînd anumite stări ale vorbitorilor: E o muncă grea, dar, pe
lîngă cîştigul de conferenţiar universitar, de şef al catedrei de filologie, mai pică o
capică (ibidem: 127); Deşi am fost mare mahăr, s-ar zice aşa de la o parte, şi în
parlament cînd am fost consilierul lui Lucinschi şi pe urmă consilierul lui Moţpan
(ibidem: 127); Copii sînt din rai şi nu trebuie să uităm acest lucru (ibidem: 81).
O altă varietate de uz a îmbinărilor verbale de acest tip este cea cu referire la un
anume autor, apropiat vorbitorului: Am auzit odată, de la un necunoscut, că
Dumnezeu face baie în lacrimile noastre (ibidem: 92).
O altă categorie, mai restrînsă, de asemenea îmbinări sînt utilizate prin
extinderea configuraţiei semantice. Astfel, structura-tip a îmbinării a se afla între …
(a fi între ciocan şi nicovală, de exemplu) au constituit matricea structurală a
următorului enunţ: Pe atunci, precum îmi povestea o altă actriţă, jucau în fosta

114
sinagogă, actualul teatru „Cehov”, amplasat în clădirea dezafectată a sinagogii
centrale şi locuiau într-un cămin improvizat în fosta casă de toleranţă, unde se mai
păstrau celebrele paturi cu clopoţei. „Unde lucrezi?” era întrebată tînăra actriţă.
Şi ea răspundea: „La sinagogă”. Apoi venea întrebarea: „Da unde stai?” Şi ea
răspundea, un puc şifonată: „La bordel”. E, de fapt, un stigmat, un semn distinctiv
al teatrului din Republica Moldova, să penduleze între sinagogă şi bordel, între
sfinţenie şi păcat (ibidem: 135).
Vorbitorii au utilizat 17 referiri la texte literare, cîntece, opere de artă;
actualizarea contextuală a acestora este foarte variată, după cum se poate observa
din cele ce urmează.
Multe texte sînt folosite ca fon perceptiv al situaţiilor concrete: Alergătură
multă, remunerare puţină, vorba lui Caragiale.
Alte expresii sînt utilizate drept un ecou semantic: Cu certitudine că nu ea a
compus textul. Care vine, cred, din aceleaşi „Amintiri din copilărie” ale lui Pavel
Stratan (ibidem: 139); Acum, cînd am ajuns şi eu la vîrsta ei (a mamei) rostesc
mereu în gînd versurile: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe
freamătul de frunze la tine tu mă chemi …” (ibidem: 66).
Nu arareori referirile textuale servesc drept imbolduri ale acţiunilor
semnatarilor textelor respective; la rîndul lor, aceste imbolduri au intensitate diferită
în dependenţă de context şi autor. Astfel, această referire poate servi ca un popas în
activitatea cotidiană: Ca să mă răzbun pe o săptămînă de muncă seara m-am dus la
teatru. La Naţionalul „Eminescu” s-a jucat Henric al IV-lea de Pirandello. Mai
bine nu mă duceam. În scenă, am văzut aproape aceeaşi realitate pe care o văd în
fiecare zi în stradă. Henric a fost excepţional. E talentat totuşi acest Andrei
Sochircă (ibidem: 70); Am anulat tradiţionala şedinţă de vineri a redacţiei. Cînd a
venit ora şedinţei, brusc, mi-au răsărit în memorie versurile cîntate de Tudor
Gheorghe: „Au înnebunit salcîmii / Şi tu vrei să fiu cuminte?” (ibidem: 71).
Alteori însă o asemenea referire îndeplineşte funcţia de catalizator al activităţii
verbale de o anume orientare: Am terminat de citit Jurnalul fericirii al lui Nicolae
Steinhard şi ... mi-e să încep să scriu jurnalul nefericirii mele … (ibidem: 145).
Se întîlnesc, în paginile cărţii, şi pasaje în care autorii demonstrează capacităţi
de creare a atmosferei din cîteva texte la care se face referire; pentru exemplificare
aducem următorul exemplu: Pe drumuri polei. Un soare cu dinţi ne aminteşte că
există şi o primăvară pe undeva, dar care nu-şi face încă planuri pentru noi.
Topîrceanu are o strofă mai puţin mediatizată pe timpul lui Ceauşescu, strofă care
capătă acum o stridentă actualitate: „Doamne. Tu te ţii de glume / Nu ne vezi
mizeria? / Şi de ce trimiţi pe lume / Geruri ca-n Siberia?”. Ca de altfel şi renumitul
adagiu din Balada popii din Rudeni: „Frig, părinte? – Straşnic frig!” (ibidem: 44)
Din aceleaşi intenţii stilistice, din „dorinţa firească a vorbitorului de a varia
exprimarea, de a o rafina” (Mladin 2008: 209) apar şi unele texte elaborate prin
suprapuneri de lexic, structură gramaticală şi înveliş sonor aparţinînd diferitor

115
limbi. Dacă pentru stilul publicistic, precum remarcă cercetătoarea A. Ştefănescu,
una dintre frecventele surse de ironie şi umor este comutarea de pe română pe codul
limbii engleze1 (http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/50.pdf/), printre textele
cercetate în Jurnalul săptămînal la Europa Liberă am detectat şi un text elaborat de
un vorbitor-reprezentant tipic al acestei generaţii; ne vom opri doar la un mic pasaj
reprezentativ: Aseară ne-a şi vizitat unchiul – pescuit, înot, udat castraveţii şi
roşiile, mama a adus un motănaş haios, dar încă nu i-a pus nume, fiind doar de
două zile al nost, oboseală maximă, DOORS.
Pasajul de mai sus este reprezentativ pentru maniera de a vorbi al unor
reprezentanţi ai generaţiei în creştere şi se caracterizează prin neglijarea
construcţiilor normative la niveluri diferite ale structurării limbii, utilizarea la
întîmplare a elementelor nucleare emotive, precum şi prin aglomerarea diferitor
elemente de limbaj.
O caracteristică a acestui tip de vorbire o găsim chiar în textul unui alt
participant care se referea, într-un alt context, la ciripitul unei păsări – al unei
coţofene: Sînt aproape sigură că, dacă o să reuşesc să mă conving că această
coţofană nu cîntă chiar atît de odios, ea-şi va schimba cuibul în altă parte, pentru
a-şi promova „arta” şi în alte curţi ale altor oameni, care încă nu s-au familiarizat
cu hitul ei rapp-absurd-post-mioritic (Jurnal... 2006: 121). Or, acest lucru ni se pare
admisibil în virtutea tezei lui S. Puşcariu despre vorbitor ca purtător al unei
gramatici individuale, deci şi al unui anume discernămînt: „nu trebuie să pierdem
din vedere că felul de a gîndi al lingvistului despre obiectul său, limba, nu se
apropie de exactitate decît atunci cînd este în esenţă sau în armonie cu felul în care
subiectul vorbitor îşi înţelege limba; acesta într-adevăr e obişnuit, ca şi savantul, să
analizeze; el posedă, ca şi savantul, un simţ gramatical foarte fin şi chiar un simţ
etimologic” (Puşcariu 1974: 326).
În concluzie, putem afirma că:
– partitura verbală reprezintă o unitate de cercuri concentrice realizate după
criteriul utilizării extensive a mijloacelor de limbaj;
– partitura verbală a vorbitorilor conţine şi o serie de elemente-liante ale
vorbitorului cu sfera verbală comună a vorbitorilor limbii respective;
– sferele periferice ale partiturii verbale reflectă afilierea comunitară, afiliaţia
socială a vorbitorului;
– în cele 54 de texte am depistat 21 de expresii frazeologice (dintre care 13
folosite textual şi decorativ, 4 – situaţional, 5 – integrate în discursul situaţional), 8
îmbinări stabile de cuvinte şi 5 creaţii auctoriale;

1
Cf. şi numele hibride de rubrici, în romgleză, adevărtizing vă spun vouă, dosarele
hardcore, interneţe fără bătrîneţe, dacă voi nu mă www, eu vă www.

116
 – expresiile frazeologice sînt utilizate în măsură redusă de către vorbitorii
limbii române contemporane în situaţii cotidiene, acest fapt fiind determinat, în
viziunea noastră, într-o mare măsură de fenomenul globalizării.

Bibliografie
Ciobanu, T. Ion, Evaluarea în procesul de învăţămînt militara; http://www.
armyacademy.ro/revista1/art_ciobanu2.html.
Colţun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Chişinău, Editura Arc, 2000.
Lavric, Sorin, Despre imaginaţie, în România literară, 2007, nr. 44; http://www.
romlit.ro/despre imaginaie.
Mladin, Constantin-Ioan, Consideraţii generale şi particulare asupra limbii române din
Republica Moldova, în Filologia modernă: realizări şi perspective în context
European, Chişinău, 2008, p. 209.
Puşcariu, Sextil, În jurul Dicţionarului limbii române (I), Articol introductiv, în Cercetări şi
studii, ediţie ingrijită de Dan Ilie, prefaţă de G. Istrate, Bucureşti, Editura Minerva,
1974.
Puşcariu, Sextil, Morfonemul şi economia limbii, în Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie
Dan, prefaţă de Gavril Istrate, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Slama-Cazacu, Tatiana, Cercetări asupra comunicării, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973.
Апресян, Ю. Д., Интегральное описание языка и системная лексикография, în
Избранные труды, Том II, Москва, Языки русской культуры, 1995, стр. 136-144 .
Апресян, Ю. Д., Образ человека по данным языка: попытка системного описания, în
Вопросы языкознания, 1995, №1, с. 37-67.
Бортэ, Лариса, Речевые проявления русского и румынского языков (концепция
С. Бережана), în Filologia modernă: realizări şi perspective în context european,
Chişinău, 2008.

Updating Stable Elements of Language in Verbal Composition Scores

Summary: This article deals with the issue of contextual update by the speakers of set
verbal elements being considered as emotional and expressive communicational
centers. We examine the use of idioms, literary and cultural references, fixed
expressions as well as the update of connotative valences of the language elements
by the text authors. Modes of functioning of these elements are distinguished, which
are representative for Romanian language usage tendencies nowadays.
Key-words: text, context, verbal composition, thematic and denotative centers, emotional
and expressive centers, update, correlation.

117
 Terminologia: de la practică socială la o ştiinţă interdisciplinară
Inga DRUŢĂ
Institutul de Filologie al AŞM
Gabriela ŞAGANEAN
Universitatea de Stat din Moldova

Diversificarea cercetării. Terminologia este o ştiinţă neunitară, cu direcţii

diverse de dezvoltare. Maria Teresa Cabré, încă la 1991, se întreba: Terminologie
sau terminologii? Disciplină lingvistică sau domeniu interdisciplinar? (Cabré 1991:
55-63). Şi alţi cercetători (Béjoint et alii 2000: 6) iau în discuţie dezvoltarea unor
terminologii de un alt tip, întrucît se remarcă, în ultimele două decenii, mai multe
tendinţe în cercetarea terminologică.
Terminologia, înainte de a fi un vocabular sau un obiect de studiu, este o
p r a c t i c ă s o c i a l ă . Astfel, de la satisfacerea unor necesităţi practice imediate –
elaborarea de dicţionare specializate şi bănci de date terminologice, echivalarea
unor concepte dintr-o limbă în alta ş.a. (activităţi iniţiate de fondatorul disciplinei,
Eugen Wüster, în anii ’30 ai secolului al XX-lea), terminologia evoluează pînă la o
ştiinţă autonomă, cu filiaţii faţă de lingvistică sau sociolingvistică (cf. Gaudin 2003:
7-8; Cabré 2007; Toma 2006: 68).
Aşa cum terminologia se axează pe studiul termenului din mai multe
perspective, în funcţie de abordare, se disting mai multe tipuri de terminologie
practicate de diverse şcoli de cercetare (europene sau americane).
În anii ’90 apar numeroase lucrări semnificative de terminologie, axate pe o
diversitate de subiecte şi abordări, iar din 2000 interesul pentru terminologie devine
tot mai evident, manifestîndu-se prin multitudinea de studii publicate (vezi
bibliografia), dar şi prin organizarea unor reuniuni ştiinţifice şi desfăşurarea unor
proiecte cu impact în mediul academic.
Dezvoltarea cercetărilor axate pe tratarea automată a terminologiilor într-o
lingvistică a corpusului implică o revizuire a postulatelor teoretice ale disciplinei:
„În viziunea wüsteriană, utilizarea termenilor în texte nu poate servi drept bază
pentru constituirea terminologiilor. Or, discursul, cu posibilităţile sale creatoare,
ameninţă fundamentele înseşi ale terminologiei” (Condamines 2005: 42).
Lingvistica bazată pe corpus este o noţiune utilizată în special de „comunitatea”
TAL (Traitement automatique des langues), care, oferind instrumente de cercetare
moderne, a conturat noi perspective pentru o lingvistică ce se sprijinea anterior pe
metode şi obiective clasice. Astfel, grupul de lucru constituit din Anne Condamines,
Didier Bourigault şi (iniţial) Gabriel Otman, realizînd proiectul de cercetare
„Terminologie et intelligence artificielle”, ajunge la concluzia că valorile
termenului pot fi revelate în mod obiectiv numai în interiorul unui discurs (şi nu sînt
fixate o dată pentru totdeauna în dicţionare sau în norme terminologice).

118
 Cercetările menţionate, la care se adaugă şi alte opinii similare (Bourigault et
alii 1999; Fréjaville 2002; L’Homme 2004), au constituit repere semnificative
pentru fundamentarea t e r m i n o l o g i e i t e x t u a l e , teorie ce părea de neconceput
pînă acum. „Munca terminografică se transformă tot mai mult într-o veritabilă
activitate descriptivă. Astăzi, corpusul ocupă un loc central în elaborarea proiectelor
de terminologie textuală şi, în plus, contribuie în acest mod la evoluţia
terminodidacticii prin resursele importante pe care le furnizează pentru asimilarea
limbilor străine (sintagme şi frazeologie, studiul limbajelor specializate, tipologia
textelor)” (Fréjaville 2002).
De ce lingvistica textuală (bazată pe corpus) reprezintă o speranţă pentru
practicile terminografice şi traductologice? Aplicarea lingvisticii corpusului este un
salt metodologic, în special în ceea ce priveşte extracţia automată şi semiautomată
de termeni şi contexte, în vederea unei analize realiste şi aprofundate a discursurilor
specializate şi a terminologiilor din care se constituie acestea. Tehnicile ce ţin de
corpus, avînd în centrul atenţiei textele specializate, reprezintă o miză imensă în
semantica textuală îndeosebi în ceea ce priveşte rolul terminologiilor şi modalităţile
de uzaj în interiorul discursului specializat.
Terminologia textuală revoluţionează concepţia clasică în esenţa ei din
perspectiva relaţiei limbă-gîndire, postulînd că procesul de desemnare sau de
„terminologizare” este simultan cu procesul de conceptualizare, nu ulterior acestuia
(Bourigault et alii 1999: 31) şi confirmînd astfel ideea unităţii dintre limbă şi
gîndire.
Astfel, s-ar părea că în terminologia modernă optica tradiţională şi cea nouă,
textuală, intră în contradicţie, punînd faţă în faţă postulate ce se exclud reciproc şi
aplicînd metode distincte de cercetare. Însă o analiză polivalentă a situaţiei enunţate
impune o concluzie firească: postulatele şi metodele diferă, întrucît diferă şi
obiectivele de cercetare, iar, drept urmare, se obţin şi rezultate diferite. Cercetarea
terminologică este condiţionată de mai mulţi factori:
(a) cine realizează cercetarea (specialist într-un domeniu de cunoaştere;
lingvist; lexicograf; terminolog; traducător; documentarist etc.)?
(b) cine este beneficiarul cercetării (specialiştii; nespecialiştii; traducătorii;
publicul larg)?
(c) care este finalitatea cercetării? (bancă de date; dicţionar specializat;
dicţionar general; lucrare prescriptivă de terminologie; standard de terminologie;
studiu descriptiv al unei terminologii; studiu dinamic al unei terminologii etc.)?
În funcţie de factorii enumeraţi şi de obiectivele urmărite, se impun metodele şi
perspectivele de cercetare: abordarea onomasiologică sau semasiologică;
perspectiva sincronică sau diacronică; apelarea la texte specializate, la inventare de
termeni standardizaţi sau la dicţionare generale şi la texte din mass-media;
tratamentul tradiţional sau automat/semiautomat al datelor; demersul prescriptiv sau
descriptiv; punctul de vedere cognitiv sau semantic (semantico-pragmatic) ş.a.

119
 De-a lungul ultimelor două decenii, mai mulţi cercetători au meditat la aceste
întrebări (Lerat 1995; Slodzian 1993, 1995, 2000; Rastier 1995, 2003; Béjoint et alii
2000; Temmerman 2000; Depecker 2002, 2005; Gaudin 1993, 2003; Cabré 1991,
1998, 2000, 2003, 2007; Condamines 2005; Briu 2011; Bidu-Vrănceanu 2007,
2010, 2011a, 2011b ş.a.). În urma dezbaterilor şi polemicilor în studii şi la reuniuni
ştiinţifice, unii autori au venit cu soluţii.
François Rastier delimitează terminologia practicată de/şi pentru specialiştii
dintr-un domeniu de cunoaştere (terminologia clasică sau propriu-zisă) de o
terminologie a nespecialiştilor (Rastier 1995: 62), iar Dardo de Vecchi
sugerează că numele de produse puse în circulaţie de întreprinderi se constituie într-
un pragmater minologie (Vecchi 2007: 51).
Pentru Maria Teresa Cabré, terminologia este o ştiinţă complexă,
interdisciplinară, care preia instrumente din lingvistică, documentare, ştiinţele
comunicării, informatică şi ştiinţele cognitive. Cercetătoarea din Barcelona a
analizat detaliat postulatele terminologiei wüsteriene în mai multe studii (Cabré
1998, 2000, 2003, 2007) şi, confruntîndu-le cu noile tendinţe, le-a dezvoltat în mod
creator din perspectiva cunoaşterii actuale şi a nivelului de cercetare modernă,
propunînd o variantă de „compromis”: teoria comunicativă a terminologi ei
(TCT). Referindu-se la teoria generală a terminologiei (TGT), elaborată de Eugen
Wüster şi Şcoala de la Viena, Maria Teresa Cabré menţionează că un demers
fundamentat pe date vizînd un dicţionar, cu atît mai mult un dicţionar a cărui
finalitate este standardizarea, va conduce inevitabil la următoarele concluzii:
(a) terminologia este sistematică şi biunivocă;
(b) termenii sînt perfect echivalenţi de la o limbă la alta;
(c) în interiorul unui domeniu, conceptele sînt precise şi universale,
denominaţiile lor pot fi descrise formal şi pot contribui la definirea unei
terminologii internaţionale.
Or, observînd datele terminologice în discurs, mediu în care sînt supuse
variaţiei în funcţie de registrele diverse de comunicare specializată, se poate
constata că acestea vor fi în mod evident mai puţin sistematice, deseori mai puţin
univoce sau universale decît cele vizate de Wüster. Cauza caracterului instabil este
explicabilă: „în discursul specializat oral şi scris, terminologia constituie un mijloc
expresiv şi comunicativ şi, conformîndu-se acestor doi factori, discursul este marcat
de redundanţă şi de variaţie conceptuală şi sinonimică. În plus, vom putea constata
numeroase abateri de la principiul echivalenţei perfecte între limbi. Exact aici, în
natura datelor observate, se situează punctul nevralgic al disensiunii” (ibidem).
În dorinţa de a construi o teorie a terminologiei care ar satisface noile tendinţe
şi orientări de cercetare, Maria Teresa Cabré a fundamentat, începînd cu 1996, o
concepţie teoretică ce încearcă să reconcilieze diferite puncte de vedere asupra
termenului: teoria comunicativă a terminologiei (TCT), reprezentînd o teorie
lingvistică a unităţilor terminologice cu o componentă cognitivă şi comunicativă

120
(descrisă iniţial în Cabré 2000, apoi în Cabré 2003, 2007). În general, TCT permite
integrarea unor concepţii diferite privind unitatea terminologică, care constituie
nucleul teoriei terminologice. În TCT, termenul este definit ca o entitate poliedrică;
altfel spus, el poate fi abordat prin diverse modalităţi. Pentru a explica varietatea
abordărilor posibile ale obiectului de studiu al terminologiei, cercetătoarea a propus
teoria intrărilor multiple (la théorie des portes/the theory of doors) (Cabré
2003, 2007). Una dintre modalităţi este cea lingvistică, combinînd aspecte
semantice şi pragmatice pentru a compatibiliza analiza cu teoria cunoaşterii şi a
comunicării.
Dintre principiile fundamentale ale teoriei comunicative a terminologiei,
evidenţiem cîteva:
 unităţile terminologice sînt poliedrice (avînd proprietăţi lingvistice,
cognitive şi sociocomunicative);
 unităţile terminologice pot fi abordate prin „intrări” diferite: lingvistica,
ştiinţele cognitive şi ştiinţele comunicării sociale;
 analiza lingvistică a unităţilor terminologice se bazează pe texte şi realizări
lingvistice orale şi scrise;
 termenii sînt unităţi denominative supuse variaţiei (polisemiei şi
sinonimiei);
 numai o teorie lingvistică cognitivă şi funcţională, care conţine, pe lîngă
componenta gramaticală, o componentă semantică şi una pragmatică, poate descrie
proprietăţile specifice ale unităţilor terminologice ţinînd cont de ceea ce au în
comun aceste unităţi cu alte unităţi lexicale, non-specializate (Cabré 2003, 2007).
Astfel, teoria comunicativă a terminologiei extinde limitele cercetării
terminologice, fundamentînd-o pe principii lingvistice. În acest demers integrativ,
valorile termenului se stabilesc în funcţie de contextul (discursul sau textul) în care
funcţionează acesta, un rol deosebit revenind semanticii şi pragmaticii.
François Gaudin propune o „contextualizare” sociologică şi praxematică a
terminologiei, depăşind perspectiva strict terminologică şi înfiinţînd astfel socio -
terminologia (vezi Gaudin 1993, 1996, 2003). Această orientare reprezintă un alt
mod de a face terminologie, lăsînd în urmă idealismul şi voluntarismul teoriei
generale a terminologiei. Meritul esenţial al socioterminologiei este perspectiva în
care termenii sînt studiaţi nu ca etichete ale conceptelor, ci ca semne lingvistice,
aflate în circulaţie socială. Gaudin reflectează despre terminologie sub trei aspecte.
Primul implică „dimensiunea socială şi se concretizează în preocupările de politică
lingvistică”, dar şi „vulgarizarea” (popularizarea) discursului specializat. Al doilea
aspect se referă la descrierea integrării termenilor în text, axată pe dimensiunea
semantică şi pe conceptele utilizate. Al treilea aspect sugerează că un studiu
lingvistic al terminologiei implică şi latura istorică, deoarece vocabularele ca
entităţi culturale nu pot fi cercetate fără a se ţine seama de faptul că istoria unor

121
nume, a sensurilor lor „este în acelaşi timp istoria ideilor noastre şi a manierelor
noastre de a le exprima” (Gaudin 2003: 16-17).
Socioterminologia este un curent realist, numit şi terminologie „e x t e r n ă ”
(Bidu-Vrănceanu 2007: 18-31). În acest tip de terminologie de interes larg, care se
încadrează în lingvistica aplicată, descrierea termenilor este predominant lingvistică
şi se pune accentul pe semantică (Lerat 1995; Cabré 1998; Béjoint et alii 2000;
Depecker 2002; Gaudin 2003). Sensul specializat este descris pe baza faptelor de
limbă care constituie texte de specializare medie sau mică (adoptîndu-se o
perspectivă descriptivă în defavoarea perspectivei prescriptive, normative a
terminologiei tradiţionale) (Cabré 1991: 58; Bidu-Vrănceanu 2010: 12). Acest tip
de terminologie se detaşează de terminologia specialiştilor, terminologia
propriu-zisă sau terminologia „internă” (Bidu-Vrănceanu 2007: 20-23; Bidu-
Vrănceanu 2010: 13). Terminologia „externă” vizează preponderent problemele
decodării şi utilizării sensului specializat la mai multe niveluri ale comunicării
(vezi: Béjoint et alii 2000; Depecker 2002; Gaudin 1993, 2003; Cabré 1991, 1998;
Bidu-Vrănceanu 2007, 2010 ş.a.) şi îşi propune „descrierea termenilor ca fapte
naturale” (nu convenţionale ca în terminologia „internă”), similar cu cuvintele
lexicului comun (Bidu-Vrănceanu 2010: 13). Este sugestiv în acest context titlul
unui studiu semnat de Paul Siblot: Une linguistique qui n'a plus peur du réel
(1990). Loïc Depecker consideră că integrarea terminologiei în lingvistică este „o
dezbatere deschisă”, întrucît este dificil de stabilit „dacă face parte din aceasta sau e
o disciplină aparte” (Depecker 2005: 6). Terminologia reprezintă astfel „o nouă
modalitate de analiză a limbilor” sau deschiderea de „noi piste pentru lingvistică”
(Briu 2011: 8-9).
Sintetizînd, putem conchide că astăzi se conturează două direcţii de evoluţie a
terminologiei: terminologia nor mati vă, preocupată de menţinerea specificului
fiecărei culturi în faţa invaziei de tehnologie modernă şi, implicit, de termeni
asociaţi acesteia, care vine în sprijinul specialiştilor din diferite domenii şi este
promovată de aceştia, şi terminologia descr iptiv-lingvistică, adresată
îndeosebi nespecialiştilor şi practicată de lingvişti, care are drept obiectiv analiza
sociolingvistică a unităţilor terminologice pentru facilitarea unei mai bune
cunoaşteri şi utilizări a acestora.
Obiective noi şi metode moderne de cercetare terminologică. Terminologia
„internă” are ca obiectiv principal adoptarea şi impunerea unor concepte ştiinţifice,
fiind conceptuală, sistematică sau cognitivă (Lerat 1995; Drăgan 2009;
Bidu-Vrănceanu 2007, 2010). Caracterul standardizat al terminologiei „interne”
determină caracterul ei internaţional. Pe de altă parte, necesitatea stabilirii
echivalentelor terminologice în diverse limbi naţionale a generat un subdomeniu,
numit terminologie amenajistă, care urmăreşte normarea lingvistică şi creativitatea
în interiorul unei limbi (Lerat 1995: 28; Cabré 1991: 57 ş.a.).

122
 Spre deosebire de abordarea normativ-onomasiologică a terminologiei
„interne”, terminologia „externă” adoptă un demers descriptiv-semasiologic,
propriu lingvisticii (Rastier 1995; Cabré 1998; Depecker 2002; Gaudin 2003 ş.a.),
întrucît se adresează în special vorbitorilor obişnuiţi. În acest tip de comunicare
contează nu numai emiţătorul, ci şi destinatarul şi canalul comunicării (cel mai
frecvent, mass-media) şi condiţiile de uzaj, în acest mod terminologia fiind corelată
cu semantica, lexicologia şi pragmatica (Cabré 1998: 66-67; Bidu-Vrănceanu 2010:
15). Astfel, metodele pe care se sprijină terminologia „externă” sînt analiza
paradigmatică şi analiza sintagmatică (Bidu-Vrănceanu 2007: 103-155).
Interpretarea faptelor prin intermediul acestor metode devine mai accesibilă
vorbitorilor, favorizînd „laicizarea” sau democratizarea cunoştinţelor (Rastier
1995), iar descrierea sensurilor specializate este corelată cu raportarea la
dicţionarele generale (vezi Bidu-Vrănceanu 2003; Bidu-Vrănceanu 2010).
În studiile privind structurarea terminologiilor trebuie ţinut cont de
complementaritatea surselor. Astfel, se vor consulta diverse surse: dicţionare
generale, dicţionare specializate, texte cu grad diferit de specializare, inclusiv din
mass-media.
În virtutea obiectivelor urmărite de terminologia normativă, aceasta nu se
interesa de sintagmatica termenilor. Astăzi, mai mulţi cercetători sînt preocupaţi de
posibilităţile şi funcţiile combinatorii ale termenilor. Unele lucrări au în centrul
atenţiei frazeologia de specialitate, altele descriu colocaţiile (sintagmatica)
termenilor. Deoarece analiza sintagmatică ţine seama de texte şi contexte
specializate, ea joacă un rol fundamental în terminologia „externă”
(cf. Bidu-Vrănceanu 2010: 17). Contextul lingvistic contribuie la descrierea
sensului specializat, relevă relaţia dintre anumite libertăţi şi restricţii în exprimarea
acestuia, denotă preferinţe de utilizare (existenţa unor sintagme fixe) în interiorul
unui domeniu şi în exteriorul lui etc.
Terminologia clasică are un caracter sincronic obligatoriu, fiind preocupată
numai de situaţia la zi, fapt motivat prin obiectivul de standardizare a termenilor în
vederea comunicării fără ambiguităţi între specialişti. Lucrările mai recente, din
ultimul deceniu, admit şi perspectiva diacronică (vezi Temmerman 2000; Depecker
2002; Bidu-Vrănceanu 2011b ş.a.) atunci cînd se urmăresc originea şi modul de
formare a termenilor, constituirea unor terminologii şi limbaje specializate în
decursul timpului, mobilitatea semantică a termenilor etc. În această ordine de idei,
se vorbeşte despre o terminologie dinamică , demers în care termenul poate fi
analizat din mai multe perspective (v. Béjoint et alii 2000: 13-14; Depecker 2002:
16-21; Desmet 2006: 23; Bidu-Vrănceanu 2007: 9, 20; Bidu-Vrănceanu 2010: 18)
şi în care se pune accentul pe interdependenţa dintre limbă, societate, cunoaştere şi
cultură.
Dacă terminologia „internă” este o teorie a termenului în condiţii ideale,
urmărind scopul de a standardiza, a norma şi a facilita comunicarea non-ambiguă

123
între specialiştii din acelaşi domeniu, terminologia „externă”, descriptivă, este o
teorie a termenului în condiţiile reale ale apariţiei în texte, de la cele strict
specializate la cele cu grad inferior de specializare, depăşindu-se limitele unui
anumit domeniu (cf. Rizea 2009: 16-17).
Prin urmare, tipul de terminologie practicat este determinat de scopul cercetării,
iar scopul final al cercetării terminologice, indiferent de tipul ei, este o comunicare
corectă şi eficientă.
Terminologia – o ştiinţă deschisă. Întrucît terminologia are în centrul atenţiei
studiul termenului sub diverse aspecte: conceptuale, normative şi lingvistice,
interdisciplinaritatea este coerentă cu principiile terminologiei. Interdisciplinaritatea
terminologiei cuprinde ştiinţe ale limbii (de la lexicologie, lexicografie şi semantică
la stilistica funcţională şi analiza discursului), dar şi ştiinţe matematice (statistică şi
procesarea datelor), sociologice şi psihologice. Terminologia intră în relaţie cu
logica, ontologia, informatica, teoria comunicării, teoria informaţiei, traductologia
ş.a., discipline care converg spre conturarea terminologiei ca ştiinţă
interdisciplinară.
În funcţie de tipul terminologiei practicate – clasică („internă”) sau „nouă”
(„externă”), se selectează şi disciplinele implicate. În virtutea obiectivelor vizate –
structurarea conceptuală a domeniilor, elaborarea dicţionarelor şi a băncilor de date
specializate, standardizarea, traducerea etc., terminologia tradiţională, „internă”,
este inseparabilă de logică, ontologie, teoria informaţiei, informatică. În socioter-
minologie sau în terminologia „externă” predomină relaţia cu ştiinţele lingvistice:
semantica, lexicografia, lingvistica textuală, sociolingvistica.
O conexiune deosebită există între terminologie şi traducere. Privită ca
activitate conexă, terminologia este frecvent considerată, în acelaşi timp, o activitate
necesar preliminară sau un subprodus al traducerii specializate. O bază
terminologică contribuie la calitatea şi omogenitatea unei traduceri. Un text
specializat este extrem de recurent din punct de vedere terminologic, de aceea
profesioniştii recurg la sisteme de traducere asistată, cu „memorie de traducere”.
Aceste aplicaţii asigură productivitatea activităţii de traducere prin echivalarea
automată în limba-ţintă a secvenţelor „recunoscute”, înregistrate deja în „memorie”.
În acelaşi timp, terminologia este un produs al traducerii, întrucît în procesul de
traducere foarte frecvent sînt creaţi noi termeni. După cum observă Roger T. Bell
(Bell 2000: 21), „astăzi comunicarea internaţională depinde în mod dramatic de
traducere”, iar întreaga discuţie asupra traducerii trebuie plasată „în contextul mai
larg al comunicării umane” (ibidem: 33).
Cronologia dezvoltării ştiinţelor şi a influenţelor suferite în diferite epoci
istorice se reflectă inclusiv în limbajul acestor ştiinţe şi în terminologia lor. Pentru a
descrie terminologiile în dinamica lor, ştiinţa complexă a terminologiei apelează la
instrumente din lingvistică.

124
 Rolul lingvisticii în terminologie se manifestă pregnant prin interpretarea
termenului ca „semn lingvistic (viu)” (Depecker 2002: 21) sau ca unitate lingvistică
(Briu 2011: 28). Studiul real, efectiv al termenilor în uzaj întreprins de terminologia
descriptiv-lingvistică obligă la relaţia dintre lexicul comun (LC) şi lexicul
specializat (LS), permiţînd descrierea lor din aceeaşi perspectivă şi cu aceleaşi
metode (Cabré 1991: 21, 31; Bidu-Vrănceanu 2007: 25-28), deoarece „lingvistica
poate contribui la caracterizarea individuală sau comparativă a unor terminologii,
pentru a le stabili atît specificul, cît şi problemele de interes general”
(Bidu-Vrănceanu 2010: 25).
Cercetările actuale promovează ideea că „terminologia este una dintre
multiplele manifestări ale vitalităţii unei limbi. Activităţile terminologice nu mai
urmăresc, ca obiectiv primordial, asigurarea univocităţii transferului de cunoştinţe
între specialişti, ci mai curînd relevă capacitatea limbii de a răspunde provocărilor
modernităţii fără intermediari” (Cabré 1991: 56-57).
Domeniu relativ nou în ştiinţele contemporane, terminologia îşi afirmă şi îşi
consolidează statutul prin deschiderea pe care o dovedeşte faţă de diverse ştiinţe-
surse metodologice. Termenul devine un obiect a cărui investigare „aduce beneficii
atît domeniilor ştiinţifice interesate de aproprierea unui limbaj riguros, cît şi
lingvisticii, prin relevarea unor aspecte inedite ale comunicării umane prin limbă”
(Toma 2006: 77-78). Aşadar, terminologia este o ştiinţă interdisciplinară deschisă,
care tinde tot mai mult spre o disciplină lingvistică, dar care se află încă în căutarea
identităţii sale.

Bibliografie
Béjoint, Henri, Thoiron, Philippe, Le sens en terminologie, Lyon, Presses Universitaires de
Lyon, 2000.
Bell, Roger T., Teoria şi practica traducerii, Iaşi, Polirom, 2000.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexicul specializat în mişcare. De la dicţionare la texte,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
Bidu-Vrănceanu, Angela (coord.), Terminologie şi terminologii, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2010.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Rolul lingvisticii în terminologie, în Terminology and translation
studies. Plurilingual terminology in the context of european intercultural dialogue
(coord. Doina Butiurcă, Inga Druţă, Attila Imre), Cluj-Napoca, Scientia, 2011a,
p. 21-36.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Diacronia în terminologie, în Lexic comun/Lexic specializat,
Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, Fascicula XXIV. Anul IV, 2011b,
nr. 1 (5), p. 11-23.
Bourigault, Didier, Slodzian, Monique, Pour une terminologie textuelle, în Terminologies
nouvelles, 1999, 21, p. 10-14.
Briu, Jean-Jacques (ed.), Terminologie (I): analyser des termes et des concepts, Bern,
Berlin, Bruxelles, Frankfurt am Main, New York, Oxford, Wien, 2011. VI.
Cabré, Maria Teresa, Terminologie ou terminologies? Spécialité linguistique ou domaine
interdisciplinaire?, în Meta, XX, 1991, p. 55-63.

125
Cabré, Maria Teresa, La terminologie. Théorie, méhode et applications, Paris, Armand
Colin, 1998.
Cabré, Maria Teresa, Terminologie et linguistique: la théorie des portes, în Cahiers du
Rifal. Terminologies nouvelle. Terminologie et diversité culturelle, 2000, vol. 21,
p. 10-15.
Cabré, Maria Teresa, Theories of terminology: their description, prescription and
explanation, în Terminology, 2003, 9/2, p. 163-199.
Cabré, Maria Teresa, La terminologie, une discipline en évolution: le passé, le présent et
quelques prospectives, 2007; www.upf.edu/pdi/dtf/teresa.cabre/.../ca07passe.pdf
(vizitat la 30.V.2012).
Condamines, Anne, Linguistique de corpus et terminologie, în Langages, 39e année, 2005,
nr. 157, p. 36-47.
Depecker, Loïc, Entre signe et concept. Eléments de terminologie générale, Paris, Presses
Sorbonne Nouvelle, 2002.
Depecker, Loïc, Contribution de la terminologie à la linguistique, în Langages. La
terminologie: nature et enjeux, 2005, nr. 157, p. 6-13.
Desmet, Isabel, Variabilité et variation en terminologie et langues specialisées: discours,
textes et contextes, în Blampain D. & Thoiron Ph. & Van Campenhoudt M. (ed.), Mots,
termes et contextes. Actes des 7es Journées scientifiques du réseau de chercheurs
Lexicologie, terminologie, traduction, Bruxelles-Belgique, 8-10 septembre 2005, Paris,
Éditions des archives contemporaines, 2006, p. 235–249.
Drăgan, Gleb, Despre terminologia cognitivă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009.
Fréjaville (Ferreira Queiros), Rosa Maria, Étude terminologique du discours spécialisé de la
Pollution, 2002; http://theses.univ-lyon2.fr/documents/lyon2/2002/ferreiraqueiros_
rm#p=0&a=title (vizitat la 3.07.2012).
Gaudin, François, Pour une socioterminologie. Des problèmes sémantiques aux pratiques
institutionnelles, Coll. «Publications de l’Université de Rouen», nr. 182, Rouen,
Université de Rouen, 1993.
Gaudin, François, Terminologie: l’ombre du concept, în P. Thoiron (éd.), La dénomination,
Méta, 1996, 41/4, p. 604-621.
Gaudin, François, Socioterminologie. Une approche sociolinguistique de la terminologie,
Bruxelles, De Boeck şi Larcier, Editions Duculot, 2003.
L’Homme, Marie-Claude, La terminologie: principes et techniques, Montréal, Les Presses
de ľUniversité de Montréal, 2004.
Lerat, Pierre, Les langues spécialisées, Paris, PUF, 1995.
Rastier, François, Le terme: entre ontologie et linguistique, 1995; http://www.revue-
texto.net/Inedits/ Rastier/Rastier_Terme.html (vizitat la 17.VII.2012).
Rizea, Monica-Mihaela, De la monosemie la polisemie în terminologia ştiinţifică actuală
(teză de doctorat), Bucureşti, 2009.
Slodzian, Monique, La V.G.G.T. (Vienna General Theory of Terminology) et la Conception
Scientifique du Monde, în Le langage et l’homme, 1993, vol. XXVIII, nr. 4, De Boeck
Université, p. 223-232.
Slodzian, Monique, Comment revisiter la doctrine terminologique aujourd’hui?, în
Terminologie et Intelligence Artificielle, La Banque des mots, 1995, nr. spécial 7,
p. 11-18.
Slodzian, Monique, L’émergence d’une terminologie textuelle et le retour du sens, în
Béjoint H. şi Thoiron Ph., Le sens en terminologie, Lyon, Presses Universitaires de
Lyon, 2000, p. 61-85.
Temmerman, Rita, Towards New Ways of Terminological Description. The Sociocognitive
Approach, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins, 2000.

126
Toma, Alice, Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia
discursivă, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006.
Van Campenhoudt, Marc, Lino, Teresa, Costa, Rute (ed.), Passeurs de mots, passeurs
d’espoir. Lexicologie, terminologie et traduction face au défi de la diversité, Paris,
Éditions des archives contemporaines, 2011.
Vecchi (de), Dardo, La nomination et son «suivi»: entreprises et pragmaterminologie, în
Neologica, 2007, nr. 1, p. 51-66.

Terminology: from Social Practice to an Interdisciplinary Science

Summary: Terminology is an inconsistent science with different directions of development.
Several trends have been distinguished in the terminological research in the last two
decades. From social practice (that started in the 1930s of the twentieth century),
terminology evolves to an open interdisciplinary science. There are several types of
terminology used by various research schools depending on the approach: normative
or "internal" terminology and descriptive-linguistic terminology or "external" one (i.e.
socioterminology). The "internal" terminology is a theory of the term in ideal
conditions and the "external" terminology is a theory of the term emergence in real
authentic texts.
Key-words: terminology, interdisciplinarity, general theory of terminology, communicative
theory of terminology, normative terminology, descriptive-linguistic terminology,
textual terminology, term.

127
 Despre semantica aspectuală a unităţilor frazeologice
în limba germană contemporană
Elvira GURANDA
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Î n aspectologia modernă, noţiunea de aspectualitate înseamnă o categorie

funcţional-semantică, ce posedă structura cîmpului, al cărei conţinut
reprezintă caracterul desfăşurării acţiunii, iar expresia ei se realizează prin
interacţiunea mijloacelor lexicale (morfematice, sintactice, lexicale, precum şi
diverse combinaţii ale lor), unite în baza funcţiilor semantice comune, care ţin de
domeniul relaţiilor aspectuale.
Studierii aspectualităţii, a modurilor acţiunii verbale în diferite limbi îi sînt
dedicate o serie de cercetări speciale (Bondarko 1967; Schmidt 1973; Avilova 1976;
Maslov 1984; Schwall 1991; Ehrich 1992; Lehmann 1993, 1996; Jung 1996; Breu
2000 ş.a.). Totuşi mai există incertitudini în privinţa mijloacelor lexicale ce exprimă
modurile acţiunii în diverse limbi, întrebiunţarea acestor mijloace, precum şi
semantica lor. Analiza şi tratarea acestora este actuală şi pentru limba germană.
Sensurile aspectuale sînt concentrate, în primul rînd, în predicatul verbal
(aspectualitatea verbală). În comparaţie cu categoria aspectului gramatical,
caracteristică limbilor slave, ce constituie nucleul cîmpului funcţional-semantic al
aspectualităţii, fapt discutabil la descrierea sistemului aspectologic al limbii
germane, categoriile ce formează periferia acestui cîmp sînt recunoscute de
majoritatea lingviştilor. Precizăm că elementele periferice reprezintă mijloacele
verbale de diferite niveluri, care exprimă sensuri aspectuale. Unificîndu-se în jurul
componenţilor nucleului, ele formează, în sfera aspectualităţii, cîmpuri
funcţional-semantice individuale, care interacţionează. A. Bondarko evidenţiază în
sfera aspectualităţii cîteva cîmpuri funcţional-semantice individuale ca cel al
limitei, duratei, multiplicităţii, al fazei, perfectivităţii, al cîmpului acţiunii
(acţionalităţii), al stării şi al relaţiilor. O asemenea abordare este condiţionată de
particularităţile semanticii şi de organizarea structurală a unor subsisteme în sfera
largă a relaţiilor aspectuale. Totuşi, pînă-n prezent, unele puncte-cheie ale varietăţii
problemei rămîn la stadiul elaborării, de aici şi absenţa unei clasificări generale ale
componenţilor cîmpului aspectualităţii. Luînd în considerare particularităţile
specifice şi legităţile interne ale limbii germane, în special, faptul că limba germană
este considerată limbă neaspectuală, germaniştii constată că, în limba germană, în
componenţa cîmpului funcţional-semantic al aspectualităţii se remarcă cîmpuri
funcţional-semantice individuale asemănătoare, care, la rîndul lor, posedă alte
moduri de exprimare.
Iu. Maslov, caracterizînd sensurile aspectuale, evidenţiază două sfere ale
aspectualităţii: aspectualitatea calitativă şi cea cantitativă. Sistemul categoriilor

128
aspectualităţii calitative la Iu. Maslov se deschide prin divizarea tuturor
fenomenelor în statice (stări, relaţii) şi dinamice (acţiuni). Cele dinamice se
descompun, după indiciul tendinţei acţiunii la limita sa internă, în grupele
predicatelor perfective şi cele imperfective; cele perfective, la rîndul lor, se
subdivizează în acţiuni, care au atins limita, şi acţiuni, care nu au atins limita
(Maslov 1978: 12).
Spre deosebire de aspectualitatea calitativă, categoriile aspectualităţii
cantitative, din care fac parte multiplicitatea, durata, intensitatea, nu posedă o idee
semantică comună, ele fiind considerate diverse calitativ şi logic neomogene, fapt
ce, cu siguranţă, certifică posibilitatea îmbinării lor în cadrul unui lexem; altfel
spus, aceste categorii caracterizează una şi aceeaşi acţiune din diferite puncte de
vedere.
Sensurile aspectuale, enumerate mai sus, evidenţiate, la etapa iniţială, în baza
materialului limbilor slave, se realizează şi în limba germană. Sensul durativ al
acţiunii, neatingerea limitei, de exemplu, se exprimă prin verbele durative ca
blühen, laufen, schlafen; iar perfectivitatea acţiunii este exprimată de verbele
perfective derivate de la verbele date cu ajutorul prefixelor, de exemplu: aufblühen,
verblühen, loslaufen, einschlafen.
Studiul dat este axat pe unul din elementele periferice ale cîmpului
funcţional-semantic al aspectualităţii. Mai exact, vom analiza unităţile frazeologice,
care posedă sensuri aspectuale în limba germană. Drept sursă pentru cercetarea
noastră au servit atît dicţionarele frazeologice ale limbii germane, cît şi textele
presei germane. Înainte de a purcede la analiza sensurilor aspectuale ale unităţilor
frazeologice, este necesar, în opinia noastră, să determinăm ce concepem prin
frazeologism, întrucît, în limba germană, noţiunea de frazeologism este
plurivalentă.
T. Schippan defineşte frazeologismul ca „o unitate stabilă formată cel puţin din
două cuvinte (lexeme)”. Sfera de bază a componenţei frazeologice a limbii se
caracterizează prin reproducere, stabilitate, lexicalizare şi idiomatizare.
Cercetătoarea consideră drept trăsături ale frazeologismelor următoarele:
– reproducerea: frazeologismele sînt componente stabile ale sistemului lingval,
ce se reproduc ca o unitate fără formaţiuni noi;
– stabilitatea: frazeologismele reprezintă o integritate lingvală, variabilitatea
lor este posibilă numai într-o măsură neconsiderabilă;
– lexicalizarea: frazeologismele, în comparaţie cu o sintagmă liberă, formează
o unitate semantică nouă; constituienţii frazeologismului îşi pot pierde parţial sau
totalmente independenţa;
– idiomatizarea: sensul frazeologismului nu poate fi interpretat conform
sensurilor constituienţilor (Schippan 2002: 47).
W. Fleischer, de asemenea, evidenţiază, în calitate de criterii principale ale
frazeologizării, lexicalizarea şi idiomatizarea. De exemplu, îmbinările: In Bausch

129
und Bogen, klipp und klar, für jmdn. durch Feuer gehen, care sînt percepute numai
ca unităţi frazeologice. În construcţiile frazeologice de tip mit Mann und Maus este
imposibilă suplinirea unuia din constituienţi, ca de exemplu: mit Frau und Maus,
ohne Mann und Maus, deoarece sensul frazeologismului dat mit allen nu poate fi
redat prin sensul cuvîntului Mann sau Maus. Totuşi, în opinia lui W. Fleischer, nu
tuturor frazeologismelor le sînt proprii astfel de particularităţi. În cazul unor
frazeologisme se remarcă tendinţa spre îmbinări libere, de exemplu: Antwort geben,
Fragen stellen, Zweifel hegen.
I. Cernîşova deosebeşte două grupuri mari de unităţi stabile (feste
Wortkomplexe): frazeologismele propriu-zise şi unităţi stabile de tip frazeologic. La
rîndul lor, frazeologismele propriu-zise, după caracterul sensului ce se constituie în
rezultatul interacţiunii structurii, compatibilitatea şi reformarea constituienţilor, sînt
subdivizate în unităţi frazeologice, expresii frazeologice şi îmbinări frazeologice.
Astfel, termenul „frazeologism” poate fi interpretat în sensul îngust şi larg al
cuvîntului. În opinia cercetătoarei I. Cernîşova, frazeologismele, în sensul îngust de
concepere, includ nu doar expresii idiomatice – grupele de frazeologisme descrise
mai sus, dar şi zicalele, şi proverbele. Pentru conceperea mai amplă, actuală pentru
cercetarea noastră, servesc, de asemenea, şi unităţile stabile, de exemplu, îmbinările
verbal-nominale ca in Besitz sein, in Betrieb setzen, standardele, precum şablonul şi
clişeul. Pentru astfel de unităţi frazeologice este proprie stabilitatea (deşi relativă),
reproducerea, posibilitatea variantelor structurale, coloritul expresiv-estimativ.
Sub aspect semantic, frazeologismele corespund noţiunilor unitare şi exprimă
sensul obiectual al procesului, al calităţii, proprietăţii sau cel al modului de acţiune.
În mare măsură, frazeologismele nu numai că semnifică un fenomen concret din
realitate, dar, în acelaşi timp, îl caracterizează, îi dau o anumită apreciere.
Frazeologismele studiate ne-au demonstrat că ele, de regulă, caracterizează modul
de desfăşurare a unui eveniment, a unei acţiuni. Subliniem că, în materialul
frazeologic selectat, sînt prezentate mai multe tipuri de frazeologisme: unităţi
frazeologice (auf dem Koffer leben, jmdm. die Tür einlaufen), îmbinări de cuvinte
pare (Mal für Mal, fort und fort, ganz und gar), unităţi frazeologice comparative
(zittern wie ein Lämmerschwanz, frieren wie ein junger Hund), expresii
frazeologice (die Hefte sind noch offen, es regnet junge Hunde), la fel, şi unităţi
stabile verbal-nominale (in Gang bringen, sich auf die Reise machen, in Flammen
stehen).
Unităţile frazeologice analizate pot exprima următoarele sensuri aspectuale:
sensul incoativ/ingresiv, durativ, iterativ, intensiv, rezultativ şi diminutiv.
Frazeologismele cu sensul diminutiv însă au o frecvenţă mică în materialul
frazeologic selectat. De exemplu, putem evidenţia cîteva frazeologisme sinonimice:
ein Auge/ein paar Augen voll Schlaf nehmen şi ein Nickerchen machen cu sensul de
„a trage un pui de somn”.

130
 Din punctul de vedere al exprimării sensurilor aspectuale, cele mai productive
sînt unităţile frazeologice ce indică durata şi repetivitatea acţiunii, adică comportă
sensul durativ şi cel iterativ al acţiunii. Unul din cele mai frecvente grupuri de
frazeologisme cu sensuri aspectuale sînt unităţile care exprimă durata acţiunii, de
exemplu: die ganze Zeit hindurch, rund um die Uhr. Întrebuinţarea lor are o mare
popularitate în comentarii, diferite tipuri de interviuri şi în articolele analitice, în
care autorul îşi expune şi argumentează opinia, de exemplu: Kopfzerbrechen
bereitet allerdings, wie dem Werbeeffekt Langzeitwirkung zuwachsen kann,
sozusagen von der Wiege bis zur Bahre.
Din grupul frazeologismelor cu sens aspectual iterativ fac parte frazemele care
exprimă o repetare regulată sau neregulată a acţiunii. Prin regulată înţelegem
regularitatea repetării acţiunii în intervale de timp egale, iar cea neregulată indică
acţiuni, stări sau situaţii ce se repetă de nenumărate ori în intervale de timp
nedefinite. În limba germană, din grupa unităţilor frazeologice cu sensul aspectual
al iterativităţii, fac parte, preponderent, unităţile ce indică o acţiune repetată
neregulat, de exemplu: ab und zu, hin und wieder, von Zeit zu Zeit. Frazeologismele
date servesc drept indicatori ai modului durativ-iterativ al acţiunii, de exemplu: Von
Zeit zu Zeit warf er ängstliche Blicke nach allen Seiten.
Sensul aspectual intensiv al acţiunii poate fi exprimat atît cu ajutorul
frazeologismelor comparative (heulen wie ein Schlosshund), cît şi prin unităţile
frazeologice (sich die Finger abarbeiten), la fel şi, nu în ultimul rînd, prin
frazeologismele pare. În textele publicistice, se regăseşte mai frecvent ultimul tip de
frazeologisme, de exemplu: Vielen ist das unangenehm. Einige halten das sogar für
ganz und gar dumm und eine Pose …
Frecvenţa redusă a frazeologismelor comparative şi a unităţilor frazeologice în
presa scrisă se explică, în primul rînd, prin caracterul lor destul de expresiv şi prin
coloritul lor stilistic.
Frazeologismelor cu sensul aspectual incoativ/ingresiv îi poate fi atribuit un
grup destul de mare de unităţi. Drept indicatori ai sensului ingresiv al acţiunii pot fi
unităţile frazeologice (etwas vom Zaun brechen), expresiile (der Himmel öffnet
seine Pforten) şi îmbinările verbal-nominale, predominante în textele jurnalistice,
de exemplu: Wir begrüßen jeden positiven Vorschlag, der etwas in Gang bringt,
und wenn Präsident … Die Beamten griffen auch nicht ein, als Autonome den 20
Meter hohen Weihnachtsbaum im Herzen Athens in Brand setzten.
Adverbul plötzlich, dar şi frazeologismele sinonimice lui, auf den Stutz, in
einem Rutsch, über Nacht, pot servi drept indiciu lexical al începerii subite a
acţiunii.
În limba germană, semantica universală a desăvîrşirii acţiunii se regăseşte la fel
în unităţile frazeologice şi, cum ne arată analiza surselor lexicografice,
frazeologismele cu sensul aspectual-rezultativ formează un grup destul de mare. În
componenţa acestui grup, sînt prezentate diferite tipuri de frazeologisme: unităţi

131
frazeologice (seinen Geist aufgeben, die ewige Ruhe finden), expresii frazeologice
(das hat die Katze gefressen, der Faden ist gerissen, der Ofen ist aus) şi îmbinări
frazeologice (letzten Endes, zu guter Letzt).
Toate frazeologismele analizate din acest grup pot fi împărţite în trei grupuri
semantice:
– frazeologismele cu sensul de „a dispărea” (sich in Wohlgefallen/Luft
auflösen, wie vom Erdboden verschluckt sein),
– frazeologismele cu sensul de „a muri” (aus dem Leben/in die Ewigkeit
abberufen werden, sich von der Verpflegung abmelden),
– frazeologismele cu sensul de „a termina ceva” (etwas außer Dienst stellen,
Klappe zu, Affe tot).
Pentru frazeologismele cu sensul aspectual-rezultativ este caracteristică
prezenţa multor sinonime. Astfel, de exemplu, grupul frazeologismelor cu sensul de
„a muri” conţine, în materialul selectat, 32 de unităţi sinonimice. O mare parte din
ele se includ în categoria eufemismelor, întrucît, în cultura germană, precum şi în
altele, discuţiile despre moarte erau şi sînt, pînă în prezent, tabuizate. În intenţia
evitării noţiunilor din cîmpul semantic al cuvîntului „moarte”, oamenii caută
diverse modalităţi de exprimare a acestui fenomen, de aceea expresiile frazeologice
sinonimice cu sensul de „a muri” se deosebesc prin varietatea coloritului stilistic. În
materialul nostru sînt prezente atît frazeologismele compuse din elemente poetice,
cît şi din elemente vulgare şi chiar indecente, de exemplu: in den letzten Hafen
einlaufen, über den Jordan gehen (geh.); den Löffel abgeben, ein Stockwerk tiefer
fahren (umg), in die Kiste hopsen, den Arsch zukneifen (vulg).
În concluzie, afirmăm că aspectualitatea îşi găseşte o exprimare aparte în
frazeologie. Astfel, în limba germană, frazeologismele de diferite tipuri
structural-semantice, ce comportă conotaţii aspectuale, îmbogăţesc fondul
mijloacelor de exprimare a acţiunii şi pot fi studiate împreună cu alte mijloace
lexicale, ca şi componenţi ai cîmpului funcţional-semantic al aspectualităţii.

Bibliografie
Duden, Redewendungen, Wörterbuch der deutschen Idiomatik, Leipzig, Dudenverlag, 2008.
Fleischer, Wolfgang, Phraseologie der deutschen Gegenwartssprache, Tübingen, Niemeyer,
1997.
Schippan,Thea, Lexikologie der deutschen Gegenwartssprache, Tübingen, Niemeyer, 2002.
Бондарко, Александр, Теория функциональной грамматики. Введение. Аспекту-
альность. Временная локализация. Таксис, Москва, УРСС, 2001.
Маслов, Юрий, Русский глагольный вид в зарубежном языкознании последних лет, în
Вопросы русской аспектологии. Семантика и функционирование категории вида
русского языка, Тарту, Ülikool, 1978, 23-46 с.
Чернышева, Ирина, Фразеология современного немецкого языка, Москва, Изда-
тельство Высшая школа, 1970.

132
 On the Semantic Aspectuality of the Phraseological Units
in Contemporary German
Summary: The article investigates the aspectual meanings of idioms in contemporary
German. There have been analyzed phraseological units that are able to render
aspectual meanings like: inchoative/ingressive meanings, durative meaning, iterative,
intensive and diminutive meanings. There are established the structural-semantic
types of the phraseological units that are used in journalistic texts as one of the lexical
ways to present the aspectual meanings.
Key-words: idioms, aspectuality, aspectual semantics, ingressive, durative, iterative,
intensive, diminutive.

133
 Construcţii uniactanţiale în limba română
Aurelia HANGANU
Biblioteca Ştiinţifică Centrală „A. Lupan” a AŞM

ecunoaştem în limba română, la fel ca şi în alte limbi, existenţa unei

R construcţii uniactanţiale utilizate pe larg, definită drept construcţie
uniactanţială majoră. Actantul unic al acestei construcţii este marcat, de obicei, prin
Z (arbitrar), el fiind şi actantul obligatoriu prezent în construcţiile uniactanţiale
majore. În calitate de centru al construcţiei respective se realizează diferite părţi de
vorbire.
1. Verbele monovalente sînt primele care atrag un singur actant şi organizează,
astfel, construcţii monoactanţiale. Acestea sînt verbe cu un singur argument.
Structura actanţială/argumentală a acestor verbe este următoarea:
A¹(Z) V
Agent Acţiune
Obiect Stare
Experimentator Devenire
Structura sintactică a acestor verbe este Subst. + V şi înglobează verbele
intranzitive, tranzitive-reflexive şi tranzitive-reciproce monovalente. Verbele în
cauză satisfac doar valenţa de stînga, cea a subiectului, formînd structuri bimembre.
Sînt verbe suficiente semantic şi nu cer compliniri. Contextul diagnostic al acestor
verbe este: cineva/ceva + V: Copilul doarme, Frunzele cad, Îmbrăcămintea se
demodează, Plantele se ofilesc (Constantinovici 2007: 92).
Inventarul de verbe utilizate ca centru al acestui tip de structuri este
considerabil, cu semantică variată şi care reprezintă: procese fiziologice: a creşte, a
înflori, a muri, a putrezi etc.; starea fizică a subiectului: a boli, a dormi, a se
deplasa, a merge, a şedea; activităţi intelectuale şi emoţionale: a se gîndi, a cugeta,
a se jelui, a se supăra, a se lăuda etc.; emiterea sunetelor de către om şi animale: a
graseia, a lătra, a mugi, a strănuta, a striga, a ţipa; mişcarea: a fugi, a călători, a
pribegi, a hoinări etc. Acestea sînt catalogate drept verbe subiectuale (ibidem) şi se
clasifică în două grupuri mari:
– verbe care au un singur subiect (subiect unic), cum ar fi: a lătra, a mugi, a
mieuna etc.; de exemplu: Pisica miaună, Viţelul mugeşte, Găina cotcodăceşte etc.;
– verbe care pot avea mai multe subiecte (în sensul de mai multe unităţi
lexicale care pot apărea în această poziţie). Respectiv, evidenţiem capacitatea
combinatorie extinsă a verbului în structura de suprafaţă: a cînta, a bate, a zbura
etc. (de exemplu: copilul cîntă, fluierul cîntă etc.; pasărea zboară, avionul zboară,
frunza zboară etc.). Aşa cum se vede, verbele cu mai multe subiecte au posibilităţi
mai largi de combinare.

134
 În calitate de actanţi în respectivele structuri se pot manifesta substantive
caracterizate diferit din punct de vedere semantic.
Aceleaşi posibilităţi de combinare se datorează şi faptului că verbele din acest
grup sînt polisemantice şi principalul mijloc de concretizare a sensului verbului este
tipul semantic al subiectului (Ufimţeva 1974: 133). Astfel, posibilităţile
combinatorii ale verbului a cădea sînt largi şi depind de sensurile lui de tipul
semantic al subiectului. Utilizat în enunţurile: Cad frunzele, Îmi cade părul, Îi cad
dinţii, A căzut un măr din copac, A căzut grindină, verbul a cădea are sensul „a se
plasa de sus în jos, a se lăsa în jos (prin propria greutate); a se desprinde”. În
enunţurile: Copilul a căzut, Bătrînul a căzut, Peretele a căzut, verbul are sensul „a
se răsturna, a se prăvăli”. În enunţurile Ostaşul a căzut la datorie, Cetatea a căzut,
verbul este întrebuinţat cu sensul „a muri în luptă, a ajunge în stăpinirea
adversarului”. În exemplul A căzut la examene, verbul are sensul „a avea un
insucces”; în Guvernul lui A. Ionescu a căzut, verbul este utilizat cu sensul „a-şi
înceta existenţa” (Constantinovici 2007: 95).
Aşadar, verbele monovalente deschid o singură poziţie actanţială la stînga
pentru un actant reprezentat de agent (în termenii rolurilor tematice) sau de subiect
(în termenii funcţionali). La fel, valenţa dată poate fi completată de o construcţie
actanţială predicativă – infinitivală, subiectivă etc.
2. Adverbele care pot primi adjuncţi deschid valenţe de stînga sau de dreapta,
creînd construcţii monoactanţiale. În structura acestui grup poate apărea un alt
adverb, un nominal, un verb la infinitiv, o propoziţie relativă sau chiar o propoziţie
(conjuncţională).
În construcţiile „adv. + (prep.) + adv.”, în calitate de nucleu şi de adjuncţi ai
structurii, se realizează adverbe. Acest tip de construcţii este unul mai uniform în ce
priveşte conţinutul, dat fiind că în calitate de elemente componente pot apărea
unităţile unei singure clase morfologice – aşa-numiţii intensificatori şi adverbe
răzleţe (de obicei, de loc). Exemple tipice pentru asemenea structuri sînt cele de
felul: mai bine, atît de repede, extrem de alene, tare demult, departe de aici, drept
acasă etc. Structurile actanţiale cu un asemenea adverb centru de grup pot arăta
astfel:
A¹(Z) Adv. intensificator loc/timp/mod
Sau
Adv. A¹ (Z) loc/timp/mod Locativ/Temporal
În construcţiile Adv. + N numele este însoţit de prepoziţia de, iar în calitate de
centru al grupului se produc adverbele aproape, departe, înainte: aproape de
şcoală, departe de noi, înainte de asfinţit. Prin urmare, s-ar putea dezvolta
configuraţia:
Adv. A¹ (Z)
Loc/timp Locativ/Temporal

135
 Aşa cum reiese şi din structură, lexicalizarea argumentelor adverbelor în
discuţie nu este obligatorie, acestea din urmă avînd capacitatea de a funcţiona ca
anaforice sau deictice parţiale.
O serie de adverbe au actanţi obligatorii exprimaţi prin nominale cărora le
impun restricţii de caz. Unele dintre ele se construiesc cu dativul: contrar
tradiţiilor, anterior evenimentului, altele cer o anumită prepoziţie: concomitent,
paralel, proporţional, simultan – solicită prepoziţia cu (simultan cu afirmaţiile,
proporţional cu preţul, paralel cu evenimentele), adverbele privitor, referitor,
relativ cer prepoziţia la (referitor la aceasta, privitor la discuţie). Unele adverbe
acceptă ambele structuri, construindu-se fie cu dativul, fie cu o prepoziţie: conform
citatului/conform cu citatul, potrivit ipotezei/potrivit cu ipoteza etc1.
3. Prezenţa obligatorie a unui adjunct în structurile monoactanţiale cu centrul
exprimat prin adjectiv este cerută de un număr relativ restrîns de adjective
propriu-zise sau postverbale, printre care: analog (imagine analoagă cu realitatea),
anterior (decizie anterioară evenimentului), avid (student avid de cunoştinţe)
dator (frate dator mie), conform (desen conform modelulului/cu modelul), ajutat
(colegă ajutată de prieteni), înrudit (unchi înrudit cu directorul) etc. Adjectivul
pronominal, ca şi numeralul adjectiv, nu poate fi generator de grup sintactic şi, în
consecinţă, nici de structuri actanţiale.
Actanţii în construcţiile adjectivale se pot realiza atît prin grupuri nominale
(nepredicative), cît şi prin secvenţe predicative. În ambele cazuri, de obicei, centrul
adjectival impune restricţii de caz, prepoziţie sau elemente introductive/jonctive
pentru realizările actanţiale. De exemplu: (ordin) conform legislaţiei/cu legislaţia,
(cetăţean) dator statului, (copil) dornic să înveţe; (elev) bun/demn de premiat etc.
De subliniat calitatea gramaticală a adjectivului ca centru de grup care are
consecinţe directe în atragerea cuvintelor (părţi de vorbire) pentru satisfacerea
valenţelor actanţiale. Din acest punct de vedere, se remarcă adjectivele verbale cu
mai multe complemente obligatorii în raport cu adjectivele propriu-zise (de
exemplu, surprinsă de emoţii, aleasă în funcţie, cauzatoare de ploaie, comparabil
cu antecedentul etc.). Adjectivele postverbale sînt mai deschise pentru clasa
circumstanţialelor, iar compatibilitatea tipului de complement este dictată de sensul
verbului. De exemplu: transportabil cu avionul, dependenţi de părinţi, construibil
din piatră etc. (GLR I 2005: 105).
Actanţii adjectivului pot fi realizaţi prin diferite părţi de vorbire, şi, în mare
parte, le repetă pe cele care pot apărea în calitate de actanţi pe lîngă un centru

1
I. A se avea în vedere că statutul acestor adverbe este discutabil, o parte din lingvişti
considerîndu-le adverbe, o altă parte – prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale (vezi şi GLR I
2005: 593-594). Le-am acceptat drept adverbe pentru unificarea interpretării.
II. Structurile Adv. + prep. + inf. şi Adv. + prep. + prop. sub., la fel ca cele formate de
adverbele din clasa semantică a modalizatorilor, se încadrează în categoria structurilor
actanţiale predicative (vezi şi Hanganu 2010: 127-134).

136
verbal. Deci acestea pot fi, preponderent, adverbe, dar şi adjective, nominale în
dativ şi prepoziţionale, forme verbale sau propoziţii subordonate. Sintactic, se vor
plasa în funcţie de atribut sau de complement de diferite tipuri, cu excepţia celui
direct.
Construcţia uniactanţială cu centru adjectival are configuraţia
Adj. A¹ (Z) sau, pentru cazurile cu topică inversă,
A¹(Z) Adj.
Realizările actanţilor, adică argumentele semantice, pot fi diferite, ele
demonstrînd un spectru mare de sensuri, care se vor identifica în parte cu actanţii
verbului, în parte cu cei ai adverbului, fapt condiţionat de esenţa adjectivului centru.
Astfel, printre cele mai numeroase se numără argumentele adverbiale (adverbele
evaluative şi cantitative care participă la realizarea gradelor de comparaţie): extrem
de mare, colosal de întins, teribil de frumos, aproape alb, puţin speriat, cam prost
etc.
Structura actanţială a adjectivului cu asemenea argumente va arăta astfel:
A¹(Z) Adj.
intensificator însuşire
Pentru alte adverbe, argumentele semantice vor arăta şi limita/relativitatea
însuşirii exprimate de adjectiv: frumos sufleteşte, bun ca întotdeauna, dirijată
îndemînatic etc.
În cazul respectiv, structura actanţială/argumentală va avea configuraţia:
Adj. A¹ (Z)
Însuşire Limitativ/Relativ
Atunci cînd actantul adjectivului este reprezentat printr-un nume, acesta poate
avea formă de dativ sau de acuzativ prepoziţional sau fără prepoziţie.
Dativul subordonat adjectivului se întîlneşte fie în formule care ţin de fondul
vechi al limbii (drag nouă, scump sufletului, prielnic amicilor etc.), fie în cele care
constituie fondul ei neologic (accesibil cititorului, adecvat situaţiei, antipatic
poporului, consecvent opiniilor, util cercetătorului etc.). Unele dative admit,
totodată, suplinirea lor prin acuzative prepoziţionale: egal lui/egal cu el.
Semantic, dativul ad-adjectival exprimă aceleaşi sensuri şi relaţii ca şi dativul
ad-verbal. Din această cauză, nu vom prezenta aici structurile actanţiale/
argumentale formate de un centru adjectival cu actanţi exprimaţi prin nominale în
dativ sau acuzativ, ele fiind descrise pe larg în clasa construcţiilor biactanţiale şi
triactanţiale cu centru verbal (a se vedea Constantinovici 2007).
La fel se manifestă şi structurile actanţiale ale adjectivului avînd actanţii
exprimaţi prin nominale precedate de prepoziţie. Vom sublinia totuşi aici că
elementele joncţionale din clasa prepoziţiilor apte să unească un nume de
centrul-adjectiv sînt numeroase şi variate: acestea pot fi o prepoziţie, de tipul ca, cu,
de, în la, pe, pentru etc.: mamă bună ca pîinea, flăcău înalt cît bradul, fire plină de
entuziasm, cui potrivit pentru gard etc. sau o locuţiune prepoziţională, cum ar fi:

137
privitor la, faţă de, în raport cu, în materie de etc.: copil responsabil faţă de
obligaţiuni, comportament corect în raport cu angajaţii, persoană cunoscătoare în
materie de chimie etc.
4. Substantivul, la fel ca şi verbul, în baza disponibilităţilor sale valenţiale şi a
proprietăţilor de compatibilitate semantică îşi selectează determinativele
semantico-sintactice. Structura sintactică a acestor construcţii este Subst. + Atr., iar
structura actanţială: Subst. + A¹(Z). Actantul din cadrul construcţiei în cauză poate
fi reprezentat prin diferite părţi de vorbire: substantive, pronume, numerale,
adjective de diferite tipuri, adverbe, forme nominale ale verbului, propoziţii
relative. De exemplu: copacul vecinului, floarea ei, locul celui dintîi, carte
interesantă, carnet de notiţe, drumul de acolo, colac de salvare, punte de control,
copil zîmbind, fată speriată, studentul care citeşte etc. O parte dintre acestea sînt
nepredicative, altele conţin semne ale predicativităţii în semantica lor (substantivele
deverbale, formele nominale ale verbului, propoziţiile relative.). Alteori actanţii
substantivului sînt interpretaţi ca fiind dependenţi de un verb implicit, şi nu direct
de centrul substantival: casă [rămasă] fără acoperiş, salariu minim [calculat] pe
economie, casă [construită] pe placul tău etc. (GLR I 2005: 98).
Însuşi substantivul din poziţia centrului de construcţie poate fi de orice tip
formal sau semantic: substantiv comun nume de obiect concret (floare din grădină),
substantiv abstract (ruşine mare), substantiv (de)verbal (socoteala părinţilor),
substantiv (de)adjectival (veselia fetei), substantiv masiv (apa de izvor), colectiv
(studenţimea de azi), nume propriu (Orheiul vechi) (a se vedea GLR II 2005:
73-74).
Ca şi în cazul adjectivului centru, în funcţie de „verbalitatea” substantivului,
structura actanţială cu nucleu substantival poate avea diferite configuraţii şi
compliniri semantice. Substantivele centru de grup cu esenţă nepredicativă,
prioritar, atrag în poziţia actantului adjuncţi cu rolul de Posesor. Relaţia semantică
de posesie dintre actant şi centrul substantival al construcţiei identifică indirect
referentul centrului, adică obiectul posedat, şi subsumează diverse semnificaţii, cum
ar fi: apartenenţa propriu-zisă (casa vecinului), originea/apartenenţa la un anumit
loc (locuitorii Chişinăului), apartenenţa părţii la întreg (hornul casei), apartenenţa
la o familie/relaţii de rudenie (sora mamei) etc. (a se vedea GLR II 2005: 82).
Astfel, structura actanţială/argumentală a acestei categorii de substantive-centru de
grup are configuraţia:
Subst. A¹ (Z)
Obiect Posesor
Construcţiile actanţiale cu centru substantival de origine verbală şi/sau
adjectivală sînt cele mai variate sub aspectul configuraţiilor sintactice şi al rolurilor
tematice, care, în definitiv, sînt determinate de proprietăţile valenţiale şi semantice
ale verbului (sau ale adjectivului) aflat la originea substantivului nominalizat. Dat
fiind că substantivele verbale se referă la acţiuni (sosire), la activităţi (scriere,

138
navigaţie, zbor) sau la stări (suferinţă), iar substantivele adjectivale se referă la stări
(atenţie) sau însuşiri (bunătate, lungime), în consecinţă substantivul denumeşte ca
entitate acţiunea/ activitatea/ starea/ însuşirea la care se referă (GLR I 2005:114).
Astfel, respectivele substantive păstrează, în mare parte, configuraţia de roluri
actanţiale ale verbului sau ale adjectivului de la care provin sau se înrudesc din
punct de vedere semantic. În acest caz, structurile actanţiale/argumentale pot arăta
astfel:
Subst A¹ (Z)
acţiune/ activitate/ stare/ însuşire Agent/ Pacient/ Temă/ Experi-
mentator/ Cauzal/ Instrumental/ Sursă/
Ţintă/ Parcurs/ Locativ/ Beneficiar/
Posesor
Precizăm că reprezentările actanţiale se exprimă în mod diferit în construcţiile
actanţiale cu centru verbal şi în cele cu centru substantival. Pentru construcţiile
actanţiale cu centrul realizat prin substantiv este specifică redarea exprimărilor
actanţiale prin forme de genitiv sau prin elemente echivalente cu genitivul. Astfel,
Agentul (subiect în nominativ), Tema/Pacientul (subiect în nominativ, obiect direct
în acuzativ sau obiect prepoziţional), Experimentatorul (subiect în nominativ, obiect
direct în acuzativ sau obiect Indirect în dativ) din construcţia verbului sau/şi din cea
a adjectivului sînt exprimate în construcţia corespunzătoare nominalizată:
– prin forme de genitiv (fuga copilului – Copilul fuge (nominativ, subiect,
Agent; limpezirea vremii – Vremea se limpezeşte (nominativ, subiect, Temă);
prezenţa lui – El (este) prezent (nominativ, subiect, Temă); (Fugeau de) teama
turcilor – (Fugeau pentru că) se temeau de turci (obiect prepoziţional, Temă);
lovirea Anei – O loveşte pe Ana (acuzativ, obiect direct, Pacient; durerea lui – ÎI
doare (acuzativ, obiect direct, Experimentator); plăcerea lui – Îi place (dativ, obiect
indirect, Experimentator);
– prin grupuri prepoziţionale echivalente cu genitivul (evadarea a doi dintre
deţinuţi – Doi dintre deţinuţi evadează (nominativ, subiect, Agent); deţinerea a
două dintre terenuri – Deţine două dintre terenuri (acuzativ, obiect direct, Tema);
– prin grupuri prepoziţionale cu de (defilare de trupe – Defilează trupe
(nominativ, subiect, Agent); prezenţa de trupe internaţionale în oraş – Sînt prezente
trupe (nominativ, subiect, Temă); acordare de vize – Acordă vize (acuzativ, obiect
direct, Temă); lauda de sine – Se laudă pe sine (acuzativ, obiect direct, Temă);
durere de dinţi – (îl) dor dinţii (nominativ, subiect, Locativ);
– prin adjective echivalente cu genitivul sau cu un grup prepoziţional (control
sîrb „control al sîrbilor” – Sîrbii controlează (nominativ, subiect, Agent); vînzări
imobiliare „vînzări de imobile” – Vînd imobile (acuzativ, obiect direct, Temă) etc.
Îşi menţin, în general, forma Ţinta (Destinatarul) şi Beneficiarul complement
indirect în dativ sau prepoziţional (explicaţie studenţilor/pentru studenţi – explică
studenţilor/pentru studenţi) şi diverse roluri realizate în mod obişnuit ca

139
circumstanţiale: Cauzalul, Sursa, Ţinta, Parcursul Locativul ş.a. (ajutor/ajută) din
simpatie; traversarea/traversează la zebră, de pe o parte a străzii pe alta; situarea/
situat în centru etc.) (a se vedea Stan 2005).
5. Interjecţiile, prin conţinutul lor, au autonomie comunicativă şi capacitatea
de a forma independent enunţuri nestructurate. Numai unele dintre ele însă pot
forma construcţii sintactice şi, respectiv, construcţii actanţiale. Printre acestea din
urmă se numără onomatopeele, anumite interjecţii propriu-zise, într-o măsură mai
mare sau mai mică echivalente semantic cu verbe sau adverbe.
Onomatopeele, în esenţă, imită diferite sunete şi zgomote ce însoţesc anumite
acţiuni (cioc, boc, pleosc, trosc etc.) sau sugerează mişcări şi, astfel, pot funcţiona
ca predicat (a se vedea şi GLR I 2005: 658, 664, 671). În acest caz ele preiau multe
dintre disponibilităţile/proprietăţile combinatorice ale verbului, printre care
posibilitatea de a se construi cu subiect şi complement (direct, indirect sau
circumstanţial). De exemplu: Şi zvîrr! cu pravila cea mare după călugări (Ion
Creangă, Amintiri din copilărie), Pupăza zbîrr! pe o dugheană (ibidem).
Anumite interjecţii propriu-zise – în special interjecţiile prezentative şi
injonctive – pot avea şi ele funcţia de predicat şi astfel admit unele din complinirile
verbului, dintre care complementul direct (Uite-l pe colegul meu), complementul
indirect (Na şi ţie o bucată de piine; Bravo lui), diferite circumstanţiale (Hai la
joacă/ în codru/ cu mine) sau compliniri predicative: Uite că vine, Hai să-l ajutăm
etc.
Practic, toate interjecţiile din această categorie pot primi subiect, care, de
obicei, nu este exprimat. De exemplu: Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie), Şi nici una, nici două, haţ! pe ied de gît. (Ion
Creangă, Capra cu trei iezi) (= Şi nici una, nici două, [lupul] haţ! pe ied de gît).
În consecinţă, structurile actanţiale/argumentale ale interjecţiilor sînt
echivalente cu o bună parte a structurilor actanţiale ale verbelor bi- şi trivalente.
Generalizat, acestea se încadrează în configuraţia:
Interj. A¹ (Z)
Onomatopee/ injoncţiune/ prezentare Agent/ Pacient/ Temă/ Experimentator/ Cauzal/
Instrumental/ Sursă/ Ţintă/ Parcurs/ Locativ/
Beneficiar/ Posesor
Bibliografie
Constantinovici, Elena, Semantica şi morfosintaxa verbului în limba romină, Chişinău,
Editura CEP USM, 2007.
Gramatica limbii romine, Vol. 1: Cuvîntul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GLR I).
Gramatica limbii romine, Vol. 2: Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GLR II).
Hanganu, Aurelia, Actanţii predicativi în funcţie de complement direct. Privire de ansamblu,
în Studia Universitatis, Ser. Ştiinţe umanistice. 2010, nr. 10 (40).
Stan, Camelia, Categoria cazului, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.
Уфимцева, А. А., Типы словесных знаков, Москва, Издательство Наука, 1974.

140
 One Actant Constuctions in Romanian Language
Summary: The article demonstrates the existence of a widely used one actant construction
in Romanian language, defined as major one actant construction. The only existing
actor of this construction is also the obligatory actor. Different parts of speech can act
as subjects of the construction. In this function may be found monovalent intransitive
verbs, transitive-reflexive verbs and transitive-reciprocal verbs. These verbs form two
member structures and they are semantically independent, not requiring
complements. The adverbs in such structures can take adjuncts, either to the left or
right. There exist adverbs – intensifiers and sparse adverbs (generally place modifiers).
Adjectives are rare in such type of structures; some are proper and others post verbal.
It is typical for constructions with the actant in the centre expressed by a noun to
render actant expressions by forms of the genitive or genitive equivalent elements.
Some interjections, among which the onomatopoeic, can form syntactic constructions
and, respectively, actantial constructions depending on their functional equivalence
with verbs or adverbs.
Key-words: one actant construction, centre of the actant construction, sole actant,
obligatory actant, valence.

141
 Filologi români la Universitatea din Cernăuţi
în epoca interbelică(1918-1940): activitatea ştiinţifică şi didactică
Gheorghe JERNOVEI
Universitatea Naţională „Iuri Fedkovici” din Cernăuţi (Ucraina)

Î
nceputul secolului al XX-lea a fost un moment crucial în istoria Bucovinei,
precum şi a Europei în general. Primul Război Mondial, care a izbucnit în
1914, a produs mari schimbări sociale şi teritoriale. În urma acestor evenimente,
Imperiul Austro-Ungar, din a cărui componenţă făcea parte Bucovina, s-a prăbuşit.
După un şir de evenimente istorice de la sfîrşitul acestui război, Congresul
General al Bucovinei a votat la 28 noiembrie 1918 unirea provinciei cu Regatul
României. La 10 septembrie 1919 a fost semnat Tratatul de pace de la
Saint-Germain en Laye, prin care Austria a renunţat la Bucovina în favoarea
României. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 şi Conferinţa de pace de la
Paris au decis ca Bucovina şi, respectiv, Basarabia să devină părţi integrante ale
Regatului României (Жуковский 1991; Буковина 1998; Nistor 1991; Dragnev
2002; Grigoroviţa 1993, 1995, 2005).
Aceste schimbări sociale şi teritoriale au definit şi soarta Universităţii din
Cernăuţi, care era la momentul respectiv o instituţie cu limba de predare germană,
ajunsă în faţa unor mari reorganizări, şi care îşi îndeplinise cu demnitate rolul ei de
instituţie superioară de învăţămînt din acest ţinut în perioada precedentă.
Contribuţia ei sub acest aspect este pe drept apreciată şi exprimată în studiul
monografic „Чернівецький університет: сторінки історії” care menţionează că
„patruzeci şi patru de ani a funcţionat Universitatea din Cernăuţi cu limba germană
de predare” (Чернівецький 1995: 69).
În acest timp Universitatea a pregătit peste patru mii de specialişti de înaltă
calificare (mai mult de jumătate dintre ei fiind nemţi şi evrei). Ei au lucrat în
Bucovina şi Galiţia, în provinciile din Austria, Germania şi ţările balcanice, Franţa
şi SUA. Pretutindeni ei au reprezentat cu demnitate a lor Alma Mater. Mulţi dintre
ei au devenit personalităţi cunoscute în domeniul culturii în ţinutul Bucovinei şi
peste hotarele ei. Ei au adus o contribuţie importantă la studierea resurselor naturale
ale ţinutului, a etnografiei şi creaţiei populare locale.
Universitatea a avut relaţii de colaborare intense cu instituţiile analogice din
Austro-Ungaria, Germania şi din alte ţări. Indiferent de faptul că viaţa spirituală a
acestei instituţii era dominată de cultura germană, universitatea a reuşit să unească
în componenţa sa reprezentanţii diferitelor naţiuni într-o toleranţă bazată pe o stare
de civilizaţie deosebită şi pe un spirit de conştiinţă umană generală. Datorită
prezenţei Universităţii, acest ţinut a căpătat acces la marile realizări în domeniul
ştiinţei şi culturii europene de atunci. Activitatea Universităţii a stimulat, în mare

142
măsură, procesele culturale din ţinut, devenind astfel una din părţile lor componente
(ibidem: 64).
În noile condiţii istorice Universitatea din Cernăuţi a început să fie reorganizată
într-o instituţie românească. Acest proces este descris în mai multe studii
(Чернівецький 1995; Жуковский 1991; Alma Mater 1979; Nistor 1991; Dragnev
2002; Prokopowitsch 1955; Turczynski 1961; Grigoroviţa 1993, 1995, 2005). În
studiul deja amintit este menţionat faptul că „odată cu intrarea Bucovinei în Regatul
României se schimbă treptat şi situaţia universităţii, care din instituţie germanofonă
trebuia să fie reorganizată într-o instituţie românească” (Чернівецький 1995: 73).
Anul de învăţămînt 1918-1919 a fost un an de tranziţie la noul statut al
universităţii şi deja în semestrul de toamnă din 1919 la Universitatea din Cernăuţi
s-au înscris 1040 de studenţi, dintre care 915 (sau 88%) erau bucovineni.
Componenţa etnică a corpului studenţesc din acest an era următoarea: 525 de
studenţi erau evrei, 217 – români, 151 – ucraineni, 83 – germani, 55 – polonezi şi
ceilalţi 9 – ruşi, armeni, cehi şi unguri.
Autorităţile româneşti insistau ca universitatea să fie cît mai urgent
reorganizată în instituţie românească. Cu acest scop au fost organizate manifestările
studenţilor români. Trecerea de la o instituţie germană la cea românească nu putea
fi realizată momentan din cauza componenţei naţionale a corpului studenţesc şi a
celui de cadre didactice. S-a stabilit ca la început să fie introduse cursuri paralele
predate în limba germană şi română.
Încercarea delegaţiei germane, care la începutul lunii martie 1919 ducea
tratative cu autorităţile politice ale ţinutului, de a o păstra ca instituţie germanofonă
au eşuat din cauza răspunsului negativ al lui Iancu Flondor, liderul politic al
românilor din Bucovina de atunci.
Decanul Facultăţii de Filosofie, profesorul Eugen Herzog, a declarat în faţa
studenţilor care se înscriau la facultate că „destinul Universităţii germane la
Cernăuţi se pare să fie definit”. Dar claritatea deplină în acest caz lipsea de la bun
început. Ziarul local „Czernowitzer Allgemeine Zeitung” din 8 iunie 1919 relata:
„Referitor la soarta Universităţii din Cernăuţi nu s-a luat deocamdată nicio
decizie… Profesorii nu au primit niciun ordin de eliberare din funcţie. Se presupune
că şi în acest an procesul de învăţămînt se va realiza în limba germană”
(ibidem: 73).
Ministrul delegat al Bucovinei, primul rector al Universităţii româneşti,
membru titular al Academiei Române, Ion Nistor, a anunţat, în iunie 1919, că
pentru studenţii, care nu sînt români, prelegerile vor fi predate în limba germană,
precum şi examenele vor fi susţinute de ei în aceeaşi limbă. Şi totuşi istoria
Universităţii germane se apropia repede de sfîrşitul său. Ultima şedinţă a senatului
Universităţii în vechea sa componenţă germană a avut loc la 25 iulie 1919. La ea
rectorul Universităţii, profesorul Vasile Tarnavschi, a rostit un mesaj de rămas-bun
din partea colegilor săi germani care au dorit să se întoarcă în Austria.

143
 La 30 august 1919 a avut loc ceremonia de onorare a ultimei promoţii
universitare din perioada austriacă la care a fost acordat titlul ştiinţific de doctor în
ştiinţe juridice unui număr de 20 de absolvenţi. La începutul lui septembrie 1919
profesorii germani din universitate au plecat din Cernăuţi. 31 dintre ei s-au angajat
la Viena. La 9 septembrie 1919 acelaşi „Czernowitzer Allgemeine Zeitung” scria:
„Fără niciun fel de solemnităţi, profesorii germani au părăsit oraşul” (ibidem: 74).
Două zile mai tîrziu, după semnarea Acordului de pace de la Saint-Germain (10
septembrie 1919), conform căruia Austro-Ungaria a renunţat la fosta sa provincie
Bucovina în favoarea României, regele României Ferdinand I a semnat ordinul
conform căruia „de la 1 octombrie 1919 Universitatea germană din Cernăuţi era
reorganizată în Universitate românească” (ibidem).
Acest lucru a provocat îngrijorarea studenţilor, care nu posedau limba română.
În octombrie o delegaţie a studenţilor evrei a venit în audienţă la rectorul
universităţii Vasile Tarnavschi pentru a clarifica dacă ei vor putea susţine
examenele în limba germană. În răspunsul său oficial rectorul a declarat că studenţii
din anii II-VI vor putea susţine examenele şi audia prelegerile în limba germană.
La 9 decembrie 1919 în ziarul „Morgenblatt” a fost publicat interviul lui Ion
Nistor, în care se asigura că perioada de tranziţie a Universităţii din Cernăuţi de la o
instituţie germană la cea românească va dura 3 ani. El a mai menţionat faptul că
„soluţionarea problemei universităţii a fost destul de grea, deoarece majoritatea
absolută a cadrelor didactice şi profesorale la Facultatea de Drept şi de Filosofie
erau austrieci şi nu posedau limba română” (ibidem: 73). Profesori români erau
numai Sextil Puşcariu, titularul Catedrei de limbă română în 1906-1919, juristul
Constantin Isopescu-Grecul şi Ion Nistor, titularul Catedrei de istorie sud-est
europeană, înfiinţată în 1912. Numai o mică parte din corpul profesoral austriac a
dat acordul să-şi continue activitatea pedagogică şi didactică în Universitatea
românească. Printre ei erau: cunoscutul filolog-romanist, membru al Academiei
Române, Eugen Herţog, bine cunoscutul în lumea ştiinţifică, economistul Fridrich
Kleinwechter, cercetătorul naturii Karl Alfons Penneke, filosoful şi esteticianul Karl
Ziegel şi alţii. Cea mai mare parte din posturile rămase vacante a fost ocupată de
foştii absolvenţi români ai Universităţii din Cernăuţi sau de specialiştii respectivi,
invitaţi de la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi.
Inaugurarea festivă a Universităţii Române din Cernăuţi a avut loc în Sala
Sinodală (Sala de Marmură) a reşedinţei mitropolitane pe data de 24 octombrie
1920 în prezenţa regelui României Ferdinand I, a reginei Maria şi a prinţului
moştenitor Carol, a membrilor guvernului, a Preşedintelui Academiei Române, a
Mitropolitului Bucovinei şi a altor persoane oficiale. Universităţii i-a fost conferit
numele regelui Ferdinand I, iar de la 25 mai 1933 – numele noului monarh al
României, regele Carol al II-lea, care a fost ales „Doctor honoris causa” la toate
facultăţile. Denumirea academică a Universităţii din Cernăuţi a devenit „Alma
mater Carolina Cernovicensis”.

144
 După reorganizarea Universităţii din Cernăuţi în 1919 în instituţie românească,
Facultatea de Filosofie a fost scindată în două unităţi separate: Facultatea de
Filosofie şi Litere şi Facultatea de Ştiinţe. În perioada interbelică Facultatea de
Filosofie şi Litere a avut 3 secţii: Secţia de filosofie, Secţia de istorie şi Secţia de
filologie. Deoarece procesul de învăţămînt se realiza în limba română şi contribuţia
ştiinţifică a cadrelor didactice de la fiecare secţie prezenta şi un interes filologic,
credem că e importantă această prezentare de ansamblu a Facultăţii din această
perioadă (Чернівецький 1995; Satco 2000, 2004; Grigoroviţa 1993, 2005). La
Facultate s-au constituit următoarele unităţi didactice şi de cercetare:
– la Secţia de filosofie: Catedra de istorie a filosofiei şi estetică; Catedra de
psihologie şi logică; Catedra de sociologie, etică şi politică; Catedra de pedagogie şi
istorie a pedagogiei; la această secţie a funcţionat şi o Conferinţă de pedagogie şi
istoria pedagogiei;
– la Secţia de istorie: Catedra de istorie a românilor; Catedra de istorie antică,
epigrafie şi antichităţi greco-romane; Catedra de istorie universală, medie, modernă
şi contemporană; Catedra de istorie sud-est europeană; Catedra de istorie a artelor;
Catedra de bizantinologie.
Activitatea catedrelor a fost completată de o Conferinţă de ştiinţe auxiliare ale
istoriei şi de o Docenţă de istorie a românilor.
La Secţia de filologie au funcţionat următoarele catedre: Catedra de istorie a
limbii şi literaturii române; Catedra de literatură română modernă şi folclor (după
1922); Catedra de limbă şi literatură latină; Catedra de limbă şi literatură elină;
Catedra de filologie romanică; Catedra de limbă şi literatură franceză; Catedra de
limbă şi literatură italiană; Catedra de limbă şi literatură germană; Catedra de limbă
şi literatură engleză; Catedra de slavistică; Catedra de filologie indo-europeană. La
această secţie au fost organizate o Conferinţă a dialectelor române sud-dunărene şi
o Conferinţă liberă de filologie indo-europeană. Au existat lectorate pentru limbile
franceză, engleză, germană, italiană, cehă şi polonă. În afară de cele enumerate a
mai funcţionat şi lectoratul de muzicologie. La mai multe catedre erau numiţi şi
asistenţi, care conduceau seminare şi proseminare (cursuri de pregătire pentru
seminare), neţinînd cursuri. O perioadă de timp, două unităţi didactice au fost
denumite la fel: Catedra de filologie romanică (limba franceză) şi Catedra de
filologie romanică (limba italiană). Apoi, filologia romanică şi limba franceză s-au
scindat, iar limba italiană a rămas cîţiva ani numai ca lectorat, Catedra de limba
italiană înfiinţîndu-se abia în 1938.
Profesorii nu erau obligaţi să parcurgă în cei 4 ani o anumită materie, ci fiecare
cadru didactic trata probleme mai importante din specialitatea sa, studenţii fiind
însă obligaţi să parcurgă toată bibliografia indicată pentru studiul individual.
Studenţii aveau obligaţia să elaboreze şi o teză de licenţă. Menţionăm că la
Facultate cursurile nu se ţineau pe anii de studiu separat, ci toţi studenţii frecventau
aceleaşi cursuri şi seminarii.

145
 Catedra de limbă şi literatură română din perioada austro-ungară şi-a continuat
activitatea odată cu reorganizarea Universităţii în instituţie românească şi plecarea
lui Sextil Puşcariu la Cluj. Cursurile predate de Sextil Puşcariu au fost preluate de
discipolul lui, Alexe Procopovici (Borcilă 1977; Jernovei 2006), care va conduce
ulterior Catedra pînă în 1938. După 1924, ea se numeşte Catedra de istorie a limbii
şi literaturii române şi constituie o latură de activitate filologică românească în
cadrul Universităţii, deoarece ea funcţionează paralel cu Catedra de literatură
română modernă şi folclor, avîndu-l ca titular pe Leca Morariu şi care constituie a
doua latură a acestei activităţi.
I. În primul caz, această perioadă diferă totalmente de cea austro-ungară, în
primul rînd, prin faptul că statutul social al limbii române s-a schimbat în mod
radical, ea devenind limba oficială de stat şi limba întregului sistem de învăţămînt
din ţară. În al doilea rînd, această perioadă este etapa de specializare a procesului de
învăţămînt şi a tradiţiei academice de predare a structurii gramaticale a limbii
române în contextul lingvisticii generale şi a dialectelor ei în cadrul geografiei
lingvistice europene drept curent de investigaţie în istoria ştiinţei despre limbă de
atunci. În acest cadru, rolul primordial în continuarea tradiţiilor academice formate
la Catedră în perioada austro-ungară (1875-1918) de savanţii Ion Gheorghe Sbiera
(1875-1906) şi Sextil Puşcariu (1906-1918) a fost preluat şi continuat de titularul ei
Alexe Procopovici (1884-1946).
Alexe Procopovici studiile primare şi medii le face la Cernăuţi, la Liceul „Aron
Pumnul”, cele superioare − la Universitatea din Cernăuţi, la Facultatea de Filosofie,
unde se specializează în filologie română şi clasică, fiind unul din discipolii lui
Sextil Puşcariu. În 1906 îşi începe activitatea pedagogică ca profesor la Liceul din
Cernăuţi (1906-1909 şi 1910-1919) şi la Liceul din Siret (1909-1910). La 5 iunie
1919 susţine teza de doctorat şi obţine titlul de doctor în litere. În acelaşi an este
ales membru corespondent al Academiei Române. În 1919-1921 este agregat
stagiar, în anii 1921-1922 profesor agregat şi în perioada anilor 1922-1938 este
profesor titular la Catedra de istorie a limbii şi literaturii române de la Facultatea de
Filosofie şi Litere a Universităţii din Cernăuţi.
Interesele filologice se constituie la început în domeniul interpretării foneticii
istorice a limbii române în vederea soluţionării unor probleme filologice ale
literaturii române vechi. Cunoaşterea textelor vechi l-a motivat să dea, într-o reuşită
transcriere interpretativă cu litere latine, în colaborare cu Sextil Puşcariu, o
valoroasă ediţie a Cazaniei coresiene cu titlul Diaconul Coresi. Carte cu învăţătură
(1581)1, lipsită, din păcate, de studiul filologic necesar. Astfel, intervenind în
dezbaterile privind paternitatea unor texte vechi, Alexe Procopovici dovedeşte că

1
Diaconul Coresi. Carte cu învăţătură (1581), vol. I, Textul, publicată de Sextil
Puşcariu şi Alexie Procopovici, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., Societate
Anonimă, 1914.

146
textul Psaltirii Scheiene a fost scris de trei copişti, ale căror contribuţii au fost bine
delimitate de I. A. Candrea. Studiile în această direcţie sînt aprofundate cu
investigaţii referitoare la începuturile scrisului în limba română şi la literatura
română veche. El susţine punctul de vedere, larg răspîndit, conform căruia
traducerea primelor texte româneşti s-a efectuat în secolul al XV-lea, sub influenţa
husită1. Ulterior, el este editorul Cronicii lui Ioan Neculce2.
Ca lingvist publică mai multe studii şi articole de gramatică şi fonetică a limbii
române, mai ales în revista „Dacoromania”, buletinul Muzeului limbii române,
înfiinţat la Cluj de Sextil Puşcariu, şi în „Revista filologică”, întemeiată de el şi
apărută la Cernăuţi în două volume în anii 1927-1928. În 1930 publică un modest
manual – „Mic tratat de lingvistică generală”, Cernăuţi, 1930, în care defineşte
unele poziţii ştiinţifice referitoare la problemele lingvistice generale din epoca
respectivă. Această lucrare a fost distinsă de Academia Română cu premiul
„Ion Heliade Rădulescu”.
În 1938 se transferă la Universitatea din Cluj, unde va lucra ca profesor la
Catedra de lingvistică, apoi la Catedra de limbă română şi dialectele ei, alături de
dascălul său mult respectat Sextil Puşcariu, pînă la trecerea sa din viaţă în 19463.
Activitatea ştiinţifică şi pedagogică a lui Alexe Procopovici la Universitatea din
Cernăuţi a fost foarte variată şi fructuoasă. De-a lungul celor circa 20 de ani de
activitate didactică el a predat o serie de cursuri universitare, care includeau diferite
aspecte, cu predominanţă lingvistice, dar şi legate de istoria literaturii române
(Programa Procopovici 1922-1934).
Printre cele mai semnificative sînt: Probleme actuale de filologie română;
Vocalismul român; Literatura veche; Morfologia verbului român; Istoria literaturii
în secolul al XVI-lea şi XVII-lea; Exerciţii de seminar; Proseminar; Morfologia
limbii româneşti; Istoria literaturii vechi (secolul al XVI-lea); Publicaţiile mai noi
privitoare la istoria limbii şi literaturii româneşti şi exerciţii bibliografice
(împreună cu asistenta Silvia Sluşanschi); Sistemul fonetic al limbii româneşti şi
evoluţia lui; Curente, scriitori şi cărturari în secolul al XVII-lea; Probleme de
derivaţie şi sintaxă; Studii de fonologie; Morfologia pronumelui şi verbului; Istoria
literaturii (1570-1688); Consonantismul limbii române; Începuturile literaturii
româneşti; Declinările limbii româneşti; Din istoria derivaţiunii româneşti; Istoria
literaturii din epoca postcoresiană şi secolul al XVII-lea; Studii de fonetică şi
fonologie românească; Capitole alese din istoria sintaxei româneşti.

1
Procopovici, Alexe, Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, Institutul de Arte
Grafice şi Editură Glasul Bucovinei, 1922; Arhetipul husit al catehismelor noastre luterane,
Suceava, 1927.
2
Cronica lui I. Neculce, Ediţie îngrijită de Alexe Procopovici. Vol. I-II, Craiova,
Editura „Scrisul Românesc”, 1932, ediţia a doua – 1936, a treia – 1942.
3
Mai pe larg despre viaţa şi activitatea ştiinţifică a lui Alexe Procopovici vezi: (Borcilă
1977: 17-28; Jernovei 2006: 212-214).

147
 Despre Alexe Procopovici ca profesor universitar vorbeşte în modul cel mai
frumos şi convingător unul dintre cei mai eminenţi discipoli ai lui, academicianul
Nicolae Corlăteanu, care scrie: „În timpul studenţiei mele cernăuţene am audiat şi
am dat examene la concursurile substanţiale şi bine documentate ale profesorului
Alexe Procopovici Sistemul fonetic al limbii româneşti şi evoluţia lui, Morfologia
limbii româneşti, Probleme de derivaţie şi sintaxă”.
Problemele fonetice, ca şi cele gramaticale erau tratate cu precădere în plan
diacronic cu analiza minuţioasă a situaţiei contemporane a fenomenului supus
studierii. E de subliniat în mod special faptul că profesorul, cu un adevărat
pedantism, absolut necesar în cercetările filologice, acorda o deosebită atenţie
pregătirii ştiinţifice a studenţilor.
După plecarea la Cluj a lui Alexe Procopovici în 1938, pentru un scurt timp,
pînă în 1940, titular al acestei Catedre devine cunoscutul lingvist român Sever Pop.
După o pregătire universitară temeinică la Universitatea din Cluj, el devine
conferenţiar de dialectologie la Universitatea clujeană (1931), apoi profesor de
limba română şi dialectele ei la Universitatea din Cernăuţi (1939) şi la cea din
Bucureşti (1940), profesor titular la Catedra de istorie a limbii şi literaturii române
la Universitatea din Cernăuţi (1939-1940), director adjunct la „Accademia di
Romania” din Roma (1941-1946). „Visiting Professor” (1948-1953), apoi profesor
extraordinar la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia). În 1951 fondează „Le
Centre international de Dialectologie générale” de la Louvain, al cărui buletin este
revista „Orbis”. Sub redacţia sa, au apărut din această publicaţie volumele I-IX
(1952-1960). A întreprins mai multe anchete lingvistice pe teren, în următoarele ţări
(în ordine alfabetică): Belgia (1950-1956); Brazilia (1954); Bulgaria (1938);
Catalonia (1927); Cehia şi Slovacia (1930-1931); Franţa (1927); Grecia (1939);
Istria (1933, 1937); Italia (1927, 1933); Portugalia (1948, 1951, 1954); România
(1929-1938); Statele Unite ale Americii (1954); Ungaria (1930-1931). Organizează,
în 1960, la Louvain şi Bruxelles, primul congres internaţional de dialectologie
generală. A decedat la 17 februarie 1961, în localitatea Louvain, din Belgia. A
participat cu comunicări la mai multe congrese internaţionale: Congrès international
linguistique (Roma 1933; Paris 1948; Londra 1952); Congrès international des
langues romanes (Nice 1937; Liège 1950; Barcelona 1953; Florenţa 1956); Congrès
international d’onomastique (Paris 1947; Bruxelles 1949; Uppsal 1952; Salamanca
1955); Congrès des traditions populaires de la Suisse (Geneva 1945); Conférence
internationale de folklore (Paris, 1947). A primit următoarele distincţii: cavaler al
Coroanei României (1938); cavaler al Stelei României (1941); commandeur de
l'Ordre Alphonse X le Sage, avec Plaque (1955). A fost membru al următoarelor
societăţi: Société de Linguistique de Paris (1927); Société de Linguistique de
Genève (1942); fondator şi director al Centre International de Dialectologie
générale (1951); secretar al Commission d'Enquête linguistique (sub-divizie a
Comité International Permanent des Linguistes), începînd cu anul 1952; membru

148
corespondent al Real Academia de Buenas Letras de Barcelona (1952); membru
corespondent al Accademia della Crusca (1952); membru al Société de Linguistique
romane (1952); director al Centre d'études portugaises de l'Université catholique de
Louvain (1953); membru de onoare al Academiei Ungare Catolice de Ştiinţe, Litere
şi Arte din Roma (1954).
Deoarece activitatea didactică şi ştiinţifică a lui Sever Pop la Cernăuţi a fost
foarte scurtă, ne vom limita a enumera cele mai importante volume ştiinţifice
publicate de el şi la a prezenta referinţele bibliografice, unde se pot selecta date
concrete despre activitatea marelui savant.
Lucrări publicate: Buts et méthodes des enquêtes dialectales, Paris, 1927;
Atlasul lingvistic român, partea I, vol. I. Părţile corpului omenesc şi boalele lui,
Cluj, 1938, vol. II. Familia. Sibiu-Leipzig, 1942; Micul Atlas lingvistic român,
partea I, vol. I. Cluj, 1938, vol. II. Sibiu-Leipzig. 1942; Grammaire roumaine,
Berna, 1948; La dialectologie. Aperçu historique et méthodes d’enquêtes
linguistique (Première partie: Dialectologie romane. Second partie: Dialectologie
non romane, Louvain, 1950; Encyclopédie de la Philologie Romane: Langues et
dialectes de la Romania, Louvain, 1954-1955; ed. a II-a, 1956-1957; ed. a III-a,
1958-1959; Bibliographie de Questionnaires linguistiques, Louvain, 1955; Atlas
linguistiques européens. Domaine roman. Répertoire alphabétique des cartes (în
colaborare cu Rodica Doina Pop), Louvain, 1960; Recueil posthume de linguistique
et dialectologie, Roma, 1966.
II. În al doilea caz, activitatea noii Catedre de limbă şi literatură română a durat
mai mult de două decenii (1922-1940) şi este legată de activitatea didactică şi
ştiinţifică a lui Leca Morariu (Cantemir 1993; Corlăteanu 1994, 2010; Papuc 2004).
Aceasta este etapa de extindere a tradiţiei academice de predare a filologiei române
la Universitatea din Cernăuţi prin susţinerea predării limbii române într-un cadru
filologic mult mai larg decît în perioada precedentă.
Odată cu schimbările istorice şi academice din Bucovina, rolul limbii române
în societatea bucovineană era într-o creştere permanentă şi interesul faţă de
studierea acestei limbi cunoştea o ascendentă constantă. Paralel cu interesul faţă de
limba română, creşte tot mai mult şi interesul faţă de literatura română din întreg
spaţiul românesc, precum şi din cel bucovinean în parte. Bogata literatură română
din spaţiul românesc întregit în această perioadă şi vasta creaţie populară orală
impuneau tot mai insistent necesitatea creării unei instituţii didactice şi de cercetare
a acestor aspecte funcţionale ale limbii române. Aceste obiective au fost realizate
prin înfiinţarea noii catedre universitare menţionate mai sus – Catedra de literatură
modernă şi folclor. În noua perioadă istorică a Universităţii din Cernăuţi, după
fondarea acestei Catedre, rolul primordial în consolidarea tradiţiei academice a
acestei instituţii în domeniul istoriei şi teoriei literare i-a revenit lui Leca Morariu,
care în cei 18 ani de activitate la Catedră, devine un savant bine cunoscut în lumea
academică românească şi europeană.

149
 Orizontul enciclopedic al marelui savant, legăturile academice cu cei mai
renumiţi oameni de litere din România şi din alte ţări, rîvna de a aduce Catedra la
un nivel de recunoaştere şi concurenţă cu alte centre universitare din România şi
Europa au definit activitatea lui Leca Morariu în toată perioada lui de activitate la
Universitatea din Cernăuţi.
Leca Morariu s-a născut la 25 iulie 1888 în comuna Pătrăuţi, judeţul Suceava în
familia lui Constantin Morariu, cunoscut poet român, traducător şi activist cultural
şi religios din Bucovina. Studiile primare le face la Suceava, unde termină în 1908
liceul. Următorii patru ani, pînă în 1912, îşi face studiile filologice superioare la
Facultatea de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, avînd printre profesori pe Sextil
Puşcariu. Din 1912 pînă în 1921 predă limba şi literatura română în liceele din Gura
Humorului şi din Cernăuţi. În 1922 înfiinţează revista literară Făt-Frumos, care va
apărea regulat pînă în anul 1940.
În 1922 susţine doctoratul şi îşi începe activitatea pedagogică la Universitatea
din Cernăuţi, unde înfiinţează în 1921, paralel cu Catedra de Limbă Română şi
Dialectele ei, condusă de Alexe Procopovici, o nouă unitate de specialitate –
Catedra de literatură română modernă şi folclor, pe care o va conduce pînă în 1940.
În 1924 este numit profesor titular al acestei catedre.
În anii 1930-1940 Leca Morariu este directorul şi redactorul-şef al publicaţiei
ştiinţifice Buletinul Mihai Eminescu, care va apărea timp de zece ani în 22 de
fascicule. Pe paginile Buletinului au fost publicate numeroase materiale valoroase
despre viaţa şi activitatea literară a geniului literaturii române Mihai Eminescu, iar
apariţia acestei publicaţii a fost mult apreciată de specialiştii eminescologi şi de
elită filologică de atunci. În 1933-1935 este directorul Teatrului Naţional din
Cernăuţi. În 1938 – redactor al revistei de teorie a literaturii Fond şi formă.
Activitatea pedagogică şi ştiinţifică fructuoasă de aproape două decenii s-a
finalizat cu apariţia multor cadre didactice talentate noi, precum şi cu creşterea
numerică a corpului didactic universitar. Faptul acesta a motivat înfiinţarea în 1938
a Institutului de Literatură, Filologie, Istorie şi Folclor pe lîngă Universitatea din
Cernăuţi, pe care îl va conduce pînă în 1940. Printre membrii fondatori şi
colaboratori ai Institutului erau savanţi filologi cu renume mondial cum erau
M. Bartoli şi G. Bartoli din Italia, Laslo Galdi din Ungaria şi alţii. Institutul avea şi
o publicaţie ştiinţifică periodică în care îşi publicau studiile tinerii savanţi filologi.
După 1944 se stabileşte cu traiul la Rîmnicul Vîlcea, unde vă rămîne pînă la
trecerea în veşnicie în 1963.
Activitatea ştiinţifică şi pedagogică a lui Leca Morariu la Universitatea din
Cernăuţi a fost foarte variată şi fructuoasă. De-a lungul celor circa 20 de ani de
activitate didactică el a predat o serie de cursuri universitare, care includeau diferite
aspecte, cu predominanţă legate de istoria literaturii române şi de dialectologie, în
special referitoare la dialectul istroromân (Morariu 1922-1934).

150
 Printre cele mai semnificative sînt: Creangă; Aspecte din poezia populară
română; Stilistica românească (proseminar); Studii de istorie literară (seminar);
Cîntecul popular românesc; Studii de istorie literară (teatrul român) (seminar); Din
istoria Bucovinei; Epoca lui Vasile Alecsandri; Studii de literatură română şi
folclor (seminar); Cimilitura populară; Stilistica istroromână; Studii de istorie
literară (seminar); Interpretări (proseminar); Folclor istroromân; Din literatura
română a veacului XIX; Estetica stilului; Elementul literar în literatura română
veche (religioasă, cronicărească şi beletristică) (seminar); Literatura română
modernă şi actuală (seminar); Folclor dialectal; Literatura română modernă;
Studii de istorie şi critică literară (seminar); Cîntecul popular; Literatura română
contemporană; Studii folcloristice; Pagini din literatura Bucovinei; Din poezia
română modernă; Epoca lui Grigore Alexandrescu; Marii cronicari moldoveni
(seminar); Istoria criticii româneşti (seminar); Din gramatica istorică a limbii
româneşti; Studii asupra cronicarilor (seminar); Din epoca Semănătorului;
Prozatorii Junimii; Cimiliturile populare româneşti; A doua perioadă a literaturii
române: Delavrancea; Epoca Junimii. Studiile profunde ale lui Leca Morariu
despre opera lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, scriitorii bucovineni contemporani
sînt foarte valoroase şi actuale pînă în prezent.
Un subiect special al Catedrei şi al lui Leca Morariu a fost cercetările
dialectologice istroromâne. În acest cadru, cursurile de dialectologie la această
Catedră au fost predate şi de un alt cunoscut lingvist Petru Iroaie (Pascaniuc 2004;
Potoroacă 2010). Lingvistul şi folcloristul bucovinean – Petru Iroaie s-a născut la 22
mai 1907 în satul Mitoc (Mitocaşi) din judeţul Suceava. În perioada 1920-1924
urmează studiile gimnaziale la Suceava, iar între anii 1924-1925 – pe cele liceale în
acelaşi oraş. După terminarea studiilor liceale, devine învăţător în comuna
Mîndrişca din judeţul Vrancea. Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere
din Cernăuţi (1929-1933), unde îl are ca profesor pe Leca Morariu, cel care îl va
determina să îşi îndrepte preocupările ştiinţifice către comunităţile de istroromâni
din Istria.
Datorită calităţilor intelectuale, dar şi datorită rezultatelor din timpul facultăţii,
obţine o bursă pe o durată de 2 ani la Şcoala Românească din Roma, şcoală care a
fost înfiinţată de statul român la 1 noiembrie 1922, avîndu-l ca director pe istoricul
Vasile Pîrvan. Studiile pe perioada bursei din Italia îi oferă oportunitatea de a
călători în satele istroromânilor, de unde va culege un amplu material etnografic,
dar mai ales lingvistic referitor la aceste comunităţi, ale căror urme se ştergeau de la
an la an, datorită constrîngerilor de natură politică şi socială exercitate de statul
croat asupra acestor mici grupuri de vorbitori ai dialectului istroromân.
Despre aceste incursiuni călătorul român afirma în articolul Cîntece populare
istroromâne publicat în Făt-Frumos, anul XI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie, 1936, p. 17:
„Descins în satele româneşti din Istria (între 7 august şi 20 septembrie 1935), mi-am
pus în aplicaţie bunele îndrumări primite la Universitatea din Cernăuţi, reuşind a

151
colecta la 149 (de) texte în proză (basme, poveşti, legende etc.) şi 118 cîntece,
fragmente de cîntece şi variante. Direct povăţuit de profesorul meu Leca Morariu,
mi-am îndreptat toată atenţia asupra epopeii populare din care chiar d-sa a publicat
primele mostre în «Lu fraţi noştri», Suceava 1928 şi în «De-ale Ciribirilor II»,
Cernăuţi, 1932”.
În anul 1936 îşi ia doctoratul în literatură cu lucrarea Cîntecul popular
istroromân în care a inclus textele istroromâne culese în urma călătoriilor sale în
Istria, adevărate testimonii pentru lumea ştiinţifică. Reîntors din Italia, în perioada
1937-1939 îşi începe activitatea ca asistent la Catedra de literatură modernă şi
folclor condusă de distinsul profesor Leca Morariu, din cadrul Facultăţii de
Filosofie şi Litere a Universităţii din Cernăuţi a cărui student a fost.
Datorită contextului istoric-politic al anului 1940, Petru Iroaie ajunge asistent
universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti,
continuîndu-şi astfel activitatea universitară.
Activitatea ştiinţifică desfăşurată pînă în anul 1942 de către tînărul cadru
universitar, îi determină pe profesorii de la Universitatea din Palermo să îl solicite
pe Petru Iroaie ca asistent la Catedra de limbă română. Aici a avut menirea de a
împărtăşi studenţilor cultura şi limba română, dar totodată a început un amplu
demers ştiinţific pentru a cunoaşte creaţia populară italiană şi a o face cunoscută în
România.
La sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial primeşte titlul de profesor
universitar, stabilindu-se în Italia1, unde va rămîne timp de 4 decenii, aducînd
contribuţii semnificative la promovarea culturii româneşti în spaţiul italian,
publicînd numeroase studii în limba lui Dante.
De-a lungul carierei sale publică în numeroase publicaţii de înaltă ţinută
academică, fiind totodată şi un valoros colaborator la: Archivium romanicum,
Arhiva, Bolletino del Centro di studi filologici e lingvistici siciliani, Buletinul Mihai
Eminescu, Cél bes, Cetatea Moldovei, Codrul Cosminului, Convorbiri literare,
Cuget clar, Ethnos, Făt-Frumos, Fond şi formă, Giornale di Sicilia, Junimea
literară, La Sicilia del popolo, Rassegna storica del Risorgimento etc.
Studiile lui Petru Iroaie relevă preocupările sale pentru lingvistică, folclor şi
literatură într-o manieră complementară, abordînd teme complexe care să întărească
prin argumente ştiinţifice viziunea lui asupra subiectelor cercetate.
Dintre studiile sale amintim: Cernăuţiul folcloric (Cernăuţi, 1934); Cîntece
populare istroromâne (Cernăuţi, 1936); Aşa cîntaţ! Cîntece populare istroromâne.
Canti popolari istroromeni (Susneviţa-Jeiăn, Cernăuţi, 1936); Alte Cîntece
populare istroromâne (Iaşi, 1940); Il canto poporale istroromeno, Grai şi băsmuire

1
Pascaniuc, E., Folclorişti bucovineni în exilul literar românesc. Petru Iroaie
(1907-1984), în Analele Bucovinei, an XI, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004,
nr. 2, p. 409-414.

152
cirebiră, vol. I (Iaşi, 1939.); Caracterul poeziei populare (Cernăuţi, 1937); Poezia
autentic populară (Iaşi, 1938); Sulla poesia popolare italiana (Iaşi, 1942); Natură
şi sens popular românesc, în Cetatea Moldovei, III, 1942, vol. IV, nr. 1, p. 34-69
etc.
Un alt coleg şi asistent la Catedra de literatură modernă şi folclor al lui Leca
Morariu a fost Traian Cantemir (Dănilă 2001). S-a născut la 7 septembrie 1907, în
comuna Pătrăuţi, judeţul Suceava. Este fiul lui Eudoxiu şi Natalia Cantemir –
învăţători. Îşi face studiile în vestitul Liceu din Suceava „Ştefan cel Mare” (1918-
1928) şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi (1928-1931). Aici are
profesori de mare valoare: Leca Morariu, Alexe Procopivici, Eugen Herzog, Vasile
Gherasim şi alţii. Îşi definitivează pregătirea universitară în Italia, la „Academia di
Romania” din Roma (1931-1933), pregătind teza de doctorat cu tema:
„Istroromânii” (susţinută la Universitatea din Cernăuţi în 1936).
Este profesor secundar la Hotin şi Cernăuţi (1934-1937). Din 1937 pînă în
1940 activează ca asistent la Catedra de literatură română modernă şi folclor din
Cernăuţi. În această perioadă îi apar lucrările Ciripiri ciribire (Cernăuţi,1935),
fascicola I, Istroromânii (Hotin, 1937), şi mai tîrziu – Texte istroromâne, Bucureşti,
1959. Studierea limbii, istoriei şi tradiţiilor istroromânilor este o temă majoră ce l-a
preocupat întreaga viaţă (alături de profesorul său Leca Morariu şi colegul Petre
Iroaie). Ca o cinstire a activităţii cercetătorului Traian Cantemir, desfăşurată în
acest domeniu, în 2006, la Iaşi, Editura Setcom Libris (director Petru Radu) îi
tipăreşte cartea Fata cu lacrimi de aur. Basme şi povestiri istroromâne. Lucrarea
este lansată la Iaşi. Moderatorul manifestării este Liviu Papuc. Figura marelui
profesor va fi evocată de Ion Popescu Sireteanu. Profesorul universitar doctor Lorin
Cantemir, fiul autorului, a prezentat volumul de a cărui editare s-a îngrijit.
Anul 1944 va marca un moment însemnat în viaţa tînărului profesor şi
cercetător de la Cernăuţi. Din cauza războiului, profesorii săi părăsesc cetatea
culturii româneşti din nordul Moldovei, Cernăuţi. El se stabileşte pe Valea Oltului −
la Rîmnicu-Vîlcea.
Traian Cantemir rămîne la Rîmnicu-Vîlcea ca profesor în perioada 1944-1964.
Această etapă este deosebită pentru activitatea profesorului bucovinean. Rînd pe
rînd, îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa culturală şi literară. Este membru al
„Institutului de istorie” din Iaşi (1947-1955), director al Liceului Comercial din
Rîmnicu-Vîlcea (1949-1953), preşedinte al Cenaclului literar „Anton Pann” (1952-
1964), preşedinte al Filialei Societăţii de Ştiinţe Filologice Vîlcea.
Activitatea profesorului Traian Cantemir la Catedra de limba română a Liceului
Teoretic de Băieţi „Nicolae Bălcescu” (astăzi Colegiul Naţional „Al. Lahovari”)
este remarcabilă. Pregătirea sa ştiinţifică, harul său divin de scriitor şi cercetător,
calităţile didactice deosebite, toate au ridicat la cote tot mai înalte prestigiul
personalităţii sale.

153
 De-a lungul timpului, profesorul Traian Cantemir colaborează la numeroase
publicaţii, tipărind un număr însemnat de studii şi cărţi. Publică mai multe lucrări:
Folclor literar vîlcean (Rîmnicu-Vîlcea, 1979), Invocaţia în poezia populară
(Bucureşti, 1980), Studii şi literatură (Iaşi, 1983), Ecoul luptelor pentru unitate
naţională în lirica populară, în volumul Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, 1917-1977
(Bacău).
Activitatea ştiinţifică şi didactică a filologilor români de la Universitatea din
Cernăuţi din perioada interbelică prezintă o pagină remarcabilă în istoria lingvisticii
şi teoriei literare româneşti. Ea a contribuit în cea mai mare măsură la faptul ca
tradiţiile academice stabilite de Ion Gheorghe Sbiera şi Sextil Puşcariu în perioada
austro-ungară a Universităţii din Cernăuţi să se consolideze şi să se extindă în
această perioadă şi, lucrul cel mai important, să rămînă o sursă de inspiraţie şi de
vitalitate în epocile care au urmat, epoci de supravieţuire şi de renaştere a filologiei
române în prestigioasa universitate bucovineană.

Bibliografie
Alma Mater Francisco Josephina. Die deutchspachige Nationalitäten-Universität in
Czernowitz, München, Verlag Hans Meschendörfer, 1979.
Borcilă, Mircea, Alexe Procopovici, în Cercetări de lingvistică, Bucureşti, XXII, 1977,
nr. 1, p. 17-26.
Cantemir, Traian, Leca Morariu, lingvist şi filolog, în Septentrion, II, 1992-1993, nr. 6-7,
p. 8.
Corlăteanu, Nicolae, Personalitatea ştiinţifică şi universitară a lui Leca Morariu, în
Academica, IV, 1994, nr. 4, 5 şi 8, p. 10, 11, 29-30.
Corlăteanu, Nicolae, Leca Morariu – destin şi realizare, Nicolae Corlăteanu. Testament.
Cred în izbînda limbii române, Chişinău, Colecţia Biblioteca revistei „Limba
Română”, 2010, p. 147-154.
Dănilă, Ioan, Traian Cantemir – un reper pentru şcoala şi cultura românească, în Un
portret în filigran de suflet, coordonator: Nicolae Ciurea Genuneni, Rîmnicu-Vîlcea,
Editura ALMAROM, 2001, p. 283-291.
Dragnev, Demir, Purici, Ştefan, Ungureanu, Constantin, Gumenîi, Ion, Din istoria ţinutului
natal, Cernăuţi, Editura Alexandru cel Bun, 2002.
Grigoroviţa, Mircea, Învăţămîntul în nordul Bucovinei. (1775-1944), Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1993.
Grigoroviţa, Mircea, Universitatea din Cernăuţi în perioada interbelică, în Glasul
Bucovinei, 3/1995, nr. 7, Cernăuţi – Bucureşti, 1995, p. 68-78.
Grigoroviţă, Mircea, Universitatea din Cernăuţi în perioada interbelică, Suceava, Editura
Muşatinii, 2005.
Jernovei, Gheorghe, Alexe (Alecu) Procopovici, în Ţara Fagilor, Cernăuţi-Tîrgu-Mureş,
2006, p. 204-207.
Jernovei, Gheorghe, Filologia română la Universitatea din Cernăuţi, Vol. I (1875-1919),
Cernăuţi, Universitatea Naţională „Iuri Fedkovici”, 2011.
Morariu Leca, Programa cursurilor, în Universitatea din Cernăuţi. Programa cursurilor pe
anii: 1922-1923 – p. 11; 1923-1924 – p. 3, 7; 1924-1925 – p. 3, 6; 1925-1926 – p. 5;
1926-1927 – p. 12; 1927-1928 – p. 13; 1928-1929 – p. 13; 1929-1930 – p. 12; 1930-
1931 – p. 12; 1931-1932 – p. 12; 1932-1933 – p. 12; 1933-1934 – p. 11.
Nistor, Ion, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Editura Humanitas,1991.

154
Papuc, Liviu, Leca Morariu. Studiu monografic, Iaşi, Editura Timpul, 2004.
Pascaniuc, Elena, Folclorişti bucovineni în exilul literar românesc. Petru Iroaie (1907-
1984), în Analele Bucovinei, an XI, Bucureşti, 2004, p. 409-414.
Pascaniuc, Elena, Traian Cantemir, reprezentant al şcolii filologice şi folclorice din
Cernăuţi, în Analele Bucovinei, XIV, 1, Bucureşti, 2007, p. 133-148.
Potoroacă, Elena-Ramona, Petru Iroaie – 75 de ani de la prima călătorie în Istria (1935-
2010), în Ţara Bîrsei, 2010, nr. 9, p. 174-181.
Prokopowitsch, Erich, Gründung, Entwicklung und Ende der Franz-Josephs Universität in
Czernowitz, Clausthal-Zellerfeld Pieper, 1955.
Procopovici, Alexe, Programa cursurilor, în Universitatea din Cernăuţi. Programa
cursurilor pe anii: 1922-1923 – p. 11; 1923-1924 – p. 3, 7; 1924-1925 – p. 3, 6; 1925-
1926 – p. 5; 1926-1927 – p. 12; 1927-1928 – p. 13; 1928-1929 – p. 13; 1929-1930 –
p. 12; 1930-1931 – p. 12; 1931-1932 – p. 12; 1932-1933 – p. 12; 1933-1934 – p. 11.
Satco, Emil, Enciclopedia Bucovinei, Vol. І-II, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2004.
Turczynski, E., Die Universität Czernowitz. Buchenland 150 Jahre Deutschtum in der
Bukowina, München, 1961.
Буковина. Історичний нарис, Чернівці, 1998.
Жуковський, А., Історія Буковини, Т. 1-2, Чернівці, 1991-1993.
Чернівецький університет. 1875–1995. Сторінки історії, Чернівці, Рута, 1995.
Чернівецький національний університет імені Юрія Федьковича. Імена славних
учасників, Київ, Світ успіху, 2005.

Des philologues roumains à l’Université de Cernăuţi

à l’époque d’entre les deux guerres (1918-1940):
les activités scientifiques et didactiques
Résumé: L’article renferme un essai sur l’histoire de la philologie roumaine à l’Université
de Cernăuţi à l’époque d’entre les deux guerres (1918-1940). Les réalisations dans le
domaine de la linguistique générale et roumaine, ainsi que dans celui de l’histoire de
la littérature et le folklore roumain sont dues à l’activité scientifique des deux
départements de langue et littérature roumaine de cette prestigieuse institution de la
Bukovine et à celle des éminentes personnalités philologiques de l’époque en
question: Alexe Procopovici, Leca Morariu, Sever Pop, Petru Iroaie et Traian Cantemir.
Mots-clés: philologie roumaine, linguistique, dialectologie, histoire et théorie littéraire,
Université de Cernăuţi, Alexe Procopovici, Leca Morariu, Sever Pop, Petru Iroaie, Traian
Cantemir.

155
Unele inovaţii în sfera terminologiei gramaticale în limba română actuală
Elena LEAH
Universitatea de Stat din Moldova

erminologia lingvistică românească se supune celor două procese

T simultane, dar contradictorii: de schimbare şi de blocare a modalităţii prin
forţa tradiţiei. După cum constată cercetătoarea Gabriela Pană-Dindelegan,
„Situaţia caracterizează orice terminologie ştiinţifică actuală, dar, în cazul
terminologiei lingvistice, dobîndeşte o relevanţă specială, căci, spre deosebire de
alte terminologii (a informaticii, de exemplu), tradiţia terminologică în lingvistica
românească este foarte puternică şi ca durată de existenţă, şi ca prestigiu al ei”
(Pană-Dindelegan 2000: 83).
Această abordare desigur este valabilă şi la ora actuală. Cu toate acestea, putem
afirma că într-o perioadă relativ scurtă pentru ştiinţa limbii, au apărut destul de
multe lucrări de gramatică, dicţionare şi monografii. Vom prezenta exemple din
cîteva, analizînd termenii cei mai relevanţi. Printre lucrările care ne-au servit drept
material de studiu se numără: Dicţionar de ştiinţe ale limbii (Bidu-Vrănceanu et alii
2001), Gramatica limbii române (vol. I – Cuvîntul, vol. II – Enunţul), Gramatica de
bază a limbii române (coord. Guţu-Romalo), dar şi lucrări de gramatică, monografii
ce vizează unele aspecte ale terminologiei gramaticale. Ne propunem să conturăm
trăsăturile definitorii ale terminologiei gramaticale actuale, să observăm unele
fenomene, tendinţe şi perspective ale inventarulului terminologic gramatical în
cadrul terminologiei lingvistice în ansamblu.
În DSL (siglă pentru Dicţionarul de ştiinţe ale limbii) termenii sînt într-un
număr impunător faţă de lucrările anterioare cu acelaşi specific. „De la cei 260 de
termeni din indicele lui Iorgu Iordan (e adevărat că priveau numai româna
contemporană, deci o cercetare de tip sincronic) şi 675 de termeni din dicţionarul
lui Constantinescu-Dobridor, DSL-ul a ajuns la un inventar de 1400 de intrări, iar
dacă se are în vedere şi semantica internă a termenilor, se poate vorbi de un inventar
de aproximativ 4500 de sensuri lingvistice” (Pană-Dindelegan 2000: 83).
În acest dicţionar, terminologia este inovativă întrucît, după cum se
menţionează în Introducere: „Ţinînd seama de evoluţia spre o perspectivă
interdisciplinară a cercetărilor lingvistice, am inclus în corpusul de termeni al DSL
şi domenii recente, cum sînt sociolingvistica, modelele lingvistice, semiotica,
poetica sau naratologia. În concepţia noastră, dicţionarul de faţă prezintă – alături
de orientările tradiţionale – o imagine a ceea ce înseamnă lingvistica modernă azi,
în evoluţia ei de la structuralismul saussurian, teoria glosematică şi descriptivismul
american la formalismul chomskyan din teoria guvernării şi a legării, de la
funcţionalismul Şcolii de la Praga şi al lui A. Martinet la funcţionalismul american
contemporan, de la înţelegerea limbii ca sistem autonom la conceperea ei ca proces cu

156
multiple condiţionări. De aceea, am introdus în dicţionar termeni reprezentativi atît
pentru modelele pur formale ale competenţei, cît şi pentru modele ale performanţei
sau modele de tip integrator (competenţă şi performanţă). Unii termeni sînt ei înşişi
ilustrări ale acestei evoluţii (caz, competenţă, gramatică), înregistrînd lărgiri
(competenţă) sau chiar schimbări fundamentale de semnificaţie (caz)”. Alte
observaţii ar fi: „Terminologia dicţionarului nu este omogenă din punctul de vedere
al extinderii sferei de semnificaţie şi al uzului termenilor ” (DSL 1997: 5, 6).
Dacă ne referim la categoriile de termeni, DSL cuprinde: o terminologie
teoretică generală, valabilă în analiza oricărei limbi; o terminologie specifică
anumitor şcoli, modele lingvistice ori autori, care prezintă uneori diferenţe de
semnificaţie faţă de uzul consacrat în lingvistică sau faţă de sensul intuitiv din limba
curentă (de exemplu, termeni ca legare ori anaforă au în teoria guvernării şi a
legării un sens explicitat numai în limitele modelului respectiv). Pentru unii dintre
aceşti termeni fiind dificilă găsirea unui corespondent exact în română, am inclus
termenul neologic sau traducerea lui literală, chiar dacă aceste forme pot părea
uneori rebarbative (focus, topic, deixis, cap, ridicare, legare); o terminologie
specifică descrierii unor limbi particulare; (mai ales româna în comparaţie cu alte
limbi).
Am excerptat unii termeni care ni se par relevanţi pentru noutatea lor: arhigen
– „în gramatica românească, termen utilizat pentru caracterizarea genului unor
substantive defective, care, în absenţa din paradigmă a unei forme de număr, nu
satisfac decît unul dintre cele două contexte definitorii pentru stabilirea genului, pe
cel nespecific, nepermiţîndu-se, astfel, încadrarea lor neechivocă într-un gen. De
ex., substantivele defective lapte, unt satisfac la singular contextul de masculin
(acest lapte/unt gras), insuficient pentru a preciza dacă aparţin masculinului sau
neutrului; substantivul icre, cu formă numai de plural, satisface contextul de
feminin (aceste icre gustoase), insuficient pentru a preciza dacă aparţine femininului
sau neutrului.” (ibidem: 68); clitic – „clasă de forme, prezentă numai în unele limbi,
caracterizată prin capacitatea de a manifesta simultan trăsături de cuvinte autonome
şi de forme lipsite de autonomie; ocupă o poziţie intermediară între morfemele
mobile şi cuvintele de sine stătătoare” (ibidem: 106); modalizator – „clasă
funcţională de mărci purtătoare ale semnificaţiei de modalitate; corespunde, în
limbajele logice, operatorilor modali. Ca orice clasă funcţională, interferează
barierele părţilor de vorbire şi ale nivelurilor lingvistice, incluzînd, pe lîngă mărci
gramaticale (mărcile categoriei de mod, în limbile în care există mod gramatical),
mărci lexico-gramaticale (este cazul verbelor modale) şi mărci exclusiv lexicale, fie
de tip derivativ (este cazul sufixului modal -bil), fie de tip lexematic şi frazeologic
(adverbe şi locuţiuni adverbial prepoziţionale; verbe de atitudine prepoziţională)”
(ibidem: 303).
O altă lucrare la care ne vom referi sub aspect al inventarului terminologic este
Gramatica limbii române (în continuare GALR). Primul volum – Cuvîntul –

157
prezintă fenomenele lingvistice aparţinînd gramaticii cuvîntului, iar în volumul al
II-lea, Enunţul, interesul se deplasează asupra organizării şi funcţionării grupurilor
sintactice în ansamblu. În chiar primele pagini se menţionează: „Terminologia, fără
a fi rebarbativă, este totuşi o terminologie a zilelor noastre, care dă seama de
noutăţile teoretice, de metodă şi de scriere introduse în această lucrare” (GALR
2005: 11).
În terminologia morfologică din primul volum, alături de termenii consacraţi se
discută şi se impun termeni precum: clasa de alomorfe (ibidem: 12), adjectivul-
centru (ibidem: 168), forme pronominale nonclitice şi cilitice (ibidem: 200),
pronumele de cuantificare (ibidem: 253), cuantificatori universali (ibidem: 256),
cuantificatori existenţiali (ibidem: 258), pronumele şi adjectivele pronominale
hibride (ibidem: 287), verbe ergative (ibidem: 343), adverbe neanalizabile, adverbe
analizabile (ibidem: 588) etc.
În terminologia sintactică se pot distinge două categorii de termeni
(Pană-Dindelegan 1978: 181-182): (I) termeni care numesc concepte teoretice
generale, independente de limba supusă analizei, constituind baza unei terminologii
sintactice universale; această categorie include: (1) termeni denumind unităţi
sintactice (sintagmă, grup sintactic), (2) termeni care desemnează proprietăţile
combinatorii ale cuvintelor, relaţiile dintre ele şi poziţiile lor sintactice (valenţă,
restricţie combinatorie) şi (3) termeni legaţi de aparatul tehnic, care nu au sensul
din limba curentă, ci un sens care se explicitează numai în limitele modelului dat
(structură de adîncime, regulă de structură); (II) termeni care numesc clase şi
situaţii sintactice rezultate din interpretarea realităţii lingvistice dintr-o anumită
limbă, constituind terminologia sistemului sintactic al limbii în discuţie; altfel spus,
semnificaţia acestor termeni se precizează în raport cu întreg sistemul sintactic al
limbii studiate; această categorie se împarte la rîndul său în două subcategorii: a) o
serie de termeni care, deşi sînt folosiţi în descrierea gramaticală a mai multe limbi,
au o semnificaţie diferită de la o limbă la alta, în funcţie de particularităţile limbii
descrise şi de mijloacele de realizare din limba respectivă: impersonal, reflexiv; (b)
creaţii terminologice inedite, legate de un cercetător individual sau de o şcoală
anume: (element) predicativ suplimentar, obiect secundar. Termenul sintactic
respectă dezideratele rigorii terminologice maxime, determinate de stricteţea şi
formalismul teoriilor utilizate în prezent.
Alexandru Nicolae în Dinamica terminologiei sintactice româneşti moderne
face o inventariere a termenilor sintactici din Gramatica academică faţă de
Dicţionarul de ştiinţe ale limbajului. Indicele GALR are 327 de intrări desemnînd
concepte operaţionale. Prin excluderea (1) a celor 10 sinonime, intrări care trimit la
altă intrare din indice (apozem – marcă apozitivă; conectiv – conector; emiţător –
locutor; grilă – schemă; inacuzativ – ergativ; interlocutor – alocutor; parataxă –
juxtapunere; receptor – alocutor; rol semantic – rol tematic; subjonctiv –
conjunctiv) şi (2) a 2 itemi care nu desemnează concepte (tematic, care trimite la rol

158
tematic, şi nonfinite nepersonale), se ajunge la un inventar de 315 termeni
gramaticali. De asemenea, se pot exclude şi formaţiile cu prefix negativ a căror bază
se regăseşte în indice (nedeterminare, nonalocutor, nonclitic, nonlocutor); se
ajunge astfel la un inventar de 311 termeni. O parte însemnată din aceşti termeni au
şi subintrări (de exemplu, termenul domeniu ~ al predicaţiei, ~ al comparaţiei,~ de
discurs, ~ de referinţă, ~ de cuantificare, ~ semantic, ~ al negaţiei, ~ temporal).
Din totalul de 311 intrări, 31 reprezintă inovaţii terminologice prin raportare la
DSL, întrucît nu sînt înregistrate în lucrare; avem astfel un raport de 280 de termeni
„vechi”, în sensul consemnării lor în DSL, la 31 de termeni „noi”. Pentru alţi 3
termeni, există în DSL variante lexicale sau grafice: (GALR) concatenare – (DSL)
concatenaţie; (GALR) instrument – (DSL) instrumental (sensul 1.b.); (GALR)
proformă – (DSL) pro-formă.
Doi termeni noi din indicele GALR prezintă următoarea particularitate prin
raportare la DSL: DSL înregistrează concepte din aceeaşi familie lexicală
desemnînd procesul de transformare şi categoria obţinută, iar GALR inovează prin
crearea unei noţiuni abstracte. Este cazul termenilor reciprocitate şi predicativitate,
înregistraţi în GALR, în legătură cu care există în DSL intrările reciproc
(desemnînd o categorie lingvistică), reciprocizare (desemnînd un proces) şi
predicativizare (desemnînd un proces – „proces sintactic constînd în ataşarea
mărcilor sintactice ale predicaţiei (morfeme de timp şi de mod personal, de număr şi
de persoană) la componentele verbale nepredicative (forme verbale nepersonale) şi
la oricare dintre componentele funcţionînd ca predicate logice (adjective şi
substantive) din poziţii predicative” (DSL, s.v. predicativizare).
Unii termeni, cum este cazul lui matrice sau al lui relaţie, apar în GALR în
vecinătăţi sintagmatice noi, neînregistrate de DSL. În cazul lui matrice, DSL
înregistrează următoarele combinaţii: matrice fonetică, ~ fonologică,~ semantică (şi
propoziţie ~); în GALR se înregistrează şi combinaţia matrice sintactică.
Se poate conchide că GALR constituie un progres terminologic, din trei puncte
de vedere: (1) din perspectiva îmbogăţirii inventarului, (2) din cea a combinaţiilor
noi în care apar termeni anterior înregistraţi în DSL şi (3) din perspectiva dinamicii
denotativ-conceptuale a termenilor anterior înregistraţi şi descrişi.
Şi în Gramatica de bază a limbii române (coord. Valeria Guţu-Romalo)
terminologia se caracterizează prin racordarea la noile viziuni, incluzînd alte
modificări. Ca nivel teoretic, Gramatica de bază a limbii române reflectă concepţia
din GALR şi păstrează, în multe privinţe, inovaţiile introduse acolo. „Totuşi, unele
diferenţe în raport cu GALR au fost necesare (atît în ceea ce priveşte teoria
generală, cît şi în ce priveşte descrierea de detaliu), diferenţe bazate pe o serie de
articole şi de cărţi apărute în ultimul timp, fie posterioare lucrului la GALR. Dintre
modificările nou introduse, cele mai semnificative vizează, pe de o parte,
perspectiva mai apăsat morfosintactică, iar, pe de altă parte, modul de concepere a
sintaxei grupului nominal” (Mihăilescu 2011). În cadrul terminologiei la fel intervin

159
unele schimbări: „La pronume, faţă de inventarul consacrat, se recunoaşte, în
GBLR, ca specie autonomă pronumele reciproc, în situaţii de tipul ei se ceartă sau
îşi dau bună ziua, acolo unde sensul nu este specific reflexivului ori
impersonalului” (Nagy 2012: 534).
Din cele expuse supra, remarcăm tendinţa de inovare în sfera terminologiei
gramaticale. Deşi am putea întîlni şi contraargumente de tipul: „E de ajuns să
urmărim Gramatica lui Ion Heliade-Rădulescu din 1828, cu o terminologie
lingvistică săracă, rudimentară şi nefixată, pentru a avea imaginea evoluţiei
parcurse de terminologia lingvistică într-un secol şi şapte decenii de istorie a
specialităţii lingvistice” (Pană-Dindelegan 2000: 82).
Această constatare ne determină, într-un fel, să vedem fenomenele de-o
manieră mai complexă. E necesar să remarcăm că mobilitatea terminologiei
gramaticale actuale se supune restricţiilor generale de evoluţie a lexicului
terminologiilor: este o mobilitate de tip cantitativ, realizată, în primul rînd prin
împrumut, sub toate formele lui de manifestare, iar în al doilea rînd, o mobilitate
semantică de tip noncontextual, realizată în limitele lexicale în discuţie, prin
adăugarea de sensuri noi la accepţiile anterioare ale termenilor de specialitate.
Un alt factor ce generează inovaţii ar fi teoriile şi abordările recente în
lingvistică în general, şi în gramatică în special. În acest caz fiecare nouă teorie se
diferenţiază nu numai conceptual, ci şi printr-o încărcătură terminologică proprie.
Semantica internă a multor termeni constituie o mărturie a direcţiilor în care a
evoluat ştiinţa limbii şi a şcolilor reprezentate succesiv în gîndirea lingvistică
modernă. Termenii ca atare sînt ceea ce Louis Guilbert numeşte cuvinte-martori
(fr. mots-temoins), martori ai evoluţiei gîndirii lingvistice, ai prestigiului pe care
diverse şcoli lingvistice l-au ocupat în această evoluţie. Constatăm că aceasta
evoluează şi în prezent, drept dovadă, în unele lucrări de dată recentă apar şi vor să
se impună şi în gramatica oficială noi termeni, care deocamdată îi vom numi „în
aşteptare”. Drept exemplu pot servi termeni precum: forme verbale nepredicative
nonconjunctivale, alautemie confixal-sufixală inclusivă (Gabinschi 2010: 3, 6);
categorii gramaticale funcţionale sau raportuale, categorii clasificatoare sau
referenţiale şi categorii interpretaţionale sau comunicative (Dîrul 2009: 100).
Subliniem că o accepţie nouă nu elimină, în mod necesar, pe una anterioară, ci
coexistă cu aceasta; cazul chomskyan şi cazul fillmorian, spre exemplu, nu înlătură
accepţia tradiţională a cazului. Este interesantă evoluţia semantică a însuşi
termenului gramatică. O primă migrare, dinspre lingvistică spre matematică şi
cibernetică s-a soldat cu împrumutarea termenilor şi a sensurilor din lingvistică la
care s-au adăugat accepţii noi, total formalizate, gramatica semnificînd un
dispozitiv cibernetic, capabil, pe baza unui algoritm explicit formulat, să producă la
infinit secvenţe corecte. A doua migrare, dinspre matematică şi cibernetică din nou
spre lingvistică, prezintă şi deviaţii de sens faţă de folosirea originară. Se constată
astfel extinderea semnificaţiei la întreg setul de reguli dintr-un sistem lingvistic,

160
indiferent de nivelul la care se manifestă. În această accepţie, gramatica cuprinde o
fonologie, o morfologie, o sintaxă, o semantică a derivării şi a compunerii. În
paralel, din gramatica generativă, termenul reprezintă un sistem formal care,
pornind de la un vocabular finit de categorii şi de la un număr finit de reguli
recursive de combinare şi un număr de constrîngeri formale de aplicare, produce
infinitatea frazelor bine-formate dintr-o limbă.
În aceeaşi ordine de idei, rigoarea teoriilor cu care se operează astăzi impune şi
rigoare terminologică. Pentru termeni se cere evitarea falselor sinonimii, a
interferenţelor semantice, a violării graniţelor unui model lingvistic prin utilizarea
unui termen aparţinînd modelului, cu sens intuitiv, în afara limitelor sale. Se mai
impune evitarea creaţiilor accidentale şi prea personale, ţinîndu-se cont de faptul că
păstrarea unei continuităţi terminologice facilitează comunicarea.
Considerăm oportune observaţiile, criticile şi sugestiile lui E. Coşeriu cu privire
la terminologia lingvistică. Ocupîndu-se de unitatea şi diversitatea lingvisticii
actuale, ilustrul savant demonstrează că dificultatea şi complexitatea terminologică
a acesteia poate fi atribuită şi diferenţelor de concepţie. De exemplu, „L. Hjelmslev,
fondatorul glosematicii, a considerat necesar să sublinieze noutatea conceptelor din
teoria sa şi prin intermediul unor termeni noi. Dar dificultatea n-ar consta totuşi în
noutatea şi «exclusivitatea» terminologiei (căci o terminologie coerentă poate fi
învăţată relativ uşor), ci în faptul că acelaşi termen (şi aici Coşeriu face trimitere şi
la Chomsky, bunăoară pentru termenul a genera) fie poate deruta publicul prin
valorile diferite pe care le are faţă de cuvîntul (identic material) din limbile naturale,
fie poate avea valori diverse în funcţie de «şcoli» şi orientări” (Coşeriu 2000:
100-104).
În consecinţă, Coşeriu şi-a fixat, încă de la început, următorul principiu
terminologic: „Eu încerc – fiindcă consider că e nevoie ca ştiinţele umaniste să fie
şi umane, şi să fie mai mult sau mai puţin înţelese de vorbitori – să mă apropii cît
mai mult de vorbirea curentă şi să transform în termen ceea ce există deja în
vorbirea curentă, şi să întrebuinţez cuvîntul nu ca în limbă, ci ca termen pentru ceva
definit.” (Coşeriu 1996: 55) de care ar trebui, probabil să ţină cont şi alţi lingvişti,
îndeosebi acei care operează cu inventarele terminologice.
În concluzie, reiterăm importanţa analizei şi inventarierii terminologiei
gramaticale actuale. Salutăm inovaţiile doar în cazurile în care acestea sînt bine
fundamentate şi argumentate, dar şi cînd au menirea de a înlesni limbajul
specializat, favorizînd astfel o înţelegere mai profundă a noilor concepţii şi
perspective lingvistice.

161
 Bibliografie
Alexandru, Nicolae, Dinamica terminologiei sintactice româneşti moderne, în Terminologie
și terminologii, Angela Bidu-Vrănceanu (ed.), București, Editura Universității din
București, 2010, p. 99-111; http://lingv.academia.edu/AlexandruNi-colae/Papers/108
5992/Nicolae_2010_Dinamica_terminologiei_sintactice_romanesti_moderne_The_di
namics_of_the_Romanian_syntactic_terminology, accesat 24.08.2012.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela,
Pană-Dindelegan Gabriela, Dicționarul de științe ale limbii, București, Editura
Științifică, 1997.
Dîrul, Alexandru, Probleme de structură a limbii tratate din perspectiva gramaticii
explicative (studii și materiale), Chișinău, Tipografia Centrală, 2009.
Gabinschi, Marcu, Formele verbale nepredicative nonconjunctivale ale limbii române (pe
marginea tratării lor în gramatica oficială), Chișinău, Institutul de Filologie al AȘM,
2010.
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvîntul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Mihăilescu, Dumitru, Gramatica de bază a limbii române; http://www.ara-don.ro/arad/
gramatica-de-baza-a-limbii-romane/news-20110105-02231882, accesat 21.05.2012.
Munteanu, Cristinel, Teze despre problema terminologiei. Perspectiva lui Eugeniu Coşeriu,
în Limba Română, Chișinău, nr. 1-2, 2010; http://www.limbaroma-na.md/index.php?
go=articole&n=841, accesat 20.08.2012.
Nagy, Rodica, Inovații în cercetarea gramaticii limbii române, în Normă-sistem-uz:
codimensionare actuală, în Colocviul internațional de științe ale limbajului „Eugeniu
Coșeriu”, Chișinău, CEP USM, 2012, p. 532-536.
Pană-Dindelegan, Gabriela, Terminologia lingvistică actuală, între tradiție și inovație, în
Probleme actuale de lingvistică românească, Chișinău, USM, 2000, p. 82-97.

Certaines innovations dans le domaine de la terminologie grammaticale

du roumain contemporain
Résumé: Pendant les dernières décennies, dans les travaux lexicographiques et normatives
portant sur la terminologie grammaticale du roumain ont apparu quelques nouveaux
termes introduits par de récentes théories et approches linguistiques. Nous nous
proposons de mettre en place et d'analyser les innovations de la terminologie
grammaticale conformément aux exigences imposées par les standards de la
terminologie.
Mots-clés: terminologie grammaticale, innovation, inventaire terminologique, types de
termes, créations originales des termes, mobilité de la terminologie grammaticale,
rigueur terminologique, principe de la terminologie, acception, point de vue
linguistique.

162
 Locuţiunile verbale pronominale: structură şi semnificaţie
Adela NOVAC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Î
n lucrarea de faţă, ne propunem să analizăm locuţiunile verbale pronominale
cărora li s-a acordat un spaţiu nu prea mare în gramatica românească şi care
se impun a fi studiate prin caracterul lor individual, prin capacitatea de a exprima
sensuri unice, prin expresivitate etc.
E vorba de locuţiunile verbale care au în structura lor morfemul se (la origine
un pronume reflexiv în Acuzativ): a se aşeza la scaun „a începe să domnească”; a
se băga în ciorbă „a se amesteca”; a se da la brazdă „a se deprinde cu o nouă
situaţie, a se acomoda”; a se face de rîs „a se compromite”; a se da înapoi „a se
codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape”; a se da în spectacol „a se face de
rîs” etc.
Prin analogie cu verbele pronominale, clasă existentă şi recunoscută de
lingvişti, am numit aceste locuţiuni verbale pronominale, aşa cum ele au în
structura lor morfemul se care, ataşîndu-se verbului, îl detranzitivează.
Detranzitivarea cuprinde locuţiunea în întregime, acţiunea desemnată prin locuţiune
concentrîndu-se în zona subiectului. Subiectul unor asemenea locuţiuni, rezultate
din detranzitivare, selectează nota „activ + pasiv”: obiectul acţiunii desemnate de
locuţiunea verbală pronominală rămîne în zona subiectului gramatical.
După cum observăm din exemplele de mai sus, în structura locuţiunilor verbale
pronominale intră atît cuvinte flexibile, cît şi cuvinte neflexibile, verbul rămînînd a
fi o componentă obligatorie, care centrează în jurul său, conform capacităţilor
combinatorii, şi alte elemente componente.
Analizînd exemplele de mai sus, constatăm că structura acestor locuţiuni poate
fi redată prin următoarea formulă:
se + verb + prepoziţie + substantiv;
se + verb + prepoziţie + adverb.
Apariţia morfemului se în structura locuţiunilor implică modificări în sensul
restricţionării semantice a verbului. Oferim pentru exemplificare tabloul sinoptic al
structurii semantice a verbului luat separat şi al structurii semantice a locuţiunii
respective, care astualizează unul dintre sensurile verbale, modificîndu-l prin
semantica celorlalte elemente structurale. Obsrvăm, de asemenea, că acelaşi verb
construieşte atît locuţiuni tranzitive (cu sau fără morfemul se), cît şi locuţiuni
pronominale:
Locuţiunea: A se băga în ciorbă = a se amesteca
Verbul: BĂGÁ, bag,
1. Tranz. şi refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vîrî,
a intra.

163
 Expresii tranzitive:
A băga ceva în gură = a mînca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe
cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe
cineva) într-o încercare, într-o discuţie; a înfunda.
A băga (ceva) în (sau la) cap = a ţine minte un lucru.
A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimînta (pe cineva).
A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărîta (pe cineva). (Fam.)
Expresii intranzitive:
A(-şi) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se
amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuţie.
A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înţeleagă o
problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie
obsedat de ceva.
A(-şi) băga minţile în cap = a se cuminţi, a reveni la o comportare conformă cu
interesele sale.
A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieţi (sau în răcori)
= a speria rău (pe cineva).
A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenţă
observat de cineva spre a-i cîştiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de
simpatie, de dragoste (interesată).
2. Tranz. şi refl. A (se) plasa în ceva sau undeva;
Expresii:
Tranzitive:
A băga (pe cineva) în pîine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.)
A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.)
A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie.
A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa.
A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenţie (la ceva sau cuiva), a fi
curtenitor (cu cineva).
A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva).
Reflexive: A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva).
Locuţiunea: A se aşeza la scaun = a începe să domnească
Verbul: AŞEZÁ, aşez,
1. Refl. şi tranz. A (se) pune pe ceva sau undeva pentru a şedea sau a face să
şadă.
Expresii reflexive:
A se aşeza în pat = a se întinde în pat, a se culca.
A se aşeza la lucru = a începe să facă o treabă.
2. Tranz. şi refl. A (se) pune într-o anumită ordine; a (se) rîndui; a (se) aranja.
3. Tranz. A procura cuiva o situaţie mai bună; a căpătui.
Verbul: FACE, fac

164
 1. Tranzitiv şi reflexiv
Expresii tranzitive şi reflexive:
a) Verbul exprimă acţiunea de a realiza, de a produce ceva.
A face focul = a aţîţa, a aprinde focul.
A face praf = a stîrni, a ridica praful; fig. a zdrobi, a distruge, a nimici.
b) Exprimă acţiunea de a da sau de a atribui unei fiinţe sau unui lucru altă
stare, însuşire, formă sau menire decît cea pe care o are sau o vrea.
A face (sau reflexiv, a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoşi, a (se)
vindeca.
A face pe cineva cunoscut = a aduce pe cineva în situaţia de a fi cunoscut (de
alţii), de a fi renumit.
A face din ţînţar armăsar sau a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor
o importanţă mai mare decît au în realitate.
A face noaptea zi = a nu dormi, a rămîne treaz toată noaptea.
A face (pe cineva) din cal măgar = a-şi bate joc de cineva; a înjosi.
A face pe cineva cum îi vine la gură = a ocărî (pe cineva) rău, fără a-şi alege
cuvintele.
A-şi face inimă rea = a se întrista.
2. Tranzitiv şi reflexiv
a) a proceda, a se comporta.
A face bine (sau rău) = exprimă o aprobare sau dezaprobare a acţiunilor cuiva.
b) a se descurca, a se aranja.
A-i merge cuiva bine (sau rău) = a o duce bine sau rău.
Ce te faci tu acum?
3. Reflexiv
a) Verbul are sensul „a se produce, a se ivi”.
A i se face negru (sau roşu) înaintea ochilor = a i se întuneca cuiva înaintea
ochilor; a i se face rău.
b) Verbul are sensul de a ajunge, a deveni.
A se face stăpîn pe cineva = a lua un lucru în stăpînire cu forţa.
(despre drumuri) A se face în două = a se bifurca, a se despărţi.
A se face galben = a se îngălbeni.
A se face vînăt = a se învineţi.
Locuţiunea: A da înapoi
Verbul: Da, dau
1. Tranzitiv şi intranzitiv
a) a întinde, a înmîna cuiva ceva, a oferi.
A da o masă, o petrecere = a oferi o masă, a organiza o petrecere.
A da bună ziua (sau bună seara, bineţe etc.) = a saluta pe cineva.
b) a distribui ceea ce-i revine cuiva ca parte

165
 A da ceva în (sau pe din) două = a împărţi în două părţi, a împărţi în două părţi
egale, a înjumătăţi.
A-i da cuiva un număr oarecare de ani = a-i atribui o anumită vîrstă.
A da cuiva cîştig de cauză = a face pe cineva să cîştige (într-un diferend).
A da cuiva de lucru = a însărcina pe cineva.
c) a pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva, a dărui.
A da cu chirie = a închiria.
A da cu arenda = a arenda.
A da înapoi = a restitui.
A da în primire = a preda.
d) a arunca, a azvîrli
A da vina pe cineva = a învinui pe cineva.
A da uitării = a uita, a părăsi.
A da pe gîrlă = a lepăda ceva, a lăsa să se piardă.
A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii) ori a-l da încolo (sau
în plata domnului) = a nu vrea să ştie (de cineva sau de ceva).
e) a aşeza, a orienta ceva într-un anumit mod
A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri.
A da (ceva) peste cap = a lucra superficial, de mîntuială.
A da cărţile pe faţă = a dezvălui adevărul.
3. Intranzitiv
a) A face o mişcare (repetată), conştientă sau reflexivă
A da din umeri = a înălţa din umeri, în semn de nedumerire.
A da din gură = a vorbi mult.
b) A lovi, a izbi, a bate
A-i da peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare.
A-i da la cap = a lovi, a omorî.
A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge.
4. Reflexiv şi intranzitiv
a) A se duce, a merge, a veni
A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage.
A (se) da jos = a coborî.
b) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna
A se da de-a tumba = a se da peste cap
A se da în vînt după = a-şi da toată osteneala să obţină ceva.
c) A se rupe de …, a se pune pe …
A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva.
A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva.
Analizînd locuţiunile verbale pronominale înregistrate în lucrările Dicţionar de
valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale româneşti, Chişinău, Centrul
editorial-poligrafic USM, 2004 (Savin-Zgardan 2004); Dicţionar de expresii şi

166
locuţiuni, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1998 (Comşulea et alii 1998), precum şi
Indicele faptelor de limbă folosite ca exemplificare din monografia Locuţiunile în
sistemul unităţilor nominative ale limbii române, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2007
(Popa 2007), am ajuns la concluzia că tipul dat este productiv şi poate genera un
număr mare de locuţiuni verbale pronominale în limbă: a (se) aduce pagubă „a
dăuna, a aduce prejudicii”, a se afla în război „a lupta, a avea acţiuni militare”, a se
afla de faţă „a asista”, a se afla în/la mîna cuiva „a fi în stăpînirea cuiva”, a se
aprinde o discuţie „a discuta intens”, a se arunca cu gura „a spune ceva în mod
brusc”, a se aşeza la casa (cuiva) „a se stabili într-un loc, a se linişti”, a se aşterne
drumului „a fugi sau a merge foarte repede”, a se avea bine (cu cineva) „a fi prieten
cu cineva, a fi în relaţii de dragoste cu cineva”, a se da cu apă „a se spăla”, a se da
bătut „a renunţa, a pierde o confruntare ”, a (se) da pe faţă „a (se) descoperi, a (se)
demasca”, a se da jos „a coborî”, a (se) da în lături „a (se) feri, a (se) da deoparte”,
a se face foc „a se enerva” etc.
Trebuie să menţionăm că o trăsătură semantică a locuţiunilor verbale
pronominale este compatibilitatea semantică a elementelor lor componente. În
cadrul locuţiunii verbale, elementele componente îşi pierd sensul, iar sensul general
al locuţiunii nu este o sumă a tuturor sensurilor componentelor, ci un sens nou,
obţinut prin contopirea termenilor:
a se rupe inima (cuiva) – a produce (cuiva) sau a simţi o mare durere;
a (se) pune la adăpost – a se proteja de intemperii;
a se ţine scai – a urmări, a nu lăsa în pace pe cineva;
a (se) simţi în stare – a putea, a fi capabil de ceva;
a se culca pe lauri etc. – a se mulţumi de succesele obţinute, fără a realiza
altele în continuare.
O altă trăsătură semantică a locuţiunilor verbale pronominale e că ele comportă
mai multe semnificaţii. În procesul de comunicare, vorbitorul va actualiza numai
unele semnificaţii ale locuţiunii. Astfel, dacă locuţiunea a se duce pe copcă are
două semnificaţii: 1) a se distruge, a se pierde (despre obiecte) şi 2) a o încurca, a o
păţi (despre oameni), vorbitorul va selecta, în funcţie de intenţia sa comunicativă de
moment, una sau alta dintre aceste semnificaţii. În aceeaşi ordine de idei, locuţiunea
a (se) lua seama comportă mai multe semnificaţii, iar vorbitorul, în dependenţă de
context, va actualiza una dintre aceste semnificaţii:
1. a observa, a remarca;
2. a supraveghea;
3. a înţelege, a se lămuri;
4. a atrage atenţia;
5. a fi atent, a se gîndi;
6. a se îngriji; a se ocupa;
Locuţiunea a (se) ţine minte comportă trei semnificaţii:
1. a nu uita;

167
 2. a memoriza;
3. a (se) şti (pe sine, pe cineva).
Locuţiunea a se urca în cap (cuiva) are două semnificaţii:
1. a deveni încrezut, îngîmfat;
2. a se ameţi cu o băutură alcoolică etc.
Fiind unităţi autosemantice, locuţiunile verbale pronominale se caracterizează
prin capacitatea de a contracta relaţii sinonimice cu alţi echivalenţi semantici
verbali, ceea ce confirmă teza despre sinonimie ca limită a varierii formale a
cuvîntului (Ахманова 1957: 192-232).
Dacă pornim de la faptul că sinonimia poate fi definită ca relaţie dintre
sensurile comune ale unor forme absolut diferite sau parţial diferite (Berejan 1992:
76), putem constata cu uşurinţă că locuţiunile verbale pronominale (cu se), ca
unităţi lexicale de sine stătătoare, intră în relaţii sinonimice cu verbele pronominale,
avînd sensuri total identice şi un număr egal de valenţe sintactice. A se compara:
a se duce de rîpă – a se distruge;
a se da de gol – a se trăda, a se demasca;
a se da pe faţă – a se descoperi, a se demasca;
a se pune la ştaif – a se găti, a se dichisi etc.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să menţionăm că locuţiunile verbale
pronominale pot intra în relaţii sinonimice cu alte locuţiuni verbale pronominale,
acestea fiind, de fapt, unicele relaţii sinonimice pe care le pot contracta:
a se revărsa de ziuă – a se ivi zorile, a se crăpa de ziuă;
a se ţine scai de cineva – a se ţine lipcă de cineva;
a se zări de ziuă – a se face ziuă, a se revărsa zorile etc.
Din punct de vedere semantic, locuţiunile verbale pronominale pot indica:
a) intensitatea acţiunii, procesului: a se umple de bucurie, a se umple de
nelinişte, a se înfige privirea, a se urca în cap, a se umple de ridicol, a se prăpădi
de frică, a se prăpădi de rîs etc.
Astfel, a se umple de bucurie înseamnă „a se bucura tare”, a se umple de
nelinişte – „a se nelinişti tare”, a se înfige privirea – „se uita foarte atent”, a se
prăpădi de rîs – „a rîde foarte tare”, a se prăpădi de frică – „a se teme foarte tare”
etc.
b) începutul acţiunii: a se lua la pumni, a se lua la trîntă, a se lua la harţă, a se
lua la bătaie, a se lua la ceartă etc.
A se lua la pumni înseamnă „a începe a se bate”, a se lua la trîntă – „a începe a
se trînti”, a se lua la ceartă – „a începe a se certa” etc.
În acelaşi timp, locuţiunile verbale analizate exprimă şi o idee de reciprocitate:
a se lua la pumni înseamnă „a se bate unul pe altul”, a se lua la ceartă – „a se certa
unul pe celălalt” etc.
c) durata acţiunii: a se ţine ascuns
A se ţine ascuns înseamnă „a ascunde”

168
 d) rezultatul acţiunii: a (se) pune la adăpost, a se pune în cale, a (se) ţine minte
etc.
A (se) pune la adăpost înseamnă „a se proteja de intemperii”, a se pune în cale
– „a împiedica”, a (se) ţine minte – „a memoriza” etc.
e) acţiune statică: a (se) ţine deasupra, a (se) ţine minte, a (se) simţi în stare etc.
A se ţine deasupra înseamnă „a pluti”, a (se) ţine minte – „a (se) şti (pe sine, pe
cineva)”, a (se) simţi în stare – „a putea” etc.
Analizînd comportamentul semantic al locuţiunilor verbale pronominale, prin
analogie cu clasificarea verbelor pronominale, vom încerca o clasificare a
locuţiunilor verbale pronominale.
Astfel, deosebim o clasă de:
a) locuţiuni verbale pronominale absolute:
a se ţine ca rîia de om – se spune despre cineva de care numai poţi scăpa;
a se prăpădi de rîs – a rîde foarte tare;
a se duce de rîpă – a se distruge;
a se revărsa de ziuă – a se ivi zorile;
a se ridica în ochii cuiva – a cîştiga mai multă stimă, apreciere din partea
cuiva;
a se ţine scai de cineva – a urmări cu insistenţă pe cineva;
a se împăca cu soarta – a se resemna etc.
În structura acestor construcţii, prezenţa pronumelui reflexiv se este
obligatorie: pronumele nu poate fi omis, pentru că aceasta e singura formă sub care
se prezintă locuţiunea verbală în limba română.
b) locuţiuni verbale pronominale relative
a da de gol – a trăda, a demasca;
a se da de gol – a se trăda, a se demasca;
a da pe faţă – a descoperi, a demasca;
a se da pe faţă – a se descoperi, a se demasca;
a face puzderie – a sfărîma, a distruge, a nimici;
a se face puzderie – a se sfărîma, a se distruge, a se nimici, a se face praf etc.
După cum observăm, morfemul se, în structura construcţiilor date, nu modifică
sensul lexical concret al locuţiunii verbale, ci numai structura ei semantică.
Din cele relatate, conchidem: clasa locuţiunilor verbale pronominale este o
sursă importantă ce denotă originalitatea creatoare şi specificul naţional al limbii
române.

Bibliografie
Berejan, Silviu, Reinterpretări lexicografice ale unităţilor de vocabular în dicţionarul
explicativ (cu privire specială asupra verbelor), în Revistă de lingvstică şi ştiinţă
literară, 1992, nr. 4, p. 60-65.
Comşulea, Elena, Teiuş, Sabina, Dicţionar de expresii şi locuţiuni, Chişinău, Editura Ştiinţa,
1998.

169
Dimitrescu, Florica, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1958.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Limba moldovenească literară contemporană: Morfologia, Chişinău, Editura Lumina, 1983.
Popa, Gheorghe, Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2007.
Popescu, Rodica, Diatezele pronominale în limba română, Timişoara, Editura Presa
Universitară, 1976.
Savin-Zgardan, Angela, Dicţionar de valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale
româneşti, Chişinău, Centrul-editorial poligrafic al USM, 2004.
Ахманова, О., Очерки по общей и русской лексикологии, Москва, Издательство МГУ,
1957.

Verbal Pronominal Phrases: Structure and Meaning

Summary: Verbal pronominal phrases are semantically independent units which are
characterized through semantic compatibility of the component elements (a se pune
la adăpost – a se proteja etc), through their capacity to be polysemantic (a (se) lua
seama – 1. a observa; 2. a supraveghea; 3. a înţelege etc.) and through synonymic
relations with other verbal semantic equivalents (pronominal verbs) a se face bine – a
se însănătoşi; a se da cu apă – a se spăla etc.).
Key-words: morpheme, pronominal, communicative intention, synonymic area, absolute
pronominal phrases and relative pronominal phrases etc.

170
 Creativitate şi schimbare lingvistică
Emilia OGLINDĂ
Universitatea de Stat din Moldova

imba, sistem complex, apt a realiza multiple funcţii, îşi păstrează

L componenţa lexicală, formele gramaticale etc., asigurînd procesul
comunicării. Dezvoltîndu-se, ea manifestă tendinţa de a se modifica şi a se
perfecţiona. W. von Humboldt a remarcat aceste ipostaze, promovînd concepţia
despre limbă ca Ergon (produs al activităţii) şi Energeia (activitate). În opinia
lingvistului german, imuabilitatea aparentă şi modificările continue constituie
însuşiri imanente ale fenomenului în cauză: „Caracterul «energetic» al limbajului
uman exprimă faptul că fiecare limbă este creată şi recreată permanent atît de
fiecare individ în parte, cît şi de ansamblul comunităţii căreia îi aparţine”
(Munteanu 2008: 11).
În opera lingvistică a prof. E. Coşeriu sînt aprofundate ideile marilor
precursori: W. von Humboldt, F. de Saussure ş.a. Sînt formulate două principii-
cheie: creativitatea şi alteritatea. Principiul creativităţii, „comun al tuturor
activităţilor culturale, adică activităţilor libere ale omului” (Coşeriu 1994: 9),
corelează cu cel al alterităţii, „al comunităţii tehnice istorice”. Cel dintîi reliefează
dinamismul limbajului (energeia), generînd varietatea, iar cel de-al doilea
evidenţiază esenţa socială a acestuia, determinîndu-i omogenitatea.
Cu referire la cele menţionate, este revelatoare aprecierea cercetătorului M.
Borcilă, care subliniază: „cred că aportul esenţial al lui E. Coşeriu poate fi sintetizat
ca un proces de «fuziune nucleară» între două componente distincte (1) pe de o
parte, componentul sau factorul «logosului semantic» aristotelic, revitalizat prin
inserţia dimensiunii esenţiale a «creativităţii» (2) pe de altă parte, componentul sau
factorul «dialogic» al «alterităţii» (în sensul unei «intersubiectivităţi» esenţiale,
constitutive a limbajului)” (Borcilă 1996: 52).
În legătură cu latura creatoare a obiectului cercetat, în lingvistica secolului
trecut au fost discutate în controversă variate probleme: progresul vs regresul limbii
(cf. Wald 1969), legile ei, modificările lingvistice etc.
Unii savanţi, de exemplu J. Vendryes, consideră că „progresul” limbii rezidă în
substituirea unor formaţiuni prin altele, ajustate la nevoile comunicării. În accepţia
lui J. Vendryes, „diverse laturi ale dezvoltării morfologice ne amintesc de un
caleidoscop perturbat la infinit. De fiecare dată, se obţin noi asocieri ale unităţilor
sale, însă nimic mai mult decît aceste asocieri” (Вандриес 1937: 316).
„Cercul vicios” al nesfîrşitelor asocieri despre care scrie savantul francez
exclude, de fapt, refacerea elementelor şi a formelor vechi şi nu reprezintă nici
„regresul” limbii; nu atinge raportul dintre inovaţie, schimbare, dezvoltare şi
progres în limbă.

171
 După cum susţin unii lingvişti, progresul limbii poate fi absolut şi relativ: în
primul caz, este vorba despre capacitatea limbii de a se adapta la noile necesităţi ale
comunicării şi despre completarea lexicului cu noi unităţi şi acumularea unor
sensuri inedite în cadrul lexemelor deja existente, pe cînd progresul relativ cuprinde
tehnica redării categoriilor formale şi rezidă, mai cu seamă, în suprimarea formelor
şi a categoriilor variative superflue, condiţionată de dezvoltarea gîndirii umane, a
culturii şi a vieţii sociale (Серебренников 1970: 120-121).
Ideea privind cele două tipuri de progres în limbă nu este eronată, dar
conţinutul noţiunilor respective este mult mai amplu şi nu vizează doar „tehnica”
mijloacelor lingvistice şi îmbogăţirea lexicului diverselor idiomuri. Nici amestecul
limbilor nu poate fi invocat drept indiciu al progresului lor. Fără a exagera rolul
factorilor extralingvistici, ţinem să remarcăm că progresul societăţii favorizează
dezvoltarea gîndirii şi implică progresul limbii ca mijloc de comunicare.
Conceptul menţionat subliniază aptitudinea limbii de a exterioriza plenar ideile
într-o formă clară şi concisă şi nu se limitează la definiţiile reproduse supra,
deoarece ele nu scot la iveală mijloacele prin care se manifestă asemenea
performanţe.
Dacă dezvoltarea prevede perfecţionarea şi precizarea regulilor limbii, atunci
orice schimbare ce are loc în structura ei ar însemna progresul acesteia. Este de
amintit că unele modificări ilustrează şi posibilul regres: în anumite împrejurări,
unele idiomuri nu pot să-şi îndeplinească toate funcţiile, pierzîndu-şi facultatea de a
exprima gîndirea prin modalităţi adecvate.
Lingvistul englez J. Lyons observă, pe bună dreptate, că „orice standard de
evaluare aplicat schimbărilor lingvistice trebuie să se bazeze pe recunoaşterea
diferitelor funcţii pe care o limbă este chemată să le îndeplinească în societatea care
o utilizează” (Lyons 1995: 57).
În unele lucrări s-a emis părerea că modificările survenite la diferite niveluri
denotă „perturbarea identităţii unei unităţi în raport cu ea însăşi şi rezultatul unei
asemenea perturbări” (Серебренников 1970). Credem că definiţia semnalată s-ar
cuveni să fie completată din motivul că nu arată premisele şi fazele unor posibile
periclitări ale identităţii unităţilor de limbă.
Pentru a-şi argumenta propria teorie, E. Coşeriu recurge la noţiunile inovaţie şi
adoptare: schimbarea lingvistică semnifică generalizarea unei inovaţii sau „o serie
de adoptări succesive” (Coşeriu 1997: 70). Prima fază, inovaţia, presupune apariţia
elementelor noi, diferite de unităţile deja existente, iar faza a doua, adoptarea, este
acceptarea inovaţiei de către vorbitori.
Potrivit concepţiei coşeriene, schimbarea, „în momentul său iniţial şi originar,
este totdeauna un act de creaţie individuală” (Coşeriu 1995: 90); ea nu este
accidentală, ci constituie o trăsătură inerentă a limbii, fiind o manifestare a
„creativităţii limbajului în istoria limbilor”. Savantul conchide că „orice schimbare

172
este la origine o adoptare” (Coşeriu 1997: 70) şi înglobează trei aspecte: raţional,
general şi istoric.
Dimensiunea raţională vizează „consolidarea de tradiţii lingvistice sau
producerea însăşi a limbilor”; aspectul general relevă condiţiile în care libertatea
lingvistică renovează limba şi modul în care aceasta „se adaptează necesităţilor
expresive ale vorbitorilor”; dimensiunea istorică dezvăluie condiţiile culturale şi
funcţionale în care limba s-a constituit şi „a putut să se constituie ca tradiţie”
(Coşeriu 1997).
Premisele schimbărilor lingvistice ţin de planul finalităţii, înfăţişînd „libertatea
creatoare a vorbitorilor”, întrucît limba, fenomen de ordin cultural, „nu admite
abordări cauzale, ci numai abordări finaliste” (Coşeriu 2000: 52). Prof. E. Coşeriu
explică schimbările lingvistice doar în termeni funcţionali şi culturali: după părerea
sa, cauzalitatea ar fi o noţiune din domeniul lingvisticii pozitiviste care a vehiculat
concepţia despre limbă ca „organism” natural a cărui funcţionare este determinată
de „legi” ce nu cunosc excepţii.
Reputatul savant are în vedere cauzalitatea externă, proprie fenomenelor
naturii, şi nu cauzalitatea internă, specifică fenomenelor de ordin cultural, bunăoară
limbii. Doctrina pozitivistă asupra limbajului, care nu delimitează strict legile limbii
de cele ale naturii, este depăşită de viziunea antipozitivistă ale cărei postulate sînt
comentate judicios de către E. Coşeriu (Coşeriu 2000: 35-54).
Deşi este interpretată cu precădere din perspectivă diacronică, schimbarea nu
constă doar în substituirea unor forme vechi prin altele noi. Unii specialişti în
materie disting schimbarea, ca un proces de substituire, şi varierea, drept
coexistenţă şi concurenţă a formaţiunilor eterogene, reunite în baza unei trăsături
comune (Серебренников 1970).
E. Coşeriu examinează noţiunea vizată pornind de la trihotomiile sistem –
normă – vorbire, sincronie – diacronie – istorie, susţinînd ideea despre primatul
istoriei, pe care o numeşte „ştiinţă lingvistică integrală”. Istoria serveşte pentru a
surmonta opoziţia între sincronie şi diacronie şi demonstrează că dihotomia dată nu
se referă la limbaj, ci este de ordin metodologic. Sistemul sincronic face parte din
istorie, căci „nu se află în afara istoriei, ci e un moment în istoria limbii. Fiecare
sistem sincronic este un moment în istoria limbii” (Saramandu 1996: 29).
Din acest punct de vedere, sincronia nu exclude varietatea, căci sincronia nu
este doar cea a omogenităţii, ci şi a varietăţii. În ultimul caz se are în vedere
varietatea dialectală, egală cu varietatea socioculturală. De aici rezultă că „şi istoria
trebuie să considere tocmai aceste raporturi între diferite sisteme, fiindcă mereu
dezvoltarea depinde de trecerea de la un sistem la altul” (ibidem: 31).
Toate elementele sistemului interacţionează dinamic, astfel încît eventualele
modificări duc la transformarea raporturilor dintre unităţile limbii şi la
restructurarea entităţii în cauză. Odată ce sistemul şi norma nu constituie „realităţi
autonome şi opuse vorbirii, ci forme care se constată chiar în vorbire” (Bojoga

173
1996: 119), raportul dintre ele diferă de interpretarea lui F. de Saussure care
consideră că în vorbire sînt actualizate unităţile din sistemul limbii. Conform
opiniei prof. E. Coşeriu, vorbirea nu este „o realizare a sistemului”, ci „sistemul este
o dimensiune a vorbirii”, ceea ce demonstrează caracterul complex al acesteia.
Limba, privită ca „sistem în mişcare”, presupune schimbarea lingvistică: „Dacă
schimbarea este înţeleasă ca o «facere» sistematică a limbii, este evident că nu
poate exista nici o contradicţie între «sistem» şi «schimbare» şi că, mai mult,
trebuie să vorbim nu despre «sistem» şi «mişcare» – ca despre două lucruri opuse –,
ci numai despre «sistem în mişcare»: dezvoltarea limbii nu este o permanentă
«schimbare» arbitrară şi produsă la întîmplare, ci este o permanentă sistematizare”
(Coşeriu 1997).
Viziunea coşeriană, graţie probelor peremptorii, este împărtăşită de către
lingvişti de notorietate. Astfel, funcţionalistul francez A. Martinet subliniază că
anume „sistemul în mişcare” (= limba) „se schimbă în orice clipă”: „Este suficient
să-i examinăm amănuntele funcţionării, pentru a descoperi diversele procese care pot
face ca după o lungă perioadă ea să devină de nerecunoscut” (Martinet 1970: 222).
Şi alţi savanţi susţin că limba nu poate să nu se schimbe, întrucît modificările sînt
inevitabile şi ţin de însăşi esenţa limbii (Супрун 1983: 342).
În unele studii coşeriene se afirmă că „schimbare lingvistică nu există” (cf.
Coşeriu 1992). Această concluzie nu ar trebui să ne surprindă, deoarece faptele de
limbă, ca atare, „nu au nicio continuitate”, prin urmare nu se modifică. Spre
deosebire de F. de Saussure, E. Coşeriu este de părerea că starea sincronică a limbii
nu corespunde unei singure proiecţii, ci cuprinde mai multe sisteme simultane,
dintre care sistemul vechi ar putea „coexista” cu cel nou, chiar la un singur vorbitor.
În felul acesta, ipsitatea faptului de limbă, cînd „lucrul rămîne în parte acelaşi
şi în parte e altfel”, preconizează coexistenţa, în fiecare moment, a noilor trăsături
cu trăsăturile anterioare. Din perspectivă funcţională, se atestă înlocuirea unor fapte
de limbă prin altele, a căror „continuitate” prof. E. Coşeriu nu recunoaşte.
„Schimbare lingvistică nu există” atunci cînd „considerăm fiecare fapt ca un fapt
continuu, fiindcă nu există această continuitate a faptelor” (Saramandu 1996: 64).
În sistemul limbii, in globo, remarcăm atît refacerea unor fapte anterioare, cît şi
substituirea altora. Potrivit concepţiei coşeriene, schimbarea se atestă atunci cînd
„ceva care nu era limbă, devine limbă, e adoptat de alţi vorbitori şi devine limbă”
(ibidem: 38). Nu este vorba despre schimbarea unui produs (Ergon), ci despre
producerea continuă a limbii (Energeia).
Spre deosebire de alţi savanţi care au abordat distincţiile saussuriene, E. Coşeriu
relevă corelaţia dinamică dintre tipul lingvistic, sistem, normă, vorbire, pe de o parte,
şi sincronie – diacronie, pe de altă parte, susţinînd că diacronia vorbirii este cuprinsă
în sincronia normei, diacronia normei este cuprinsă în sincronia sistemului, iar
diacronia sistemului este cuprinsă în sincronia tipului (Frâncu 1997: 23).

174
 O asemenea interpretare îi permite prof. E. Coşeriu să evite unele deficienţe ale
teoriei saussuriene privind limbajul, ceea ce apropie, într-o oarecare măsură,
concepţia sa de doctrina funcţionaliştilor praghezi şi francezi, care recunosc
componenta dinamică a sincroniei.
Acceptînd delimitarea coşeriană a termenilor schimbare lingvistică şi
schimbarea limbii, vom interpreta primul concept ca substituire a unor fapte de
limbă prin altele, pe cînd schimbare a limbii vom considera procesul perpetuu de
devenire, de creativitate.

Bibliografie
Bojoga, Eugenia, Coordonate ale receptării trihotomiei sistem – normă – vorbire în
lingvistica din fosta U.R.S.S., în Revistă de lingvstică şi ştiinţă literară, 1996, nr. 5,
p. 118-129.
Borcilă, Mircea, Eugeniu Coşeriu şi orizonturile lingvisticii, în Revistă de lingvstică şi
ştiinţă literară, 1996, nr. 5, p. 42-54.
Coşeriu, Eugeniu, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia
Bojoga, cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Cluj, Editura Echinox, 1995.
Coşeriu, Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga,
cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editrura ARC, 2000.
Coşeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală, în Revistă de lingvstică şi ştiinţă literară, 1996,
nr. 5.
Coşeriu, Eugeniu, Nu există schimbare lingvistică, în Cercetări lingvistice, Cluj, 1992, nr. 1,
p. 9-20.
Coşeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie, istorie: problema schimbării lingvistice, versiunea
în limba româna de Nicolae Şaramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
Coşeriu, Eugeniu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, în Limba română, Chişinău,
1994, nr. 5-6, p. 9-15.
Frâncu, Constantin, Curente şi şcoli lingvistice ale secolului nostru, Iaşi, Casa editorială
„Demiurg”, 1997.
Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, traducere de Alexandra Cornilescu, Ioana
Ştefanescu, Bucureşi, Editura Ştiinţifică, 1995.
Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare în limba română de
Paul Miclău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
Munteanu, Eugen, Humboldt şi humboldtianismul, în Humboldt Wilhelm von, Despre
diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a
umanităţii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
Saramandu, Nicolae, Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae
Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
Wald, Lucia, Progresul în limbă: Scurtă istorie a limbajului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1969.
Вандриес, Жозеф, Язык: лингвистическое введение в историю, Mосква, Гос. соц.-экон.
Издательство, 1937.
Серебренникова, Б. А., Oбщее языкознание. Формы существования. Функции.
История языка, Moсквa, Издательство Наука, 1970.
Супруна, Е., Общее языкознание, Минск, Вышэйшая школа, 1983.

175
 Créativité et changement linguistique
Résumé: Dans ses oeuvres linguistiques, le prof. E. Coseriu avance l’idée que la créativité et
l’altérité sont des principes fondamentaux de la langue. La créativité met en évidence
le caractère dynamique de la langue qui assure sa variété, tandis que le deuxième
principe révèle la nature par excellence sociale du langage, qui entraîne
l’homogénéité. En ce qui concerne la créativité langagière, E. Coseriu aborde le
problème des changements linguistiques, dont les causes appartiennent à la finalité et
dévoilent "la liberté créatrice des locuteurs" (E. Coseriu).
Mots-clés: créativité, altérité, changement linguistique, innovation, adoption, causalité.

176
 Consideraţii privind raportul mod vs modalitate
Emilia OGLINDĂ
Universitatea de Stat din Moldova

problemă multiaspectuală a gramaticii limbilor romanice, germanice,

O slave ş.a. ţine de raportul dintre mod şi modalitate, privit în optica unor
concepţii controversate.
Ţinem să remarcăm unele direcţii de cercetare a categoriei în cauză:
modalitatea logică în raport cu cea lingvistică (Демьянков 1981: 115-132); statutul,
conţinutul, tipologia acesteia (Le Querler 1996; Немец 1990; Gherasim 1997; Guţu
Romalo 2005); cîmpul funcţional-semantic al modalităţii (Беляева 1985; Бондарко
2001; Норман 2001: 13-22; Всеволодова 2009); aspectele pragmatice ale
modalităţii (Беляева 1988; Падучева 2001: 184-197) etc.
În legătură cu raportul abordat, este important să relevăm, mai întîi de toate,
conceptele dictum, „corelativul procesului ce constituie reprezentarea”, şi modus,
„manifestarea modalităţii, ce corespunde operaţiei subiectului judecăţii” (Bally
1955: 35-36).
Modalitatea este o parte indispensabilă a enunţului în care dictum-ul denotă un
anumit conţinut, iar modus-ul/modalitatea exprimă atitudinea locutorului faţă de
acest conţinut. De fapt, distincţia dictum vs modus, realităţi complementare, vizează
corelaţia între obiectivitate vs subiectivitate, deşi noţiunile respective nu se
suprapun.
În studiile de specialitate atestăm definiţii concise, potrivit cărora modalitatea
redă „atitudinea locutorului faţă de conţinutul propoziţional al enunţării sale” (Le
Querler 1996: 14). Formulări similare sînt inserate în multe lucrări, fără a se preciza
corelaţiile între aceasta, pe de o parte, şi dictum vs modus, pe de altă parte. Dacă
acceptăm ideea despre semnificaţia subiectivă a dictum-ului, asemenea definiţii
devin, cel puţin, incomplete.
Categoria menţionată „exprimă raportarea locutorului la un conţinut propoziţi-
onal, atitudinea sa cognitivă, volitivă sau evaluativă faţă de stările de lucruri, reale sau
potenţiale, descrise prin limbaj” (Guţu Romalo 2005: 671).
Modalitatea conţine estimarea situaţiei expuse „din punctul de vedere al
realizării/nerealizării acţiunii, precum şi din punctul de vedere al aprecierii acestei
situaţii de către subiectul vorbitor” (Condrea 1984: 57). Este important să reţinem
că această categorie „interpretaţională a enunţului” serveşte pentru a desemna o
multitudine de raporturi modale: obiective, subiective şi ireale (Dîrul 2002: 236).
Statutul complex al categoriei în discuţie a suscitat interesul specialiştilor, dar
şi divergenţe de ordin terminologic şi conceptual. Dimensiunile lexico-gramaticală,
semantico-sintactică, funcţional-semantică, logico-sintactică, comunicativă etc. ale
modalităţii au generat o multitudine de termeni ce-i dezvăluie esenţa. Credem că ar

177
trebuie luate în seamă diverse faţete ale obiectului studiat, pentru a caracteriza
adecvat fenomenul în discuţie.
Noţiunea în cauză poate fi examinată atît restrictiv, cît şi în sens larg.
Tălmăcirea amplă a noţiunii date se subordonează principiului de investigare de la
conţinut la formă. Cea din urmă concepţie a fost promovată de către savantul rus
V. V. Vinogradov, care comentează un ansamblu de sensuri menite a exprima
atitudinea subiectivă faţă de realitate (Виноградов 1975).
În multe studii predomină o abordare mai largă, potrivit căreia modalitatea ar
cuprinde multiple tipuri, atît într-o distribuţie dihotomică, cît şi trihotomică. În plan
dihotomic, se face distincţia între modalitatea obiectivă vs subiectivă, între
modalitatea realităţii vs a irealităţii. Reprezentată ca o un cîmp funcţional-
semantic, cea din urmă include un şir de microcîmpuri: al optativităţii, al
potenţialităţii etc. Din perspectivă trihotomică, sînt delimitate modalitatea generală,
ale cărei mărci sînt modurile verbale, cea voluntativă, reliefată cu ajutorul verbelor
modale şi cea epistemică (Грепл 1978: 277-288).
Autorii Gramaticii limbii române (2005) promovează clasificarea tripartită,
menţionînd modalitatea epistemică (cognitivă), deontică (prescriptivă şi volitivă) şi
apreciativă (evaluativă) (GLR II 2005: 671). Modalitatea epistemică constituie
„spaţiul cunoaşterii” (imaginarul, reflecţia), pe cînd modalitatea deontică
desemnează „spaţiul angajării în activitate” (GLR I 2005: 258–260).
Analiza diverselor tipuri de modalităţi solicită elucidarea rolului
modalizatorilor – „mijloacele de realizare a modalizării (de marcare a atitudinii
modale în enunţ)” (GLR II 2005: 672). În această privinţă, E. Benveniste
subliniază: „Într-o măsură şi mai mare, sînt incluse aici ... tot felul de modalităţi
formale, unele dintre ele aparţinînd verbelor ca «moduri» (optativ, subjonctiv),
enunţînd atitudini ale enunţătorului faţă de ceea ce el enunţă (aşteptare, dorinţă,
teamă), altele frazeologiei ...” (Benveniste 2000: 72).
În procesul comunicării, locutorul creează în jurul său un „spaţiu comunicativ-
pragmatic” în care se găsesc, deopotrivă, persoanele ce comunică – emiţătorul şi
receptorul. Unitatea indispensabilă a spaţiului vizat este enunţul ale cărui
componente – predicativitatea şi modalitatea – îşi manifestă însuşirile în situaţii
concrete ale vorbirii (Петров 1982: 9). Potenţele pragmatice ale modalităţii şi ale
predicativităţii se actualizează în actele de vorbire în care pot fi sesizate variate
valori, bunăoară cea hortativă, evaluativă ş.a., în concordanţă cu tendinţa
locutorului de a exercita o anumită influenţă asupra interlocutorului.
Din acest punct de vedere, prezintă interes explicitul şi implicitul, componente
ale conţinutului unui enunţ. Mesajul transmis într-o formă explicită ar putea să nu-şi
atingă scopul scontat, de aceea, în diverse ambianţe, vorbitorul va prefera să-şi
realizeze intenţia comunicativă într-o formă implicită (Федосеева 2005: 214-217).
Valorile explicite sînt exprimate, preponderent, cu ajutorul mijloacelor
morfologice şi sintactice, de exemplu al verbelor modale şi semiauxiliare

178
(Zgîrcibabă 2009), al adjectivelor şi al adverbelor, al modurilor personale şi
impersonale, pe cînd sensurile implicite sînt determinate de situaţia comunicativă
concretă: în diverse anturaje, conţinutul aceluiaşi enunţ poate fi diferit.
Modurile verbale sînt dotate cu „un conţinut modal fundamental”, fiind în stare
să pună în valoare „şi alte conţinuturi modale, prin asocierea formei modale cu
diverşi modalizatori” (Dimitriu 999: 541).
În lucrările din domeniul gramaticii funcţional-semantice, sînt analizate detaliat
cîmpurile şi microcîmpurile diferitelor tipuri de modalităţi: alethice, deontice,
epistemice, axiologice, deziderative etc. (Gherasim 1997; Borchin 2007; Borchin
2010), demonstrîndu-se convingător potenţele expresive ale modurilor verbale.
În cele ce urmează, ne vom referi la unele valori ale modurilor „irealităţii” –
conjunctivul, condiţional-optativul, prezumtivul, imperativul – apte a desemna
modalităţile alethică, deontică, deziderativă ş.a. în variate ambianţe sintactice.
Cîmpul modalităţilor alethice, ce servesc pentru a exprima necesitatea şi
posibilitatea, comportă semnificaţiile: necesar/non-necesar, posibil/imposibil,
iminent, nesiguranţă, capacitate/incapacitate ş.a. Acestui cîmp i se circumscrie atît
conjunctivul cercetat detaliat în unele monografii şi studii (Frâncu 2000; Borchin
2007; Borchin 2010), cît şi alte moduri personale, în poziţie independentă şi
dependentă. Sînt concludente exemplele: /necesar/: „Să fii tare cu sufletul”
(Călinescu 2000: 334) / Trebuie să fii tare ...; „Ridică ochii, staroste Căliman, îmi
porunceşte măria sa” (Sadoveanu 1981: 15); /non-necesar/: „… n-avea rost să-mi
pierd vremea cu el …” (Preda 1990: 29); „Ori, cînd vine Alexăndrel-Vodă, nu-l
lăsa să întîrzie. Ori, dacă se îndărătniceşte să întîrzie, tu pleacă şi lasă-l”
(Sadoveanu 1981: 154).
Este de indicat semnificaţia volitivă, asociată sensului de necesitate: /necesar/
+ /hortativ/: „Ninişor, tu ar trebui să te măriţi” (Eftimiu 1989: 86) / Aş vrea ca tu să
te măriţi / Ninişor, mărită-te!
În îmbinările predicative V1 (semiaux.) + V2 (conj.), ce inserează verbele a
trebui, a urma ş.a., se manifestă pregnant valoarea debitativă. Spre deosebire de
verbul a trebui, atestat, cu precădere, în sintagmele cu modul conjunctiv, semi-
auxiliarele a avea şi a fi au, de regulă, în distribuţia dreaptă supinul: „Niciodată
n-avusese de rezolvat o problemă atît de grea” (Eftimiu 1989: 91).
Sensul de posibilitate denotă o situaţie ireală în momentul vorbirii, care poate
deveni (sau nu) reală în viitor: /posibil/: „Cînd să vin s-o iau?” (Druţă 1964: 21) /
Cînd pot să vin; „Însă ar vorbi lumea pe seama ta” (Călinescu 2000: 73) / Ar putea
vorbi lumea ...; /posibil/ + /optativ/: „Astfel Ana ar abuza de numele lui, cu profit
pentru ea” (Călinescu 2000: 108) / Ana ar putea/ar intenţiona să abuzeze; /posibil/ +
/ireal/: „… de-ar fi să aibă glas, s-ar topi lumea de mila lor” (Druţă 1964: 12).
Conjunctivul independent, mai cu seamă în cadrul enunţurilor interogative,
exprimă implicit semnificaţia de imposibilitate: „… purta barbă şi straie călugăreşti
şi mai să nu-l cunoască nimeni” (Eftimiu 1989: 152) / Nimeni nu l-a putut

179
cunoaşte; „Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta” (Rebreanu 1992: 239) / Nu
poate să mă alunge; /imposibil/ + /ireal/: „Cum să mă duc, mamă, dacă n-am
învăţat?!” (Preda 1995: 11) / Nu pot să mă duc; „Lucrul acesta nu l-ar fi bănuit
niciodată” (Călinescu 2000: 150) / Lucrul acesta nu l-ar fi putut bănui; /capacitate/:
„Un observator mai fin decît Titi şi-ar fi dat seama ...” (Călinescu 2000: 97) / ... ar
fi fost capabil să-şi dea seama; „Izbuti să-i aşeze şi să servească cîte ceva”
(Rebreanu 1957: 154); /incapacitate/: „… un omuleţ care nu ştie nici măcar să
danseze ca lumea” (Rebreanu 1992: 215); /iminent/: „Să ştii negreşit că la toamnă te
măriţi” (Druţă 1964: 27); /nesiguranţă/: „Ce să facă în această curte pustie”
(Călinescu 2000: 128); „De unde or fi ştiind ei asta, Dumnezeu ştie!” (Eftimiu
1989: 102).
În exemplele de mai sus, sînt de relevat sintagmele predicative V1 (a putea/
a izbuti/ a reuşi/ a şti) + V2 (conj.), ce exprimă sensul de capacitate. Verbul a fi,
asociat fie cu supinul, fie cu modul conjunctiv, este apt să redea, concomitent,
valorile potenţială şi debitativă: „Dacă e să taie, să taie …” (Busuioc 1981: 148), iar
în alte contexte marchează o acţiune pe cale de a se înfăptui, care, din anumite
motive, nu s-a realizat: „Era să mor de frică” (Preda 1995: 13) / Puteam să mor de
frică.
Cîmpul modalităţilor deontice denotă multiple sensuri: obligatoriu, facultativ,
permis/interzis, recomandabil/nerecomandabil, convenienţă ş.a., exteriorizate de
modurile personale ş.a. În acest domeniu, se constată „gradul de obligativitate sau
de permisivitate a situaţiilor descrise într-o propoziţie, în raport cu un corp de
norme preexistente; valorile sale principale sînt obligatoriu şi permis” (GLR II
2005: 695). Sînt de semnalat exemplele:
/obligatoriu/: „… era o adunare şi trebuiau să hotărască ceva” (Druţă 1964:
31); „Jură pe frăţia noastră că ai să păstrezi taina, poronci el” (Sadoveanu 1981:
38); /constrîngere/ + /obligativitate/: „… văzîndu-l că se rupe spre uşă, a fost nevoit
să-i strice cheful” (Druţă 1964: 17); „Generalul îşi curmă reflecţiile şi-i zise
poruncitor: – Ia notă că locotenetul Bologa va fi repartizat la muniţii!” (Rebreanu
1972: 110); /non-obligatoriu/: „… secretarul nu-i obligat să răspundă la toate
nedumeririle consătenilor săi” (Druţă 1964: 35); /obligativitate/ + /posibilitate
reală/: „Pînă atunci i se păruse că dragostea trebuie să fie neapărat cu lacrimi şi
rîzgîieri” (Rebreanu 1972: 31); /obligativitate/ + /necesitate/: „Trebuie să rămîi
acasă …” (Druţă 1964: 17); /permis/: „Să stea toată vara, la culesul viilor” (Eftimiu
1989: 139) / Are permisiunea / I se dă voie să stea; „Acum ia-ţi-le pe toate şi fugi în
birou …” (Petrescu 1992: 29); /interzis/: „Cu Otilia nu şi-ar fi îngăduit asta
niciodată” (Călinescu 2000: 126); „Să nu mergeţi departe că acuşi se întunecă!”
(Rebreanu 1992: 89); /recomandabil/: „Să fim calmi, mamă-soacră, recomandă
Stănică” (Călinescu 2000: 331); /nerecomandabil/: „Să nu mă aştepţi, Rusandă, că
nu ştiu de-am să mă întorc” (Druţă 1964: 29); /convenienţă/: „Să fie cum zici tu,
Costache …” (Călinescu 2000: 284); /non-convenienţă/: „Poate că n-ar fi momentul

180
să-ţi spun acum asta” (Călinescu 2000: 269); /emfază modală/: „Cum, mamă, o fată
de categoria Otiliei să intre în familia noastră? E-ngrozitor!” (Călinescu 2000: 117).
Cîmpul modalităţilor deziderative dezvăluie variate semnificaţii modale, ce
reliefează „gradul subiectiv de necesitate sau acceptabilitate a unei acţiuni” (GLR II
2005: 695). În legătură cu aspectul semnalat, în literatura de specialitate este
abordată categoria comunicativ-pragmatică a optativităţii, dotată cu un spectru larg
de valori modale: optativ, deziderativ, hortativ, directiv ş.a.
Sînt elocvente exemplele:
/intenţie/: „Ne-am cam înfierbîntat, dar hai să facem pace!” (Busuioc 1981:
182); „Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întîmple” (Preda 1990: 29).
/intenţie/ + /posibilitate/ + /condiţie/: „… eu te trec clasa, numai să vii la
examen” (Preda 1995: 11);
/intenţional/ + /ireal/ + /imposibil/: „Cum? Bunicul ar fi vrut ca ea să se mărite
cu vechilul?” (Eftimiu 1989: 120); „Ţi-aş spune ceva, dar mă sfiesc de tinerii ăştia”
(Călinescu 2000: 315);
/intenţie/ + /concesie/: „Florico, ascultă, să ştii că te iau de nevastă măcar de-ar
fi orice!” (Rebreanu 1992: 71);
/non-intenţional/: „N-aş vrea să vă stric dimineaţa!” (Busuioc 1981: 218);
/deziderativ/: „Binecuvîntat să fii, frate Gherasime …” (Sadoveanu 1981: 205);
„Te autorizez să experimentezi, să găseşti concurente” (Călinescu 2000: 119);
„Scoală-te şi mînă mai repede, că uite ajungem” (Druţă 1964:89);
/deziderativ/ + /imposibil/: „O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blînd …”
(Rebreanu 1992: 91);
/optativ/ + /ireal/: „Ar fi voit să fie bogat, să fie major!” (Călinescu 2000: 63);
„… lui Birică numai de cîntat nu-i ardea” (Preda 1995: 22);
/non-deziderativ/: „Să nu pleci, dragul meu, să stai cu noi!” (Eftimiu 1989:
115); „N-aş vrea să vă stric dimineaţa!” (Busuioc 1981: 218); „Am adus-o în
căruţă? N-o fi vrînd s-o aducem cu aeroplanul!” (Preda 1990: 182).
Din cele relatate este lesne să ne dăm seama despre varietatea semnificaţiilor
modale exteriorizate de modurile personale în poziţie independentă şi dependentă.
Între modalităţile alethică, deontică şi deziderativă sînt multe tangenţe, datorate
semnificaţiei volitive, ceea ce confirmă cumularea unor seme diferite: /necesitate/ +
/dorinţă/, /necesitate/ + /intenţie/, /posibilitate/ + /intenţie/, /imposibilitate/ +
/dorinţă/ etc.

Bibliografie
Benveniste, Emile, Probleme de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Universitas-Teora,
2000.
Borchin, Mirela Ioana, Conjunctivul în enunţuri performative, în Analele Universităţii de
Vest, Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, XLVIII, 2010, p. 96-117.
Borchin, Mirela Ioana, Valorile modale ale conjunctivului, în Analele Universităţii de Vest,
Timişoara, XLV, 2007, p. 75-92.

181
Busuioc, Aureliu, Scrieri alese, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1981.
Călinescu, George, Enigma Otiliei, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2000.
Condrea, Irina, Despre mod şi modalitate, în Limba şi literatura moldovenească, 1984,
nr. 4, p. 56-60.
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. 1, Morfologia, Iaşi, Editura
Institutul European, 1999.
Dîrul, Alexandru, Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române, Chişinău,
Tipogr. A. Ş. Moldova, 2002.
Druţă, Ion, Piept la piept, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1964.
Eftimiu, Victor, Romane, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1989.
Frâncu, Constantin, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri, Iaşi, Casa
Editorială Demiurg, 2000.
Gherasim, Paula, Semiotica modalităţilor, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 1997.
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvîntul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GLR I).
Gramatica limbii române, vol. II. Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005
(GLR II).
Le Querler, Nicole, Typologie des modalités, Caen, Presses universitaires de Caen, 1996.
Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de rîzboi, Chişinău, Hyperion,
1991.
Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pămînteni, vol. 1, Chişinău, Editura Literatura artistică,
1990.
Preda, Marin, Moromeţii, vol. 1, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995.
Rebreanu, Liviu, Ion, Chişinău, Editura Hyperion, 1992.
Rebreanu, Liviu, Pădurea spînzuraţilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
Sadoveanu, Mihail, Fraţii Jderi, vol. 1, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
Zgîrcibabă, Elena, Problema predicatului verbal compus cu semiauxiliare modale în limba
română actuală, Chişinău, CEP USM, 2009.
Балли, Шapль, Общая лингвистика и вопросы французского языка, Москва,
Издательство иностранной литературы, 1955.
Беляева, Елена, Модальность и прагматические аспекты директивных речевых
актов, докт. дисс., Москва, 1988.
Беляева, Елена, Функционально-семантические поля модальности в английском и
русском языках, Воронеж, Издательство ВГУ, 1985.
Бондарко, А., Принципы функциональной грамматики и аспектологии, Москва,
Издательство Эдиториал УРСС, 2001.
Виноградов, В., О категории модальности и модальных словах в русском языке, în
Избранные труды. Исследования по русской грамматике, Москва, Издательство
Наука, 1975.
Всеволодова, M., Поля, категории и концепты в грамматической системе языка, în
Вопросы языкознания, 2009, № 3, с. 76-99.
Грепл, М., О сущности модальности, în Языкознание в Чехословакии, Сборник статей
(1956 – 1974), под ред. А. Г. Широковой, Москва, Издательство Прогресс, 1978,
с. 277-301.
Демьянков, В., Логические аспекты семантического исследования предложения, în
Проблемы лингвистической семантики, Москва, ИНИОН АН СССР, 1981,
с. 115-132.
Немец, Г., Семантико-синтаксические средства выражения модальных отношений в
русском языке, АДД, Днепропетровск, 1990.

182
Норман, Б., К вопросу о внутренней структуре функционально-семантического поля,
în Исследования по языкознанию, Сб. ст. к 70-летию А. В. Бондарко,
Санкт-Петербург, 2001, с. 13-22
Падучева, Е., Модальность сквозь призму дейксиса, în Традиционное и новое в русской
грамматике, Сборник статей памяти В. Белошапковой, Москва, 2001,
с. 184-197.
Петров, Е. Н., О содержании и объѐме языковой категории модальности,
Новосибирск, Издательство Наука, Сибирское отделение, 1982.
Федосеева, A., Синтаксические категории предикативности и модальности.
Особенности коммуникативно- прагматического исследовaния, în Русская
словесность в контексте современных интеграционных процессов: материалы
междунар. науч. конф., Волгоград, 2005, с. 214-217.

Du raport entre le mode et la modalité

Résumé: Le rapport mode vs modalité est interprété du point de vue de la logique modale,
de la sémiotique, de la grammaire fonctionnelle, de la stylistique etc. Le mode
représente le centre morphologique de la modalité, catégorie polydimensionnelle qui
transpose „l’attitude du locuteur par rapport au contenu propositionnel de son
énoncé” (N. Le Querler). De ce point de vue, on délimite l’explicite et l’implicite,
elements du contenu de l’énoncé. Les valeurs explicites sont envisagées par des
moyens morphologiques et syntaxiques, par exemple, les verbes modaux, les modes
personnels et impersonnels. Les valeurs implicites sont déterminées par la situation
communicative concrète.
Mots-clés: mode verbal, mode personnel, modalité, énoncé, verbe modal, explicite,
implicite.

183
 Baza de date – un imperativ al timpului
Maria ONOFRAŞ
Institutul de Filologie al AŞM

1.0. Lexicografia ca parte a lexicologiei stabileşte principiile ştiinţifice şi

tehnice, precum şi metodele practice de elaborare a dicţionarelor. Proiectarea unui
dicţionar presupune atît stabilirea celor două momente principale de care depind
conţinutul şi forma lui – tipul şi destinatarul –, cît şi organizarea unei Baze de Date
(BD) care are menirea să faciliteze munca lexicografilor şi s-o pună pe o bază
documentară solidă. Aceasta din urmă solicită rezolvarea unui şir de probleme cu
caracter general, ce ţin de lexicografia practică, adică de elaborarea propriu-zisă a
BD. Două sînt cerinţele esenţiale de care trebuie să ţină cont orice lexicograf cînd
porneşte la elaborarea unei BD: a) fundamentarea teoretică la nivelul ştiinţei actuale
a concepţiei de BD şi b) stabilirea principiilor concrete după care se va selecta
materialul şi însăşi selectarea practică a acestora (vezi Onofraş 1997: 65), adică
constituirea unor fonduri în vederea sistematizării lor, urmînd să fie folosite ulterior
în procesul de întocmire a dicţionarelor.
Orice BD ce are drept temelie aceste sarcini poate reflecta în dicţionar pe
deplin componenţa lexico-frazeologică a unei anumite perioade de timp, a unui
fenomen de limbă luat aparte, asigurînd fiecare fapt de limbă cu material lexical
variat şi necesar. Astfel între BD şi dicţionar se stabileşte o legătură firească:
materialele BD stau la dispoziţia cercetătorilor, aceştia elaborează dicţionare, iar
dicţionarele vin în sprijinul tuturor celor care studiază limba română, constituind
totodată şi un instrument de lucru indispensabil.
Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe din Moldova a inclus în
programul de dezvoltare elaborarea unei BD, aşa cum există în toate ţările, care a
declanşat o acţiune de anvergură în domeniul procesării vocabularului limbii
române cu ajutorul mijloacelor electronice. Proiectul dat este diferit de toate
celelalte care au fost, întrucît cuvintele sînt selectate din literatura artistică, din
paginile presei de largă circulaţie cu ajutorul computerului şi sînt înregistrate direct
în BD. Ineditul acestui proiect se referă şi la aplicarea şi validarea unei metode de
excerptare şi stocare a materialului în context, în plus validarea metodei se
raportează şi la stabilirea unui instrument de lucru valabil pentru toate sursele ce
urmează a fi procesate.
1.1. Elaborarea unei BD cuprinde cîteva etape:
1. alegerea textelor destinate procesării;
2. selectarea elementelor lexicale din textele alese;
3. sistematizarea materialului acumulat;
4. completarea permanentă a fondurilor.

184
 Aceste procese guvernează strict modul de formare a BD, de organizare a
fondurilor ei şi de prezentare ulterioară a informaţiei lexicale în dicţionar, asigurînd,
astfel, unitatea de concepţie a BD şi menţinerea ei în cadrul stabilit în toată perioada
de acumulare.
2.0. Una din principalele probleme a BD o constituie stabilirea textelor
destinate procesării. Sursele ce se preconizează să stea la temelia BD trebuie să fie
cît mai variate, să reprezinte toate stilurile funcţionale ale limbii literare şi să
satisfacă următoarele cerinţe: să reflecte cît mai amplu viaţa social-politică,
economică, realizările ştiinţei şi tehnicii, să reprezinte limba exemplară sub toate
aspectele ei, să fie reprezentative în ceea ce priveşte componenţa reală a lexicului,
să se ia în considerare caracteristicele temporale, popularitatea sursei etc.
2.1. Izvoarele din care se va excerpta materialul pentru BD sînt de două feluri:
 surse primare,
 surse secundare (Celac 2010: 207).
Cercetătorii de la BD trebuie să analizeze şi să proceseze ambele tipuri de
surse, pentru ca, ulterior, lexicograful să alcătuiască şi să redacteze corect articolul
lexicografic la care lucrează.
Lista de surse va cuprinde toată literatura română de la începuturi pînă în
prezent, urmînd să fie completată cu apariţii noi. În prezent avem circa 300 de titluri
care vor fi procesate de programul CONCORDANTIER, puse la dispoziţie de
cercetătorii din Bucureşti.
2.1.1. Surse de documentare primare sînt literatura artistică, adică proza,
poezia, dramaturgia, precum şi memorii şi scrisori, literatura social-politică,
ştiinţifică, literatura de popularizare care se bucură de atenţia cititorilor. Se va
procesa cu predilecţie proza, deoarece aici se întîlnesc toate aspectele limbii vorbite
în societate. Poezia se va selecta mai puţin, întrucît limbajul poetic are o organizare
aparte, iar sensul cuvîntului este adesea strîns legat de un context mai larg. La
procesarea memoriilor şi scrisorilor va prima principiul autorităţii, adică se vor lua
în vedere anumite cerinţe: să aparţină unor personalităţi remarcabile şi să aibă o
înaltă ţinută artistică. Literatura de popularizare, social-politică, ştiinţifică se va
prelucra dacă textele au o expunere accesibilă şi o tematică actuală.
Conform acestor cerinţe, s-a întocmit o listă a scriitorilor reprezentativi din
literatura română (în special, operele scriitorilor incluse în programele de
învăţămînt pentru şcoli, licee, facultăţi de litere, operele scriitorilor recomandate de
enciclopediile scriitorilor, operele scriitorilor clasici, manuscrisele şi literatura
veche). Procesarea materialului din literatura veche şi cea clasică se va face mai
uşor, deoarece selectarea a efectuat-o timpul, pe cînd selectarea din literatura
secolului XX şi contemporană necesită o atenţie deosebită, căci nu tot ce se pune în
circulaţie este acceptabil, deopotrivă de importanţi fiind atît factorii lingvistici, cît şi
cei extralingvistici.

185
 2.1.2. De asemenea, vom analiza şi procesa un inventar de cuvinte extrase din
presa actuală, întrucît anume în literatura de acest gen pulsează din plin viaţa
cuvintelor, se întîlnesc multe elemente lexicale noi, precum şi sensuri noi, forme
mai învechite ale unor cuvinte. Luînd în considerare faptul că paginile presei sînt un
tip aparte de documentaţie, la procesarea ei se vor accentua cîţiva factori: să fie de
actualitate, să aibă tematică variată, se va ţine cont de orientarea publicaţiei,
limbajul, tirajul, corectitudinea expunerii, la fel şi influenţa limbajului jurnalistic în
redactarea textului, respectiv, şi folosirea diverselor figuri de stil (de exemplu,
metafore, eufemisme etc.).
2.1.3. Sursele secundare cuprind îndreptare, dicţionare, enciclopedii, manuale,
glosare etc., ele furnizîndu-ne un număr impunător de cuvinte de circulaţie largă în
limbă şi asigurînd BD cu material informativ suplimentar. Manualele cuprind
vocabularul obligatoriu pentru un anumit nivel de pregătire. Glosarele sînt alcătuite
de specialişti şi conţin cuvinte mai puţin utilizate de vorbitori, au uneori definiţii
scurte şi cuprinzătoare. În majoritatea cazurilor, glosarele sînt unicele izvoare care
ne dau vreo informaţie despre cuvînt, totodată se indică şi sursa de unde a fost
excerptată, variantele, sfera de circulaţie etc.
2.1.4. Prezentăm o scurtă listă de surse selectate pentru procesare:
a) surse primare:
1) Dosoftei, Psaltirea în versuri, Chişinău, Editura Litera, 2000; N. Esinencu,
Copacul care ne uneşte, Chişinău, Editura Litera 1998; V. Alecsandri, Chiriţa în
Iaşi, Chişinău, Editura Litera, 2007; M. Eliade, Domnişoara Cristina, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2003; Em. Cioran, Amurgul gîndurilor, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1994; M. Eminescu, Luceafărul, Chişinău, Editura Litera, 2001;
I. Ciocanu, Literatura română din Republica Moldova, Chişinău, Editura Litera,
1998; P. Cărare, Punctul de reper, Chişinău, Editura Litera, 1998 etc.;
2) Literatura şi Arta, Timpul, Philologia, Limba Română (Chişinău), Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară, Anale Ştiinţifice ale USM, Buletin de lingvistică etc.;
b) surse secundare: manuale (Gramatica uzuală a limbii române, Chişinău,
Editura Litera, 2001; O. Cosovanu, T. Cartaleanu, Româna pentru toţi, Chişinău,
Editura Litera, 2003; V. Bahnaru, Elemente de semasiologie română, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 2009); dicţionare (Dicţionar Explicativ Uzual, Chişinău, Editura
Litera, 1999; Dicţionar Explicativ, cl. I-IV, Chişinău, Editura Litera, 2004;
Dicţionarul universal al limbii române în 12 volume, Chişinău-Bucureşti, Editura
Litera Internaţional, 2011 etc.), enciclopedii (Enciclopedia Britanica, Chişinău-
Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2010; Dicţionar enciclopedic, Bucureşti,
Editura Enciclopedică – Editura Univers enciclopedic, 2008 etc.), glosare
(I. Creangă, Opere, în 2 vol. Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989;
M. Eminescu, Opere alese, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1989 etc.).

186
 Izvoarele introduse în listă sînt organizate cronologic, începînd cu textele vechi
şi terminînd cu cele contemporane, reprezentînd, după posibilităţi, toate etapele
scrisului românesc.
2.1.5. Pentru a alcătui lista operelor care urmează să fie procesate, este necesar
să cunoaştem ce conţine fiecare carte în parte. În acest scop se fac adnotări care ne
ajuta să ne orientăm în noianul de opere ce apar zilnic. Adnotarea trebuie să
cuprindă:
– date bibliografice despre carte, adică numele autorului, titlul cărţii/revistei,
compartimentul (dacă e revistă – domeniul de activitate: economie, politică etc.),
editura, anul editării, numărul de pagini;
– informaţii despre autor, despre alte cărţi ale lui;
– tematica cărţii;
– stilul la care se referă (roman, povestire etc.);
– corectitudinea limbii.
De exemplu, o adnotare la „Frunze de dor”:
Ion Druţă, povestitor, nuvelist, romancier, dramaturg, eseist;
Povara bunătăţii noastre, Biserica albă, Horodişte, Ultima lună de toamnă
etc.
Povestirea „Frunze de dor”, editată la Chişinău, Literatura artistică, 1986, 148
pag., relatează despre procesul de formare morală a omului în condiţiile luptei
dintre nou şi vechi, despre transformările din satul moldovenesc în perioada de după
război.
2.1.6. În paralel se lucrează la elaborarea unui Indice bibliografic, care, în
prezent, cuprinde aproximativ 1800 de titluri. Editînd acest Indice, vom aduce în
faţa cercetătorului interesat un material variat, legat de lingvistica din Republica
Moldova în perioada 1991-2010, care să acopere toate domeniile de activitate a
lingvisticii în măsura în care ne-au permis sursele. Materialul acumulat a fost
structurat după tematică. În cadrul compartimentului, titlurile au fost ordonate
alfabetic după numele autorului. Pentru orientarea rapidă a cercetătorului se va
alcătui un Indice alfabetic general.
3.0. Un alt aspect al muncii la BD este cel al selectării elementelor lexicale. În
prezent sîntem la început de cale: principala noastră sarcină este de a aduna cuvinte
din lexicul de circulaţie generală, care ar constitui material faptic pentru
dicţionarele planificate la sector. Ulterior, ne-am propus să înregistrăm şi
terminologia populară, arhaisme, creaţii noi, argouri etc. BD se va prezenta ca un
inventar de informaţii lingvistice constituit din: a) lista de cuvinte şi contextul
necesar; b) lista de sensuri, prezentate şi ele în contextul necesar şi c) subinventar
de informaţii nonlexicale care va cuprinde observaţii cu privire la diverse aspecte:
ortografie, ortoepie, informaţii morfologice, domeniul de circulaţie, aria de
răspîndire, informaţii stilistice, utilizarea cuvîntului în cadrul expresiilor
frazeologice, informaţii etimologice etc. În felul acesta fiecare înregistrare va avea

187
următoarele secţii: cuvîntul-titlu, categoria gramaticală, contextul, note, sursa de
unde a fost excerptat contextul. Fiecare cuvînt-titlu va fi înregistrat o singură dată
cu formele de bază, adică substantiv, singular, nominativ (casă, troleibuz etc.) sau
infinitivul verbului (a lucra, a studia) etc. Cuvîntul va avea un singur context. De
obicei, contextul este delimitat de la punct pînă la punct, reprezentînd propoziţia sau
fraza în care figurează unitatea lexicală analizată. Dacă sensul cuvîntului nu poate fi
înţeles dintr-o singură propoziţie sau frază, vom selecta şi fraza următoare sau fraza
anterioară.
Pentru a da pondere BD, fiecare context va fi paşaportizat, adică se va indica
sursa de unde a fost excerptat citatul. Prin convenţie s-a stabilit înregistrarea sursei
printr-un cod; de exemplu, pentru M. Sadoveanu, Fraţii Jderi se va aplica codul:
Sadoveanu, Fraţii …, urmează editura, oraşul, anul, pag.
Pentru selectarea automată se va folosi un program special creat pentru
procesare, numit CONCORDANTIER, cu ajutorul căruia se pot face atît lecturi
orizontale (adică accesarea unui cuvînt şi citirea tuturor informaţiilor legate de
acesta ca şi cum am fi consultat dicţionarul pe suport de hîrtie), cît şi căutări
transversale şi anumite tipuri de căutări avansate (Celac 2010: 208), acest lucru
însemnînd selectarea unor informaţii care corespund unei anumite categorii. Ca o
consecinţă a acestui fapt, programul va permite deschiderea, derularea şi citirea
textelor. Însă principalele facilităţi ale programului sînt posibilităţile de căutare care
se va putea face în funcţie de următoarele criterii:
a) criteriul lexical: din lista de cuvinte-titlu, aranjată în ordine alfabetică, vom
alege un cuvînt care ne interesează (de exemplu, casă), vom accesa şi vom obţine
toate cuvintele în context, extrase din sursele din care dorim să selectăm (fie zece
titluri, fie toate sursele);
b) criteriul gramatical: extragerea cuvîntului în context în funcţie de forma
gramaticală (de exemplu, casei) pe care o vom asocia unei liste de opere şi se va
face căutarea;
c) criteriul semantic: punctul de plecare va fi cuvîntul-titlu, însă rezultatele vor
fi prezentate în funcţie de semantica cuvintelor. Acest mod de căutare va avea
relevanţă numai în cazul cuvintelor polisemantice (Celac 2004: 70-72)). Avantajele
muncii cu calculatorul este marea viteză de procesare a surselor, dar această
procesare va putea fi făcută numai după criteriile formale: lexical şi gramatical.
Pentru criteriul semantic va fi necesară interpretarea lexicografului. De exemplu, va
fi necesară indicarea concretă a sensului de care avem nevoie (a lucra, sensul 2).
Procesarea materialului cu ajutorul computerului ne va da posibilitatea să
urmărim frecvenţa diferitor cuvinte în text, să efectuăm o statistică a textelor, să
urmărim respectarea normei limbii literare la anumite perioade date.
4.0. În linii mari sistematizarea materialului procesat constă în a pune în ordine
alfabetică toate cuvintele conform unor principii. Totodată, aceasta este şi lucrul cel
mai greu. De felul cum este ordonată BD depinde structura articolului lexicografic

188
şi posibilitatea de folosire sigură şi rapidă a viitorului dicţionar. După ce într-un fel
sau altul cuvintele au fost clasate, urmează fixarea ordinii sensurilor în cadrul
cuvintelor polisemantice. Singura filiaţie semantică acceptabilă este, desigur, cea
logică: sensul principal al cuvîntului este sensul istoric, principiu susţinut de Sextil
Puşcariu. „Cînd un cuvînt are mai multe accepţiuni, nu vom înşira deci la locul
dintîi pe cea mai răspîndită, lăsînd să urmeze mai la vale pe cele mai puţin
obişnuite, ci vom aşeza în frunte sensul cel mai vechi – care de multe ori se
păstrează mai bine într-un exemplu modern, decît într-unul din sec. XVI – lăsînd să
urmeze în mod natural pe celelalte, aşa cum ele s-au dezvoltat în decursul timpului.
Numai astfel putem vedea la fiecare cuvînt şi istoria lui” (Puşcariu 1974: 122).
Considerăm acest aranjament corect, deoarece includerea eventuală a sensului în
dicţionar va ilustra evoluţia istorică a cuvîntului.
4.1. Pentru a respecta principiul istoric, urmează a fi procesate mai întîi
manuscrisele, literatura veche şi cea clasică, făcînd o fişare totală, adică excerptarea
absolut a tuturor unităţilor din text (Tolocenco 1987: 22). Înţelegem că unele
cuvinte frecvente vor avea o cantitate mare de contexte, iar cuvintele mai rare – un
volum mai mic. Computerul poate ajuta lexicograful să rezolve problemele de
„cantitate”, iar uneori şi de „calitate” aplicînd programul menţionat.
Participanţii la proiect şi-au propus să precizeze, în măsura posibilităţilor, şi
etimologia cuvintelor tratate. Acest fapt este extrem de util pentru studiile
lexicografice, deoarece etimologia cuvîntului are nu numai valoare cognitivă, dar şi
una ştiinţifică. Cu alte cuvinte, etimologia ne furnizează precizări complementare
privind istoria cuvîntului, inclusiv informaţii circumstanţiale şi documentate asupra
locului etimonului în limba în care a furnizat un cuvînt limbii române şi asupra
valorilor pe care le avea în acea limbă. În unele cazuri, etimologia oferă informaţii
preţioase în procesul de formare a definiţiei, explicînd, în mod indirect, sensul
actual al cuvîntului (Bahnaru 2008: 180-181).
5.0. Nenumărate sînt expresiile frazeologice şi locuţiunile, pe care o BD nu le
poate ignora. Nu toate dicţionarele repartizează expresiile la fel. Unele pun pe
primul plan sensul modern, sens mult evoluat, respectiv, şi expresiile, şi abia la
urmă sensul primitiv. Fireşte, a repartiza expresiile la sensul respectiv în BD nu este
uşor, căci punctul de plecare uneori nu este clar. Din punct de vedere logic,
expresiile şi locuţiunile sînt subsumate sensului de la care au pornit, care le-a dat
naştere. Potrivit schemei cuvîntului parte, de exemplu, unele dicţionare au clasat
sub sensul (2): partea leului, a face parte dreaptă, la sensul (3) a lua parte, (4) cele
patru părţi ale lumii, din toate părţile, (5) a pune la o parte, a da într-o parte, (7) a
fi de partea cuiva, a-i lua cuiva parte etc. (Vulpe 2007).
6.0. Completarea în permanenţă a BD este o sarcină de mare importanţă,
deoarece anume ea reprezintă sursa principală de informare în procesul de elaborare
a dicţionarelor de diferite tipuri, precum şi a altor lucrări lingvistice. Avantajul
posibilităţilor de stocare şi completare pe care îl oferă o BD computerizată este

189
favorabilă înregistrării unor contexte mai ample necesare atît pentru înţelegerea
sensului cuvîntului, cît şi a modului de utilizare.
7.0. În ciuda volumului de muncă imens şi a problemelor inerente unei lucrări
atît de ambiţioase, se speră ca, într-un timp cît mai scurt, publicul interesat să poată
beneficia de rezultatul activităţii celor implicaţi în acest proiect. Indiscutabil că BD
va beneficia de experienţa în acest domeniu acumulată de centrele lingvistice din
România şi din alte ţări.

Bibliografie
Bahnaru, Vasile, Elemente de lexicologie şi lexicografie, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2008.
Celac, Alina, Celac Victor, Baza de texte în format electronic – un instrument al zilelor
noastre, în Limba română, Bucureşti, 2004, nr. 1-2.
Celac, Victor, Lexicografia actuală şi corpusurile electronice, în Limba română, Bucureşti,
2010, nr. 2.
Onofraş, Maria, Sistematizarea şi utilizarea eficientă a fişierului limbii române de la
Institutul de Lingvistică al AŞ, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1997, nr. 5.
Puşcariu, Sextil, Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.
Tolocenco, Elena, Principii de alcătuire a cartotecii generale, în Limba şi literatura
moldovenească, 1987, nr. 2.
Vulpe, Ana, Dicţionar explicativ şi etimologic, Chişinău, Editura Billion, 2007.

Database – an Imperative of the Time

Summary: Designing a dictionary involves both determining the two main points on which
content and form depend, the type and the recipient, as well as organizing a
database. A database is intended to facilitate lexicographers’ work and place it on a
solid documentary basis. It may reflect the lexical and phraseological composition of a
period of time or a language phenomenon taken apart and it supports every language
fact with varied and appropriate illustrative lexical material. Thus, database materials
are available to researchers, helping to develop dictionaries and the dictionaries
supporting all learners of Romanian.
Key-words: dictionary, content, form, database, lexicographer, lexical and phraseological,
language, lexical material, recipient, lexicography.

190
 Conсeptul coşerian de creativitate
Gheorghe POPA
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

1. Ca atare, cuvîntul creativitate înseamnă „dispoziţie potenţială de a crea;

însuşirea, capacitatea de a fi creativ” şi a apărut, fireşte, de la verbul a crea. Ceea ce
ar trebui să menţionăm chiar de la început e faptul că acest cuvînt, deşi e utilizat tot
mai frecvent şi cu accepţie terminologică (preponderent, lingvistică), nu e
înregistrat pînă în prezent de dicţionarele explicative cu sensul respectiv. Ce e drept,
după apariţia unor lucrări în domeniu (semnate de N. Chomsky, L. Guibert,
D. Corbin şi, în special, de E. Coşeriu), ce au luat în discuţie problema creativităţii,
acest cuvînt (precum şi toate celelalte cuvinte din familia lexicală respectivă: a
crea, creare, creaţie, creativ) e consemnat de dicţionarele de specialitate pentru a
acoperi o anumită zonă terminologică (vezi, de exemplu, (Bidu-Vrănceanu et alii
1997: 141-142)). În cele ce urmează, lesne de înţeles, el va fi utilizat, graţie
judecăţilor de valoare ale prof. E. Coşeriu pe marginea conceptului în discuţie, ca
fiind purtător al unei semnificaţii terminologice distincte.
1.1. E cunoscut faptul că principiul de care s-a condus E. Coşeriu în materie de
terminologie este, din anumite puncte de vedere, destul de simplu: considerînd „că e
nevoie ca ştiinţele umanistice să fie şi umane, şi să fie mai mult sau mai puţin
înţelese de vorbitori”, Maestru a încercat de fiecare dată să se apropie „cît mai mult
de vorbirea curentă” şi să transforme „în termen ceea ce există deja în vorbirea
curentă” şi să întrebuinţeze „cuvîntul nu ca în limbă, ci ca termen pentru ceva
definit” (Coşeriu 1996: 55).
În felul acesta, pornind de la această premisă, prof. E. Coşeriu înţelege prin
creativitate „o productivitate care comportă două sensuri: productivitate în raport cu
«obiectivele» produse şi productivitate în raport cu procedeele de producere
corespondente (ce pot fi ele însele «produse»). Deci creativitatea este proprietatea
activităţilor umane care nu numai că aplică reguli de producere, ci, în acelaşi timp,
le şi modifică” (Coşeriu 2009: 318). După cum se poate deduce, creativitatea e o
caracteristică nu doar a limbajului, ci se referă, în exclusivitate, la toate activităţile
culturale (libere) ale omului.
1.2. Ar trebui să se mai reţină un detaliu: pentru E. Coşeriu orice cuvînt din
vorbirea curentă e folosit „ca termen pentru ceva definit” doar în situaţiile cînd
apare necesitatea de a face distincţii, întrucît, după cum reitera însuşi redutabilul
savant, ştiinţa are nevoie de distincţii: or „a dobîndi cunoaştere ştiinţifică înseamnă,
înainte de toate, a face distincţii” (Coşeriu 2009: 301). Totodată, trebuie avut în
vedere că, în viziunea lui E. Coşeriu, a distinge nu înseamnă „a separa”, întrucît
obiectele se separă, iar noţiunile se disting. De exemplu, ziua şi noaptea sau
tinereţea şi bătrîneţea nu pot fi separate, deoarece reprezintă un continuum, în

191
schimb, ele pot fi distinse ca noţiuni, concepte şi tocmai datorită faptului că „vedem
trăsături ale zilei şi trăsături ale nopţii (respectiv ale tinereţii şi ale bătrîneţii –
Gh. P.) în acelaşi timp, acest fapt face să putem separa obiectele” (Coşeriu 1996:
29) (despre alte detalii privind concepţia lui E. Coşeriu în problema terminologiei, a
se vedea (Munteanu 2010)).
1.3. Am insistat pe segmentul distincţiilor, deoarece orice concept coşerian,
inclusiv cel de creativitate, poate fi exhaustiv înţeles şi univoc interpretat, numai
dacă e examinat prin prisma distincţiilor de rigoare.
1.3.1. Astfel, pentru a înţelege mai bine conceptul coşerian de creativitate
trebuie să pornim, întîi de toate, de la faptul că E. Coşeriu, fără a nega „valoarea
distincţiilor saussuriene”, în special, cea care se referă la distincţia metodologică
dintre limbă şi vorbire, a propus o schemă tripartită (sistem/normă/vorbire),
renunţînd la principiul saussurian că limba este „măsură a tuturor celorlalte
manifestări de limbaj”, pledînd insistent şi convingător pentru vorbire ca „măsură”,
iar însăşi limba – ca „dimensiune, fără îndoială, esenţială” – „s-o găsim în vorbire”
(Coşeriu 1996: 14).
1.3.1.1. După cum se ştie, distincţia dintre limbă şi vorbire a fost efectuată de
F. de Saussure la începutul secolului trecut. E. Coşeriu e unul însă din primii
lingvişti care s-a „întrebat în ce măsură această distincţie este o distincţie reală”
(Coşeriu 1994: 50), exprimîndu-şi dezacordul referitor la această distincţie.
Ulterior, numărul lingviştilor care au combătut ori s-au îndepărtat de dihotomia
saussuriană a crescut evident. De exemplu, se consideră că vorbirea este, mai
degrabă, o realizare a omului, a personalităţii, a sferei lui afective decît o realizare a
limbii: ca atare realizarea, includerea limbii este necesară şi foarte importantă, dar
se prezintă doar ca un mijloc pe calea manifestării vorbirii (Ушакова 2009: 9). În
aceeaşi ordine de idei, pentru psiholingvişti, de exemplu, este mai acceptabilă seria
„aptitudinea lingvală «ca parte a psihicului» – conştiinţă – cultură – personalitate –
vorbire” decît dihotomia saussuriană limbă/vorbire (Уфимцева 2009: 4).
În consonanţă cu precizările de mai sus, am mai putea adăuga în legătură cu
aspectul în discuţie că, „plecînd tocmai de la vorbire, constatăm că, în vorbire,
vorbitorul nu ştie numai un sistem, ci mai multe, chiar în limba lui, şi în vorbire
poate întrebuinţa, pînă la un anumit punct, şi alte sisteme decît al lui şi înţelege, cel
puţin cîte ceva, din celelalte sisteme” (Coşeriu 1996: 22).
1.3.1.2. Predispoziţia sau disponibilitatea vorbitorului de a-şi manifesta
posibilităţile creative nu sînt împiedicate sau periclitate de limbă, întrucît ea se
prezintă întotdeauna ca „un sistem deschis spre viitor, un sistem de posibilităţi, în
parte realizate şi în parte realizabile” (ibidem: 139). Acest punct de vedere
„vizionar” l-a determinat pe Magistru să schiţeze dimensiunea viitoare a oricărei
limbi. Limba română, de exemplu, „este nu doar ce s-a spus pînă acum, ci tot ce s-a
spus în egală măsură cu ce se spune de acum încolo (subl. n. – Gh. P.)” (Coşeriu
1994: 26). Astfel, deşi cuvintele temenea „compliment” (de origine turcă), huligan

192
(de origine rusă) sau exotismele seimist „membru al Parlamentului Poloniei sau al
Camerei Inferioare a acestuia”, aul „sat de munte în Crimeea, Caucaz şi Asia
Centrală” nu sînt atestate în dicţionarele româneşti cu funcţie de elemente
componente ale locuţiunilor, pot da naştere, la necesitate, următoarelor locuţiuni: a
face o temenea, mentalitate de huligan, imunitate de seimist, viaţă de aul.
1.3.2. Amintim şi de o altă distincţie coşeriană: sincronie/diacronie. După
E. Coşeriu, în vorbire, sincronia nu poate fi separată realmente de diacronie, „fiindcă
sincronia este funcţionare şi diacronia este dezvoltare” (ibidem). Cu referire la
această distincţie, trebuie să se reţină că „prin creativitate, dar şi prin virtualitatea
sistemului, ceea ce se creează există deja, ţine de funcţionare, ţine de sincronie”. În
felul acesta, concluzionează E. Coşeriu, în vorbire aceste două momente (sincronia şi
diacronia) „sînt numai un singur moment: un moment văzut ca funcţionare, celălalt
văzut ca dezvoltare, ca fapt nou pe linia timpului” (ibidem: 30).
Despre faptul cum aceste două concepte „colaborează” în procesul de creare,
E. Coşeriu menţionează următoarele: „Cu privire la tehnica liberă, trebuie să
deosebim, în starea actuală a limbii şi a fiecărei forme a unei limbi, între sincronie,
în sens strict, şi diacronia vorbitorilor, adică nu diacronia lingvistului, ci diacronia
vorbitorilor, care au şi anumite convingeri; convingeri pe care le arată în vorbire şi
în alegerea pe care o fac în vorbire, cu privire la noutatea sau la vechimea
expresiilor. Şi, eventual, pot să greşească cu totul, însă aceasta nu are nicio
importanţă pentru vorbirea acestor vorbitori, fiindcă ei întrebuinţează cuvintele cu
această convingere. Şi vorbitorul […] ca vorbitor, nu ca lingvist, ci ca vorbitor, are
totdeauna dreptate” (ibidem: 56). Astfel, deşi la scrierea cu î sau cu u în formele de
indicativ prezent ale verbului a fi sînt corecte, din punct de vedere etimologic, doar
formele cu î (aceste forme descind nu din indicativul prezent al verbului latin esse,
ci din forma de conjunctiv prezent latin, care a ajuns prin evoluţie fonetică la forma
sint > sînt), totuşi, graţie vorbitorilor, există reale şanse să se generalizeze formele
cu u. În această situaţie, dacă vorbitorul, ne atenţionează E. Coşeriu, ar încerca „să
ne explice, atuncea nu-i mai dăm dreptate, fiindcă atuncea el devine lingvist şi în
această calitate n-ar avea voie să greşească” (ibidem).
2. Trebuie să menţionăm că, în viziunea lui E. Coşeriu, limbajul nu poate fi
examinat prin analogie cu obiectele de studiu al ştiinţelor naturale şi reale, iar
lingvistica nu poate fi „construită” prin analogie cu aceste ştiinţe, întrucît „o limbă
nu există asemenea unui obiect sau organism natural, deci nu are o continuitate
organică independentă de conştiinţa vorbitorului ei” (Coşeriu 2009: 320). În felul
acesta, ajungem la o altă teză fundamentală coşeriană ce se referă la rolul decisiv al
vorbitorului în procesul de creativitate. Nimeni nu pune la îndoială faptul că tot
ceea ce există în limbă porneşte de la acte individuale de vorbire, dar, spre
deosebire de alţi lingvişti (Ch. Bally, A. Sechehaye, W. von Wartburg, A. Martinet
ş.a.) care examinează inovaţiile lingvale în baza dihotomiei saussuriene limbă/
vorbire, E. Coşeriu, în baza sus-numitei scheme tripartite, rezervă normei rolul de

193
un fel de „filtru”: anume ea, norma, „reglează şi controlează, potrivit unor modele
legitimate de tradiţie şi consens, dinamica vorbirii” (Munteanu 2005: 273).
Convingerea lui E. Coşeriu e că dimensiunea creativităţii are ca punct de reper
vorbitorul, iar lingvistul trebuie, pur şi simplu, „să se preocupe de tot ceea ce îl
interesează pe vorbitor” (Coşeriu 1994: 164). Motivul unei atare pledoarii derivă
atît din convingerea sus-amintită, cît şi din faptul că vorbitorul „este măsura tuturor
lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de
către şi pentru lingvişti” (ibidem).
3. După cum se ştie, limbajul, după opinia lui E. Coşeriu, „este, pe de o parte,
baza culturii, a întregii culturi şi, pe de altă parte, este o formă a culturii. Adică,
numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj şi realitate, în acelaşi timp, şi
de a vorbi şi despre sine însuşi” (Coşeriu 1996: 102-103). Trebuie să menţionăm, în
această ordine de idei, că şi cultura, la rîndul ei, „este, fără îndoială, creativitate
obiectivată, însă, în acelaşi timp, este obiectivarea creativităţii omului istoric, ceea
ce înseamnă că se face într-o anumită comunitate şi într-o epocă determinată de o
situaţie determinată” (Coşeriu 1994: 178). Acest punct de vedere a fost lansat de
Maestru chiar de la începutul activităţii sale ştiinţifice. Cu părere de rău, învăţaţii
şi-au amintit despre această opinie coşeriană doar la sfîrşitul sec. al XX-lea, cînd
„s-au trezit într-un fel de impas: s-a dovedit că în ştiinţa despre om lipseşte
esenţialul, adică ceea ce a creat omul şi intelectualul său – cultura” (Фрумкина
1995: 104).
Pentru E. Coşeriu, care nu pregeta să menţioneze cu orice prilej că limba este
„elementul principal”, „baza” culturii, limbajul uman constituie fundamentul ce
asigură existenţa celorlalte activităţi spirituale ale omului. De aici şi interesul sporit
al lui E. Coşeriu faţă de lingvistică în primul rînd, întrucît, „pornind de la ea către
epistemologie şi către toate celelalte ştiinţe în efortul de a le situa, iar nu invers,
conchide cercetătoarea Dina Vîlcu, a făcut ca el să găsească elementele ce justificau
nu doar necesitatea plasării lingvisticii într-un cadru ştiinţific mai larg, ci şi locul
exact pe care ea urma să-l ocupe în interiorul lui” (Vîlcu 2008: 54). Lesne se poate
deduce că, din această perspectivă, nu e suficient ca lingvistica să fie considerată,
pur şi simplu, o ştiinţă a culturii, ci mai este necesar ca ea să-şi ocupe locul bine
meritat la „masa festivă” a ştiinţelor umane. Acesta a fost motivul forte ce i-a
permis prof. M. Borcilă să susţină necondiţionat că E. Coşeriu este „adevăratul
întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor şi, în acelaşi timp, cel care pune,
prin aceasta, în senul cel mai riguros, bazele conceptuale ale ştiinţelor culturii în
general” (Borcilă 2001: 22).
4. Trebuie menţionat cu toată fermitatea că, în viziunea lui E. Coşeriu, limbajul
uman, care ţine de activitatea intelectuală a omului, se prezintă ca un proces în
continuă mişcare şi se află permanent sub „presiunea” creativităţii. După cum
remarcă majoritatea coşeriologilor, limbajul este, întîi de toate, creaţie de
semnificate şi doar apoi întrebuinţare. El este creaţie de conţinut şi expresie în

194
acelaşi timp, dar nu o creaţie de semne materiale pentru semnificate deja existente.
Altfel zis, cînd s-a creat un cuvînt, acesta este echivalentul actului „de «a face»,
deci «cînd s-a făcut», nu «cînd s-a întrebuinţat». Pe urmă îl putem întrebuinţa în
mai multe feluri şi reproduce” (Coşeriu 1996: 49).
4.1. Totodată, n-ar trebui să se creeze impresia că procesului de creaţie i se
permite „orice şi oriunde”. Trebuie să menţionăm că „survolarea” de către vorbitori
a spaţiului creativ al limbii, explorarea posibilităţilor ei creative nu pot ocoli
„periscopul” interlocutorului/interlocutorilor, întrucît subiectul creator este un
„subiect între subiecte”. Reiese, aşadar, că limbajul, fiind în termeni aristotelici şi
humboldtieni – enérgeia, adică o creaţie continuă, este pus în situaţia de a înfrunta
în permanenţă rezistenţa alterităţii. Ceea ce trebuie să reliefăm în mod special e
faptul că, după părerea lui E. Coşeriu, creativitatea şi alteritatea sînt două principii
fundamentale în funcţionarea limbajului, principii care se opun, dar, totodată, şi
coexistă. Nimic surprinzător în această utilizare oximoronică a termenilor (opunere
şi coexistenţă), întrucît ambele dimensiuni – cea „generoasă” a creativităţii (ce
vizează emiţătorul) şi cea „restrictivă” a alterităţii (ce vizează interlocutorul) se
manifestă degajat pînă la limita ce ar afecta finalitatea limbajului. Pornind de la
ipoteza că „creaţia originară este creaţie nu numai pentru mine, ci şi pentru
altcineva”, E. Coşeriu se vede nevoit să facă o precizare: deşi limbajul este
întotdeauna comunicare, totuşi trebuie să se facă deosebire între comunicare cu
cineva şi comunicare despre ceva. Şi, dacă comunicarea despre ceva poate lipsi,
apoi comunicarea cu cineva „este constitutivă pentru limbaj” (Coşeriu 1996: 51).
5. E. Coşeriu, examinînd domeniul creativităţii, nu putea să evite aspecte legate
de alte două dimensiuni ale limbajului: varietatea şi omogenitatea.
5.1. Fiind o activitate creatoare, limbajul, după opinia lui E. Coşeriu, „chiar şi
într-o singură limbă, prezintă o varietate în fond nelimitată” (Coşeriu 1994: 38).
Mai mult decît atît: „se poate ajunge pînă la individ cu varietatea, şi, în cazul
individului, la anumite forme de expresie ale acestuia în situaţii diferite”.
În felul acesta, E. Coşeriu reliefează trei tipuri de varietate: „varietatea
diatopică (în spaţiu), varietatea diastratică (între păturile sociale şi culturale ale
unei comunităţi) şi varietatea diafazică (între modalităţile de vorbire determinate
prin situaţia însăşi a vorbirii şi prin elementele situaţiei vorbirii şi prin elementele
situaţiei vorbirii, adică cine vorbeşte, cu cine, despre ce, în ce circumstanţe”
(ibidem).
5.2. La polul opus al varietăţii, în vederea asigurării unui echilibru determinat
social prin finalitatea însuşi a limbajului, se află „omogenităţile, adică identităţile,
unitatea”: avem, aşadar, o unitate sintopică (unitate numai în sens spaţial), o unitate
sinstratică (unitate de nivel de limbă), o unitate sinfazică (unitate de stil de limbă).
Pornind de la această stare de lucruri, îndemnul logic al Maestrului nu s-a lăsat mult
aşteptat: „O lingvistică realistă trebuie să ţină seama nu numai de omogenitate, ci şi
de varietate” (ibidem: 39).

195
 6. Fireşte, interpretarea limbajului ca o activitate sui generis de a cunoaşte
realitatea înconjurătoare (clasificînd-o iminent prin semnificate) nu putea să nu
conducă la necesitatea reconsiderării reperelor în baza cărora se identifică funcţiile
limbajului uman, a rolului şi a numărului de funcţii ale limbajului. După opinia lui
E. Coşeriu, funcţiile limbajului uman se concentrează în perimetrul reprezentării, iar
semnul lingval stabileşte un raport de intertextualitate cu semne din alte texte. În
felul acesta, E. Coşeriu consideră că funcţia fundamentală a limbajului este cea
„semnificativă” definită prin „creaţia de semnificaţii”, adică funcţia de creare liberă
de semnificate (conţinuturi lingvale) în alteritate. Lesne se poate deduce că o atare
viziune i-a bulversat, de exemplu, pe înflăcăraţii adepţi ai teoriei leniniste privind
funcţia de bază a limbajului (funcţia de comunicare), pe cei ai teoriei jakobsoniene
referitor la cele şase funcţii sau pe cei ai teoriei bühleriene referitor la cele trei
funcţii ale limbajului uman (printre altele, fetişizarea funcţiei semnificative a
limbajului constituie, după opinia prof. M. Borcilă, „principiul întemeietor al
integralismului lingvistic” (Borcilă 2011: 160)).
7. În închiere menţionăm că această dimensiune a limbajului, cum este
creativitatea, afară de faptul că se prezintă ca o activitate liberă (cum ar fi arta,
mitul, filozofia, religia), ea mai îndeplineşte şi rolul de liant temeinic ce uneşte toate
activităţile libere (culturale) ale individului vorbitor. Indiscutabil că manifestările
concrete ale acestui „liant” dă şi va continua să dea nu puţine „bătăi de cap” actualei
şi viitoarei generaţii de coşeriologi. Indiferent de faptul reprezentantul cărei
direcţiei lingvistice se va pronunţa pe marginea conceptului coşerian de creativitate
sau de perspectiva din care va fi abordat acest concept, cert e însă că şansele
elucidării exhaustive a conceptului coşerian de creativitate sălăşluieşte în cei cinci
parametri cardinali, pe care prof. M. Borcilă i-a sintetizat sub forma unui „pentalog”
al integralismului lingvistic.

Bibliografie
Borcilă, Mircea, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii, în Revista Academica,
mai-iunie 2001, nr. 7-8.
Borcilă, Mircea, Resurecţia mitului în studiile integraliste, în Caietele de la Putna.
Fertilitatea mitului, 25-28 august 2010, Mănăstirea Putna, Editura Nicodim Caligraful,
2011.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela,
Pană-Dindelegan, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1997.
Coşeriu, Eugeniu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), în Anuar de lingvistică şi istorie
literară, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A. Lingvistică, Iaşi, 1994.
Coşeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae
Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
Coşeriu, Eugeniu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi
lingvistică generală. Antologie, argument şi note de Dorel Fînaru, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.

196
Munteanu, Cristinel, Problema terminologiei în concepţia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu,
în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, fasc. XXIV, an. III, nr. 1 (3),
Lexic comun/lexic specializat, Galaţi, Editura Europlus, 2010.
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
Vîlcu, Dina, Perspectiva integralistă asupra lingvisticii ca ştiinţă a culturii, în Limba
română, 2008, nr. 5-6.
Уфимцева, Н. В., Предисловие, în Язык и сознание: психолингвистические аспекты.
Под ред. Н. В. Уфимцевой, Т. Н. Ушаковой, Москва-Калуга, Издательство
«Эйдос», 2009.
Ушакова, Т. Н., Существует ли общий и неизменимый предмет психолингвистики?,
în Язык и сознание: психолингвистические аспекты. Под ред. Н. В. Уфимцевой,
Т. Н. Ушаковой, Москва-Калуга, Издательство «Эйдос», 2009.
Фрумкина, Р. М., Есть ли у современной лингвистики своя эпистемология?, în
Вопросы языкознания, 1995, nr. 2.

Coşerian Concept of Creativity

Summary: The article focuses on some aspects of Coşerian concept of creativity. As a
characteristic feature of all human (free) cultural activities, creativity has its own
peculiarity when expressed in language – a field which is presented, on the one hand,
as the basis of the whole culture, and, on the other hand, as a form of culture.
Key-words: creativity, speech, distinction, synchrony, diachrony, language, culture, alterity,
variety, homogeneity.

197
 Structuri derivaţionale: constituirea vs. inventarierea
numelor de familie cu sufixe greceşti
Viorica RĂILEANU
Institutul de Filologie al AŞM

acă în limba comună un număr mare de cuvinte se formează prin derivare

D cu sufixe sau prefixe, pentru onomastică, în general, este caracteristică
derivarea cu sufixe (Zăbavă 2010: 130).
Existenţa antroponimelor derivate nu este un act nemotivat şi întîmplător, ci
rezultatul nevoii de a caracteriza şi de a defini persoanele, de a le individualiza,
deosebindu-le prin numele date.
În lexicul limbii române, pe lîngă elementele antroponimice derivative cel mai
frecvent întîlnite: -escu, -eanu, -an, -aru etc., se mai găsesc şi alte sufixe, de origine
străină, printre ele fiind şi cele greceşti. Majoritatea sufixelor greceşti nu mai sînt
productive astăzi, însă au fost întrebuinţate pentru crearea formaţiilor antroponimice
în secolele trecute.
Din seria antroponimelor vom lua în discuţie numele de familie româneşti, care
– în opinia lingvistului Iorgu Iordan – „sînt la origine prenume întîlnite în literatura
religioasă a vremii şi transformate în nume de familie fără să fie modificate sau, în
unele cazuri, primind un sufix specific, constituind un semn de recunoaştere al
apartenenţei respectivelor nume la familia onomasticii limbii române”.
Numeroase nume au fost formate în limba greacă şi ni s-au transmis nouă fie
prin intermediar slav, fie direct, prin imigrarea grecilor. „Numele greceşti au fost
cunoscute prin filieră slavă, (…) apoi ne-au venit din nou, de data asta, din apus,
trecute prin filieră latină, astfel încît astăzi regula generală este că numele greceşti
din antichitate sînt tratate exact ca cele de origine latină: se pierde adesea -s final”
(Graur 1965: 43-44). Alte nume au fost formate pe teren propriu prin imitarea de
către români a unor nume de familie greceşti. „Pe cînd numele de român nu trecea
încă dincolo de Carpaţi şi de Dunăre, mulţi dintre tinerii noştri aflaţi la studii în
Viena sau în Paris, se credeau umiliţi de a aparţine unei naţionalităţi nerecunoscute
în lumea europeană. Le era ruşine chiar de numele lor de familie şi de botez; fii lui
Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliade. Astăzi
îşi zic româneşte Ionescu, Gheorghescu şi Iliescu (…)” (Ghica 2011: 4).
Vechiul sufix patronimic grecesc -adis, -idis (> -ade, -ide) a fost împrumutat de
români pentru a evita construcţiile patronimice cu genitivul: al lui Vasile, al lui
Mihai, al lui Adam (Graur 1965: 127). Acest sufix apare excepţional, ca formă
savantă, în numele lui Ioan Eliade Rădulescu. Ioan Eliade, elev al şcolii greceşti,
fiul polcovnicului Ilie Radu, are patronimul format cu sufixul grecesc -ade, la care
ulterior şi-a adăugat şi Rădulescu, ca nume de familie, la fel ca şi romanii (ex.:

198
Caius Iulius Caesar), care se foloseau de regimul numelui triplu (praenomen,
nomen gentilicium şi cognomen) (Constantinescu 1963: XXXVII).
La greci, patronimul format cu sufixul -adis, -idis este frecvent în poemele
homerice: lui Ulise, fiul lui Laertes, i se spune Laertiades, lui Diomede, fiul lui
Tydeus, i se spune Tydeides etc. (Graur 1965: 83).
În unele dialecte, în silaba finală a sufixului apare vocala -a- (-idas), de aceea
avem nume ca Leonidas „fiul lui Leon”, de unde în româneşte numele de botez
Leonida, cunoscut la noi şi prin personajul Leonida din piesa Conu Leonida faţă cu
reacţiunea, de Ion Luca Caragiale. Astăzi în republică avem înregistrate 162 de
persoane cu prenumele Leonida.
Alte prenume formate cu ajutorul acestui sufix sînt arareori folosite astăzi.
Diomid este, de asemenea, un vechi nume de origine grecească, cunoscut mai ales
datorită unuia dintre eroii poemului homeric Iliada. Frecvent în onomastica vechilor
greci, Diomedes este la origine un compus cu Dios- (forma cazuală pentru Zeus) şi
med- „sfat”, numele încadrîndu-se în bogata serie a teoforicelor prin care părinţii îşi
exprimau, la naşterea copilului, sentimentele de recunoştinţă faţă de divinitate.
Purtat în primele secole ale erei noastre şi de către adepţii noii religii, vechiul nume
grecesc pătrunde în onomasticonul creştin şi prin cultul cîtorva martiri şi sfinţi.
Răspîndit în Europa, preluat de către slavi (mai frecvent este la ruşi şi ucraineni),
Diomid ajunge şi la români, însă rarele apariţii în documente dovedesc că nici în
trecut numele nu s-a bucurat de popularitate la noi. Astăzi atestăm 239 de persoane
care poartă acest prenume.
Derivatele cu -adis, -idis au devenit nume de familie în perioada medievală.
Ulterior -s final a fost suprimat: Steriadis > Steriadi, ceea ce creează impresia că
numele ar fi italieneşti.
Astăzi cele mai multe nume de familie formate cu acest sufix au terminaţia -i:
Vidmidi1 – 185, Similidi – 33, Constantinidi – 24, Casiadi – 65, Dimitriadi – 59,
Iliadi – 26, Anestiadi – 22, Anistiadi – 16, Caraghiziadi – 11; foarte puţine au
terminaţia -is, ca în original: Dionidis – 10. La unele nume însă finala a fost într-un
fel adaptată la limba română şi are loc schimbarea lui -i în -e (i > e): Economide –
25, Anestiade – 19 etc. În acest caz, ar putea fi luată în considerare influenţa
formelor care au trecut prin latină, cu e lung grecesc păstrat în silaba finală, sau
influenţa formelor franţuzeşti, cu acest e nepronunţat (Graur 1965: 98).
Poate mai apropiate de normele limbii române sînt cele care suprimă, părăsesc
şi vocala finală: Olimid – 24, Lihovid – 13, Netid – 13; la unele dintre ele ulterior
s-au ataşat alte sufixe, ca în exemplele: Leonidova – 14, Leonidov – 11 (vezi pentru
întreaga problemă Graur 1965: 83-84).

1
Numele de familie nominalizate se găsesc în baza de date antroponimice a republicii,
iar numărul indicat face referinţă la numele din întreaga ţară.

199
 În piesa O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale întîlnim personajul (Tache)
Farfuridi. Un personaj coleric, prost, fudul, infatuat, incult peste măsură şi abject.
(http://www.autorii.com/scriitori/ion-luca-caragiale/caracterizarea-personajelor-
zaharia-trahanache-stefan-tipatescu-zoe-trahanache-ghita-pristanda-nae-catavencu.
php, vizitat pe 10.02.2012). „Întruparea prostiei solemne” (Ştefan Cazimir), prin
formule aberante, care-i relevă incultura, se creionează şi prin comicul de nume
Farfuridi. Numele, constînd din termenul cu rezonanţă culinară – farfurie şi sufixul
onomastic grecesc -idi, este folosit pentru a tipiza şi reliefa nu doar mărginirea
eroului său, ci şi a altor reprezentanţi ai societăţii, cu origine fanariotă, grecească.
Mai puţin răspîndite şi cunoscute la noi sînt adjectivele sau substantivele
derivate de la numele tatălui cu ajutorul sufixului -ios, -eios. Aceste derivate existau
şi în antichitate, folosindu-se ca patronimice neoficiale care înlocuiau numele
tatălui. De exemplu: Telamon + suf. -ios > Telamonios „fiul lui Telamon”, Neleus +
suf. -ios > Neleios „fiul lui Neleus”, Priam + suf. -eios > Priameios „fiul lui
Priam”. Astăzi, ca exemple relevante pentru acest caz atestăm: Samatios – 30,
Patrichios – 14.
Totuşi cele mai răspîndite sînt numele formate cu sufixul patronimic -íu
(accentuat), provenit din genitivul grecesc -íος. Ca sufix patronimic acesta s-a
folosit abia în secolul al XIX-lea, sub influenţa greacă în mediul urban, mai ales în
Moldova de sud (Constantinescu 1963: LXII) şi forma nume de familie de la
prenume. De ex.: Anastasíu (de la Anastasios), Atanasíu (de la Atanasios), Dimitríu
(de la Dimitrios), Gheorghíu (de la Gheorghios), Grigoríu (de la Grigorios), Vasilíu
(de la Vasilios)1, cu sensul patronimic „al lui…” Anastasie, Atanasie, Dimitrie,
Gheorghe, Grigore, Vasile. Este necesar de a folosi corect accentul, spre a distinge
unele nume de familie româneşti aparent asemănătoare, formate cu sufixul omograf
-iu, provenit din lat. -ius. În conformitate cu originea sufixului, accentul se pune
diferit. Astfel, -iu, provenit din genitivul grecesc şi adăugat la prenume, este
accentuat, iar cel provenit din latină şi adăugat la nume de agent este fără accent,
formînd nume de familie ca: Cojocáriu, Beráriu, Feráriu, Moráriu, Oláriu,
Rotáriu, şi nu Cojocaríu, Beraríu, Feraríu, Moraríu, Olaríu, Rotaríu. Altfel spus,
numele proprii care au provenienţă grecească se accentuează pe segmentul final, pe
sufix, iar cele ce provin din nume de agent se accentuează pe radical.
Chiar şi Ministrul Educaţiei al României, (actualmente ex-) Daniel Funeriu este
foarte preocupat de modul în care numele său este pronunţat. Dînsul a ţinut să arate
acest lucru în şedinţa comisiei de învăţămînt a Camerei Deputaţilor, unde le-a atras
atenţia parlamentarilor să aibă grijă cum pun accentul. „Prefer ca numele meu să fie
pronunţat Funeriu (accent pe e – n.n.). E nomen agentis, un termen din latină. De

1
Paharnicul Costandin Sion, în lucrarea Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note
contimporane. Boierii moldoveni, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, citează multe exemple
de nume de familie româneşti formate după cele greceşti.

200
aici vine originea”. Şi într-adevăr, pe parcursul întîlnirii, deputaţii au accentuat cu
grijă numele Funeriu, deşi unii îşi mai întrebau colegii: „Funériu, Funeríu, cum era?
Cum a zis că trebuie?”
Dl Funériu este una dintre puţinele persoane despre care am ştiinţă că a cerut
public să nu-i mai fie pronunţat incorect numele, alături de solista de muzică
populară Alina Carnariu, care o seară întreagă s-a tot străduit să-i explice
moderatorului unei emisiuni că se numeşte Carnáriu, nu Carnaríu. Fără nicio urmare
de bun simţ din partea moderatorului însă. Alt caz se referă la un telespectator, care
a intervenit în direct şi i-a explicat moderatorului emisiunii Happy Hour (lui Cătălin
Măruţă) că se zice corect Trăistáriu, nu Trăistaríu. Degeaba!
Numele formate de la genitivul masculin aveau foarte des terminaţia -i-, care
făcea parte din tema numelui de botez: Anastasiu, Atanasiu, Dimitriu, Gheorghiu,
Grigoriu, Vasiliu. Prin analogie, s-a creat deprinderea de a forma nume de familie
în -iu şi de la teme care sînt formate de la genitivul masculin terminate în -u:
Apostolu > Apostoliu, Manolu > Manoliu, Teodoru > Teodoriu, Tudoriu.
Astăzi în nomenclatorul onomastic atestăm următoarele nume de familie
formate cu sufixul -íu: Dimitriu – 1226, Gherciu – 1216, Stanciu – 1199,
Gheorghiu – 719, Garciu – 681, Vasiliu – 605, Gheţiu – 464, Dumitriu – 274,
Panaghiu – 265, Grigoriu – 235, Nastasiu – 194, Antoniu – 136, Şochichiu – 122,
Anastasiu – 89, Fantaziu – 86, Vitiu – 79, Sargheliu – 66, Belexiu – 55, Manoliu –
53, Ghiţiu – 52, Ilichiu – 40, Talchiu – 39, Fedosiu – 36, Angheliu – 33, Dmitriu –
28, Manaliu – 25, Sargheoliu – 22, Stavriu – 19.
În epoca contemporană lui Nicolae Iorga frecvenţa acestor nume a fost atît de
mare, încît se cerea, odată cu „descostachizarea” şi „despetrachizarea” numelor, şi
încetarea formării numelor de la genitivul grecesc (Iorga 1934: 15-16).
În orice limbă, cel mai obişnuit mod de a forma nume care arată originea locală
este adăugarea unui sufix specific, ce formează, de obicei, derivate de la nume de
locuri şi localităţi. Pentru limba română acest sufix este -eanu (Moldova >
moldoveanu); pentru limba polonă şi bulgară originea locală se indică cu ajutorul
suf. -schi: Lwow > Lwowski, Iampol > Iampolski; pentru italiană şi franceză este
sufixul -asco: Bergamo > bergamasco „locuitor din Bergamo”, Como > comasco
„locuitor de pe malul lacului Como”; pentru maghiară – -y: Satu Mare > Szatmăry,
Baia > Bányay, Turda > Torday; pentru turcă – -li: Cavarna > Cavarnali, Karaman
(regiune) > Karamanli; pentru germană – -er: (Krakau > Krakauer „locuitor din
Cracovia”; Friedland > Friedlănder) etc.

201
 Pentru limba greacă, sufixul care formează numele locuitorilor, derivate de la
nume de localităţi este -itis, -otis1. În limba română atestăm formaţii cu această
valoare, dar cu -is suprimat. De exemplu, de la Moscova s-a format moscovit, de la
Cipru – cipriot, de la Sofia – sofiot, de la Fanar – fanariot.
Fără îndoială că cele mai multe nume de locuitori formate cu aceste sufixe au
reprezentat, la început, supranumele unei persoane stabilite, dintr-un motiv sau
altul, într-o altă localitate, denumind familiile strămutate. Ulterior aceste nume au
devenit nume de familie oficiale.
De obicei, în româneşte, aceste nume au la sfîrşit un -u, adică am avea de-a
face cu forma de genitiv în greceşte, dar s-ar putea înţelege şi ca articolul românesc
-u(l): Chiotu ar putea însemna deci „(fiu) al celui din insula Chios” sau „cel din
insula Chios”, cum ar fi în româneşte sinaiotul. Avramioti – 56, Panaiot – 38,
Panaiotov – 11, Panaiotova – 11, reprezintă alte formaţii, decît cele de care am
vorbit mai sus, fiind derivate de la nume de botez (Avram, Panaghiotis, Panaghia)
(Graur 1965: 84).
Astăzi productivitatea sufixului -iot este relativă, participînd doar la formarea
unor derivate de la nume toponimice româneşti: iaşiot de la Iaşi, mangaliot de la
Mangalia, sinaiot de la Sinaia, sloboziot de la Slobozia. Derivatele sînt, de obicei,
cu o conotaţie ironică, vag depreciativă, în general pretenţioase. Drept exemplu
poate servi derivatul iaşiot, clar marcat de intenţii persiflante (odată ce există deja
substantivul şi adjectivul ieşean!). Chiar izolate şi glumeţe, aceste inovaţii
lingvistice atestă o anume vitalitate a sufixului, cel puţin în limbajul familiar
(Zafiu 2000).
Sufixul -anos, -inos (din v. gr. -enos cu e lung), întocmai ca şi sufixul
precedent, formează derivate, în general, de la nume geografice. Accentul e
totdeauna pe finală: Candianó („din Candia”, oraş în Creta), Cantacuzinó, Dendrinó
(„cu copaci”, gr. dendron „copac”), Lambrino („strălucit”, gr. lambros „luminos”,
lambri „sărbătoarea Paştelor”) etc.
Numele Damaschin este folosit astăzi ca nume de familie: Damaschin – 1793,
Damaschina – 251, Domaschin – 14 şi corespunde numelui pers. gr. Damaskenos,
la origine adjectiv care indica provenienţa locală: „din Damasc”, unul din cele mai
vechi oraşe din Siria (peste 3500 de ani), atestat în vechi papirusuri egiptene şi
asiriene. Damaschin (cu forma scurtată Maschin) este nume calendaristic (biserica
celebrează cultul unui martir oriental cu acest nume), dar apariţia sa mai tîrzie în
documente (sec. XVII, frecvent în sec. XVII-XIX) poate fi legată şi de influenţa

1
Într-un articol apărut în 1960 (în volumul Studii şi materiale privitoare la formarea
cuvintelor în limba română, II), „Nume de locuitori derivate de la teme străine”, Magdalena
Popescu afirma că sufixul -iot, de origine greacă, ar fi, în limba română, total neproductiv.
Lăsîndu-se identificat în cîteva împrumuturi, sufixul nu ar fi format în română cuvinte noi
(unica excepţie menţionată, derivatul sinaiot, era considerată discutabilă).

202
neogrecească. De menţionat este şi numele de familie Mschie (de aici toponimele
Mischii), datorat influenţei turceşti şi care păstrează amintirea renumitului oţel de
Damasc.
Mai atestăm şi alte nume: Doschinescu – 20, Arfanos – 20, Prinos – 60.
Multe nume de meserii greceşti se formează cu ajutorul sufixului -as, totdeauna
accentuat. Aceste meserii, devenind nume de familie româneşti, îl pierd pe -s final
şi sînt adesea pronunţate greşit la noi, cu accentul pe silaba penultimă: Alevra
„făinar”, Malaxa „manipulant”, Metaxa „mătăsar”, Petala „potcovar”, Schina (de
fapt Shinas) „funier” (Graur 1965: 413).
Aici se poate vorbi şi despre formaţiile în -is: Cimiris – 27, Arceanis – 24,
Telpis – 82, Puris – 64, terminate în româneşte în -i accentuat (scris de multe ori şi
-y): Diamandi (cu varianta Iamandi, în greacă Diamandis, derivat de la diamandi
„diamant”), Macri (de la gr. makros „lung”), Stavri (de la stavros „cruce”); Sarandi
– 302, Iamandii – 176, Iamandi – 171, Macrii – 212, Mocrii – 64, Macri – 32, Şucri
– 23, Stavri – 16, Siurisi – 46.
Uneori terminaţia numelor în -i s-a schimbat în -ea (Macri > Macrea; Rally >
Rallea) şi este evident că în acest caz s-a urmărit românizarea. În general însă,
numele greceşti nu au fost românizate cu intenţie, căci nu au fost considerate
compromiţătoare: doar multe familii boiereşti purtau astfel de nume la noi în ţară.
Mai mult chiar, profesorii greci au înlocuit adesea numele româneşti ale elevilor lor
cu nume greceşti. Am amintit de cazul lui Ion Heliade Rădulescu. Aceasta ar putea
fi o dovadă că nu toţi cei care poartă nume greceşti sînt neapărat de origine
grecească. Originea numelor nu are nici o legătură cu apartenenţa etnică a celor care
le purtau: cei care se numeau Alifantis („ţesător”, apoi „păianjen”), Calos (gr. kalos
„bun”), Duca (gr. dukas „duce”), Damaschin, Dimitriu, Paximadi („pişcot”), Russo
(„roşcovan”), Stamate, Vanghele nu ştiau şi nici nu ştiu adesea niciun cuvînt
grecesc sau ca cineva dintre strămoşii săi să fi fost grec.
Se întîmplau însă şi situaţii inverse: unii care purtau nume de origine greacă,
fiind originari din Grecia, îşi însuşeau un nume curent în ţara de adopţie, pentru a
manifesta în felul acesta adeziunea lor totală la noua patrie. De cîte ori era posibil,
numele vechi se traducea. De exemplu, cineva care se numea, cu nume grec,
Mavros, îşi zicea Negru sau Negrea.
Nume greceşti sînt purtate pînă astăzi în număr mare, ca nume de familie, atît
la noi în ţară, cît şi în ţările unde limba greacă a avut influenţă.

Bibliografie
Constantinescu, Nicolae, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Populare România, 1963.
Florea, Ion, Elemente româneşti în structura numelor de familie ale catolicilor din Moldova,
în Convorbiri literare, v. 137, 2003, nr. 11, p. 108-110; http://convorbiri-
literare.dntis.ro/IFLOREAnov3.html
Ghica, Ion, Introducţiune. Scrisori către V. Alecsandri, în Magazin istoric, 2011, nr. 6, p. 4.

203
Graur, Alexandru, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.
Iorga, Nicolae, Numele de botez la români, conferinţă ţinută la Institutul Sud-Est European,
la 18 mai 1934, Bucureşti, 1934.
Zafiu, Rodica, „Iaşiot”, „mangaliot”, „sloboziot”, în România literară, 2000, nr. 17;
http://www.romlit.ro/iaiot_mangaliot_sloboziot
Zăbavă, Elena Camelia, Structuri derivaţionale în antroponimia din Oltenia, Craiova,
Editura Universitaria, 2010.
www.autorii.com/scriitori/ion-luca-caragiale/caracterizarea-personajelor-zaharia-trahanache-
stefan-tipatescu-zoe-trahanache-ghita-pristanda-nae-catavencu.php, vizitat pe 10.02.2012.

Derivational Structures: Formation vs. Inventory

of Last Names Containing Greek Suffixes
Summary: The Romanian language has always been in a dynamic process of linguistic
interference, favored by the geographical political, economic, cultural, etc. context.
The onomastic material built up in different historical periods of social and language
development and whose process of formation at present is almost completed (e.g.,
formation of last names) can be studied synchronically and diachronically as besides
names made by other peoples, the Romanian language has borrowed a number of
forms that speakers used at various stages to derive names.
Key-words: anthroponomy, derivation, derivate, onomastikon, surname, nickname
(agnomen), suffix, patronymic suffix.

204
 Deicticele personale în discurs
Liuba RĂZMERIŢĂ
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

1.0. Constituind un punct gravitaţional în ansamblul relaţiilor interumane, actul

de comunicare devine invalid fără implicarea celui care generează mesaje, acelui
care receptează mesajul şi fără focalizarea acestui proces pe un segment al realului.
Raportul dintre subiecţii actului de comunicare: locutorul (pers. I),
interlocutorul (pers. a II-a) şi/sau deliberatul (pers. a III-a) se realizează într-o
opoziţie triadică. Pronumele EU nu are denotat, identificarea acestuia fiind posibilă
doar în relaţia cu actul concret al vorbirii (Бенвенист 1974: 261). TU cade sub
incidenţa aceleiaşi afirmaţii: or, TU dictează inserţia obligatorie a lui EU,
instituindu-se astfel opoziţia necesară pentru producerea procesului de comunicare.
Între EU şi TU (considerate generatori de mesaje (ibidem)) se stabileşte un raport
mutual, condiţie ce corespunde afirmaţiei: „caracterul dialogic al comunicării este o
condiţie sine qua non” (Popa 1998: 122), condiţie inerentă, de altfel, şi
monologululi (Coşeriu 1995: 29). Prin urmare, persoana îşi materializează statutul
doar în instanţa de discurs.
2.0. Discursul, fiind instituit de o suită de propoziţii sau fraze, caracterizate
printr-o conectivitate conceptuală – coerenţa, instituie, în mod obligatoriu, ambii
protagonişti ai comunicării. Altfel spus, „discursul este o mulţime de acte de discurs
performate de un agent” (Gherasim 2008: 127).
Situaţia de discurs se produce graţie unui ansamblu complex de ambreiori,
între care se înscrie şi pronumele. Constituindu-se într-o clasă specifică de unităţi
gramaticale, „pronumele pot denota numai datorită situaţiei” (Coşeriu 2004: 307).
3.0. În discurs, mesajul îşi desemnează protagoniştii prin diverşi indicatori de
personalitate.
3.1. Nivelul verbal şi cel extraverbal, al procesului de comunicare instituie
diferenţierea deicticelor verbale (simbolice (Ducrot et alii 1996: 170)) de cele
extraverbale, adică gestice. Aceste două planuri circumscriu actul comunicativ, iar
reperele sale pot fi desemnate şi în mod ostensiv, prin discursul însuşi cu ajutorul
referinţelor oblice (Ricoeur 1995: 157) a deicticelor de persoană, dar şi de loc şi de
timp.
3.2. Din perspectiva apartenenţei cuvintelor-deictice la o anumită clasă
semantico-gramaticală se disting, convenţional, deictice adverbiale, deictice
substantivale, deictice adjectivale, deictice verbale, deictice interjecţionale, deictice
numerale, deictice articole, deictice pronominale .
3.3. În ceea ce priveşte diferenţele dintre tipurile de deictice identificate prin
prisma raportării la elementele situaţiei de comunicare la care se face referire, se
instituie tipurile fundamentale de deixis: deixis personal, deixis spaţial (local),

205
deixis temporal, care se realizează prin incifrarea în simboluri indiciale (Ducrot et
alii 1996: 170) a unei situaţii de comunicare: sînt desemnaţi participanţii (emiţător
şi receptor)/neparticipanţii la actul comunicativ; se indică în mod generalizat asupra
obiectelor sau persoanelor care se află în cîmpul de viziune al vorbitorului; se indică
un loc în spaţiu care se află în cîmpul viziunii vorbitorului; se indică timpul relativ
faţă de momentul vorbirii (Dîrul 2002: 100). Mai nou, se vorbeşte de deixis
discursiv şi social (relaţional).
4.0. Tradiţional, exponenţi indiciali ai deixis-ului de persoană se consideră
pronumele personal, forma verbului predicat, formele de vocativ, unele interjecţii
(măi!, fa!, bre!).
4.1. Demonstrativele acesta […] – acela [...] şi aici – acolo sînt calificate, în
studiile de referinţă, drept deictice spaţiale. Pronumele demonstrativ acesta, în mod
obişnuit, se raportează la o non-persoană plasată în proximitatea emiţătorului: Să nu
cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. În acelaşi
context pot fi invocate situaţiile cînd acesta este un substitut al pronumelui de
persoana a III-a, reprezentînd, la rîndul lui, un obiect menţionat anterior, astfel
atribuindu-i demonstrativului acesta caracter anaforic: El (Ivan) însă nici nu se
gîndea; Acesta îşi căuta acum de drum, întrebînd din om în om unde şede
Dumnezeu. Utilizarea pronumelui acesta pentru pers. a III-a reprezintă regula
generală.
Într-o situaţie de discurs, demonstrativul acest îl poate invoca pe cel care
enunţă (de regulă, în rol de apoziţie): Noi ceştia, plăiaşi de la munte. Atribuindu-i o
coloratură emfatică enunţului, putem spune, deşi mai rar: Acesta(= eu) te-a ajutat,
nu altcineva. În cazul dat, folosirea redundantă a deicticului verbal acesta şi a unui
deictic extraverbal (gest indicativ) poate facilita decodarea corectă a mesajului de
către interlocutor. Există contexte cînd acesta se identifică cu persoana căreia îi este
adresat mesajul: Voi aceştia, plecaţi!
Probabil, fiind raportat la un cadru ce se află în vecinătate proximă de centrul
procesului de comunicare, pronumele demonstrativ acesta admite/înglobează în
sfera sa persoana emiţătorului şi/sau pe cea a receptorului.
Într-o situaţie de discurs putem constata, de asemenea, că între acesta – acela
se stabileşte un raport de reversibilitate, cînd pronumele depărtării se utilizează în
locul pronumelui demonstrativ de apropiere: Apoi rădică chersinul binişor, înşfăcă
iedul de urechi, şi-l flocăieşte, şi-l jumuleşte pe acela, de-i merg peticile. / Sînt cărţi
care îmi plac. Pe acelea le recitesc cu plăcere. Tendinţa de variere, prin care se
explică alternarea din exemplul propus, poate duce la renunţarea la ideea de distanţă
circumscrisă pronumelui acela. Totodată deicticul în discuţie poate fi raportat,
situaţional, şi la persoana a II-a (Acela pe care l-am aşteptat eşti tu) sau chiar la
persoana I (Acela despre care am vorbit sînt eu).
4.2. Mărci indiciale ale persoanei pot fi considerate şi adverbele aici-acolo.
Aici, atribuindu-se deixis-ului spaţial, se instituie în discurs prin organizarea

206
spaţialităţii, dar raportînd-o la emiţător (iară noi, ca mezini ce sîntem, să rămînem
aici, în casa bătrînească). Uneori, aici poate fi şi receptorul (pers. a II-a): – A! ...
ghidi, ghidi! Ghiduş ce eşti! Aici mi-ai fost! Ia vină-ncoace la năşelul, să te pupe el!
Receptorul şi emiţătorul se află în acelaşi spaţiu: aici. Aceasta confirmă caracterul
mutual al raportului stabilit între polii actului de comunicare.
Adverbul acolo este definit ca un deictic ce instituie un referent plasat într-un
loc relativ depărtat de vorbitor, deci în zona persoanei a III-a (Unde arunca el
buzduganul, acolo groapă se făcea.), mai rar în zona persoanei a II-a (Să voiu suiu
în ceriu, tu eşti acolo.) În fragmentul Iese [baba] afară spărietă, dă încolo, dă pe
dincolo, şi cînd intră în bordei, ce să vadă? ... – Da ce-i acolo? strigă baba
înspăimîntată), putem vorbi de acelaşi raport de reversibilitate dintre aici şi acolo,
care „şterge contururile” dintre zonele distincte ale apropierii şi cele ale depărtării.
Acest fapt poate fi o premisă pentru explicarea raportării, în cazuri foarte rare, a
deicticului acolo la persoana I: Văzînd o căsuţă tupilată … a bătut la poartă. Atunci
se aude din lăuntru un glas … – Cine-i acolo? – Eu sînt, un drumeţ rătăcit.

Bibliografie
Coşeriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia
Bojoga, cuvînt înainte de Mircea Borcilă, Cluj, Editura Echinox, 1995.
Coşeriu, Eugeniu, Teoria limbajului şi lingvistica generală: cinci studii, ediţie în limba
română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.
Dîrul, Alexandru, Rolul deicticelor în organizarea discursului, în Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară, 2002, nr. 1-2, p. 99-101.
Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,
traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Bucureşti, Editura
Babel, 1996.
Gherasim, Alexandra, Cara, Nadejda, Teoria textului, antologie [pentru programe de
masterat], Chişinău, CEP USM, 2008.
Popa, Gheorghe, Unele aprecieri asupra lingvisticii şi a obiectului ei de studiu, în Revistă
de lingvstică şi ştiinţă literară, 1998, nr. 3.
Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1995.
Бенвенист, Э., Общая лингвистика, Москва, Издательство Прогресс, 1974.

Personal Deictics in Discourse

Summary: Discourse protagonists in the speech are marked by various indicators of
personality that are expressed by symbolic deictics. Personal deixis is materialized, as
a rule by means of the personal pronoun, the verb form of the predicate, the vocative
forms and some interjections. Traditionally the demonstratives this *…+/that *…+ and
here/there are considered spatial deictics. However, in some discourse situations,
this/that and here/there may become a person’s indexical signs.
Key-words: discourse, transmitter/speaker, receiver/speaker, deliberately, deictic (verbal/
extra verbal, personal).

207
 Cîmpul lexico-semantic al intenţiei comunicative în limba franceză
Mihail RUMLEANSCHI
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

a şi oricare categorie discursivă, şi nu numai1, intenţia comunicativă –

C noţiune larg răspîndită în lingvistica contemporană – trebuie să dispună de
anumite mijloace de exprimare lexicale şi gramaticale. Ele trebuie să deţină
proprietatea de a proiecta activităţile locutorului spre viitor – valoarea fundamentală
a intenţiei comunicative. A proiecta activităţile comunicative spre viitor presupune
că unitatea lexicală dispune de anumite valori semantico-pragmatice şi denotă un tip
de desfăşurare a actelor verbale ale locutorului, ai căror parametri sînt orientaţi pe
un vector ascendent spre o finalitate dorită.
Întru evidenţierea mijloacelor lexicale ce deţin valoare intenţională şi crearea
cîmpului lexico-semantic al lor, am folosit procedeul de analiză a structurilor
lexico-semantice ale componentelor cîmpului conceptual pe care le întruneşte
hiperonimul „intenţie”. Pornind de la faptul că un cîmp semantic este conceput ca
fiind o anumită realitate obiectivă, sau o parte a ei, reprezentată printr-un
microsistem de unităţi lexicale mai mult sau mai puţin autonome2, care – fiecare
aparte – exprimă o noţiune, iar cel conceptual desemnează un ansamblu de noţiuni
ce se află în raporturi de reciprocitate3, am purces la selectarea hiponimelor lexicale
ale unităţii intenţie, ceea ce ne-a permis să evidenţiem o serie de relaţii de sinonimie
între unităţile lexicale. Semul intenţional este precizat reieşind din definiţiile oferite
de Dicţionarul de sinonime al limbii franceze (Bailly 1947), care, pe lîngă faptul că
prezintă raporturile de sinonimie între unităţi, oferă şi gradul de intensitate a
sinonimiei, inclusiv şi a celei intenţionale. Acolo unde valoarea intenţională este
mai slab exprimată în definiţiile oferite de dicţionare, am recurs la exemplificare,
introducînd unitatea în diferite construcţii sintactice.
Procesul de selectare demonstrează că posibilitatea de a proiecta acţiunea spre
viitor este deţinută cu preponderenţă de unităţile a două categorii lexico-

1
De exemplu, una din definiţiile fenomenului de comunicare afirmă următoarele: „la
communication […] c’est l’ensemble des actes qui donnent intentionnellement à autrui des
informations sur notre propre pensée (notre propre activité psychologique) et, en sens
inverse, nous en donnent sur celle d’autrui” (Baylon et alii 2000: 8).
2
«Частичка («кусочек») действительности, выделенная в человеческом опыте и
теоретически имеющая в данном языке соответствие в виде более или менее
автономной лексической микросистемы» (Ахманова 1996: 334).
3
Поле концептуальное «… данная совокупность взаимосвязанных понятий»
(ibidem).

208
gramaticale1: verbele şi substantivele cu acelaşi conţinut noţional. Unităţile verbale
exprimă intenţionalitatea ca o acţiune sau un proces în care starea de conştiinţă a
locutorului se vrea predispusă spre o desfăşurare a faptelor sale în timpul ce
urmează actul de vorbire, iar unităţile substantivale de tipul idée, pensée, opinion
etc., în majoritatea lor abstracte, exprimă noţiunea de intenţionalitate în mod
general, ca un fenomen care poate fi pus în desfăşurare (De ex.: Mon idée est que ce
ne serait pas mal d’aller demander l’avis de M. Lartigue. Adică: J’ai l’intention
d’aller demander l’avis de M. Lartigue). Substantivele formate de la radicalul unui
verb (de tipul conseil, désir, direction etc.) reprezintă o acţiune sau un proces în
stare „materializată”, „substantivizată”, într-un mod foarte abstract2. În cazuri mai
rare, şi numai tangenţial, această posibilitate este exprimată de adjectivele şi
adverbele formate de la radicalul comun al familiei de cuvinte în care verbul sau
substantivul, sau ambele, exprimă o valoare intenţională. Adjectivele exprimă stări
psihologice în care locutorul este implicat într-o activitate intenţională, iar
adverbele descriu modalitatea de includere a locutorului în această activitate. Mai
jos prezentăm modalitatea selectării unităţilor cu valoare intenţională în baza
materialului furnizat de Dictionnaire des synonymes. Les usuels du Robert, Le Petit
Larousse. Grand format, Le Nouveau Petit Robert şi Larousse Dictionnaire des
synonymes.
Identificarea unităţilor cu valoare intenţională are loc în cîteva etape: primul
pas constă în analiza definiţiilor unităţilor lexicale propuse de dicţionarul Larousse
şi Le Nouveau Petit Robert pe parcursul căreia are loc identificarea variantelor
lexico-semantice ce exprimă ideea de intenţionalitate sau o anumită predispoziţie
intenţională; pasul următor include selectarea unităţilor sinonimice propuse de
dicţionarul de sinonime Les usuels du Robert; al treilea pas reflectă intensitatea
valorii intenţionale conform explicaţiilor oferite de Dicţionarele de sinonime ale
limbii franceze; în caz de necesitate, urmează încă un pas – introducerea unităţii
într-o expresie lexico-gramaticală.
Intention – Dessein délibéré d’accomplir tel ou tel acte; volonté. Syn.: but,
volonté.
a) intentionnalité denotă caracterul psihologic al fenomenului: Caractère d’une
attitude psychologique intentionnelle, adaptée à un avenir proche, à un projet (Le
Nouveau Petit Robert, mai departe NPR).

1
În dicţionarul ROGET’S THESAURUS of English Words and Phrases, intenţia este
inclusă în clasa V printre elementele ce exprimă voinţa/dorinţa, în secţiunea 2 Prospective
Volition. Autorul indică patru clase de unităţi cu semantică intenţională: substantive,
adjective, verbe şi adverbe (Ахманова 1996: 235).
2
Vezi: «Существительное, образованное от глагольной основы и обозначающее
действие (состояние, процесс) как «опредмеченное», «субстантивированное», т.е.
представляющее его в наиболее общем и отвлеченном смысле» (ibidem: 465).

209
 b) intentionné – Être bien, mal intentionné: avoir de bonnes, de mauvaises
intentions (NPR).
c) intentionnellement – 1. En intention; 2. Avec intention, de propos délibéré
(NPR). Syn.: exprès, volontairement, de bon gré, volontiers, de bon cœur,
bénévolement, de bonne grîce.
1) dessein – Intention, idée précise que l’on a de faire qqch. Se dit de ce qu’on
propose à soi-même, pour le temps présent, avec l’intention de l’exécuter (Petit
Larousse, mai departe PL); il marque une intention réfléchie, arrêtée, et fait souvent
considérer cette intention sous le rapport moral (Dictionnaire des synonymes, mai
departe DS). Syn.: arrière-pensée, but, conception, conseil, décision, désir,
détermination, disposition, entreprise, envie, gré, idée, [intention]1, machination,
objet, parti, pensée, plan, préméditation, prétention, programme, projet, propos,
proposition, résolution, visée, volonté, vue;
2) arrière-pensée – Pensée, intention qu’on ne manifeste pas (PL); Pensée,
intention que l’on dissimule (NPR). De exemplu: Il agit sans arrière-pensée. Syn.:
calcul [intention].
3) but – 2. Point où l’on doit parvenir; 4. Fin que l’on se propose, objectif.
Dans le but de: dans l’intention de (PL). Point que l’on se propose d’atteindre.
3. Ce que l’on se propose d’atteindre, ce à quoi l’on tente de parvenir (NPR).
Noţiunea de intenţionalitate aici este redată prin starea de spirit în care locutorul
face ceva, actul de voinţă prin care el determină finalitatea acţiunilor sale. Syn.:
a) ce qu’on veut atteindre – ambition [dessein, intention, détermination], direction,
fin [plan, projet, propos, ré-solution, visée, vue]. b) d’une action – cause,
destination [direction, fin, finalité, ligne de conduite, motif, motivation, objet],
raison.
4) conception – 2. Action d’élaborer qqch dans son esprit; résultat de cette
action 3. Manière particulière de se représenter, d’envisager qqch; idée, notion,
opinion (PL); se dit de l’acte par lequel on saisit une idée; il suppose une
combinaison d’idées produisant certains effets (DS)2. Syn.: entendement, [idée],
notion, opinion.

1
Dacă unitatea sinonimică a fost deja menţionată, ea va fi inclusă în paranteze patrate şi
nu va mai fi supusă analizei.
2
În cazul unităţii conception intenţia este exprimată prin intermediul fenomenului pe
care îl vom numi refracţie, ceea ce înseamnă că unitatea în analiză capătă o anumită valoare
intenţională prin faptul că ea face parte dintr-un grup de sinonime al cărui nucleu deţine
această valoare în mod explicit. Unitatea dată intră în grupul de sinonime pe care le
întruneşte cuvîntul idée: V. aperçu, avant-goût, conception, échantillon, élucubration (péj.),
essai, exemple, image, intention, pensée, perspective, réflexion, vue etc. În structura
semantică a cuvîntului vue, care, de asemenea, este sinonimul cuvîntului idée găsim: (II, 3.
Dans l’intention de La science «mesure et calcule en vue de prévoir et d’agir» (Bergson). 4.
Dessein, projet: Syn.: image, intention, perspective, dessein, projet ş.a. (NPR).

210
 5) conseil – 1. Avis sur ce qu’il convient de faire; recommandation (PL); I. Ce
qui tend à diriger, à inspirer la conduite, les actions. 1. Opinion donnée à qqn sur ce
qu’il convient de faire (NPR). De exemplu: Je crois qu’il faut te donner un conseil
puisque tu veux te débarrasser de lui = J’ai l’intention de te dire comment te
débarrasser de lui. Syn.: admonition, avertissement, avis, exhortation, incitation,
instigation, proposition, recommandation, suggestion, guidance.
6) conseiller – 1. Indiquer à titre de conseil; recommander. 2. Guider par des
conseils (PL); 1. Conseiller qqch à qqn, lui indiquer (ce qu’il convient de faire ou
de ne pas faire). 2. Conseiller qqn, le guider en lui indiquant ce qu’il doit faire
(NPR). De exemplu: Tu me conseilles d’abandonner ce poste? = Tu as l’intention
de me faire comprendre que je dois abandonner ce poste ? Syn.: avertir, aviser,
conduire, diriger, engager, guider, inciter, indiquer, inspirer, pousser à, presser,
proposer, recommander, suggérer etc.
Utilizînd această metodă, am reuşit să evidenţiem circa 750 de unităţi lexicale
care deţin într-o anumită măsură valoarea intenţională. Potrivit indicaţiilor
prezentate în dicţionarele de studiu, unele unităţi posedă un singur nucleu semantic,
altele – cîteva. Definiţiile multiple sînt organizate în ramificaţii care au menirea de
a descrie semnificaţiile în toată varietatea lor. Ţinînd seama de faptul că nucleele şi
valorile semantice sînt organizate pe vectorul concret → abstract sau sens propriu
→ sens figurat, am putea judeca despre intensitatea valorii intenţionale pe care
aceste unităţi o exprimă. Din acest punct de vedere, valoarea intenţională prezentă
în structura semantică a unităţilor permite următoarea distribuţie:
– unităţi cu valoare intenţională exprimată în primul nucleu semantic, în prima
variantă lexico-semantică: vouloir, souhaiter, désirer, demande, demander,
directionner, avertir, interroger, solliciter, intention, projet, arrière-pensée,
aspiration, exprès, délibérément etc;
– unităţi în care valoarea intenţională se conţine în primul nucleu semantic în
reţeaua de semnificaţii derivate de la prima variantă lexico-semantică: dévoiler,
viser, préparer, proposer, prescrire, disposition, visée, envie, besoin, voulu,
prédisposé, déterminé, volontairement ş.a.;
– unităţi cu valoare intenţională fixată în nucleul II, în prima variantă
lexico-semantică: résolution, observation, ordonnance, impératif, voie, plan,
projeter, rêver, postuler, marquer, pointer, goût, objectif, fin, plan, manoeuvre etc.;
– unităţi ce deţin valoare intenţională fixată în reţeaua de semnificaţii derivate
în cadrul celui de al doilea nucleu semantic: mobile, commission, vue, idée, faire,
concevoir, répondre, decider, disputer, prier ş.a.
– unităţi purtînd valoare intenţională în alte nuclee şi variante
lexico-semantice: raison, ordre, dire, envisager, manipuler, pouvoir, engager,
évaluer, regarder, revendiquer etc.
Însă faptul că valoarea intenţională este reflectată în prima variantă
lexico-semantică sau în cele derivate nu ne permite să afirmăm cu certitudine că în

211
prima poziţie această valoare este mai intensă, iar în celelalte este mai slabă. Dacă
în dessein valoarea intenţională este exprimată explicit în unica variantă
lexico-semantică: Intention, idée précise que l’on a de faire qqch (PL), ea nu este
mai puţin explicită şi în programme, unde ea este prezentă în a treia variantă
lexico-semantică: Suite d’actions que l’on se propose d’accomplir pour arriver à un
résultat (NPR), sau în entendre care reflectă această valoare în a noua variantă
lexico-semantică: Avoir l’intention, la volonté de (PL). În acest caz, se cere o altă
abordare a problemei privind gradul de explicitate a valorii în cauză. Din acest
punct de vedere, am putea compune o astfel de gradaţie:
– unităţi în care activităţile locutorului sînt explicit proiectate spre viitor, de
tipul intention, dessein, préméditation, décider, désirer, disposition, disposé, envie,
envier, machiner, penser, planifier, préméditer, programme, programmer, projet,
propos, proposer, résolution, volontairement, calcul, calculer, ambitionner, fin,
entendre, délibérément, vœu, vouloir, souhaiter ş.a.;
– unităţi în care valoarea intenţională apare în urma includerii lor în construcţii
sintactice de tipul caresser une idée, avoir en vue, s’efforcer d’atteindre qqch, avoir
des visées sur, s’intéresser à, avoir envie de, se proposer de, se disposer à,
éprouver le désir de, aspirer à qqch, chercher à, soupirer après, tendre à (vers),
tenir à etc. care au efect perlocutiv, adică proiectează, în mod evident, activităţile
locutorului spre viitor;
– unităţi care pot îndeplini funcţia bazică în actele directive (în care locutorul,
ordonînd, doreşte/are intenţia de a-l impune pe cineva să facă ceva), promisive (în
care locutorul îşi ia angajamentul/are intenţia să facă ceva) şi interogative (în care
locutorul întrebînd vrea/are intenţia de a obţine o informaţie).
Ca să explicăm ceea ce afirmăm în punctul trei, vom reaminti că la baza
fiecărui act verbal stă un enunţ care are ca nucleu un anumit verb. Apar două
întrebări: 1) Care verbe sînt capabile de a forma enunţuri cu o forţă ilocutorie bazată
pe valoarea intenţională clar determinată în afara verbelor bazice cum ar fi
ordonner pentru actele verbale directive, promettre pentru actele verbale promisive,
demander pentru actele verbale interogative?; 2) E posibil oare de a detecta
marcatorii lor sintactici sau semantici, şi dacă da – ce reprezintă aceşti marcatori?
Pentru a răspunde la aceste întrebări şi a detecta verbele capabile de a forma
enunţuri directive, am recurs la procedeul de plasare a lor la imperativ în poziţia de
predicat al propoziţiei principale1: „J’ordonne que ...”2. Poziţiile esenţiale ale
acestui procedeu sînt următoarele:

1
Modelul procedurii de analiză cu anumite modificări a fost împrumutat de la
L. Tasmovski-de-Ryck (Tasmovski-de-Ryck 1980: 577-629).
2
Posibilitatea de a utiliza o astfel de frază cu verb performativ ca mijloc de identificare
a marcatorului „Posesie/non posesie” a fost demonstrată de G. Lakoff în baza argumentelor
sintactice avansate de el pentru limba latină.

212
 1) dacă verbul nu poate îndeplini funcţia imperativă în construcţia „J’ordonne
que”, atunci trebuie să înţelegem că imperativul său deriva de la o subordonată în
care verbul cere un alt subiect decît cel folosit în propoziţia principală. De exemplu:
J’ordonne que tu avances, marches, sortes, lises, ouvres, şi nu Je laboure que …,
sau Je cours que. Aceste verbe nu pot îndeplini funcţia imperativă a cuvîntului de
bază (J’) ordonne în această structură;
2) în limba franceză există verbe care nu acceptă imperativul în acest model
pentru că verbul ordonner nu le admite în subordonate. Ele nu pot funcţiona ca
predicate în structurile de tipul J’ordonne que ... . De exemplu: J’ordonne que vous
puissiez ... (?)/que vous deviez ... (?)
3) imperativul generează o acţiune reactivă axată spre viitor. Plasat înaintea
unei completive de timp, el cere ca aceasta să deţină un verb la viitor. De exemplu:
Allez-y quand vous pourrez (aurez) du temps (serez libre).
La analiza construcţiilor alcătuite după modelul propus (J’ordonne que ...)
putem observa că şi subjonctivul, care urmează principala, cere o propoziţie cu un
verb a cărui acţiune este axată spre viitor sau spre prezent: J’ordonne que vous
m’annonciez quand vous ferez ce travail sau: J’ordonne que vous me disiez quand
vous faites ce travail. În acest caz intenţia locutorului constă în a-l activiza pe
alocutor, a-l impune să facă ceva. Dacă verbul este la un timp trecut (J’ordonne que
vous me disiez quand (comment) vous avez volé cet objet) intenţia locutorului este
de a identifica un fapt care a avut loc în trecut pentru a edifica o intenţie nouă.
Imperativul, extrapus unei completive de timp, cere aceleaşi timpuri: Dites
quand vous ferez (faites) ce travail, fapt care atestă echivalenţa celor două structuri.
4) Extrapus şi reluat de un pronume personal neutru, imperativul poate fi urmat
de anumite verbe capabile de a funcţiona ca verbe bazice în modelul analizat supra:
Je l’ordonne; Je (te) le demande; Je l’exige …
Dis Je t’en prie; Je t’en supplie; Je t’implore ...
Je te promets; Je l’affirme; Je l’admets ...
Astfel, printre verbele care pot funcţiona ca verbe bazice şi urma imperativul în
extra-punere întru a exprima intenţionalitatea, putem numi următoarele: accepter,
accorder, admettre, aimer, approuver, aspirer (à), attendre, autoriser, commander,
condamner (à), conjurer (de), conseiller, consentir (à), se contenter (de), convier
(à), décider (de), déconseiller, décréter, défendre, demander, désirer, détester, dire,
dispenser (de), engager (à), entendre, envisager, implorer (de), imposer, inciter (à),
interdire (de), intimer, obliger, ordonner, permettre, préconiser, préférer, prescrire,
prévenir, prier, proposer, rappeler, recommander, se résoudre (à), rêver (de),
solliciter, sommer (de), souhaiter, suggérer, supplier (de), tenir (à), vouloir1.

1
Selectarea verbelor a fost făcută de către L. Tasmowski-de-Ryck după lucrarea J. P. şi
J. Caput, Dictionnaire des verbes français, Paris, Hachette, 1969 şi completată de noi după
dicţionarele Petit Larousse şi Petit Robert.

213
 Analiza posibilităţilor de alternare sintactică a subjonctivului cu un infinitiv
fără subiect pune în evidenţă echivalenţele funcţionale cu complementele directe
sau indirecte ale verbului de bază, ceea ce permite de a diviza acest grup de verbe în
două serii:
1) verbele care descriu o stare de intenţionalitate în care componenta
psihologică este orientată cu precădere spre aprecierea stării de disconfort
emoţional al locutorului sau spre posibilităţile de soluţionare a acestei stări. Ele
posedă un marcator semantic: o dorinţă a locutorului ca ceva să se petreacă sau să
nu se petreacă, sau o nedorinţă ca ceva să se petreacă sau să nu se petreacă, în
corespundere cu formula următoare în care avem patru variante de lectură:
Je veux ± que P ±
De exemplu: Je veux ait lieu
que P
Je ne veux pas n’ait pas lieu:
1) Je veux que P (la soirée) ait lieu ...
2) Je ne veux pas que P (la soirée) ait lieu ...
3) Je veux que P (la soirée) n’ait pas lieu ...
4) Je ne veux pas que P (la soirée) n’ait pas lieu ...
Printre verbele din această serie putem include: accepter, admettre, attendre,
compter, désirer, détester, exiger, préférer, se résigner, rêver, souffrir, souhaiter,
tenir, tolérer, vouloir.
Verbele din seria a doua pot accepta un complement indirect, iar construcţia
sintactică poate exprima o acţiune viitoare: Je vous conseille (avertis, accorde,
conjure, déconseille, défends, dis, demande, dispense, enjoins, exempte, implore,
impose, interdis, ordonne, permets, prescris, préviens, prie, propose, rappelle,
recommande, répète, souhaite, suggère, supplie) de partir. Sau: Je vous autorise
(incite, invite) d’accepter.
Toate aceste verbe pot funcţiona ca performative şi orienta activitatea verbală a
locutorilor spre viitor. Privitor la statutul lor semantic, L. Tasmovski-de-Ryck
menţionează că omogeneitatea semantică a acestei a doua serii este remarcabilă prin
faptul că acţiunea exprimată de verbe este direcţionată de la locutor spre alocutor şi
implică comportamentul ulterior al acestuia (Tasmovski-de-Ryck 1980: 590).
Reieşind din aceasta, autorul dat formulează concluzia că convergenţa faptelor
sintactice şi semantice ne permite să emitem ipoteza următoare: în aceste verbe
există o trăsătură comună (+ forţă imperativă) responsabilă de forţa ilocutorie a
frazelor imperative, valoarea lor consistînd în aceea că actul replicativ al
alocutorului este proiectat de către locutor în intenţia sa (ibidem). Astfel, putem
afirma că forţa ilocutorie a enunţurilor imperative nu este altceva decît acea parte a
conţinutului care vine de la verbul de bază efasat: J’ordonne que (tu) … Avantajul
de a pune verbul la imperativ constă în faptul că el începe a reflecta vectorul
L → Al, ceea ce permite să afirmăm că acţiunea replicativă a alocutorului este

214
comandată de către enunţul locutorului. Cu alte cuvinte, actele discursive ale
alocutorului sînt preconstruite de intenţia locutorului.
E necesar să menţionăm că în multe verbe analizate mai sus forţa ilocutorie
(valoarea intenţională) este deja convenţionalizată la nivelul limbii. Structura
V + de/ à sau V + que, ce denotă deja o acţiune viitoare, este înregistrată în
dicţionarele clasice, cum este Le Petit Robert, spre exemplu. Dacă analizăm
descrierea verbului ordonner, constatăm că printre valorile semantice există una
care denotă acţiunea ce va urma, de exemplu în structura V + de: Je vous ordonne
de vous taire cu accepţiunea de sommer, enjoindre à qqn de ne pas faire qqch.
Efectele perlocutive ale verbelor din seria a doua nu deţin şanse egale în
perspectivele de realizare. Ele depind de verbele precisive ale circumstanţialelor
care nu le permit să contrazică vectorul formaţional şi informaţional, adică ele nu
pot produce un impact logic în lanţul L → Al, ca in exemplul următor: Je vous
ordonne/conseille/prie/implore P de conduire Marie à la gare, de exemplu, mais il
m’est absoument égal si vous la conduisez ou non. Sau: Je vous propose/
recommande d’aller à la mer, mais (sachez que si vous y allez) vous risquez
d’aggraver votre rhumatisme în care observăm un efect de autoanihilare a intenţiei.
Aici e necesar să subliniem două lucruri importante:
1) forţa ilocutivă comună a acestor verbe reflectă funcţionarea lor mai mult sau
mai puţin identică şi aceasta permite evidenţierea anumitor trăsături sinonimice
comune;
2) verbele performative cer, prin structura lor semantică, trecerea acţiunii
intenţionale a locutorului asupra alocutorului. Să luăm, de exemplu, verbul imposer
în care deosebim două valori semantice atestate de dicţionare: a) Faire accepter,
admettre qqch. par une pression, une contrainte morale; b) Faire accepter qqch.
par force, autorité, prestige etc., în care observăm o variere a intensităţii forţei
ilocutive şi a instrumentului cu care ea se realizează (a impune printr-o constrîngere
morală/fizică/autoritară).
Analiza materialului factologic, conform procedeelor expuse mai sus, ne-a
permis să elucidăm următorul cîmp lexico-semantic al noţiunii de intenţie:

VOULOIR (V): accepter, admettre, aimer, ambitionner, appeler, apprendre,

s’apprêter (à), apprivoiser, approuver, arranger, s’arrêter (pour), aspirer (à),
s’attaquer (à), atteindre, attendre (que + S + Vinf.), attenter (à), autoriser, avertir,
aviser, brûler (de), calculer, changer, chercher (à), choisir, classer, combiner,
commander, commencer (à), compter, communiquer, se concerter (en vue de),
concevoir, conduire, conseiller, consentir (à), considérer, conspirer, constituer,
continuer (à), contracter, contraindre (à), contrôler, convaincre, convenir (de),
convoiter, croire, cuisiner, décider (de), se décider (à), décréter, défendre, définir,
déléguer, demander, désirer, devoir, se déterminer (à), dire, directionner, diriger,

215
disposer, se disposer (à), donner, ébaucher, écarter (pour), éclaircir, s’efforcer (de),
élaborer, éloigner, empêcher, engager, entendre, entraîner, entreprendre (de),
envier, espérer, essayer, estimer, s’évertuer (à), exiger, exhorter, expérimenter,
expliquer, façonner, faire, falloir, finir, fixer, forcer, garantir, guider, haïr, hanter,
imaginer, imposer, inciter, incliner (vers), indiquer, informer, insinuer, inspirer,
intenter, interdire, s’intéresser (à), interroger, intriguer, inventer, inviter, juger,
loucher (sur), lutter (contre), machiner, manigancer, manoeuvrer, mendier,
métamorphoser, modifier, motiver, mûrir, nécessiter, obliger, obséder, s’obstiner,
occasionner, s’opiniîtrer, s’opposer (à), ordonner, organiser, s’orienter (en vue de),
patienter, penser (à), permettre, persuader, se plaindre, planifier, pointer, porter,
pousser (à), pouvoir, prédisposer, préméditer (de), préparer/se préparer (à),
prescrire, préserver, pressentir, presser, prétendre (à), prévenir, prier, programmer,
se promettre (de), projeter, proposer (de), protester, provoquer, quémander,
questionner, quêter réagir, rechercher, réclamer, recommander (de), refuser (de),
refuser (de), régler (selon un plan), réparer, se résoudre (à), rêver (à/de), se
révolter, saliver, saper, sauvegarder, secouer, sélectionner, signifier, solliciter,
solutionner, songer (à), souhaiter, soupçonner, soupirer (après), soutenir, suggérer,
susciter, tîcher (de), tendre (à/vers), tenir (à ce que/à qqch.), tenter (de), tramer,
transfigurer, transformer, trier, vider, viser, vouloir etc.
Locuţiuni verbale: avoir soif (de); avoir envie (de); avoir l’idée (de); avoir
dans l’idée; avoir dans la tête; avoir dans l’intention/dans l’esprit; avoir pour
opinion; avoir l’intention (de); avoir en tête; avoir envie (de); concevoir le projet
(de); diriger sa pensée (vers); donner lieu (à); éprouver le désir (de); éprouver un
sentiment d’envie; être aux ordres de qqn (implique l’idée d’autorité et de distance
hiérarchique); être dans l’espectative; être d’accord (pour); être décidé (à); être sur
le point (de); être disposé (pour/envers); faire des projets; laisser entendre; prendre
des mesures; pendre le parti (de); prendre la résolution/la détermination (de)/la
décision (de); prendre des/ses dispositions; tirer au sort; vouloir dire.
Nucleul bazic: appéter, s’apprêter (à), aspirer (à), conseiller, contraindre
(à), se décider (à), demander, désirer, devoir, dire, se disposer (à), falloir,
s’intéresser (à), interroger, obliger, ordonner, penser (à + Vinf.), planifier, (se)
préparer (à), programmer, proposer (de), ques- tionner, recommander (de), rêver
(à/de), songer (à), souhaiter, suggérer, tendre (à/vers), vouloir, avoir l’intention
(de), éprouver le désir (de), être décidé (à), prendre la décision (de).
INTENTION (S): ambition, amélioration, appel, appétence, appétit,
arrangement, arrêté, arrière-pensée, aspiration, avant-goût, avant-propos,
avertissement, avis, attente, besoin, but, cible, choix, commendement, complot,
communication, conception (neuve de qqch.), condition, conseil, consentement,
conséquence, contrainte, convoitise, courage, curiosité, décision, décret,
délibération, demande, démarche, désir, dessein, destination, détermination,

216
disposition (à/de), doléance, ébauche, édit, entendement, entreprise, envie,
espérance, espoir, esquisse, essai, estimation, évolution, exigence, exortation, faim
(de), fantaisie, fin, finalité, goût, gré, guise, hantise, idée, incitation, injonction,
imagination, impatience, imploration, impulsion, initiative, inspiration, instigation,
instinct, intention, intentionnalité, intérêt, intrigues, intuition, machination,
mandat, manigances, manoeuvres, menace, menées, mission, modèle,
modification, motif (pour), motivation, nécessité (de), objet, objectif, obligation,
observation, obsession, opération, opinion (préconçue), ordonnance, orientation,
parti (pris), penchant, pensée, perspective, plan, planification, préambule,
prédestination, prédisposition, préjugé, préliminaires, prélude, préméditation,
préparatifs, pressentiment, prétention, prière, programme, projet, prologue, propos,
proposition, prospective, provocation, question, quête, réclamation,
recommandation, réflexion, règle, règlement, représentation, requête, résolution,
rêve, revendication, schéma, sentence, serment, sermon, soif, sollicitation,
sommation, soup- çon, stratégie, suggestion, supplique, tactique, tendance (à),
tentation, tentative, tractations, verdict, visée, vocation, voie, volition, volonté,
vouloir, vue, ukase.
Nucleul bazic: intention, ambition, appétence, arrière-pensée, aspiration,
conseil, décision, demande, désir, dessein, envie, espoir, faim (de), idée,
injonction, intention, intentionnalité, menace, obligation, pensée, perspective,
plan, planification, préparatifs, programme, projet, question, recommandation,
rêve, soif (de), sollicitation, tendance (à), visée, vouloir, vue.
INTENTIONNÉ,~E (Adj.): affamé, affriolant, alléchant, ambitieux,
ambitionné, appétissant, assoiffé, assuré, attrayant, avide, calculé, capable (de),
choisi, complotant, conceptuel, concupiscent, consentant, convoité, décidé (à),
décrété, délibéré, désirable, désirant, désiré, désireux, destiné, déterminé (à),
déterminable, définissable, directionné, disposé (à/pour/envers), ébauché,
entreprenant, envieux, envisagé, exécutable, exhorté, faisable, ferme, fixé, hanté,
hardi, imaginable, impatient (de), impulsionné, incité, inspiré, intenté,
intentionnel, intéressé, intrigué, machiné, manié, manoeuvré, motivé, mûri,
obsédé, opérable, opérationnel, opératoire, orienté (vers), planifiable, planifié,
porté (sur), possible, préconçu, préconisé, prédestiné, prédéterminé, prédisposé (à),
prémédité, préparé, prêt (à), prétendu, programmé, projeté, proposé, réalisable,
recommandable, recommandé, résolu, rêvé, séduisant, sollicité, souhaitable,
soupçonné, suggéré, tentant, tenté, visé, visible, volitif, voulu, vraisemblable.
Nucleul bazic: affamé, ambitieux, ambitionné, assoiffé, avide, décidé (à),
désirant, désireux (de), déterminé (à), disposé (à/pour/envers), impatient (de),
intenté, intentionnel, orienté (vers), planifié, porté (sur), prédisposé (à), prêt (à),
tentant, visé, voulu, vraisemblable.

217
 INTENTIONNELLEMENT (Adv.): bientôt, conséquemment, conti-
nuellement, délibérément, envieusement, incessamment, jalousement,
probablement, prochainement, rapidement, résolument, spécialement, tantôt,
visiblement, volontiers, volontairement, vraisemblablement.
Locuţiuni adverbiale: à dessein, dans peu de temps, dans quelque temps/
quelques jours/quelques heures/deux minutes/un instant, d’un moment/d’un jour/
d’une minute à l’autre, de bonne grîce, de bon gré, d’ici peu, en attendant, en
connaissance de cause, en un rien de temps, sans doute, sans fin, sans tarder, selon
un accord établi, sous peu, tout à l’heure.
Nucleul bazic: bientôt, dans quelques jours/quelques heures/deux minutes/un
instant, d’un moment (d’un jour/d’une minute) à l’autre, d’ici peu, à dessein,
prochainement, sous peu, tantôt, tout à l’heure, volontiers, volontairement.

Astfel, evidenţierea cîmpului lexico-semantic al noţiunii intenţie, ne permite să

afirmăm că intenţia comunicativă este reflectată într-un număr important de unităţi
lexicale care funcţionează nu în virtutea unei înţelegeri prealabile între interlocutori,
cum e în cazul semnului semiotic sau al celui lingval, dar în virtutea unui consens
pe care îl edifică interlocutorii pe parcursul procesului de comunicare.

Bibliografie
Bailly, René, Dictionnaire des synonymes de la langue française, Paris, Publisher Librairie
Larousse, 1947.
Baylon, Christian, Mignot, Xavier, Initiation à la Sémantique du langage, Tours: Nathan,
2000.
Bertaud du Chazaud, Henri, Dictionnaire des synonymes. Les usuels du Robert, Paris, 1989.
Lakoff, George, Linguistique et logique nouvelle, Paris, Klincksieck, 1976.
Larousse, Dictionnaire des synonymes, Paris, France loisirs, 1998.
Le Nouveau Petit Robert. Dictionnaire alphabétique et analogyque de la langue française,
Paris, Dictionnaires Le Robert, 2001.
Le Petit Larousse. Grand format, Paris, Larousse, 2002.
ROGET’S THESAURUS of English Words and Phrases, Aylesbury, Penguin Books, 1977.
Tasmovski-de-Ryck, Liliane, Impératif et actes de langage, în Le langage en contexte.
Études philosophiques et linguistiques de pragmatique Parret, Herman et alii (Editor),
Amsterdam, 1980, p. 577-629.
Trognon, Alain, La négociation du sens dans l’interaction, în Inter-Actions, Halté,
Jean-François (sous la direction de), Centre d’Analyse Syntaxique de l’Université de
Metz, 1993, p. 91-121.
Ахманова, О., Словарь лингвистических терминов, Москва, Издательство Советская
Энциклопедия, 1966.

Le champ lexico-sémantique de l’intention communicative en français

Résumé: La notion d’intention dans les actes communicatifs devient de plus en plus usitée.
On affirme même que tout acte communicatif transpose une intention explicite ou
implicite. Elle est déjà reconnue comme catégorie discursive. Mais la delimitation de
toute catégorie se fait sur un support linguistique reliéfé. Dans cet article nous nous

218
 proposons de mettre en évidence les supports linguistiques qui expriment l’intention
communicative dans les actes de parole.
Mots-clés: réfraction, marqueur, argument syntaxique, intention communicative, champ
lexico-sémantique, valeur intentionnelle, variante lexico-sémantique, fonction
impérative, force illocutive.

219
 Contribuţii la studierea fluctuaţiei segmentelor de expresie
în limba română şi unele reconsiderări etimologice
George RUSNAC
Universitatea de Studii Economice din Moldova

emnalat de S. Puşcariu (DR I: 92) ca un fapt curios, pe la începutul

S secolului trecut (cf. Rusnac 1997: 45), fenomenul fluctuaţiei segmentelor de
expresie în limba română se bucură de o atenţie sporadică în dicţionarul etimologic
al lui Al. Ciorănescu (Ciorănescu), ca apoi să fie reluat de Al. Graur (Graur 1963b:
18-23; Graur 1963a: 24-27), prin referire doar la anumite segmente sau tranşe
iniţiale, ulterior de C. Poghirc (Poghirc 1976: 413-422), M. Avram (Avram 1972:
5-10), I. Rizescu (Rizescu 1978: 244-246), A. Avram (Avram 1981: 247-259;
Avram 1989: 549-552) şi N. Raievschi (Raievschi 1992: 53-58, 85-91).
Rezumînd cele scrise pînă la el în materie de fluctuaţie fonematică,
N. Raievschi conchide că „în mare, aspectele de bază ale subiectului abordat au fost
deja dezvăluite în lingvistica română” (Raievschi 1992: 56). Din păcate, încercările
de a explica fenomenul respectiv s-au soldat (începînd cu S. Puşcariu şi terminînd
cu N. Raievschi) cu un eşec cvasitotal. Cauzele acestui eşec rezidă în ceea ce
remarca judicios S. Puşcariu: „Ştim cu toţii ce avînt a luat, cu deosebire de la
Sievers încoace, fonetica. Şi azi există filologi care exagerează rostul ei, crezînd că
ea e mai mult decît o ştiinţă ajutătoare a lingvisticii, închipuindu-şi că prin ajutorul
ei pot să înţeleagă tainele înşeşi ale graiului omenesc” (Puşcariu 1974: 268). Deşi
părînd să aibă înţelegere pentru E. Gilliéron, care decreta „falimentul etimologiei
fonetice” (ibidem: 238), S. Puşcariu nu se va depărta mult de neogramatici: „pe de o
parte, simţim că credinţa «în legi fără excepţii» e numai o sinamagire, pe de altă
parte, însă continuăm să lucrăm cu ele, simţind că, negîndu-le, ni se surpă terenul de
sub picioare” (ibidem: 232). Această senzaţie a „surpării” persistă pînă azi în
cercetările etimologice, îngrădindu-le etimologilor calea spre aflarea altor soluţii,
diferite de cele pe care ni le oferă tradiţionalele asimilări, disimilări, metateze etc.
În 1985-’86, am descoperit un fir salvator spre ieşirea din impasul în care au
ajuns cercetările etimologice, descoperire făcută publică de Literatura şi arta din
5 martie 1987 (Rusnac 1987), argumentată şi aprofundată ulterior în revistele Limba
şi literatura moldovenească în şcoală, 1989 (Rusnac 1989) şi Revistă de lingvstică
şi ştiinţă literară (Rusnac 1997). Am formulat două universalii lingvistice strîns
corelate între ele: a) legea oscilaţiei fonematice nelimitate în cadrul aceluiaşi tip –
vocoid – nonvocoid – de variaţie din structurile aloetice radicale şi afixale; b) legea
schimbării sinestezice a sensurilor (Rusnac 1997: 44).
În lumina acestor legi universale vom reexamina etimologiile propuse de
autorii nominalizaţi şi corelate cu fenomenul fluctuaţiei segmentelor de expresie în
limba română. Întrucît opiniile lui S. Puşcariu au fost cercetate deja prin prisma

220
stabilită de noi (Rusnac 2001: 236-240), vom începe cu tratarea avansată de
Al. Graur (Graur 1963a: 25) (disimilarea prefixului slav po- într-o serie de formaţii
în care silaba a doua începe cu o consoană labială) pentru a coborî, a covîrşi, a
covei, a cobîlţîi, a comînji, scofală, a tămînji şi a tăvăli.
Trecînd în revistă explicaţiile etimologice care au fost date verbului a coborî,
G. Mihăilă (Mihăilă 1965: 574) le grupează astfel: 1) Miklosich îl citează împreună
cu a oborî, a doborî, ceea ce dovedeşte – în maniera lui de tratare succintă – că îl
consideră o variantă, cu alt prefix, a primelor. Această idee a fost reluată de Tiktin,
care-l explică prin extinderea (cu prefix?) a lui a oborî (ca şi a doborî) şi de autorul
acestor rînduri (Mihăilă 1960: 198) care a detaşat prefixul co-, dar l-a considerat,
greşit, românesc [sic!, n. n.]; 2) Cihac îl menţionează la un loc cu a pogorî,
tratîndu-l ca pe o variantă a acestuia, explicaţie reluată de L. Şăineanu, S. Puşcariu
şi DA – care presupun o metateză – Aug. Scriban, Al. Rosetti, DLRM şi
Al. Ciorănescu. Al. Graur a arătat recent, pe bună dreptate, că prin metateză ar fi
trebuit să avem *goporî, nu coborî, şi că, de altfel, cele două cuvinte coexistă;
3) DA indică şi o altă posibilitate, şi anume *poborî > coborî, prin disimilarea
labialelor p – b. Dar *poborî nu e atestat în textele vechi, iar bg. pobrja se (acesta
trebuie citat, nu ipf. poborvam se) înseamnă, de fapt, „a se lupta puţin cu cineva”.
Mergînd pe această linie, Al. Graur, după ce trece în revistă cîteva din ipotezele
precedente, consideră (l. c.) că în *poborî s-au amestecat două verbe slave: v. sl.
O-boriti „a răsturna”, bg. o-borja (> rom. oborî), cf. şi bg. do-borja „a doborî, a
coborî (> rom. a doborî)” şi v. sl. po-boriti „a lupta, a aguta în luptă”, bg. po-borja
(se), scr. po-boriti (se), ceea ce nu pare verosimil. În plus, trebuie să acceptăm şi
disimilarea vocalei, fenomen puţin probabil: sunetele iniţiale se află în poziţie forte
şi sînt mai puţin supuse modificărilor; 4) Mai simplu este, după părerea noastră
(Mihăilă 1965: 574, n. n.), să acceptăm existenţa alături de sl. o-boriti şi do-boriti
(verbul de bază: sl. boriti, v. sl. boriti „a se lupta”, format cu suf. -i- de la *borti,
v. sl. brati, borion „id.”), care au dat rom. a oborî şi a doborî, verbul *ko-boriti,
format cu prefixul ko-, întîlnit la alte verbe, atribuind, printre alte sensuri, şi pe
acela de „doborîre”. Că acest sens a existat în trecut, ne-o dovedeşte următorul citat,
reprodus de DA după I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania: „Cînd
Novac îl auzea/ Tare rău se mînia; / Palma-n zbici o prefăcea, / Peste faţă îl lovea, /
La pămînt îl cobora”. Este adevărat că verbul sl. *ko-boriti nu e atestat în limbile
slave, dar e posibil ca tip de formare. În plus, există şi alte cazuri de împrumuturi
slave în limba română, perfect explicabile ca structură, dar cărora nu li s-au găsit
pînă acum corespondente exacte în limbile slave (de ex. mlaştină, zdreanţă
(cf. Mihăilă 1962: 384-385)).
Ceea ce I. Iordan îi reproşa lui Al. Graur: – „o anumită minimalizare a
capacităţii limbii române de a crea cuvinte cu propriile ei mijloace” (Iordan et alii
1963: 80) – e valabil pentru toţi etimologii românişti, de la Fr. Miklosich şi
A. de Cihac la G. Mahăilă şi N. Raievschi, inclusiv I. Iordan (mai puţin pentru

221
Al. Ciorănescu). De fapt, „o anumită minimalizare” e un mod delicat de a evita
sintagma mai dură „oarba negare”, negare care determină exacerbarea factorului
extern în detrimentul celui intern.
Eroarea generală în explicarea rom. a coborî constă în raportarea acestuia la
presupuse etimoane străine, în loc să fie cercetat alături de elementele similare din
sistemul lexical românesc. Întrucît în vocabularul limbii române verbul respectiv e
inalizabil în prefix (co-) + radical (-borî) (după cum remarcă just Al. Graur (Graur
1963a: 24), să încercăm a atribui tranşei cob- statut de radical. Acest radical îl
descoperim în rom. cóbie „locul gol de lîngă coastele şi şoldul animalelor
sugătoare”; „partea finală a coloanei vertebrale la om (noadă) şi la animale (tîrtiţă)”;
„rădăcina cozii, la cal”; „iadeş, la păsări” (DA) (indigen, etem: < scorbitură,
adîncitură, coborîş >), în a (se) scobi „a face mici adîncituri”; „a da sau a lua o
formă concavă”; „a face o gaură”; „a săpa”; „a se adînci”; „a scociorî, a rîcîi”; „a se
scărpina”; „a-şi curăţa” (DLR: v. scoabă <v. sl. skoba; de fapt, postverbal de la a
scobi) (indigen, etem: < a rîcîi, a găuri >), precum şi aloetele radicale gob-, pog-,
-cof-, -cov-, -cop-, -coc-, hop-, -cod-, -cot- etc. din goborî „a coborî” (DA)
(mărturie a neputinţei explicaţiilor etimologice tradiţionale: „varianta goborî,
inserată în DA, mi se pare că trebuie discutată în oricare din ipotezele susţinute: în
ciuda asemănării cu *goporî, care ar reprezenta rezultatul normal al metatezei lui
pogorî, este mai greu de explicat prin faza goborî evoluţia ulterioară spre o iniţială
surdă; pe de altă parte, nu e uşor de susţinut nici evoluţia poboriti > goborî cu o
consoană iniţială care suferă o disimilare în ce priveşte locul de articulare şi o
asimilare în ce priveşte „gradul de sonoritate” (Avram 1972: 5-6), a pogorî „id”.
(DLR) (v. ipotezele formulate supra; tranşa radicală oferă oscilaţia totală a
segmentelor consonantice: cob-, -pog-), cof „albie”; „flămînzare (la vite)”; „căpiţă
de fîn” (DA: „Poate acelaşi cuvînt ca şi cofă, ultimul etimologizat astfel: „Cuvînt de
origine germană [literar Kufe], care a pătruns la slavi ..., la turci ... şi la unguri ...
Noi am împrumutat cuvîntul sau de la unguri, sau de la vecinii slavi, sau din
săseşte”) (indigen, v. cuv. următor), scof „troacă mică de lemn”; „flămînzare (la
vite)”; „stîlp în care se fixează uşa casei”; „bîrnă care leagă stîlpii casei în partea
superioară”; „stavilă, zăgaz (la moară)” (DLR: et. nec.) (indigen, eteme:
< adîncitură >, < ridicătură >, prin polarizare etemică), a (se) scofîlci (scovîlci,
scovîlţi) „a slăbi extrem de mult, căpătînd adîncituri, cute, zbîrcituri etc”; „a se
deteriora, a se degrada, a se deforma căpătînd (la suprafaţă) adîncituri şi ridicături,
îndoituri etc.”; „a ornamenta în relief” (DLR: cf. falcă < lat. *falca „coasă”)
(indigen, eteme: < a se strînge >, < a ridica >, prin polarizare etemică), a (se) scofeli
„a (se) scotoci”; „a se scobi în nas”; „a aduna, a strînge, a sclipui”; „a face din
bucăţi mici” (DLR: et. nec.) (indigen, eteme: < a scormoni >, < a strînge >, cf.
a scopili, infra), covei „încovoiat, întors, cotit”; „cot, cotitură”; „ascunziş” (DA
„Raportul etimologic cu încovoia nu este limpede”) (indigen, v. cuv. următor),
a (se) încovoia „a se curba” (Tiktin; DA „Presupune un verb slav *kovaljati

222
„a făuri”, din paleosl. kovalĭ „faur”) (indigen, dovadă formaţia aloetică: cohîios
„care se încovoaie uşor” (DA, s. v. a (se) încovoia), etem: < a (se) coborî >), covată
„albie, troacă”; „lada în care curge făina”; „cele două bîrne scobite pe care alunecă
carul joagărului” (Cihac 1870; DA: „Cuvînt care se găseşte în cele mai multe limbi
balcanice, provenind din lat. gabata „strachină, blid”) (indigen, etem: <scobitură>),
copaie „albie, covăţică”; „leagăn”; „lada în care curge făina” (DA: < bg. kopańa
„albie” sau sb. kopanja „blid de lemn”) (indigen, etem: < scorbitură >), copcă
„gaură”; „canalul pe care se abate apa de la moară”; „săritură de cal care fuge în
galop sau se mişcă sărind” (DA: < bg. kopka „gaură”) (indigen, eteme:
<scorbitură>, < ridicătură >, prin polarizare etemică), scop „scoc” (DLR: v. scoc,
infra), a scopili „a aduna, a strînge” (ib.: „Probabil, din pref. s- + copili”) (indigen,
v. a (se) scofeli, supra, înrudit cu a copili „a tăia firele de porumb, care sînt de
prisos în cuib” (DA), copil „persoană în raport cu părinţii săi”; „prunc”; „lăstar
sălbatic ieşit din rădăcina sau curpenul plantelor”; „vîrf, capăt” etc. (DA: „Cuvînt
de origine obscură, probabil preromană, răspîndit şi la popoarele învecinate”; pentru
numeroasele ipoteze lansate cu privire la originea acestui cuvînt, a se vedea DA;
Ciorănescu, s.v. copil) (indigen, postverbal de la a copili „a tăia copileţii, firele de
porumb care sînt de prisos în cuib”); (refl.) „a lepăda copilul, a avorta”, eteme:
< făcut, creatură >, < crescătură >, < ridicătură >; legătura cu ideea de a tăia” (sau
de „a roboti”, în cazul rus. rebjonok, cf. Vasmer 1986) nu e directă, ci mediată, prin
intermediul etemelor < făcut, creat >, < apărut, înălţat >), scoc „lăptoc, uluc”;
„streaşină”; „loc unde cade apa la moară”; „troacă”; „stavilă la moara de apă”;
„groapă, rîpă”; „copcă (în gheaţă)” etc. (DLR: < v. sl. *skokĭ) (indigen, eteme:
< scobitură >, < ridicătură >), a (se) (s)cociorî „a scormoni”; „a cerceta cu atenţie”;
„a născoci”; „a stîrni”; „a se ivi” (DLR: et. nec.; SDE: < scr. Počarati) (indigen,
eteme: < a rîcîi >, < a împrăştia >, < a apărea brusc >), cocioabă „bujdeucă” (DA:
et. nec.); Şăineanu 1900: 318: < tăt. köči aba „cort de nomad”; DU 1929: „cf. arom.
cuciubă „butuc”, de origine necunoscută”, DA: „Et. nec.: Se pare că avem a face cu
un derivat din sb. kuča „casă”; Scriban 1939: metateză din cobace „id.”
< sb. kobača „cotineaţă”, DER: s. v. cociorbă, respingînd explicaţia lui Şăineanu,
oscilează între influenţa neogrecă şi originea expresivă a cuvîntului, SDE:
„Or. neclară. Partea iniţială coč- s-ar afla în legătură etimologică cu sloven. koča
„casă”, kočura „cocioabă” scr. kuća „casă”, maced. kuka „casă”, kukarka
„cocioabă”) (indigen, etem: < gaură >), hop interj. care întovărăşeşte „o săritură sau
o săltare”; „o ridicare a unei greutăţi mari”; „o cădere”; (substantivat) „săritură
peste ceva, salt”; „ridicătură sau groapă în drum” etc. (DA: onom.) (eteme:
< adîncitură >, < ridicătură >, prin polarizare etemică), hopină „asperitate”; „groapă
mare pe şosea” (ib., s. v. hop) (eteme: v. cuv. precedent), a (se)scodoli „a scotoci”;
„a se scobi”; „a rîcîi, a scormoni”; „a se ivi”; „a răspîndi, a împrăştia”; „a trezi, a
deştepta” (DLR: et. nec.) (indigen, eteme: < a scociorî >, < a rîşchira >, < a apărea
brusc >, < a îmboldi >), a se corfi „a se îndoi, a se scovîrda” (DA: s. v. corfă < ung.

223
karfa „reazem, sprijin, brăţar, parapet, balustradă, gardină”) (indigen, v. a (se)
încovoia, supra), corhană „coastă de deal rîpoasă” (ib., fără etim.) (indigen, etem:
< scorbură >, acelaşi cuvînt cu corhană „copac rămuros a cărui tulpină e putredă şi
scorburoasă”, pe care DA îl separă într-un articol aparte şi-l apropie, incert, de
magh. korha „putred”), a se horţi „a se îndoi” (ib., s. v. corfă) (indigen, v. a se
corfi, supra).
Notă. Fluctuaţia tranşei radicale din scoarţă „coajă” – „epitet depreciativ dat
unei fiinţe bătrîne”; „crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze” etc. şi hoarţă
„car vechi, stricat”; „violină (în batjocură)” (DA, fără etim.) – se opune
etimologizării scoarţă < lat. scortea „haină de piele”, acordînd prioritate
indigenatului.
Completăm şirul aloetic de mai sus cu următoarele exemple: gard „nume
generic pentru împrejurimea care desparte o proprietate de alta, bătătura de grădină,
determină locul destinat pentru ţarcul vitelor etc.”; „împletitură de nuiele”;
„grădină” (DA: „Cuvînt străvechi, înrudit cu alb. garө „id”) (indigen, eteme:
< oprire, margine, capăt >, < încovoietură >, < opritură >), grădină „loc îngrădit [pe
lîngă casă] în care se cultivă flori, legume, pomi etc. (DA, care dă şi derivatul
gărdioară: < bg. gradina „id.”) (indigen, etem: < opritură >, cf. şi gard, supra),
gardină „crestătura, scobitura sau şanţul făcut cu gărdinarul la capetele doagelor, în
care se îmbucă marginea fundurilor unei buţi”; „capătul sau marginea doagelor de
la fundul buţilor în afară”; „colacul sau ghizdul fîntînii” (Tiktin; DA: „Cuvînt de
origine germană (Gargel, Gergel „id.”) (indigen, eteme: < scobitură >, < limită,
oprire, margine, capăt >), carîmb „unul dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei în care
intră spetezele”; „capătul osiei care iese afară din buciumul roţii”; „partea cizmei de
la căpucetă în sus, tureatcă”; „loc închis pentru adăpostul oilor sau al vitelor peste
noapte” (DA: < lat. *calamulus, diminutivul lui calamus „trestie, harac, prăjină”
(cf. calamellus). Sensul fundamental e cel de „drug, sul, tub”. Drugii de la scară
s-au numit carămi < calami, iar de la loitre, care nu-i decît o „scară mică”,
*calamuli”) (indigen, eteme: < oprire, margine, capăt >, < scobitură >, separarea
carîmb – cárăm fiind fantezistă, cf. carîmb – cărîm „id.” (ib.)), cot „articulaţia de la
mijlocul braţului, care face să putem mişca antebraţul”; „parte încovoiată care face
legătura dintre părţile drepte ale unui obiect”; „loc unde coteşte un drum, o vale, un
rîu etc.”; „colţ, corn, unghi, ungher” etc. (ib.: din lat. cubitus şi cubitum) (indigen,
etem: < îndoietură >), a cotrobăi „a căuta (ceva) cu de-amănuntul răvăşind
lucrurile” (ib.: „Pare a fi un derivat din cotrov «locul unde se ascund şi trăiesc peştii
şi racii, pe sub rădăcini şi pe sub maluri», cf. coşcov, cotlon”) (indigen, acelaşi
radical cu a cotorî „a scormoni”: „a căuta ceva cu de-mănuntul” (ib.: < cotor, et.
nec.) (ultimul indigen, eteme: < ridicat >, < scobit, tăiat >), a scotoci „a cerceta
peste tot sau într-un anumit loc răvăşind, răscolind (pentru a găsi, a scoate la
iveală)”; „a cerceta, a analiza cu atenţie, în amănunt”; „a scormoni” (DLR: < a

224
scoate < lat. *excotere) (indigen, dovadă formaţia aloetică a scopoci „id.” (DLR),
etem: < a rîcîi >, cf. a (se) (s)cociorî, supra) etc.

Bibliografie
Avram, Andrei, Fluctuaţia po- ~ co- în limba română şi unele probleme de etimologie, în
Studii şi cercetări lingvistice, 1981, nr. 3, p. 247-259.
Avram, Andrei, Substituirea lui po- cu to- în limba română şi unele probleme de etimologie,
în Studii şi cercetări lingvistice, 1989, nr. 6, p. 549-552.
Avram, Mioara, Contribuţii la studierea prefixului co- < po-, în Studii şi materiale
privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. al VI-lea, Academia Republicii
Socialiste România, Institutul de lingvistică din Bucureşti, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1972, p. 5-10.
Bărbuţ, Dorina, Dicţionar de grai oltenesc, Craiova, Editura Mileniul III, 1990.
Cihac, Alexandru de, Dictionnaire d’étimologie daco-romane. I. Éléments latins, comparés
avec les autres langues romanes. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes
et albanais, Francfort A/M-Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
Cioranescu, Alexandru, Diccionario etimológico rumano, Tenerife, Universidad de la
Laguna, 1958-1966.
Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A – B, C, F – I, D – De, J, L – Lojniţă),
Academia Română, Bucureşti, Editura Socec et comp. şi C. Sfetea, 1913-1949.
Dicţionarul limbii române, serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, U, V, W, X, Y, Z,
D - Deţinere), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985-2006.
Graur, Alexandru, Sl. po-: rom. co-, tă-, în Graur, Alexandru, Etimologii româneşti,
Bucureşri, Editura Academiei Republicii Populare România, 1963a, p. 24-27.
Graur, Alexandru, Un tip de formule rimate, în Graur, Alexandru, Etimologii româneşti,
Bucureşri, Editura Academiei Republicii Populare România, 1963b, p. 18-23.
Mihăilă, Gheorghe, Date noi în etimologia slavo-română, în Studii şi cercetări lingvistice,
1962, p. 384-385.
Mihăilă, Gheorghe, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română. Studiu lexico-semantic,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1960.
Mihăilă, Gheorghe, Note etimologice (a coborî, pogor, a pogorî, a covîrşi), în Omagiu lui
Alexandru Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1965, p. 573-576.
Poghirc, Cicerone, O nouă teorie asupra substratului limbii române (în legătură cu
lucrările lui G. Reichenkron), în Limba română, 1967, nr. 5, p. 413-422.
Puşcariu, Sextil, Din perspectiva dicţionarului (III), în Puşcariu, Sextil, Cercetări şi studii,
Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 232-280.
Raievschi, Nicolae, Alte cuvinte avînd co- < po-, sco- < po-, po-< co- la iniţială, I în
Revistă de lingvstică şi ştiinţă literară, 1992, nr. 6, p. 53-58; II în Revistă de lingvstică
şi ştiinţă literară, 1993, nr. 1, p. 85-91.
Rizescu, Ion, Tă- (Te-, To-), în Formarea cuvintelor în limba română, vol. al II-lea,
Institutul de Lingvistică, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1978, p. 244-246.
Rusnac, George, Curcubeu sau despre primele descoperiri pe noul tărîm al etimologiei
structurale, I, în Limba şi literatura moldovenească în şcoală, 1989, nr. 1, p. 56-58; II,
în Limba şi literatura moldovenească în şcoală, 1989, nr. 3, p. 64-66.
Rusnac, George, Sextil Puşcariu: adept şi critic al neogramaticii, în Limba română, 2001,
nr. 1-3, p. 236-240.
Rusnac, George, A da sfoară în ţară (I), în Literatura şi arta, 5 martie 1987.

225
Rusnac, George, Etimologia structurală: principii, metodă şi obiective (I), în Revistă de
lingvstică şi ştiinţă literară, 1997, nr. 6, p. 43-51.
Scriban, August, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Editura Presa Bună, 1939.
Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti,
Institutul de Limbă şi Literatură, redactori: N. Raievschi, M. Gabinschi, Chişinău,
Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
Şăineanu, Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, ed. a VI-a, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1929.
Şăineanu, Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, vol. I, Bucureşti,
Editura Gutenberg, 1900.
Tiktin, Heimann, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2, überarbeitete und ergänzte Auflage
von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
Udrescu, Dorin, Glosar regional Argeş, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1967.
Фасмер, М., Этимологический словарь русского языка, тома I-IV, Москва,
Издательство Прогресс, 1986.

Contributions to the Study of Speech Segments Fluctuation

in Romanian and some Etymological Reassessment
Summary: Attempts to explain the phenomenon of speech segments fluctuation resulted
(beginning with S. Puşcariu and ending with N. Raievschi) in a failure. In the present
study, in light of the two linguistic universals which were formulated in 1995 (a. the
law of unlimited phonematic oscillation within the same type of variation from aloetic
radical and affix structures. b. the law of synesthetic change of meanings) the
etymology of some words is reexamined, linking them to the phenomenon in
question.
Key-words: phenomenon of segments of speech fluctuation, linguistic universalia,
etymologies.

226
 Echivalente româneşti ale verbelor aspectuale din limba rusă
cu prefixul до-
Aliona SOBOL
Universitatea de Stat din Moldova

enomenul prefixării este foarte frecvent în limba rusă. De obicei, prefixele

F imprimă valori semantice suplimentare cuvintelor la care sînt ataşate.
Prefixul до- participă la formarea verbelor, adjectivelor, substantivelor şi a
adverbelor. Adjectivele cu prefixul до- au semnificaţia de ceva trecut, consumat
înainte de alt eveniment, de exemplu: дохристианский „de pînă la apariţia
creştinismului”, довоенный „(de) dinainte de război, de pînă la război, antebelic”,
добрачный „dinainte de căsătorie, pînă la căsătorie” etc.
Substantivele formate cu до-, de tipul доистория „preistorie”, la fel, au sensul
de precedenţă, pe cînd adverbele semnifică aducerea pînă la o anumită limită, punct,
ca în exemplele: досюда „pînă aici”, донельзя „cum nu se mai poate, peste măsură,
la culme”, донизу „pînă jos, pînă în jos” etc.
Verbele prefixale din limba rusă cu до- au alte semnificaţii decît lexemele
substantivale, adjectivale şi adverbiale compuse cu до-. De obicei, prefixele
determină, precizează acţiunea verbului la care sînt ataşate din mai multe puncte de
vedere: spaţial, temporal, cantitativ, calitativ, gradual, rezultativ etc. sau pot
modifica complet sensul verbului. În cele ce urmează, ne vom ocupa doar de
prefixele ce nu modifică esenţial sensul verbului, ci doar indică cum are loc
acţiunea, modul de realizare a ei.
Conform datelor oferite de lingvistul rus S. I. Ojegov, prefixul до- formează
verbe cu semnificaţia de: „1) acţiune terminată, dusă pînă la capăt; 2) acţiune
suplimentară, de adăugare, sporire; 3) acţiune îndelungată, cu urmări negative
pentru subiect” (Ожегов 1990: 172). De cele mai multe ori prefixul до- imprimă
verbelor la care este ataşat nuanţa de acţiune încetată, înscriindu-le, astfel, în
Aktionsart finitiv1. Echivalentele româneşti ale unor asemenea lexeme verbale sînt
compuse cu ajutorul verbelor de aspect a termina, a sfîrşi, a înceta. De exemplu:
– довязывать, I, imperfectiv: a termina de legat: Мирон Григорьевич в
кухне довязывал крыло к вентерю, слушал рассказ Михея о каком-то
давнишнем убийстве (Шолохов 1985: 198);
– дочитать, imperfectiv: a termina de citit: Я не дочитала, но там есть
одно место, что трудно было удержаться от слѐз (Чехов 1977: 353); Кити
настояла на своѐм и переехала к сестре пытаясь дочитать свой роман
(Толстой 1981: 141);

1
Aktionsart − categorie din sfera aspectualităţii, numită şi mod al acţiunii, aspecte
lexicale, aspect obiectiv, mod al procesului; rus. способ действия.

227
 – договорить, perfectiv: a termina de vorbit: Ради Бога, дай мне
договорить, прибавил он (Толстой 1985: 263); Он не успел договорить, зал
треснул от рукоплесканий (Толстой 1978: 204); Доктор не договорил, увидев в
руках Говядина дубовый кол с прилипшей кровью и волосами (ibidem: 346).
În exemplele citate supra, verbul a termina este succedat de un supin (fenomen
destul de frecvent), dar poate fi urmat şi de un substantiv articulat, ca în exemplul
ce urmează:
– доборонить, perfectiv: a sfîrşi de boronit, a termina boronitul (să se
observe: în exemplul acesta apare şi sinonimul verbului a termina: verbul de aspect
a sfîrşi succedat de un supin).
Pentru a exprima aceeaşi semnificaţie de acţiune terminată, în echivalentele
româneşti apare verbul de aspect a înceta succedat de un verb la conjunctiv:
– добродить, perfective: a înceta să fermenteze (să fiarbă).
În afară de verbe, la exprimarea sensului de acţiune terminată, dusă pînă la
capăt, participă şi anumite locuţiuni adverbiale, cum ar fi pînă la capăt:
– доесть, perfectiv: a mînca pînă la capăt (tot), a termina de mîncat: Служба
в потешном войске была тяжѐлая – ни доспать, ни доесть (Толстой 1974:
75); Другая неприятность, расстроившая в первую минуту его хорошее
расположение духа, но над которою он после много смеялся, состояла в том,
что из всей провизии, что, казалось, нельзя было еѐ доесть в неделю, ничего
нe осталось (Толстой 1985: 491);
– докурить, perfectiv: a termina de fumat, a fuma pînă la capăt (o ţigară
începută): Чичиков докурил свою сигарету, сел в карету, приказывая кучеру
двинуться с места поскорей (Гоголь 1985: 82);
– дописать, perfectiv: a termina de scris, a scrie pînă la capăt: Анна ещѐ
сидела за письменным столом пытаясь дописать письмо (Толстой 1981:
129);
– допить, perfectiv: a termina de băut, a bea pînă la capăt: Допивал
тайком недопитые стаканы (Толстой 1975: 42);
– догореть, perfectiv (cu varianta imperfectivă догорать): a arde pînă la
capăt: И такой ужас нашѐл на неѐ, что долго не могла понять, где она, и
долго не могла дрожащими руками найти спички и зажечь другую свечу
вместо той, которая догорела и потухла (Толстой 1985: 618); Когда
папироса догорала до ваты, доктор брал из толсто набитого портсигара
новую, закуривал еѐ об окурок, кашлял, весь багровея и почѐсывая под
раскрытой рубашкой волосатую грудь (Толстой 1978: 78).
Locuţiunea adverbială pînă la capăt concurează în echivalentele româneşti cu
locuțiunea, la fel de frecventă, pînă la sfîrşit:
– дослушать, perfectiv: a asculta (a audia) pînă la sfîrşit: Вронскому
хотелось теперь дослушать и узнать, что он скажет ему (Толстой 1985:

228
260); Она не дослушала, кивнула головой и стала протискиваться к вешалке
(Толстой 1978: 19).
În cazul verbului допить locuţiunile adverbiale de mai sus sînt înlocuite cu
pînă la fund:
– допить, perfectiv: a bea pînă la fund, a termina de băut.
Sporadic, în componenţa echivalentelor româneşti ale verbelor ruseşti cu
prefixul до-, ce au semnificaţia de acţiune terminată, dusă pînă la capăt, intră şi alte
locuţiuni adverbiale:
– докиснуть, perfectiv: a se acri (înăcri) de-a binelea;
– доломаться, perfectiv: 1. pop., a se strica de tot;
– добить, perfectiv: 2. a zdrobi (definitiv, complet); a nimici; 3. a sparge cu
totul (complet); 4. (despre ceas ş.a.) a suna ultima oară (dată): Недобитая птица
бьѐтся в ягдташе: и противно, и жалко, и хочеться поскорее добить и
забыть (Толстой 1969: 70).
Pentru a exprima acelaşi sens de acţiune terminată, echivalentele româneşti au
în componenţa sa diverse adverbe (în continuare - adv.):
– дослышать, perfectiv: pop., a auzi totul, a auzi (a desluşi) bine;
– доспеть, perfectiv: pop. 1. a se coace, a se pîrgui bine, a se maturiza, a se
rumeni;
– додумать, perfectiv: a se gîndi bine, a cugeta, a chibzui, a-şi duce gîndul
pînă la sfîrşit;
– довооружиться, perfectiv: a se înarma complet; a se înarma adăugător
(suplimentar).
Uneori echivalentele româneşti ale lexemelor verbale cu до-, cu sensul de
acţiune terminată, dusă pînă la capăt, sînt compuse cu ajutorul pronumelui nehotărît
sau a adjectivului pronominal nehotărît tot, ca în exemplele:
– досказать, perfectiv: a termina de spus (de povestit, de narat), a spune tot:
Давайте сейчас попробуем, графиня, – начал он, но Левин хотел досказать
то, что он думал (Толстой 1985: 46); – Подожди, не хватай из рук, я сначала
доскажу… (Толстой 1978: 80);
– доловить, perfectiv: a termina de prins, a-i prinde pe toţi;
– досчитать, perfectiv: a termina de numărat; a număra pînă la …, a
număra toţi …, a număra restul.
Altă semnificaţie pe care o au verbele din rusă datorită ataşarii prefixului до- e
cea de acţiune suplimentară, de adăugare, sporire. Asemenea acţiuni se înscriu,
соnform clasificării efectuate de A. Savin, în Aktionsart cumulativ (sativ) (Savin
1996: 67). Româneşte această semnificaţie este exteriorizată, preponderent, prin
adverbe:
– добрать, perfectiv: 1. a lua, a culege, a aduna suplimentar; 2. a sfîrşi de
luat (cules, adunat); 3. a termina de zeţuit;

229
 – довооружить, perfectiv: 1. a termina de înarmat; 2. a înarma adăugător
(suplimentar);
– додержать, perfectiv: a mai ţine, a ţine pînă în (la).
Uneori adverbul mai este însoţit şi de alte lexeme adverbiale:
– догулять, perfectiv: 1. a se mai plimba puţin; a termina de petrecut;
– додать, perfectiv: a mai da (încă), a mai da restul (ceea ce a rămas).
Am atestat şi un caz cînd echivalentul românesc al verbului cu до- este un verb
format cu prefixul re-: довесить, perfectiv: 1. a recîntări (pentru a adăuga
cantitatea care lipseşte); 2. a termina de cîntărit.
Pentru a exprima sensul de acţiune îndelungată, cu urmări negative pentru
subiect, pe care îl au unele verbe cu до- şi cu afixul -ся, limba română recurge la
perifrază, de exemplu: доиграться − a o păţi jucîndu-se prea mult; добегаться −
a o păţi alergînd prea mult.
До- este considerat un prefix care nu are o valenţă prea mare. Cu toate acestea,
am stabilit numeroase posibilităţi de exprimare în română a sensurilor pe care
verbele ruseşti le obţin datorită ataşării acestuia. De cele mai multe ori, în
componenţa echivalentelor româneşti intră verbe de aspect, adverbe, locuţiuni
adverbiale, uneori − pronume nehotărîte, adjective pronominale nehotărîte,
substantive. De aici porneşte şi diversitatea modelelor structurale, care, în ordinea
descreşterii frecvenţei, sînt următoarele:
– verb aspectual + verb la supin;
– verb + adverb;
– verb + locuţiune adverbială;
– verb + pronume nehotărît;
– verb aspectual + verb la conjunctiv;
– verb + substantiv;
– verb + adjectiv pronominal nehotărît;
– adverb + verb;
– perifrază;
– verb prefixal.

Bibliografie
Savin, A.,Valori lexico-gramaticale ale locuţiunilor verbale româneşti în plan sincronic şi
diacronic, autoreferatul tezei de doctor în ştiinţe filologice, Chişinău, 1996.
Гоголь, Н. В., Мѐртвые души, Москва, Издательство Художественная литература,
1985.
Ожегов, С. И., Словарь русского языка, изд. 22-е, Москва, Издательство Русский язык,
1990.
Толстой, А. Н., Пѐтр Первый, Фрунзе, Издательство Кыргызстан, 1974.
Толстой, А. Н., Хождение по мукам, Том 1, Кишинѐв, Издательство Лумина, 1978.
Толстой, Л. Н., Анна Каренина, Кишинѐв, Издательство Картя молдовеняскэ, 1985.
Толстой, Л. Н., Анна Каренина, Кишинѐв, Издательство Художественная литература,
1981.

230
Толстой, Л. Н., Война и мир, Кишинѐв, Издательство Картя молдовеняскэ, 1975.
Толстой, Л., Воскресение, Кишинѐв, Издательство Картя молдовеняскэ, 1969.
Чехов, А. П., Невеста, în Рассказы, Москва, Издательство Наука, 1977.
Шолохов, М., Тихий Дон, Том 1, Кишинѐв, Издательство Картя молдовеняскэ, 1985.

Romanian Equivalents of Russian Aspectual Verbs with the Prefix ДО-

Summary: The article proposes the semantic area the Russian prefix До- may have in
verbal constructions. In general, the prefix determines/specifies the action of the verb
to which it is attached from several points of view: spatial, temporal, quantitative,
qualitative, gradual, resultative, etc. The semantic variety of the prefix До- is
expressed in Romanian analytically by indefinite pronouns adjectives and adverbs or
adverbial phrases (especially modal). Thus, several structural models that can render
the meaning of Russian verbs with this prefix have been identified.
Key-words: prefix, aspect, mood, Aktionsart, modal adverb, adverbial phrase, structural
model.

231
 Linguistic Creativity of a Linguist
Valentina ŞMATOV
Alecu Russo Balti State University

„Poţi să vezi omul întreg şi printr-un fonem”

Eugeniu Coşeriu
inguistic creativity is understood in this article as the ability to develop
L language science by creating new directions in language study, generating
new fruitful ideas, and by elaborating new applications of theoretical points to
language practices. The article is limited to the consideration of linguistic creativity
described by David Crystal, one of the world’s foremost authorities on language, in
his autobiography (Just a phrase I am going through: my life in language). The book
presents great interest for this article as it builds a genuine model of a linguist and
reveals what can be achieved by a linguist in the context of contemporary
linguistics in Britain and elsewhere.
The aim of the article is to outline the key directions in which linguistic
research has been moving in Britain, in general, and in the mind of the linguist, in
particular. Drawing a professional portrait of a linguist may be useful for those who
are daily training language students by introducing some of the challenging ideas of
Professor Crystal to Moldovan teachers.
David Crystal’s autobiography presents a unique life story of a linguist who
actually shares little of his personal life with his readers, but devotes much time and
space to his linguistic discoveries, achievements and failures, twists and turns in his
linguistic career, illustrating how an individual is involved in social circumstances
and how he has to interact with the world that surrounds him.
From the point of view of David Crystal, linguists are rather made than born.
As far as I understand, linguistics for David Crystal began when „Randolf Quirk
walked in” (Crystal 2009: 82) into his life. It should be stressed again, no matter
how trivial it sounds, so much in our carrier depends on the people we encounter on
our way. It was Randolf Quirk who underlined the importance of phonetics in the
study of language and, may be, because of that, later on intonation became the
subject of David Crystal’s PhD thesis.
„How can anybody study the English language without knowing anything
about phonetics?” (ibidem: 89) – those words of Randolf Quirk are quoted in the
autobiography by David Crystal who further wrote: „I became a linguist, but always
with a special fascination for phonetics” (ibidem: 281). It is desirable that our
teachers and students of foreign languages had more respect for phonetics and
found more time to practice it.
The encounter with Randolf Quirk resulted not only in David Crystal’s joining
the project of providing a description of all the varieties of spoken and written
English but also had influence over his further research and teaching. Being

232
fascinated by conversational English with its intricacies and rules, David Crystal
points out that even for such simplest phrases as „you know”, „you see”, and „mind
you” there are rules governing the way they are used (ibidem: 103-105). David
Crystal insisted on making recordings of real conversations for foreigners as part of
their training (ibidem: 103-105) and it is with Derec Davy he wrote the books
entitled „Advanced Conversational English” and „Investigating English Style”.
There is no doubt that conversational English should be taught first of all,
especially, today when young people are so much crazy about communication.
In the mid – 1960s the use of English in religion was a hot topic. David Crystal
was naturally drawn into the debates of theolinguistics and he was also interested in
the questions concerning the Bible translation (How do you say „give us daily bread
when your culture survives on daily rice”?) (ibidem: 126). What kind of English
should it be in religion? It is essential to point out that the debate continues „to raise
temperature” in the 2000s. (ibidem: 123).
It is important to note that the use of English in different domains of society
with different functions and purposes is a promising area of research, displaying the
conflict between the conventional and the creative. The Halliday project „language
in use” (ibidem: 170) was favoured by David Crystal as well as the new „scale and
category” approach to grammar, proposed by Professor Halliday (ibidem: 106).
There are two reasons, given in the autobiography for the author to choose
linguistics: „the intrinsic fascination of language and studying language as a means
to an end” (ibidem: 55). The application of linguistic knowledge to other branches
of life made David Crystal a really famous and popular lecturer on radio and
television, in clinics and educational establishments. In this connection he admits:
„I was becoming an applied linguist without realizing it” (ibidem: 165).
David Crystal observes that there were „huge” departmental rows between
linguists and applied linguists at Reading University in reference to this distinction
in those times, though it seems natural that there shouldn’t be any rivalry or
conflicts between theoretical and practical or applied linguistics and their
development should go parallel, widening the horizons for research and at the same
time widening spheres of its application. Does pure research have the right to take
place? If some ideas cannot find their application today, must they be banned and
not promoted? No doubt, every avenue of approach has a right for existence even if
at the moment we do not see any application of theoretical points.
On Page 138 of his autobiography David Crystal confesses: „I cannot think of a
more intriguing, challenging, fascinating, rewarding branch of language study than
the study of language development in children”. David Crystal’s occupation or
preoccupation with clinical linguistics is among his key interests as what can be
more important than to help children in cases of language delay and on Page 173
David Crystal remarks: „After Timmy (his son) I was emotionally totally

233
committed to doing whatever I could to promote the growth of speech therapy as a
profession”.
It is unfortunate that within the walls of our University there is no place for
training specialists in this domain, though teachers of foreign languages have to
deal with sound articulation and distinct pronunciation and problems of fluency
and speech correctness. It is true that „a systematic awareness of language in
general and of child language in particular seemed to be absent from the training of
everyone” (ibidem: 173).
Teaching English has also been in the centre of David Crystal’s attention. He
realized what should be done for school – „publish materials, textbooks,
worksheets, tapes, anything which would help a teacher actually teach a class about
helpful aspects of language on Monday morning at ten o’clock” (ibidem: 169).
David Crystal insisted on psycholinguistic research into reading and writing
with the purpose of showing that some grammatical constructions are easier to
listen, to speak, read and write, compared with others (ibidem). There are
interesting examples of his visits to school where, for example, a secondary school
class is studying the language of advertising. According to David Crystal in the
mid-seventies language awareness became a watchword. David Crystal paid
attention to the way children’s textbooks should be typed to better suit the
children’s perception. „The typesetting has to be more spacious and friendly”
(ibidem: 237). Problems of typography are so relevant to the school textbooks,
published in Moldova. One must not economize on textbooks!
David Crystal did a lot of teaching, dealing with different students and teachers
who came to Britain through the British Council. He was of the opinion that
„literature and language were two sides of wafer-thin coin; but those British
Council courses affirmed it over and over” (ibidem: 148) and „a linguistic apparatus
is an enormously valuable part of a literary critic’s tool kit” (ibidem). It means that
if one studies Language, one can’t help learning Literature too.
In his linguistic activity David Crystal undertook the studies of Shakespeare. In
his opinion, „people both underestimate and overestimate Shakespeare’s effect on
the English language. At the moment we are going through a period of severe
overestimating” (ibidem: 78) and further he points out: „Shakespeare’s long – term
linguistic contribution is not so much in the words he gave the language as in his
demonstration of how it was possible to be creative with language” (ibidem: 79).
David Crystal also worked for the stage performance of Shakespeare’s plays,
teaching actors how the language of Shakespeare should be pronounced and
intoned. He discovers a new branch of applied language studies „that does not
really have a name – applied historical linguistics for dramaturgical purposes”
(ibidem: 267). In his autobiography David Crystal mentions several other poets, for
example, John Bradburne, in his opinion, „the most prolific poet the English
language has ever seen” (ibidem: 266) whose work he is editing.

234
 According to David Crystal, bilingualism and trilingualism raise many
questions and these little- explored topics deserve our linguistic attention, because
„about a third of the world’s children are trilingual” (ibidem: 272). Writing about
foreigners and their English, David Crystal points out that „the Swedes, the
Norwegians and the Dutch provide native – like fluency. They disprove another
myth that learning English means giving up your cultural identity and adopting an
Anglo-Saxon mentality” (ibidem: 106).
Especially, David Crystal is impressed by Jan Svartic „whose command of
English as near to impeccable as it is possible to get” because he is in control of not
just the formal varieties of the spoken language but the informal ones too (ibidem:
105). The problems of bilingualism are of great importance for Moldova too.
Lexicography and encyclopedia writing attracted Professor Crystal and he has
been constantly and closely working with publishing houses in that direction.
Throughout his carrier he kept in touch with them and they offered him proposals
for cooperation. Regarding dictionaries he warns:
„Never, never, never, never, never start a dictionary project unless you are
prepared to devote a serious number of years to it” (ibidem: 142). In his recent
encyclopedias of language and the English language D. Crystal positions himself as
a great linguistic data collector. His latest books explore key contemporary
language issues: the future of English, language death, internet linguistics.
Back in 1963 David Crystal began to master the art of public speaking, „now
regrettably rarely taught which is true even today, one is simply supposed to speak
in public” (ibidem: 50) and he seems to enjoy delivering lectures in public, on TV
and radio, on the Internet, DCs and DVDs. Public speaking is Stylistics in action
and it is useful to follow a theoretical course by creative writing or public speaking,
the courses which may be offered to any specialist at the university level.
For young researchers who are desperately looking for a rewarding research
topic David Crystal recommends:
„You have to be prepared to jump about from subject to subject in sometimes
quite unpredictable ways. Language inspires the most intimate explorations of
human thought and identity, involving heart as well as head. It provides the most
exciting opportunities to investigate any domain of society, any culture, any
literature, any belief-system. It motivates intriguing connections between traditional
divisions, such as art and science, or theory and performance. There is never a
shortage of subjects. There never will be, with linguistic study. The slow, steady
process of language change will see to that. Whatever language was like yesterday,
it will be different tomorrow. That is its fascination and its challenge” (ibidem:
268-269).
The book contains some important linguistic observations and ideas:
„The tension between regularity and irregularity, between convention and
deviation. That is what exists at the heart of language” (ibidem: 15).

235
 „English is a language which likes to have the ’weight’ of a sentence after the
verb. Three-quarters of the subjects of a sentence are just one wor” (ibidem: 170).
„When I look back at the 1990s, I see it as a revolutionary decade, as far as
language is concerned. Three major developments took place which meant that
language, languages and their study would never be the same again. It was the
decade in which English came to be firmly established as a global language, and
recognized as such. It was the decade when it was realized that half the languages
of the world were in danger of extinction. And it was the decade in which a new
medium, electronically mediated communication, became a part of everyday life,
offering radically different opportunities for language use than had been available
using the traditional media of speech and writing. It all happened very quickly. At
the beginning of the decade there was no World Wide Web (1991); by the end of
the decade there was Google” (ibidem: 246).
In the autobiography David Crystal presents a model of a linguist consisting of
the following core components: a speech therapist, a historian, a phonetician, a
lexicographer, a researcher, an editor, a voice councilor, an indexer, a broadcaster, a
grammarian, a stylistician, a Shakesperian, a consultant, a reader, an encyclopedist,
a doctor of philosophy, an interviewer, a language autobiographer. It is amazing
that they all refer to one person, to David Crystal. The choice of linguistic
occupations is very wide and Professor Crystal excels in all of them; his model
presents great interest because it gives professional orientation to students of
English.
In addition, David Crystal attributes some other personal qualities to a linguist:
those of a detective, a musician, a foul mouth, a revolutionary, a spymaster, a
couturier, a field worker, a tease, a plant, a team worker, a coordinator, a shaper and
a completer. For some of these metaphorical names he provides humorous episodes
from his life where he had to manifest the qualities mentioned above.
Economic climate in Great Britain was not always favourable for the university
science, in general, and for linguistic science, in particular. Teaching and research
are sometimes awkward bed fellows, though ideally it looks so logical: after doing
research one comes to the classroom to share it. The urge to write was so strong that
David Crystal decided to leave Reading University and become freelance. David
Crystal writes:
„I was lucky. Very lucky. I now had the opportunity to make progress as a
writer, editor, lecturer, and broadcaster – the four domains in which I had found
myself working” (ibidem: 211).
The linguistic creativity described in the autobiography is accompanied by
language creativity, displayed by the linguist. The genre of autobiography in the
book by David Crystal receives special stylistic treatment, it is both personal and
academic, formal and informal, documentary at times and poetic in some places.
The combination of these features makes a unique texture of autobiographical

236
discourse, capable of defining the writer’s linguistic identity. Syntactically, there
are abrupt transitions from colloquial, short sentences to long passages of complex
syntactical constructions. The use of interjections as one-member sentences is quite
remarkable: „Mwah!” (ibidem: 274), „Ah” (ibidem: 178). Frequent questions and
answers to them make up lively and dynamic units of narration.
Lexically, there are so many nonce words, stylistic neologisms and stylistic
devices. For example, in the title of the autobiography the metaphor „phrase”
reminds of the word „phase”, the homophones provide wordplay and the metaphor
gets extended throughout the book, marking stages in life. For example,
„Freelance” was dead. Another phrase I’d gone through” (ibidem: 200). „To go
through the phrase” may be considered as an occasional metaphor which coheres
the narrative in the autobiography. David Crystal like other linguists is always ready
to experiment with the language along the lines outlined by the English language .
Summing it up, the linguistic creativity of David Crystal seems to have no
plan, though he is always ready to meet the opportunities and challenges his life in
Britain offered. Much has been done and some projects are waiting to be realized.
Thus, linguistic creativity depends on time, place, people we meet,
circumstances of life, inclinations, talent and inner potential. If David Crystal had
not met Ronald Quirk …, if he had not lived in a bilingual country …, if he had not
been a linguist …, if…

Bibliography
Crystal, David, Just a phrase I’m going through: my life in language, London and New
York, Routledge, 2009.

Linguistic Creativity of a Linguist

Summary: The paper gives a short outline of linguistic creativity of Professor Crystal who is
a world-famous linguist. It also presents a model of a linguist on the basis of his
autobiography.
Key-words: linguistic creativity, language creativity, a model of a linguist, linguistic
research, genre of autobiography.

237
 Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre text
ca obiect de studiu al lingvisticii textului
Mihaela Cătălina TĂRCĂOANU
Academia Română, Filiala Iaşi (România)

ingvistica textului este o sintagmă folosită pentru prima dată de către

L Eugeniu Coşeriu în studiul său Determinare şi cadru. Două probleme ale
unei lingvistici a vorbirii1 (1955) pentru a atrage atenţia asupra proprietăţilor
limbajului ca activitate universal umană, realizată individual şi exercitată de fiecare
persoană care respectă norme date istoric şi bazate pe anumite tradiţii comune.
Ştiinţa cunoscută ulterior sub denumirea de lingvistica textului, autonomizată de
către fondatorul şcolii lingvistice de la Tübingen, în 1981, în lucrarea Textlinguistik.
Eine Einführung, are în vedere nivelul individual al limbajului, implicînd în relaţie
de interdependenţă discursul/textul, competenţa expresivă, sensul şi adecvarea –
acestea fiind conceptele fundamentale ale lingvisticii textului. În afară de versiunea
în limba germană, mai există una în limba italiană, tradusă de Donatella di Cesare şi
revizuită de Coşeriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del
senso, Roma, Carocci, 1997, şi una în limba spaniolă, apărută zece ani mai tîrziu, în
2007, în traducerea lui Óscar Loureda Lamas, cel care a publicat în 2006 şi
Lenguaje y discurso, carte în care se anticipa „una teoría sobre el texto que se trata
sistemáticamente en Lingüística del texto. Introducción a la hermenéutica del
sentido” (Loureda Lamas 2006: 4).
În interviul acordat în 2007 Eugeniei Bojoga de către Óscar Loureda Lamas şi
publicat în revista Contrafort, aflăm detalii importante despre această carte: Text-
linguistik nu reprezintă „ultimul cuvînt” în acest domeniu, în multe privinţe a fost
„primul cuvînt”, fiind evidenţiat astfel pionieratul lui Eugeniu Coşeriu în
autonomizarea lingvisticii textului. Sînt prezentate şi cîteva argumente care justifică
traducerea textului în limba spaniolă. Textlinguistik a fost „un program de lucru”,
dezvoltat de-a lungul anilor de către discipolii lui Coşeriu. Deşi critica şi
investigaţia ştiinţifică au luat în considerare opera acestuia într-o anumită măsură,
în lumea hispanică, unde concepţia lingvistică a lui Coşeriu este foarte bine
cunoscută, apreciată, valorizată şi dezvoltată, textul original era puţin cunoscut.
Dincolo de mediul german s-a dezvoltat în special gramatica textului, acea
lingvistică a textului care, după Coşeriu, nu reprezintă „adevărata” lingvistică a
textului, astfel încît publicarea în limba spaniolă permite descoperirea de noi
orizonturi şi noi valenţe pentru această disciplină. Chiar dacă conceptele lui Coşeriu
au fost răspîndite prin publicaţii anterioare şi posterioare acestui volum,

1
„Nell’articulo già ricordato, Determinación y entorno, ho sostenuto l’idea che una
linguistica del testo è già presenta in nuce nella cosiddetta stilistica literaria o «stilistica del
discorso», come tavolta viene pure chiamata” (Coseriu 1997: 34).

238
Textlinguistik reprezenta o noutate, cel puţin din două puncte de vedere: „în raport
cu propria operă coşeriană, în măsura în care este vorba de o monografie despre text
şi în raport cu ceea ce în acel moment, sfîrşitul anilor ’70, se numea Lingvistica
textului, întrucît nu este vorba de o introducere în plus pe lîngă cele existente deja,
ci de o abordare teoretică, de fond şi formă total diferită [subl.n.]” (Loureda Lamas
2006).
În opinia lui Eugeniu Coşeriu, lingvistica textului trebuie văzută ca „o
disciplină specifică în interiorul lingvisticii, iar, pe de altă parte, ca o lingvistică
deschisă, ca perspectivă supraordonată, capabilă să rezolve toate problemele
pornind de la punctul de vedere al textelor” (Constantinescu 2004: 21). Aşa cum
observa Óscar Loureda Lamas în comunicarea sa de la Colocviul Internaţional
Eugeniu Coşeriu. Receptări contemporane (Marseille – Aix-en-Provence 2007),
„cette monographie n’épuise pas la conception du texte selon Coseriu. La
Textlinguistik présente les distinctions fondamentales dont doit rendre compte la
linguistique du texte, indépendamment de son orientation épistémologique, mais ne
l’explique pas intégralement” (apud Mărgărit 2012: 660).
Aşa cum anunţăm prin titlu, prezenta lucrare consemnează o încercare de
orientare preliminară în concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre conceptul de text/
discurs ca obiect de studiu al lingvisticii textului, într-o viziune de ansamblu, fără
pretenţia de exhaustivitate, în sincronie-diacronie. Concepte conexe precum tehnică
liberă, discurs repetat, limbă funcţională, determinare (actualizare, discriminare,
delimitare, identificare), cadre: situaţie (mediată, nemediată), regiune (zonă,
domeniu, mediu), context (idiomatic: verbal – mediat, nemediat, tematic, pozitiv,
negativ; extraverbal – fizic, empiric, natural, practic/ocazional, istoric (particular,
universal, prezent, trecut), cultural) şi univers de discurs se vor afla, de asemenea,
în atenţia noastră. Cititorul român care nu deţine competenţe de comunicare în
limba germană sau italiană se confruntă cu o relativă dificultate de acces la opera
coşeriană în totalitatea ei care nu este încă tradusă. Acesta este motivul pentru care
am optat pentru citarea unor formulări axiomatice în original, în germană, italiană
sau spaniolă, optînd pentru traducerea altor idei parafrazate, cu menţiunea că
traducerea ne aparţine.
În conferinţa La lingüística del texto como hermenéutica del sentido1, Coşeriu
aprecia că: „En la epistemología implicíta o explicíta de la lingüística actual se
tiende a considerar la lingüística del texto como lingüística general (ciencia general
de los textos) aplicada a los textos individuales. Esto no es aceptable sin distingos,
ya que en la lingüística del texto, por la naturaleza misma de su objeto, lo individual
se da antes (y es fundamento) de lo general. El sentido proprio de la lingüística del

1
La lingüística del texto como hermenéutica del sentido este o conferință ținută în 1955
la Universitatea de La Coruða, publicată pentru prima dată în 2006, în limba spaniolă.
Manuscrisul original nu s-a păstrat.

239
texto, su alcance y sus límites, también en relaciñn con la literatura y la «ideología»,
sñlo pueden establecerse de forma satisfactoria a partir del hecho de que tal
lingüística concierne al plano por excelencia individual de los discursos” (Coseriu
2006: 57). În această sinteză, a cărei „laconicitate este invers proporţională cu
densitatea ideatică, sînt expuse fundamentele lingvisticii textului ca ştiinţă capabilă
să analizeze şi să interpreteze conţinutul tuturor discursurilor în ansamblu”
(Loureda Lamas 2006).
Lingvistica textului se defineşte prin obiective specifice: „Eine ihrer Aufgaben
besteht darin, die Normen festzustellen, die das expressive Wissen gestalten und die
der Bewertung als «angemessen» oder als «nicht angemessen» zugrundeliegen.
Eine andere Aufgabe besteht darin, den besonderen Inhalt der texte, d.h. den «Sinn»
zu erfassen und festzustellen, wie er ausgedrückt wird” (Coseriu 1998: 183). În
folosirea sa efectivă, lingvistica textului, constă în descrierea, interpretarea şi,
eventual, expunerea istoriei unui anumit text; din acest punct de vedere aceasta este
„gramatica” textului (Constantinescu 2004: 173). Din perspectiva doctrinei
coşeriene, lingvistica textului este „o hermeneutică a sensului care abordează
palierul teoriei textelor din viziunea istoriei unui text particular, pornind de la o
analiză a specificităţii individuale a acelui text, în vederea exprimării unor concluzii
în planul cercetării idiomatice” (ibidem: 194).
Aşa cum putem remarca din tabelul sinoptic de mai jos care cuprinde
majoritatea trihotomiilor coşeriene, lingvistica vorbirii în planul particular este
lingvistica textului ca lingvistică a sensului, implicînd planul individual. Aceste
distincţii sînt însă pur metodologice. Cristian Bota precizează că: „Le plan
individuel du langage doit, évidemment, être nettement distingué du plan de
l’individu ou du locuteur. Le langage, au plan de l’individu à proprement parler,
prend la forme du «savoir intuitif» (saber), ou de la connaissance partielle
qu’élabore chaque individu des divers systèmes de langues qui fonctionnent dans sa
communauté et des différentes formes de la textualité” (Bota 2011: 5).

240
 PUNCTE
DE
VEDERE
CUNOAŞ-
NIVE- ACTIVI- TERE/ CONŢI- DISCI-
PRODUS NORMĂ
LURI/ TATE COMPE- NUT PLINĂ
PLANURI TENŢĂ
ALE
LIMBAJU-
LUI
Totalitatea
Compe-
„vorbitului” Lingvis-
Vorbire în tenţă Desem- Con-
UNIVERSAL (empiric tica
general elocuţio- nare gruenţă
infinită a generală
nală
enunţurilor)

Limbă
concretă, Compe-
(Limbă Semnifi- Lingvis- Corectitu-
ISTORIC particulară, tenţă
abstractă) cat tica limbii dine
tradiţie idiomatică
idiomatică

Discurs/
Compe- Lingvis-
Exercitarea
INDIVIDUAL tenţă „Text” Sens tica Adecvare
individuală
expresivă textului
a vorbirii

Cornel Vîlcu analizează cele trei paliere ale limbajului şi constată că: „Cette
possibilité du fonctionnement simultané du langage à tous les trois niveaux est
assurée grîce au fait que chaque individu détient une compétence linguistique à son
tour tripartite: chacun d’entre nous détient des connaissances et des techniques
intuitives «séparées» (ou au moins séparables, de façon analytique, par le linguiste
– même si elles opèrent, au niveau du locuteur, de manière indistincte) spécifiques
au parler en général, au parler une langue et au parler dans des situations
particulières du discours” (Vîlcu 2012: 15). Óscar Loureda Lamas sintetiza
axiomatic specificitatea vorbirii ca activitate universală, comună tuturor oamenilor,
istorică – cine vorbeşte foloseşte o limbă şi individuală – vorbeşte un individ (şi în
dialog, alternativ), avînd loc într-un cadru determinat (Loureda Lamas 2006: 127).
Trihotomia universal – istoric – individual este „una de las más difunditas
distinciones de Eugenio Coseriu basada en planteamientos clásicos” (Loureda
Lamas 2005: 111). În opinia Emmei Tămîianu, „fiind în temeiuri inextricabilă de
celelalte arii ale lingvisticului (vorbirea în general şi vorbirea conform unei tradiţii
idiomatice), textualitatea s-ar presupune explorată cu deplină justificare numai după
investigarea cvasi-completă a primelor două arii. Pe de altă parte însă, tocmai

241
fundamentele conceptuale deja clarificate în lingvistica vorbirii în general şi mai
ales în lingvistica idiomatică oferă importante repere (fie omologice, fie analogice)
pentru a configura în liniile ei esenţiale tipologia integrală a textelor” (Tămîianu
2001: 125). Trebuie amintită aici şi precizarea lui Eugeniu Coşeriu referitoare la
lingvistica textului ca hermeneutică a sensului: „La lingüística del texto es
hermenéutica del sentido, así como la lingüística del hablar es hermenéutica de la
designación y la lingüística de las lenguas, hermenéutica del significado” (Coseriu
2006: 58).
Cercetarea planului textual se desfăşoară, întocmai ca şi cercetarea limbilor,
pe trei paliere, a căror disociere se reflectă în obiectul şi obiectivele celor trei
discipline ale textualităţii, aşa cum putem remarca din următorul tabel sinoptic
(Coşeriu 1991: 113-114):

Teoria gramaticală Teoria textului

Gramatica generală Lingvistica generală a textului
Gramatica (descriptivă) a unei limbi Lingvistica textului

În ceea ce priveşte domeniile cercetării textului, „(a) teoria textului are sarcina
de a stabili locul discursului în ansamblul vorbirii, oferind fundamentarea teoretică
pentru disocierea planului textual ca autonom; lingvistica generală a textului
urmează să identifice şi să definească procedee posibile pentru construcţia sensului,
delimitîndu-le de alte tipuri de procedee (ex. cele idiomatice); (b) lingvistica
textului vizează descrierea, interpretarea şi, eventual, prezentarea istoriei unui
anumit (tip de) text; (c) analiza textuală vizează descrierea şi interpretarea
construcţiei sensului în textele privite în singularitatea şi irepetabilitatea lor, iar nu
ca instanţieri ale unei categorii” (Tămîianu 2001: 32).
Înscriindu-ne în disocierea domeniilor de cercetare a textualităţii prezentate, ne
asumăm opinia Emmei Tămîianu şi considerăm că se pot formula următoarele
obiective: „(1) În cadrul lingvisticii generale a textului, cercetarea textual-tipologică
urmăreşte să definească modurile discursive şi tipurile textuale, orientările generale
şi principiile de organizare a procedeelor de construcţie a sensului. Aici, de
exemplu, «discursurile politice pot fi studiate […] ca exemple tipice de discursuri
eficiente şi orientate spre valoarea practică a eficacităţii, cu scopul de a identifica
procedeele specifice acestui tip de discurs»” (Coşeriu 1988: 16). (2) În cadrul
lingvisticii textului, cercetarea textual-tipologică urmăreşte să repereze orientarea şi
organizarea tipologică aşa cum se realizează/manifestă ele în anumite (specii/
categorii/tipuri de) texte. (3) În sfîrşit, descrierea şi interpretarea fiecărui text sub
raport tipologic în specificitatea şi singularitatea lui constituie parte a analizei
textuale” (Tămîianu 2001: 33-34).

242
 Eugeniu Coşeriu propunea două tipuri de lingvistică a textului: lingvistica
textului propriu-zisă şi gramatica textului/gramatica transfrastică/analiza
transfrastică. „L’oggetto della prima linguistica del testo sono i testi quali
compaiono ad un livello autonomo della sfera linguistica, anteriormente ad ogni
distinzionetra determinate lingue. Come si già spiegato, questa linguistica del testo
va considerata la linguistica del testo vera e propria e pertanto, in quel che segue,
sarà trattata di conseguenza in modo particolarmente esteso. La secunda forma di
linguistica del testo identifica il proprio oggetto nel testo intenso come piano della
strutturazione idiolinguistica. Perciñ, già solo per motivi di chiarezza terminologica,
occorrerebbe chiamarla «gramatica del testo» o «gramatica transfrastica» – in
questo ambito si è utilizzata saltuariamente l’espressione «analisi transfrastica»
identificata” (Coseriu 1998: 52).
Remarcăm dificultatea de a ajunge la o definiţie unanim acceptată de către
specialişti a conceptelor de discurs, respectiv, text. Obiectul de studiu al lingvisticii
textului nu a fost încă identificat cu exactitate, astfel că lingvistica textului este o
sintagmă care desemnează tipuri de cercetări foarte diferite şi chiar tipuri de
discipline ştiinţifice complet diferite. În ceea ce priveşte categoriile lingvisticii
textului, nu există un consens: fiecare autor introduce concepte noi, de exemplu,
testeme sau representeme (sufixul -eme este, în acest cîmp, de o productivitate
crescută). Nici conceptul de text nu are aceeaşi accepţie la toţi autorii şi uneori chiar
la acelaşi autor (Coseriu 1988: 29).
Definiţia generală a limbajului ca activitate universală umană, exercitată
individual, respectînd reguli istorice date, determină identificarea a trei niveluri în
limbă: a) nivelul universal, vorbirea sau limbajul în general; b) nivelul istoric, al
limbilor individuale istorice; c) nivelul textelor, al actelor lingvistice realizate de un
anumit vorbitor într-o anumită situaţie, în formă orală sau scrisă. Tot ceea ce este
act lingvistic sau un grup de acte lingvistice interconectate aparţine acestui al treilea
nivel, fie că e vorba de o formulă de salut ca Bună ziua! sau de Divina Commedia
(Coşeriu 1993: 31). Óscar Loureda Lamas reia aceste idei, accentuînd că nivelul
individual al limbajului incorporează libertatea textului ca produs final al vorbirii:
„El texto es, dice Coseriu, un acto lingüístico, o una serie de actos lingüísticos
conexos (unitarios), de una persona determinada en una situaciñn concreta,
independientemente de su extensiñn o de su forma material. También es el producto
de tal actividad. Se erige sobre los dos niveles anteriores, el universal y el histñrico,
sin depender enteramente de ellos. El tipo de contenido correspondiente al texto es
el sentido o función textual” (Loureda Lamas 2006: 130).
Aminteam despre faptul că nu există un punct de vedere comun asupra
conceptelor de text, respectiv, discurs. Dacă discursul reprezintă activitatea de
vorbire în planul individual, considerată „ca însăşi activitate ca vorbire şi înţelegere.
Această activitate nu se reduce la realizarea sau aplicarea mecanică a unei
cunoaşteri deja existente, ci este enérgeia în sensul propriu, adică o activitate

243
creatoare care se serveşte de o cunoaştere anterioară pentru a spune ceva nou şi care
este în măsură să creeze o nouă cunoaştere lingvistică”, textul reprezintă activitatea
de vorbire în planul individual, considerată drept „produsul creat prin activitate, i.e.
drept operă sau ergon. Astfel, produsul vorbirii individuale, adică al discursului, –
textul – este cel care rămîne în memorie, cel care poate fi însemnat sau notat în
scris” (Coseriu 1988: 71).
Schema propusă de Eugeniu Coşeriu pentru a prezenta conceptul de text
(Coşeriu 1997: 61) este completată de către Óscar Loureda Lamas care subliniază
că acesta utilizează termenul text cu două semnificaţii diferite: ca nivel autonom al
lingvisticului (texto1) şi ca nivel al structurării idiomatice (texto2), „superior frazei,
propoziţiei, sintagmei, cuvîntului şi elementelor minime purtătoare de
semnificaţie”. Această schemă implică faptul că textul, ca nivel ultim al limbajului,
este un moment necesar al vorbirii, în schimb, textul înţeles ca nivel organizare
gramaticală a unui idiom – nu. După Coşeriu, sînt doar în mod raţional necesare (şi,
prin urmare, apar în toate limbile) nivelul elementelor minime şi nivelul frazei,
indicate în schemă cursiv. Cu toate acestea, din punctul de vedere al testării
empirice, totalitatea limbilor cunoscute conţine procedee specifice pentru
construirea nivelului textual (cel puţin pentru alcătuirea propoziţiilor). Dacă o limbă
recunoaşte textul ca unitate gramaticală, în el se manifestă, de asemenea,
competenţa elocuţională, idiomatică şi expresivă; dacă nu îl recunoaşte, s-au
înregistrat în construcţia frazelor sau a propoziţiilor (unităţi gramaticale prezente în
toate limbile) (Loureda Lamas 2006: 131-132).

Folosind teoria coşeriană, Óscar Loureda Lamas propune pentru text

următoarea definiţie complexă: „Los textos son hechos individuales, pero no
absolutamente singulares. Presentan una dimensión universal: unas propriedades

244
racionalmente comunes a todos. A la vez, poseen una dimensión tradicional que
hace que compartan modos de decir o modes expresivos. Y, finalmente, manifestan
propriedades individuales: aquellas que hacen que un texto sea ése y no otro. Los
sermones de Luther King, por ejemplo, son textos, son sermones (se identifican con
este género y asumen ciertas tradiciones textuales), y son esos sermones y no otros”
(Loureda Lamas 2006: 135). Condiţiile universale ale textelor – prezente
întotdeauna în vorbire: vorbitorul, ascultătorul, mijlocul de comunicare, discursul
(cu o formă şi un conţinut), contextul, cadrul (cu manifestările sale diferite),
finalitatea, care le guvernează pe cele anterioare – sînt toate aceste caracteristici
care fac ca un text să fie un text şi nu altceva. În al doilea rînd, textele au
caracteristici tradiţionale. În literatura de specialitate se folosesc diferite sintagme
pentru a le denumi: regularităţi textuale, scheme tradiţionale, proprietăţi sociale
consolidate istoric, caracteristici recunoscute social, structuri relativ stabile, forme
discursive arhetipale, scheme fixate socio-cultural, structuri globale sau proprietăţi
convenţionale. În prezent, există unele suprapuneri, mai ales în lingvistica romanică
şi germană care le numesc tradiţii discursive (Diskurstraditionen) (ibidem).
Referindu-se la discurs, Coşeriu constată: „Un discurso es un hecho semiótico:
consta de signos, mejor dicho, de «significantes» que apuntan a un «contenido», el
cual, a su vez, no se presenta como tal en el discurso mismo considerado en su
realidad exterior y empíricamente comprobable. Por ello, como en todo el domine
de los hechos semiñticos, analizar y describir un discurso significa prpriamente
interpretarlo; o sea, identificar de manera fundada el contenido al que apunta (o que
«expressa»). En este sentido, la lingüística del texto – como, por otra parte, toda
lingüística concerniente a las dos faces de los signos – es hermenéutica, revelaciñn
y fundada de un contenido: precisamente, en este caso, hermenéutica del discurso (o
«texto»)” (Coseriu 2006: 57).
Discursul este, de asemenea, un act de vorbire. Însă vorbirea este o activitate
complexă care depăşeşte lingvistica în sensul strict; nu se vorbeşte doar cu semnele
lingvistice (aparţinînd unei anumite limbi), dar şi prin activităţi expresive
complementare, în conformitate cu anumite principii generale de gîndire şi în
funcţie de cunoaşterea „lucrurilor”, a ideilor şi a credinţelor despre cunoaşterea
„lucrurilor”, a unei anumite „ideologii” (stratificată într-o serie de „ideologii”),
toate contribuind la conţinutul discursurilor. În acest sens, orice discurs „reflectă” o
ideologie, exact în acelaşi fel cum reflectă o limbă (sau limbi diferite): este vorba de
o ideologie „instrumentală”, care aparţine semnificaţiei discursurilor” (Coseriu
2006: 59).
Considerarea discursului ca o categorie aparte este, după Carmen Vlad, soluţia
cea mai adecvată realităţii limbajului, modului său de a exista, soluţie prin care „text
– discursul dobîndeşte şi el un statut ontologic, iar cercetarea textuală sau
lingvistica textului (cum o numeşte Coşeriu) devine, alături de celelalte, un
domeniu autonom al sferei ştiinţelor limbajului”. Dreptul de existenţă al lingvisticii

245
textului, proclamat şi argumentat de Coşeriu, nu mai poate fi contestat de cineva, pe
baza unor probe peremptorii. Eventualele divergenţe care au apărut sau se mai
înregistrează pe parcursul strădaniilor continue de elaborare a domeniului pot fi
provocate, pe de-o parte, de „diferenţe legitime provenite din diversitatea aspectelor
tratate în detaliu sau din varietatea mijloacelor şi a metodelor utilizate în
interpretarea faptelor textual discursive, iar pe de altă parte, de precaritatea
cunoaşterii, de către unii cercetători, a concepţiei coşeriene, în articulaţiile ei
majore”. Scopul primordial al lingvisticii textului, în fundamentarea ei coşeriană,
constă „în confirmarea şi justificarea sensului (textual-discursiv) ca un conţinut
specific textelor ca atare, independent de limba utilizată şi în ciuda faptului că, în
mod obişnuit, se foloseşte o singură limbă (există însă şi situaţii cînd într-un text se
recurge, alternativ, la două sau mai multe limbi)” (Vlad 2000: 7).
Nu doar trihotomiile îi sînt caracteristice lui Coşeriu, ci, asemenea lui
Ferdinand de Saussure, şi dihotomiile, aşa cum se poate remarca din următoarea
schemă conceptuală, care cuprinde concepte precum discurs repetat, tehnică liberă,
limbă funcţională, care se vor afla în atenţia noastră în cele ce urmează:

„lucruri”
limbaj metalimbaj discurs repetat
limbaj primar
tehnică liberă sincronie arhitectură
(limba storică)

structură
(limbă funcţională)
diacronie

(Coşeriu 1994: 53)

În stadiul limbii „sincronice” e necesar să distingem între două tipuri de tradiţii,
consideră Coşeriu – tehnica liberă a discursului şi discursul repetat: „Tehnica
liberă cuprinde elementele constitutive ale limbii şi regulile «actuale» cu privire la
modificarea şi combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele şi procedeele
lexicale şi gramaticale; discursul repetat, în schimb, cuprinde tot ceea ce în vorbirea
unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică sub formă de
discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca fragment, lung sau
scurt a «ceea ce s-a spus deja». Astfel, el buen madrileno este un fapt de tehnică
liberă, în timp ce el buen samantano (combinaţie deja existentă ca atare) este un
fapt de discurs repetat. Din acest punct de vedere un discurs concret poate fi analog
adeseori unui tablou realizat, în parte, ca colaj; în tablou, pe lîngă porţiuni executate
cu tehnica pictorului care pictează, pot exista deopotrivă fragmente luate din alte
tablouri, pictate de către alţi pictori” (Coşeriu 2000: 259-260).

246
 În Lecţii de lingvistică generală, în capitolul Limba funcţională (ibidem:
249-275), aflăm că: „O tehnică lingvistică în întregime determinată (adică unitară şi
omogenă) în cele trei sensuri – un singur dialect la un singur nivel şi într-un stil
unic de limbă, cu alte cuvinte, o limbă sintopică, sinstratică şi sinfazică – poate fi
numită limbă funcţională. Adjectivul funcţională îşi află în acest caz justificarea în
faptul că numai o limbă de acest tip funcţionează efectiv şi în mod imediat în
discursuri (sau «texte»)”. În acelaşi discurs se pot prezenta, fără îndoială, diferite
limbi funcţionale (de exemplu, într-un discurs narativ, o formă de vorbire a
autorului şi o formă de vorbire a personajelor sale, sau diferite moduri de vorbire
care caracterizează propriile personaje), dar în fiecare punct al discursului se
prezintă totdeauna şi în mod necesar o anumită limbă funcţională. Româna,
spaniola, italiana, engleza, franceza etc., aşa cum sînt înţelese în mod general, nu
funcţionează direct în discursuri, nefiind, prin urmare, limbi funcţionale: sînt
«colecţii» de limbi funcţionale, în timp ce o limbă funcţională este o anumită formă
de română, spaniolă, italiană, engleză, franceză etc. (Coşeriu 2000: 267). În
Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică identificăm o altă definiţie
asemănătoare, aflată în complementaritate cu prima: „Un sistem lingvistic unitar din
cele trei puncte de vedere sau o limbă «sintopică», «sinstratică» şi «sinfatică» (adică
o unitate sintopică considerată la un singur nivel şi la un singur stil de limbă) poate
fi numită limbă funcţională. Această denumire se justifică prin faptul că este vorba
tocmai de tipul de «limbă» care funcţionează în mod nemijlocit în vorbire; în
fiecare moment al unui discurs «în spaniolă» nu se realizează, după cum s-a
menţionat mai sus, «spaniola» în general, ci întotdeauna o varietate în întregime
determinată de aceasta, una din numeroasele «limbi funcţionale» conţinute în limba
istorică spaniolă. În acest sens, o limbă funcţională este, în cadrul unei limbi
istorice, un sistem autosuficient minim” (Coşeriu 1994: 102). Limba funcţională
are, după cum am menţionat, avantajul de a fi limba imediat „realizată” în
discursuri (sau texte) şi de a fi omogenă (de a fi propriu-zis „o singură limbă”). Pe
de altă parte, din punctul de vedere al unei descrieri „funcţional-integrale”, adică al
unei descrieri care, din exigenţe de ordin practic, aspiră să reflecte competenţa
idiomatică efectivă a vorbitorilor unei limbi istorice (sau, cel puţin, a unui ansamblu
de vorbitori reali), prezintă inconvenientul de a nu fi uşor de dedus din texte şi nici
măcar din vorbirea unui singur individ, deşi în fiecare punct al unui text se
realizează o anumită limbă funcţională, textele „plurilingve care realizează mai mult
de o limbă funcţională sînt foarte frecvente” (ibidem: 269).
Sensul este conţinutul propriu al unui discurs ca manifestare a semnificaţiei şi a
desemnării: atitudinea umană pe care discursul o implică sau finalitatea pentru care
se realizează. De exemplu, „întrebare”, „răspuns”, „cerere”, „rugăminte”,
„invitaţie”, „salut”, „aprobare” etc. sînt unităţi minimale ale sensului. În sens,
relaţia semiotică este dublă: pe de o parte, semnele lingvistice semnifică ceva (în
limbă) şi desemnează ceva (ca „extralingvistic”), şi, pe de altă parte, semnificaţia şi

247
desemnarea pentru semne funcţionează ca „semnificaţie” de gradul al doilea, care
este tocmai sensul. Astfel, hermeneutica sensului implică o cunoaştere prealabilă a
semnificaţiei şi a desemnării. De altfel, într-un discurs complex, unităţile sensului
se combină („se articulează”) în unităţi de nivel superior de fiecare dată, în sensul
global al discursului considerat: „La interpretaciñn de un discurso debe ser, por
tanto, en cada caso, comprobaciñn fundada y justificaciñn de la articulaciñn del
sentido. Justificar el sentido en el texto significa, entonces, llevar el contenido ya
comprendido a una determinada expresiñn: mostrar que al significado del
macrosigno en el texto corresponde una expresiñn específica. El sentido se da sñlo
en los discursos, pero en todos los discursos, no sñlo en los literarios” (Coseriu
2006: 58).
Cu toate acestea, textul literar ocupă din acest punct de vedere un loc
privilegiat, mai ales poezia („literatura” ca artă) este locul plenitudinii funcţionale a
limbajului, a maximei exploatări a posibilităţilor sale. Pentru ea, lingvistica textului
este (sau trebuie să fie), în primul rînd, hermeneutică literară. Dar în măsura în care
orice text are sens, „lingvistica textului trebuie să ia în considerare şi textele
nonliterare, avînd în vedere, în special, reducerea posibilităţilor de actualizare a
sensului din ele. Din acest punct de vedere, lingvistica textului coincide cu stilistica
textelor, mai exact, o include, întrucît trece dincolo de textele literare, în acelaşi
mod în care include toate celelalte moduri de a se ocupa de texte denumit filologie”
(idem). Óscar Loureda Lamas face o menţiune de natură a evita tot felul de
confuzii: „La lingüística del texto en cuanto investigaciñn teñrica se ocupará de
establecer los elementos universales de los discursos, lo que se ha llamado en
diferentes ocasiones rasgos de textualidad. Se trata de la lingüística del texto como
teoría general de los discursos” (Loureda Lamas 2006: 148-149).
Subscriem opiniei Emmei Tămîianu care afirma că „Focalizîndu-ne asupra
planului textual, vom preciza că în lucrarea de faţă utilizarea termenilor text şi
discurs reflectă accepţia şi locul lor în tabloul de mai sus. (a) În majoritatea
contextelor, nu s-a urmărit disocierea lor cu orice preţ, deoarece ei nu trimit la zone
sau componente real-distincte ale vorbirii, ci exprimă o diferenţă de punct de
vedere din care este observată aceeaşi activitate de vorbire reală. (b) Pe de altă
parte, acolo unde se impune distingerea formelor vorbirii în planul individual după
punctul de vedere, (i) termenul discurs/discursiv vizează aspectul energetic-
procesual, iar (ii) termenul text vizează aspectul de rezultat sau realizare a vorbirii”
(Tămîianu 2001: 27-28).
Pentru a avea o viziune de ansamblu comprehensivă asupra conceptului de text/
discurs se impune analiza altor concepte fundamentale coşeriene precum
determinare, cadru, context, univers de discurs. Determinarea, „ca ansamblu de
operaţii”, şi cadrele, „ca instrumente circumstanţiale ale activităţii lingvistice”,
aparţin tocmai acestei tehnici generale a vorbirii. Coşeriu precizează că
determinarea nominală „cuprinde cel puţin patru tipuri de operaţii, numite

248
convenţional: actualizare, discriminare, delimitare şi identificare”, iar în ceea ce
priveşte cadrele, „se limitează la lărgirea inventarului, delimitînd o serie de cadre
care, de obicei, nu sînt percepute sau se confundă cu altele, şi la consemnarea
schematică a posibilelor linii directoare pentru studiul sistematic al funcţiilor lor”.
Domeniului determinării îi corespund toate acele operaţii care, „în limbaj ca
activitate, se execută pentru a spune ceva despre ceva prin intermediul semnelor
limbii, adică pentru «a actualiza» şi a orienta spre realitatea concretă un semn
«virtual» (aparţinînd «limbii») sau pentru a delimita, preciza şi orienta referinţa
unui semn (virtual sau actual)” (Coşeriu 2004: 295-296).
După părerea lui Coşeriu, cele patru tipuri de cadre – situaţie, regiune, context
şi univers de discurs – au mai multe roluri: „intervin în mod necesar în orice
activitate de vorbire, căci nu există discurs care să nu se producă într-o anumită
circumstanţă, care să nu aibă un «fond»”; „participă în mod aproape constant la
determinarea semnelor şi adesea substituie determinatorii verbali”; „orientează
orice discurs, dîndu-i un sens, şi pot chiar să determine nivelul de adevăr al
enunţurilor”. Lingvistul constată că acestora li s-a acordat puţină atenţie din punct
de vedere descriptiv şi analitic, că există teorii ale contextelor, dar încă nu s-a făcut
o înregistrare sistematică a diferitelor cadre posibile (ibidem: 315-316).
Prin situaţie Coşeriu înţelege „numai circumstanţele şi relaţiile spaţio-
temporale care se creează în mod automat prin însuşi faptul că cineva vorbeşte (cu
cineva şi despre ceva) într-un punct în spaţiu şi într-un moment în timp”; „tot ceea
ce face posibil să apară aici şi acolo, acesta şi acela, acum şi atunci, şi un individ să
fie eu, iar ceilalţi să fie tu, el etc.”; „«spaţio-timpul» discursului, ceva care este creat
de către discursul însuşi şi ordonat în raport cu subiectul discursului”; poate fi
„nemediată (creată prin însuşi faptul vorbirii) sau mediată (creată prin contextul
verbal)” (ibidem: 316-317). Regiunea este „spaţiul între ale cărui limite un semn
funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie. Un astfel de spaţiu e delimitat,
într-un sens, de tradiţia lingvistică şi, în alt sens, de experienţa privitoare la relaţiile
semnificate”. Coşeriu distinge trei tipuri de regiuni: zona – „«regiunea» în care este
cunoscut şi folosit în mod curent un semn; limitele ei depind de tradiţia lingvistică
şi coincid de obicei cu alte limite, tot lingvistice”; domeniul – „«regiunea» în care
obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui
«spaţiu» organic al experienţei ori al culturii, iar limitele sale nu sînt lingvistice” şi
mediul – „«regiunea» stabilită social sau cultural: familia, şcoala, comunităţile
profesionale, castele etc. sînt medii în măsura în care posedă moduri proprii de a
vorbi” (ibidem: 317-318).
Analizei şi taxonomiei contextului vorbirii – „toată realitatea care înconjoară
un semn, un act verbal sau un discurs, ca «ştiinţă» a interlocutorilor, ca prezenţă
fizică şi ca activitate” – le sînt consacrate mai multe pagini. Astfel, sînt identificate
trei tipuri de contexte: idiomatic („format de limba însăşi ca «fond» al vorbirii,
întrucît în vorbire se manifestă în mod concret o parte a limbii, dar această parte

249
semnifică (are semnificaţie) în relaţie cu toată limba, cu toată «ştiinţa» idiomatică a
vorbitorilor”); verbal („discursul însuşi în calitate de «cadru» al fiecăreia dintre
părţile sale (ale discursului), care poate fi nemediat – constituit din semnele care se
găsesc imediat înainte sau după semnul considerat – sau mediat, putînd ajunge pînă
la a cuprinde întregul discurs şi, în acest caz, poate fi numit context tematic; poate fi
pozitiv sau negativ: constituie context atît ceea ce se spune efectiv cît şi ceea ce nu
se spune”) şi extraverbal („constituit din toate circumstanţele de natură
nelingvistică ce sînt percepute în mod direct de către vorbitori”) (ibidem: 318-320).
Pot fi distinse diferite subtipuri de context extraverbal: fizic („cuprinde
lucrurile care se află în raza vizuală a vorbitorilor sau la care aderă un semn”),
empiric („constituit de «stările de lucruri» obiective, care sînt cunoscute de către cei
ce vorbesc într-un anumit loc şi într-un anumit moment, deşi nu se află în raza
vizuală a vorbitorilor”), natural („reprezintă totalitatea contextelor empirice
posibile, adică universul empiric cunoscut de vorbitori”), practic/ocazional
(„reprezintă «ocazia/prilejul» vorbirii: împrejurarea particulară, subiectivă sau
obiectivă, în care are loc discursul”); istoric („constituit de circumstanţele istorice
cunoscute de către vorbitori”: particular – limitat, ca istoria unei persoane, a unei
familii, a unui sat, sau mai larg, precum istoria unei naţiuni – sau universal; actual
sau trecut) şi cultural („cuprinde tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei
comunităţi, care poate fi foarte limitată sau poate să cuprindă întreaga umanitate”)
(ibidem: 321-323).
Un alt concept care şi-a găsit aplicabilitatea în numeroase lucrări, univers de
discurs, (criticat de către logicienii pozitivişti cu argumentul că nu există „altă
lume” în afara lumii naturale şi empiric cognoscibile) este definit ca fiind „sistemul
universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau un enunţ) şi care îi
determină validitatea şi sensul”. Criticile dezvăluie o neînţelegere radicală a
problemei, întrucît nu este vorba de alte „universuri”, de alte „lumi de lucruri”, ci e
vorba de alte „universuri de discurs”, de alte sisteme de semnificaţii (de exemplu,
literatura, mitologia, ştiinţele, matematica, universul empiric, ca „teme” sau „lumi
de referinţă” ale vorbirii) (ibidem: 324-325).
Intrînd pe terenul universului de discurs al credinţei, să vedem cum este
analizată rugăciunea de către Coşeriu, care este, în primul rînd, discurs sau text „cu
o natură particulară”, „un monolog (eventual colectiv sau coral) înţeles ca dialog:
implică un eu şi un noi din sfera umanului, care se adresează unui Tu divin, ce
ascultă şi acţionează, chiar dacă nu răspunde în limbajul oamenilor” (Coşeriu
2010: 1). Rugăciunea este „unitate textuală aparţinînd cîmpului religios, în care un
subiect uman (individual sau colectiv) cere, direct sau indirect, ceva unei Divinităţi,
unei fiinţe supraumane percepute ca avînd caracteristici supraumane sau
omnipotenţă, cu convingerea că această fiinţă poate (şi este dispusă) să îi dea ceea
ce îi cere” (ibidem: 3). Ca tip de text particular în cîmpul religiei, ca «dialog» cu
Divinitatea, „are logica sa proprie; de aceea nu i se poate aplica nicidecum logica

250
din domeniul ştiinţelor fizico-naturale” (ibidem: 4). Filozofia limbajului şi
lingvistica textului nu pot „să califice universul de discurs al credinţei ca univers al
cunoaşterii, aşa cum nu pot să califice experienţa curentă, cunoaşterea ştiinţifică sau
cunoaşterea fantastică. Şi nici nu trebuie să o facă” (ibidem: 10).
Coşeriu aduce argumente peremptorii pentru a justifica autonomia textului
(planul individual) în raport cu planul istoric: (a) deşi în mod normal un text este
scris într-o singură limbă, în principiu sînt posibile texte plurilingve, hibride din
punct de vedere idiomatic; (b) textele nu urmează necondiţionat regulile unei limbi,
fiind posibile suspendări ale regulilor unei limbi motivate de configuraţia
tradiţională a textului; (c) numai textele sînt condiţionate de universul de discurs, nu
şi limbile, sensul unui text sau valoarea de adevăr a unei aserţiuni – de universul de
discurs (al mitologiei, al ştiinţei sau al literaturii) şi pot fi total diferite în funcţie de
acesta; (d) numai textele sînt condiţionate de situaţie (adică de contextul extraverbal
specific), nu şi limbile; (e) textele îşi au propriile lor tradiţii particulare,
independente de tradiţiile unei limbi (Coşeriu 1997: 64-68).
În concluzie, ţinînd seama de factorul varietate, „lingvistica textului propusă de
E. Coşeriu este o lingvistică a sensului sau o hermeneutică a sensului.
Complexitatea factorilor care determină un text (principii ale gîndirii, cunoaşterea
lucrurilor, situaţia, tradiţiile lingvistice) determină ca acest domeniu să fie «o zonă
de deschideri», aşa cum bine se apreciază. În consecinţă, atît E. Coşeriu, cît şi cei
care continuă să investigheze lingvistica textuală apreciază că nu există o metodă
(tehnică) universal validă pentru a interpreta un text” (Bidu-Vrănceanu 2003: 46).
Întrebat de către Eugenia Bojoga, „ce aduce nou în discuţia ştiinţifică actuală
lingvistica coşeriană a textului?”, Óscar Loureda Lamas precizează că aceasta este
„o lingvistică a textului integral”, iar nu este o orientare în plus pe lîngă cele
existente, ci „un model realist în care, menţinînd unele distincţii esenţiale de bază,
sînt înglobate contribuţiile pragmaticii, ale analizei discursului şi ale teoriei
argumentării, pe lîngă cele ale stilisticii, ale hermeneuticii lingvistice şi ale teoriei
traducerii” (Loureda Lamas 2006).
Lingvistica integrală a textului se fundamentează pe recunoaşterea faptului că
„în planul individual (textul) constituie un plan lingvistic autonom” (Boc 2007: 42).
Eugeniu Coşeriu nu exagerează şi nu subapreciază lingvistica textului: a o
subaprecia ar însemna să o identificăm cu gramatica textului, să o limităm la studiul
unor fenomene gramaticale, care, oricît de importante ar fi, pornesc de la sistemul
unei limbi; a o supraevalua ar însemna să pretindem că explicăm exhaustiv tot ce se
prezintă în discurs, fără a ţine cont că în text faptele semnificatului şi ale desemnării
servesc ca instrumente de articulare a sensului, însă prin natura lor nu aparţin
nivelului concret al limbajului. Prin urmare, lingvistica textului nu poate explica tot
limbajul, de aceea ea constituie doar o parte a lingvisticii integrale: „integral” nu
numai pentru că vrea să explice în întregime limbajul, ci pentru că pretinde să facă
compatibile trei orientări distincte ale lingvisticii actuale, cum sînt gramatica

251
generativ-transformaţională, lingvistica funcţional-structurală şi lingvistica textuală
(ibidem). Textlinguistik al lui Coşeriu a fost, fără îndoială, o operă originală: nu
seamănă prin nimic cu alte „Introduceri” publicate în acei ani, deoarece „conţine
mai multe elemente de poetică, semiotică şi teoria traducerii decît gramatica
textului şi mai multe elemente de stilistică decît teoria comunicării sau pragmatica.
E un fapt atestat istoric că exigenţele de analiză textuală ale lui Coşeriu ar fi putut
schimba lingvistica din vremurile sale” (ibidem).
Trebuie să mai subliniem faptul că termenii de text şi discurs sînt diferiţi doar
din perspectiva dihotomiei energéia (activitate, proces)/ergon (produs, rezultat):
„L’energéia a servi à Coseriu pour penser la nature processuelle du langage et pour
statuer sur les différentes manifestations du langage comme autant d’expressions
d’un même processus unitaire et continu à travers le temps: un processus humain
universel, commun à l’ensemble de l’espèce, et qui se différencie nécessairement en
un nombre potentiellement infini de systèmes historico-culturels ou de langues,
ainsi que, et tout aussi nécessairement, dans des textes individuels, comme les
réalisations empiriques de ce processus. Plus particulièrement, pour tenter de
montrer en quoi consiste l’unité de ces différentes manifestations, Coseriu
caractérise ce processus continu – ou activité de parler – comme étant
nécessairement «intersubjectif» ou par essence un dialogue. Dans ce sens,
l’energéia langagière est par définition située au plan des interactions
interindividuelles, voire, plus largement, au plan des processus collectifs” (Bota
2011: 5).
Lingvistica textului poate contribui la educaţia morală şi civică, idee pe care o
regăsim în articolul Lengua, literatura y valores, aceasta studiind „los discursos
como ejemplos de discursos «eficaces» u orientados hacia al valor práctico de lo
eficaz y con el propñsito de identificar los procedimientos propios de esto tipo de
discursos” (Coseriu 1998: 71).
Cadrul teoretic delimitat de către Eugeniu Coşeriu în ceea ce priveşte conceptul
de text/discurs ca obiect de studiu al lingvisticii textului în relaţie de
interdependenţă cu conceptele conexe (determinare (actualizare, discriminare,
delimitare, identificare), cadre: situaţie (mediată, nemediată), regiune (zonă,
domeniu, mediu), context (idiomatic: verbal – mediat, nemediat, tematic, pozitiv,
negativ; extraverbal – fizic, empiric, natural, practic/ocazional, istoric (particular,
universal, prezent, trecut), cultural) şi univers de discurs) a fost (şi poate fi) utilizat
pentru analize pe texte literare şi nonliterare. Amintim, în acest sens un singur
exemplu: cartea Oanei Boc, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O
abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Appolinaire. Şi
dacă „omul se foloseşte de limbaj în general şi de discurs în special – adică de
forma individuală a limbajului însuşi – chiar pentru a refuza timpul, pentru a-l căuta
să-l domine sau de-a dreptul pentru a ieşi din timp” (Coşeriu 2009: 333), prin
textele sale ştiinţifice care propun modele teoretice convingătoare care şi-au găsit şi

252
îşi găsesc încă aplicabilitatea, lingvistul şi omul Eugeniu Coşeriu (caracterizat de
către Johannes Kabatek „siendo conocida su preferencia por la triparticiñn, me
gustaría enforcar esta caracterizaciñn de Eugenio Coseriu bajo tres aspectuos: la
memoria, la lógica y la forca de trabahos” (Kabatek 2004: 43) refuză, domină şi
„iese” din timp.

Bibliografie
Bidu-Vrănceanu, Angela, Lingvistica integrală din perspectiva lingvisticii actuale, în Limbă
și literatură, anul XLVIII, 2003, vol. I-II, p. 41-47.
Boc, Oana, Textualitatea literară și lingvistica integrală. O abordare funcțional-tipologică
a textelor lirice ale lui Arghezi și Appolinaire, Cluj-Napoca, Clusium, 2007.
Bojoga, Eugenia, Despre opera lui Eugeniu Coşeriu – Óscar Loureda Lamas (Spania) în
dialog cu Eugenia Bojoga, în Contrafort, 2007, nr. 9 (155); http://www.
contrafort.md/old/2007/155/1304.html
Bojoga, Eugenia, Entrevista con Óscar Loureda Lamas, Por Eugenia Bojoga, în Texto, vol.
XII, 2007, nr. 3; http://www.revue-texto.net/Dialogues/Bojoga_Loureda. pdf
Bota, Cristian, E. Coseriu et la nature sociohistorique de l’energeia langagière (Version
remaniée (2008) non publiée du texte présenté dans le cadre du Colloque international
Coseriu: réceptions contemporaines, Université de Provence, 17-19 septembre 2007),
2011; http://www.unige.ch/fapse/laf
Constantinescu, Doina, Introducere în poetica textului: îndrumar de inițiere în
hermeneutica sensului, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2004.
Coseriu, Eugenio, La lingüística del texto como hermenéutica del sentido, în Coseriu,
Eugenio, Loureda Lamas, Óscar, Lenguaje y discurso, prñlogo de Johannes Kabatek,
Navarra, Ediciones Universidad de Navarra, 2006, p. 57-60.
Coseriu, Eugenio, Les entours du texte (traduit et adapté de l’espagnol par Marie-Helene
Luis), Tübingen, Günter Narr Verlag, 1991, p. 1-16.
Coseriu, Eugenio, Sprachkompetenz. Grundzüge der Theorie des Sprechens, Tübingen,
1988, p. 71 apud Tămîianu, Emma, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în
lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium, 2001.
Coseriu, Eugenio, Textos, valores y enseñanza, în Verlado Casade, Manuel (ed.), Lengua,
literatura y valores, Pamplona, Newbook Ediciones, 1998, p. 61-78.
Coșeriu, Eugeniu, Determinare și cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, în
Teoria limbajului și lingvistica generală. Cinci studii, ediţie în limba română de
Nicolae Saramandu, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 287-331.
Coșeriu, Eugen, Filozofia limbajului în Prelegeri şi conferinţe, Supliment al publicaţiei în
„Anuar de lingvistică şi istorie literară”, seria A. Lingvistică, XXXIII, 1992-1993, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan. Cuza”, 1994, p. 7-26.
Coșeriu, Eugeniu Lecţii de lingvistică generală, traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga,
cuvînt-înainte de Mircea Borcilă, Bucureşti, Editura Arc, 2000.
Coşeriu, Eugen, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, prefaţă de
Silviu Berejan, un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău, Editura
Ştiinţa, 1993.
Coșeriu, Eugeniu, Timp și limbaj, în Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului,
teorie a limbii și lingvistică generală. Antologie, argument și note de Dorel Fînaru,
Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p. 333-354.
Coșeriu, Eugeniu, Orationis fundamenta. Rugăciunea ca text, în Transilvania, anul XXXIX
(CXV), 2012, nr. 7-8, p. 1-12.
Dospinescu, Vasile, Eugeniu Coșeriu și lingvistica textului, în Limba română, anul XVIII,
2008, nr. 5-6; http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=454

253
Kabatek, Johannes, Eugenio Coseriu: memoria, lógica y fuerza de trabajo, în Calero
Vaquera, Luisa, Rivera Cárdenas, Fernando (coord.), Estudios lingúísticos y literarios.
In memoriam Eugenio Coseriu (1921-2002), Cñrdoba, Universidad de Cñrdoba, 2004,
p. 43-50.
Loureda Lamas, Óscar, Fundamentos de una lingüística del texto real y funcional, în
Coseriu, Eugenio, Loureda Lamas, Óscar, Lenguaje y discurso, prñlogo de Johannes
Kabatek, Navarra, Ediciones Universidad de Navarra, 2006, p. 127-151.
Loureda Lamas, Óscar, El texto según Eugenio Coseriu, în Martínez Dell Castillo, Jesús
Gerardo (ed.), Eugenio Coseriu. In memoriam 2005, Granada Lingvistica, p. 101-122.
Mărgărit, Delia, The Integral Text Linguistics as General Text Linguistics. Towards
Coseriu’s Text Theory în EIRP Proceedings, Danubius Proceedings, vol. 7, 2012,
p. 659-665; http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/view/12
80/1257
Tămîianu, Emma, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii
integrale, Cluj-Napoca, Clusium, 2001.
Vîlcu, Cornel, Introduction à la conception coserienne sur le langage, în Revue
internationale d’études en langues modernes appliquées, Actes du Colloque
international Le Concept de traduction chez Eugenio Coseriu (Cluj-Napoca,
15 octobre 2009), 2010, nr. 3, p. 13-22.
Vlad, Carmen, Textul aisberg, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000.
Zagaevschi, Lolita, Funcţiile evocative în lingvistica integrală a textului, în Limba română,
anul XVI, Chişinău, 2006, nr. 4-6; http://limbaromana.md/index.php? go=articole
&n=1563

La conception textuelle d’Eugenio Coșeriu

comme object d’étud de la linguistique du texte
Résumé: La science connue sous le nom de linguistique du texte, autonomisée par Eugeniu
Coşeriu en 1981 dans l’oeuvre Textlinguistik. Eine Einführung envisage le niveau
individuel du langage, mettant en relation d’interdépendance le discours/le texte, la
compétence expressive, le sens, l’adéquation – ceux-ci étant les concepts
fondamentaux de la linguistique du texte. Notre ouvrage est une orientation
préliminaire dans la conception d’Eugenio Coşeriu sur le texte, dans une vision
d’ensemble, sans prétendre l’exhaustivité, en synchronie-diachronie. Des concepts
connexes tels que la détermination, les cadres, la situation, la région, le contexte,
l’univers de discours, le discours répété, la technique libre, la langue fonctionnelle
seront aussi au centre de notre attention. Les concepts de texte et de discours sont
différents seulement de la perspective de la dichotomie energéia (activité,
processus)/ergon (produit, résultat).
Mots-clés: linguistique du texte, texte, discours, niveau individuel du langage, compétence
expressive, sens, adéquation, situation, région, contexte, univers de discours, discours
répété, technique libre, langue fonctionnelle.

254
 Imaginea etnică a românului sau etnostereotipuri
(în baza experimentului asociativ)?
Lilia TRINCA
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

1. Comunicarea verbală se axează pe reprezentările obiective despre sine

însuşi, despre alte persoane, evaluarea propriilor capacităţi şi perspective,
înţelegerea oamenilor. Reprezentările sînt direct legate de tabloul lingval al lumii,
specific celor care sînt implicaţi în procesul de comunicare. Or fiecare limbă
naturală reflectă un tip anumit de concepere şi de organizare a lumii.
1.1. Limba – nu este doar un mijloc de codificare/ambalare a gîndurilor „de-a
gata” (care apar în mintea vorbitorului în afara limbii) pentru a fi transmise
ascultătorului. Iar receptorul, la rîndul său, nu „dezambalează” doar aceste gînduri
(asemenea scoaterii unei scrisori din plic): or procesul de înţelegere a sensului unui
mesaj nu poate fi redus la „extragerea”/decodificarea acestuia (cf. Stati 1973: 14).
„Limbajul, după cum afirmă E. Coşeriu, este prima înfăţişare a conştiinţei
umane ca atare (dat fiind că nu există conştiinţă vidă [...]) şi, în acelaşi timp, prima
înţelegere a lumii din partea omului” (Coşeriu 2009: 159). „Aşadar, adaugă
E. Coşeriu, lumea noastră este, mai întîi, o lume dată şi ordonată prin limbaj, şi
totuşi o lume mediată «obiectiv» şi extralingvistic prin limbajul însuşi. Limbajul
însuşi oferă şi mijlocul pentru depăşirea originalului «fapt de a aparţine unei
anumite limbi» al acestei lumi. În calitate de concepere intuitivă a fiinţei
«lucrurilor», limba reprezintă, în acelaşi timp, un acces către lucrurile înseşi”
(ibidem: 132).
1.2. În viziunea specialiştilor, tocmai limba reprezintă condiţia primordială şi
instrumentul de bază, ce asigură şi facilitează culturii îndeplinirea, fără dificultăţi, a
funcţiilor ei de bază: a) de cunoaştere şi de transformare a realităţii înconjurătoare;
b) de comunicare a informaţiilor social importante; c) de modelare lingvală (prin
semne) a tabloului lumii; d) de cumulare, adică de colectare şi de stocare a
informaţiilor; f) de direcţionare, adică de influenţare; g) de adaptare, adică de
asigurare a armoniei dintre „Eu-l colectiv” (comunitatea etnolingvală) şi ambianţa
înconjurătoare (Алефиренко 2009: 270).
În aşa fel, cultura transpare drept mijloc prin intermediul căruia o etnie se
adaptează la lumea reală, mediind raportul dintre om şi lume. Exponenţii unei
culturi poartă în conştiinţa sa fragmente ale tabloului comun, dar, concomitent,
intuiesc existenţa tabloului integral, a cărui parte sînt. Unele aspecte ale tabloului
lumii se pot modifica, dar elementele structurale fundamentale ale inconştientului
etnic colectiv rămîn intacte. În tabloul lingval al lumii interacţionează între ele
următoarele categorii: universal, naţional şi individual. Originalitatea fiecărei

255
personalităţi, individualitatea ei întotdeauna sînt încorsetate de tabloul lingvistic al
lumii.
2. Omul este una din reprezentările primordiale ale tabloului lingvistic al lumii,
exprimate în limbă, şi este văzut, de obicei, ca o fiinţă dinamică, activă. Îi sînt
caracteristice trei tipuri diferite de acţiune: fizice, intelectuale şi de vorbire, dar şi
anumite funcţii mentale: senzaţie, percepţie, memorie, imaginaţie, interese, emotii,
voinţă etc. Mai mult, fundamentele de conduită umană sau cele morale nu-i sînt
date omului în sens fizic, ci cultural, încă din primii ani de viaţă. Ulterior, pe acest
tipar „se grefează” comportamentul individual şi propria cultură, raportate, desigur,
la macrosistem (la modelul social, religios etc.).
2.1. În această ordine de idei, ne apare, în mod firesc, întrebarea: cît de
motivată ar fi generalizarea trăsăturilor tipice pentru un anume popor, în timp ce
permanent ni se inoculează ideea că fiecare dintre noi reprezintă o personalitate?
Am putea oare să afirmăm că un popor este constituit din oameni aparţinînd unui tip
omogen (toţi cu o faţă şi un caracter), format pe parcursul evoluţiei istorico-
culturale a societăţii? Sau noţiunea de caracter naţional reprezintă un conglomerat
de calităţi-stereotip, atribuite unui popor de către reprezentanţii altor popoare, mai
mult sau mai puţin subiectiv? E adevărat că, de obicei, sîntem tentaţi să etichetăm,
să definim calităţile şi defectele, să tipologizăm. Decretăm chiar ca fiind absolute
anume aspecte ale comportamentului unui grup uman, dorind să găsim carateristici
şi dimensiuni de caracter specifice unor comunităţi umane şi absenţa lor la altele.
Această diversitate comportamentală şi temperamentală, totalitatea diferenţelor
specifice nu exclude totuşi posibilitatea uniformizării unor grupuri sociale după
anumite criterii. Aşadar, dincolo de multitudinea calităţilor specific individuale,
oamenii de ştiinţă relevă componente ce constituie, în totalitatea lor, fenotipul
naţional caracteristic, altfel zis imaginea etnică.
2.2. Ideea că naţiunile au un specific în ce priveşte „caracterul” lor nu este de
dată recentă. Actualmente, deja nu se mai pune la îndoială faptul că nemţii diferă de
francezi, americanii sînt altfel decît italienii, deşi ar fi greu să definim, în mod cert,
acele criterii, după care îl distingem. Desigur, am putea să recurgem la enumerarea
unor trăsături „tipice”, care ar reprezenta, de fapt, doar simple stereotipuri sau
clişee, cărora li se conferă o „valoare generalizatoare”: acestea se axează adesea pe
atitudinea exponenţilor naţiunii date faţă de curăţenie, faţă de muncă, lene, acte de
caritate, superstiţii, toleranţă etc. Adesea imaginea respectivă e „alterată” de un
„strat” de subiectivism, mai degrabă dăunător, chiar şi în situaţia cînd pretinde a fi
admirativ.
Bunăoară, de la Descartes încoace se consideră că germanii sînt un popor
disciplinat, dar mai rece în comparaţie cu meridionalii sau sudicii în raporturile
interpersonale, că francezii sînt mai raţionali, americanii au o fire pragmatică, avînd
aplecare pentru aspectul practic al lucrurilor. A devenit axiomatic gîndul că evreii
au un spirit mercantil, iesit din comun, grecii sînt buni navigatori, dar şi buni

256
comercianţi, că italienii sînt cei mai buni amanţi, dar sînt şi neserioşi, mexicanii sînt
nepunctuali. Fără îndoială că toate aceste trăsături nu sînt caracteristice, în mod
obligatoriu, pentru fiecare reprezentant al naţiunii respective: de exemplu, deşi
corectitudinea nemţilor este una proverbială, e demonstrat statistic că doar un
număr neînsemnat dintre ei corespunde acestei descrieri. „Diplomaţia ştiinţifică”
însă nu permite întotdeauna de a scoate în evidenţă adevăratele calităţi ale
comunităţilor umane. Marja de eroare poate fi cauzată nu neapărat de aversiunea
faţă de acel modus vivendi, ci de tendinţa de a raporta calităţile identificate la
propria cultură, pe care o receptează drept superioară (adică normă) în raport cu
celalalte culturi.
3. De fapt, pentru o descriere obiectivă a caracterului naţional al unei etnii şi
identificarea etnostereotipurilor, relevăm cîteva surse: lucrări ştiinţifice; limba
naţională; folclorul; bancurile internaţionale; literatura artistică; jurnalele de
călătorie; experimentul.
3.1. Românii se autodefinesc ca fiind „ospitalieri, veseli, credincioşi, sensibili,
talentaţi, hîtri, aşezaţi, molcomi, cumpătaţi”. „Leneşi, săraci, violenţi, alcoolici,
afemeiaţi, nespălaţi, needucaţi” sînt doar cîteva dintre calităţile atribuite românilor
de către reprezentanţii altor etnii.
Despre specificul românesc naţional s-au pronunţat atît gînditori români, cît şi
cercetatori străini, printre care menţionăm şi un studiu remarcabil de „imagologie”,
apartinînd unui profesor german, Klaus Heitmann, apărut iniţial în 1965 la o editură
din Köln, iar în traducere românească, la zece ani diferenţă, la Editura Univers.
Klaus Heitmann, bunăoară, ajunge să descrie următoarea imagine a românilor:
„Valahii sau românii sînt oameni cu mult farmec în aspectul lor exterior. Ei
alcătuiesc un tip uman frumos, impunător, cu o statură robustă şi, în acelaşi timp
graţioasă, cu un profil agreabil şi feţe cu trăsături pregnante. O notă distinctivă a
felului lor de a fi şi a modului lor de viaţă este curăţenia, evidentă mai ales în
gospodăriile ţăranilor. Elogii suscită ordinea şi farmecul interiorului caselor, mereu
proaspăt vopsite. Un defect naţional este însă redusa apetenţă către muncă. Acest
lucru este valabil numai pentru sexul bărbătesc, întrucît româncele, cărora le
incumbă munca din gospodărie şi principala povară a lucrărilor agricole, iar pe
deasupra şi grija pentru copii şi confecţionarea îmbrăcămintei pentru întreaga
familie, merită cele mai mari laude pentru vrednicia lor” (cf. Stanescu).
Psihologul Dorin Bodea a realizat, la finele anului 2011, studiul Românii, un
viitor previzibil?, pe un eşantion de 1132 de persoane la nivel naţional. Autorul şi-a
propus să analizeze caracteristicile culturale ale românilor, „sinele românesc” şi să
identifice atît resursele – valenţe pozitive pentru majoritatea celor ca noi, dar şi
limitările noastre, cum eufemistic le numeşte autorul, adică acele trăsături negative
pe care le vedem doar la alţii. Calităţile românilor, aşa cum le văd cei 1132 – cu
vîrste între 20-50 de ani, din mediul urban, majoritatea cu studii superioare – sînt
(1) spiritul de familie şi ospitalitatea, (2) libertatea şi independenţa, (3) inteligenţa,

257
(4) creativitatea şi inovarea (spontaneitatea şi înclinaţia spre distracţie), (5) dorinţa
de schimbare, îndrăzneala, curajul, competitivitatea, (6) criticismul şi centrarea pe
probleme.
Defectele încep cu (1) dorinţa de a fi şef cu orice preţ, continuă cu (2) tendinţa
spre bîrfe, scenarii şi jocuri politice, (3) invidia şi spiritul de posesie, (4) fatalismul
(„aşa a fost să fie”), (5) pasivitatea şi înclinaţia spre neimplicare şi, nu în ultimul
rînd, (6) tendinţa de a lua toate lucrurile personal (cf. Mătieş).
3.2. Elementele din continuumul realităţii înconjurătoare, receptate de om în
procesul de activitate şi de comunicare, se reflectă în conştiinţa umană, fixîndu-se,
implicit, şi legăturile cauzale şi spaţiale dintre realii, precum şi emoţiile
condiţionate de aceste realii. Studiul conştiinţei lingvale fiind imposibil în procesul
ei de realizare, unica soluţie a cercetării este starea ei de rezultat, materializat prin
limbă. Nu în zadar, reprezentanţii lingvisticii cognitive afirmă, pe bună dreptate, că
sistemul nostru conceptual, reflectat în viziunea lingvală asupra lumii, este strîns
legat de experienţa fizică şi culturală a omului. Realiile din lumea înconjurătoare
sînt reprezentate în conştiinţa omului sub forma unei imagini interne. Orice limbă
naturală reflectă un anumit tip de concepere şi de organizare a lumii. Sensurile pe
care le exprimă se grupează într-un anumit sistem de viziuni, care reprezintă
filosofia colectivă, aceasta fiind obligatorie pentru fiecare purtător de limbă. În aşa
fel, rolul limbii constă nu numai în transmiterea informaţiei, dar, mai întîi de toate,
în organizarea interioară a acesteia. Se conturează, în aşa fel, un anume „spaţiu” al
sensurilor (cf. Leontiev) sau, altfel zis, lumea „vorbirilor” limbii date se prezintă ca
o totalitate a cunoştinţelor omului despre lume, în care se sedimentează numaidecît
experienţa naţional-culturală a unei comunităţi lingvale concrete. După cum
menţiona W.won Humbolt, „limbile sînt, pentru naţiuni, organe ale gîndirii lor
originale şi ale unei percepţii specifice a lumii” (Гумбольдт 2000: 59).
Cultura românească se traduce prin existenţa unei spiritualităţi extraordinare,
materializată, miraculos, prin cuvintele limbii. În acest context, menţionăm şi
existenţa aşa-numitor etnostereotipuri, care, la nivel glotic, se realizează prin
posibilităţi de asociere a anumitor unităţi lexicale ce denumesc calităţi cu cea de
român/românesc. Remarcăm cîteva elemente reprezentative pentru spiritualitatea
românească, ce nu au analogie în culturile altor etnii: dorul, doina şi colinda.
Aceste unităţi lexicale sînt „esenţializate” şi, deşi au o spaţialitate sonoră redusă,
concentrează în ele experienţa de veacuri a românilor.
Dorul este un sentiment, ce conţine urma inefabilului, a lucrului situat dincolo
de limite, de intensă duioşie, tandreţe, în care inima se topeşte de dragul fiinţei
iubite. Dorul e mărturia comuniunii adînci, duioase şi lucide, în care trăieşte
poporul român. Dorul redă o stare de suflet care nu poate fi exprimată în alte limbi.
Considerînd că dor cuprinde esenţa fără de seaman a unei grandori sfinte,
Constantin Noica, în meditaţiile sale în forme eseistice despre această unitate
lexicală românească sublinia: „Şi trebuie să ceri iertare zeilor bunului-gust, ca să

258
mai poţi spune un cuvînt în această materie, sau gîndirii exacte, pentru tot ce e vag,
insesizabil şi de neiertat sentimental, în conţinutul cuvîntului dor. Dorul reprezintă
un summum a ceea ce nu se poate exprima, a inefabilului, a lucrurilor de dincolo de
lume, o adevarată Fata Morgana a vremurilor noi. Iluzia cuvîntului creează
adevărate punţi de legătură între transcendent şi concret. În fond, cuvîntul dor
reprezintă arhetipul Logosului, în care s-a contopit [...] durerea, de unde şi vine
cuvîntul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum” (cf. Noica).
Românii, cînd sînt singuri, cîntă de dor şi jale. E o calitate ce îi deosebeşte,
bunăoară, de germani, care nu cîntă niciodată cînd sînt singuri şi pentru care
cîntarea e ceva bine organizat, cu efect armonic estetic, şi comportă un caracter de
distracţie. Reprezentanţii etniilor mediteraneene, deşi cîntă atunci cînd sînt singuri,
nu transmit prin cîntecele lor acea nostalgie dureroasă a dorului. Cîntecele lor au
mai degrabă un caracter declamator. Rusul, indiferent de cîntă în cor sau nu,
urmăreşte efectul armoniei şi al puterii, ce depăşeşte persoana, întrucît solo-ul lui
este depersonalizat prin încadrarea precisă în ordinea armoniei.
3.2.1. Desigur că, dacă într-o limbă nu există termen pentru a denumi o calitate
sau sentiment, aceasta nu înseamnă că purtătorii acestei limbi nu posedă calitatea
respectivă sau nu ar putea să trăiască astfel de sentimente, ci doar că nu le dau prea
multă importanţă. Dimpotrivă, dacă într-o anume limbă o calitate este verbalizată
printr-o serie de unităţi lexicale, ce redau cele mai fine aspecte ale ei, nu putem să
nu recunoaştem că, pentru cultura dată, aceasta este extrem de importantă şi
valoroasă.
3.3. Caracterul etnic este indisolubil legat de tradiţiile naţionale şi culturale.
Prin urmare, folclorul – o formă complexă a conştiinţei sociale – ce reprezintă
expresia artistică a conştiinţei colective a românilor, constituind un valoros tezaur
de obiceiuri, credinţe, legende şi sentimente, păstrate din negura timpurilor pînă azi,
constituie o sursă importantă de cercetare a caracterului naţional românesc.
Legendele, povestirile, proverbele şi zicătorile reprezintă o sursă inestimabilă
pentru înţelegerea şi interpretarea istoriei neamului, valorile morale şi sociale,
idealurile acestuia. Însăşi apariţia lor în limbă nu poate avea un caracter accidental.
De regulă, ele reflectă cele mai relevante calităţi ale caracterului naţional. Tezaurul
paremiologic al limbii române constituie un veritabil îndreptar al existenţei
românului în lume, o inepuizabilă comoară a gîndirii, observaţiei şi experienţei sale,
reflectînd specificul lui faţă de alte popoare. Putem releva numeroase etnocîmpuri,
care nu există în mod izolat, ci se află într-un raport de interdependenţă, oferindu-ne
caracterizări complexe de ordin moral, social, psihologic, estetic, antropologic,
mitologic, economic, cultural, filosofic şi logic etc. ale românului.
În studiul stereotipurilor etnoculturale în spaţiul culturii româneşti un loc aparte
le revine formelor discursului repetat. Imaginile naţionale, reţinute în formele
discursului repetat sînt rareori mono-stereotipii, adică reduse la un singur element.

259
De obicei, ele proiectează o viziune complexă asupra celuilalt. Or, o cultură conţine
în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice.
În acest sens, analiza colecţiilor naţionale de proverbe poate furniza
cercetătorului un material preţios pentru descrierea caracterului naţional. Analizînd
proverbele româneşti, veritabile concepte populare despre lume şi viaţă, am scos în
evidenţă cîteva calităţi specifice românilor1, relevate în acestea: hărnicia, prostia,
fatalismul, lenea, mîndria, limbuţia, bunătatea, misoginismul2 etc.

1
Desigur, nu excludem faptul că adesea proverbele abordează concepte universal
valabile: bine/ rău, viciu/virtute, altruism/egoism, dărnicie/avariţie etc. Un exemplu
interesant este acela al proverbului românesc Bine faci, bine găseşti, regăsit şi în folclorul
altor culturi. Cf. Quod nunc quisque bene facit, hoc debet reperire; Qui fera bien, bien
trouvera (franceză), Chi fa del bene, ha bene. (italiană); Hacer bien nunca se pierde.
(spaniolă), If u do good, good will be done to you (engleză); Wer Gutes tut, wird Gutes
finden (germană) ş.a.
2
*Hărnicia: Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge; Omul harnic, muncitor, de
pîine nu duce dor; Meseria-i brăţară de aur; Prin muncă şi stăruinţă, vei ajunge la dorinţă;
Cine nu se leneveşte aur şi în piatră găseşte; Munca înnobilează pe om; Munca este brăţară
de aur; Nu lăsa pe mîine ce poţi face azi; Hărnicia scoate datoriile, iar lenevia le adună;
Mersul pe jos face piciorul frumos; Roadele muncii sînt dulci; Dumnezeu hrăneşte păsările
care dau din aripi etc.
*Prostia: Te uiţi ca viţelul la poarta nouă; Înalt ca bradul, prost ca gardul; Dă-i,
Doamne, prostului mintea de apoi; Prostul întîi o croieşte, apoi o gîndeşte; Deşteptăciunea
are limite, prostia n-are margini; Dacă prostia ar durea, mulţi s-ar tăvăli în chinuri;
Judecata e oloagă, cînd lipseşte-n cap o doagă; Românul are şapte vieţi, dar moare de
prost; Viţel s-a născut şi bou a murit; Deşteptul făgăduieşte, iar prostul trage nădejde; Unde
nu-i cap, vai de picioare; Deşteptul învaţă din greşeala altuia, prostul nu învaţă nici din
greşeala lui; Zece deştepţi nu pot să dezlege ce a legat un prost; La prost nu trebuie să îi
furi valiza, că şi-o pierde singur; Din beţie te trezeşti, dar din prostie nu; Prostului nu-i fura
traista, că şi-o pierde singur; Norocul aleargă după prost şi prostul fuge de el; Nu te pune
cu prostul, că eşti mai prost ca el etc.
*Fatalismul: Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus; Omul fără noroc să nu-şi mai caute la
ţigancă în ghioc; Omul fără noroc e ca tămîia fără foc; Păcatul vechi aduce osîndă nouă;
Prost să fii, noroc să ai; De ce îţi este frică, de aia nu scapi; La omul sărac nici boii nu
trag; Cînd e omului să-i vie vreun rău, fără să-l ştie, ori zăboveşte pînă-l soseşte, ori dă
fuga să-l ajungă; Cînd e să te ia Dracu', te ia din uşa bisericii etc.
*Lenea: Soarele cînd se înalţă, leneşul de-abia se-ncalţă; Mai bine burtos de la bere
decît cocoşat de la muncă; La plăcinte înainte, la război înapoi; Lucrul de azi pe mîine tot
aşa rămîne; Lenea e cucoană mare care n-are de mîncare; Leneşul mai mult aleargă,
scumpul mai mult păgubeşte; Pînă soarele se-nalţă, leneşul se încalţă etc.
*Mîndria: Decît codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş; Capra moare de rîioasă,
şi tot cu coada pe sus; Decît un an cioară, mai bine o zi şoim; Mai bine să te pizmuiască
decît să le fie milă de tine, că pizma priveşte împotriva celui puternic, iar mila la cel ticălos
etc.

260
 Fiind un mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere, de pătrundere în tainele
universului spiritual şi de existenţă a fiinţei umane, o formă de tezaurizare a
înţelepciunii multimilenare a umanităţii înseşi, fiecare limbă conţine proverbe ce fac
referire la calităţi şi defecte ale oamenilor. E curios faptul cum proverbele
diferitelor popoare surprind ideea că niciun om nu este înzestrat doar cu calităţi, dar
are şi neajunsuri. Cf. Fiecare grăunte are şi făină, dar are şi tărîţe (română); Cel
mai bun vin are drojdia lui (franceză); Nicio grădină fără buruieni (engleză); Şi
cîinele de rasă are purici (rusă); Din aceeaşi floare şarpele extrage veninul şi
albina mierea (armeană); În apă sînt lotuşi, dar sînt şi crocodili (indiană); Unde e
miere, sînt şi muşte (turcă); Cea mai albă floare de liliac are umbra sa (ungară).
Românii, conform tezaurului paremiologic1, desigur, nu reprezintă o excepţie,
în acest sens.
3.4. Există o serie întreagă de bancuri ai căror protagonişti sînt reprezentanţii
diferitelor etnii, care, în situaţii identice, reacţionează diferit, în corespundere cu

*Limbuţia: Vorba lungă, sărăcia omului; Vorbă multă, ochiul vînăt; Apa, vîntul şi
gura lumii nu le poţi opri; Fapta e mai importantă decît vorba; Întîi ascultă şi pe urmă
vorbeşte; Limba omului e mică, dar multe vieţi a distrus; Binele nu face zgomot şi zgomotul
nu face bine; O vorbă rea răneşte mai mult decît o sabie ascuţită; Gura desfrînată mai tare
aleargă decît piatra din deal răsturnată; Gura lui, dacă ar fi petică, s-ar rupe; Gura tăcută
nu umblă bătută; Gura, de multe ori, capul jos l-aruncă; Gura lui trebuie pusă în alt loc;
Uşor de zis, greu de făcut; Gura mereu curăţată de dureri este cruţată; Gura nu cere chirie,
poate vorbi orice fie; Gură rea, inimă rea; Haideţi să vorbim degeaba, că tot n-avem nicio
treabă; Cel ce vorbeşte mult ascultă puţin etc.
*Bunătate/Dare de mînă: Dar din dar se face rai; Mai bine sărac de toate, decît
sărac de bunătate; Omul bun cu spor şi suflet este mai preţios decît cel bogat şi rău la
inimă; Cine dă, lui îşi dă; Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută; Omul cu suflet
mare e bogat, cel cu suflet mic este sărac; Bine faci, bine găseşti; Cu ce mînă dai, cu aceea
primeşti înapoi; Aruncă binele tău în dreapta şi în stînga şi la nevoie ai să-l găseşti; Binele
să-l faci la oricine; Cine pe altul omeneşte, pe sine se cinsteşte; Darul dat la vreme e dar
îndoit; Să nu faci binele cu gîndul la răsplată; Dacă ai dat, uită, iar dacă ai luat,
pomeneşte; Fapta bună laudă pe om etc.
*Misoginismul: Coadă lungă, minte scurtă; Femeia-i poale lungi şi minte scurtă;
Decît muiere de aur, mai bine bărbat de paie; Femeia e calul dracului; Femeia-i sac fără
fund; Femeii nici dracul nu-i vine de hac; Femeia nebătută e ca moara neferecată; E mai
bine să fii deştept şi să nu fii apreciat decît să fii prost şi încrezut; Baba călătoare n-are
sărbătoare; Cît e baba de bătrănă, tot doreşte voie bună; Fumul şi femeia rea te scoate din
casă afară; Femeia vrednică e coroana casei; Vecine, s-a dus bărbatu' meu la moară, nu
ştiu să mă mărit, ori să-l aştept etc.
1
Trăsăturile evidenţiate ale nemţilor în fondul paremiologic ar fi dragostea acestora
pentru ordine, disciplină, diligenţă – trăsături stereotip indispensabile acestei etnii. Cf.
Ordnung hat Gott Lieb (Dumnezeu preferă ordinea); Ordnung ist das halbe Leben (Ordinea
e o jumătate din viaţă); Wer Ordnung Liebt in seinem Leben (Cine preferă ordinea
întotdeauna va atinge ţelul); primordial pentru englezi este caracterul moderat şi închis al
acestora. Cf. Charity begins at home (Caritatea o începi cu propria casă. A se confrunta cu
proverbul analog din limba rusă: Отдать последнюю рубашку.), Good fences make gode
neigbours (Vecinii buni au un gard bun).

261
caracterul etnic. Astfel, englezii sînt prezentaţi în bancuri ca fiind punctuali,
laconici, germanii sînt pragmatici, disciplinaţi şi obsedaţi de ordine, francezii sînt
petrecăreţi şi afemeiaţi, iar americanii – bogaţi, generoşi ş.a.m.d.
În România circulă bancuri care reflectă rivalităţile dintre reprezentanţii
diverselor regiuni ale ţării. Cf. „Întrebare: «De ce au vacile oltenilor gîtul mai
lung?» Răspuns: «Ca să mai pască şi în curtea vecinului»”.
„Moldoveanul soseşte cu întîrziere la împărţirea darurilor, iar Dumnezeu îi
spune:
– Îmi pare rău, nu mi-au rămas decît frumuseţea şi prostia. Alege-ţi!
Moldoveanul răspunde: «Doamne, frumuseţea-i trecătoare»”.
Desigur, bancurile nu pot fi considerate surse obiective şi exhaustive în
cercetarea calităţilor etniilor, întrucît se axează, în fond, asupra acelor calităţi care
pot fi ironizate.
3.5. Cercetarea caracterului naţional e pusă uneori pe seama studiului
produselor culturii poporului (literatura, pictura, cinematografia etc.). În această
ordine de idei, pentru elucidarea temei noastre, ar prezintă interes cîteva lucrări,
printre care şi Descrierea Moldovei (Dimitrie Cantemir), aflat la hotarul între
literatura ştiinţifică şi cea beletristică, fiind considerat cea dintîi scriere ştiinţifică a
unui roman ce descrie moravurile moldovenilor. Remarcăm, în acest context,
atitudinea exagerat caustică faţă de cei descrişi: „Toate viţiile care se întîlnesc la
ceilalţi oameni stăpînesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în mai mare măsură,
cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă, sînt rare şi, cum sînt
lipsiţi atît de o bună învăţătură, cît şi de exerciţiul virtuţilor, cu greu vei găsi un om
care să strălucească prin virtuţi faţă de ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită
înzestrare din naştere. Îngîmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean
are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece, nu se va da în
lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie” (Cantemir 1992: 124).
Romanul mitic-baladesc Baltagul se deschide cu o parabolă despre obîrşia
popoarelor, un eveniment petrecut illo tempore, atunci cînd Dumnezeu „a pus
rînduială şi semn fiecărui neam”. Printre cei invitaţi la „scaunul împărăţiei”, pe
lîngă ţigan, ungur, jidov, turc ş.a. se aflau şi muntenii, care nu-şi doreau decît
„stăpîniri largi, cîmpuri cu holde şi ape line”. Dat fiind faptul că ajunseseră ultimii
la împărţirea darurilor divine, ei nu au mai apucat nimic din acestea, iar, drept
recompensă, Dumnezeu le-a zis că le poate da doar „o inimă uşoară, ca să vă
bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune, să vie la voi cel cu cetera, şi cel cu
băutura, şi s-aveţi muieri frumoase şi iubite” (Sadoveanu 2006: 5). M. Sadoveanu
reuşeşte să surprindă realist, obiectiv, fără lirism trăsăturile definitorii pentru
români: „Locuitorii aceştia de sub brad sînt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi
nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără
griji în bucurii [...], plăcîndu-le dragostea şi beţia, şi datinile lor de la începutul

262
lumii, [...] mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai
adesea se desmiardă şi luceşte – de cîntec, de prietenie” (ibidem: 57).
De asemenea, considerăm demnă de a fi luată în seamă şi piesa lui M. Vişniec
Despre sexul femeii – cîmp de luptă în războiul din Bosnia, unde autorul se
pronunţă în felul următor pe marginea problemei în discuţie: „Îmi plac românii. ...
Sînt singurul popor latin din regiune ... sînt puţin cam prea fatalişti, totuşi se dau
după cum bate vîntul, mereu de partea învingătorilor, şi chiar limba lor e împănată
de cuvinte slave” (Vişniec 2004: 202).
3.6. Autorii Jurnalelor de călătorie sînt tentaţi, de regulă, să caracterizeze din
perspectivă negativă etniile vizitate, întrucît aceasta, adesea, le permite, prin
contrast, să scoată în evidenţă calităţile pozitive ale propriei etnii. Nu reprezintă o
excepţie, în această ordine de idei, nici lucrarea scrisă de autorul american Tony
Hawks Tenis cu moldovenii. În percepţia americanului, moldovenii au o atitudine
pozitivă în faţa vieţii şi a greutăţilor ei, care sînt mai mari în Moldova. Aceştia sînt
văzuţi ca fiind motivaţi, stoici, dinamici, descurcăreţi, energici, pasionaţi, bătăioşi şi
muncitori. În ciuda greutăţilor la care au fost condamnaţi, moldovenii nu-şi pierd
speranţa, au vise şi găsesc mijloace pentru a le realiza. Moldovenilor le place mult
să sărbătorească, apreciind „plăcerile mîncării, ale vinului, ale momentelor
petrecute împreună”.
3.7. Experimentul asociativ este considerat drept una din cele mai obiective
metode de cercetare, ce poate oferi cea mai exhaustivă informaţie despre obiectul
analizei. Semantica asociativă reprezintă o nouă ramură a lingvisticii, care
abordează nu doar problemele ce ţin de semantica propriu-zisă, dar, implicit, şi cele
legate de fiziologie, psihologie, filosofie, culturologie etc. Or limba, mentalitatea,
cultura alcătuiesc trinomul conceptual de bază. Analizate din perspectiva raportului
de inducţie reciprocă, acestea influenţează atît comportamentul uman, cît şi modul
lui de a emite acte de limbaj. Altfel spus, asociaţiile de unităţi lexicale reprezintă un
mod al omului de a se raporta la lume. Principalele distincţii dintre conceptul
lingvistic şi cel psihologic cu privire la organizarea unităţilor lexicale în cadrul
cîmpului se reduc la interpretarea caracterului asociaţiei şi identificarea relaţiior de
bază. Fiecare cuvînt formează o reţea de asociaţii ce reflectă contactul acestuia cu
alţi termeni din cadrul limbajului. Teoria asociativă se ocupă de relevarea relaţiilor
pe care cuvintele din reţeaua mentală le stabilesc cu alte cuvinte, imagini şi gînduri,
interpretînd sistemul asocierilor cuvintelor ca pe o pînză de păianjen.
După cum se ştie, limba poate fi caracterizată din diferite puncte de vedere
(social, fiziologic, semiotic, culturologic, filosofic, logic etc.), dar, în principiu, ea
include patru componente distincte: fizică, întrucît limba se manifestă sub formă
sonoră şi/sau grafică; biologică, întrucît limba e legată de anumite organe care
participă în activitatea de vorbire; psihică, întrucît limba – sub forma ei de sistem –
se păstrează în psihicul uman şi, graţie acestui fapt, ea asigură activitatea de vorbire
a emiţătorului şi a ascultătorului; culturală, întrucît limba, după convingerea lui

263
E. Coşeriu, este „pe de o parte, baza culturii, a întregii culturi şi, pe de altă parte,
[...] o formă a culturii” (Coşeriu 2002: 102).
Cultura se prezintă drept mijlocul prin care o etnie se adaptează la lumea reală.
Ea mediază raportul dintre om şi lume, constituindu-se similar un sistem de
coordonate, în care purtătorii culturii există şi acţionează. Fiecare reprezentant al
unei culturi poartă în conştiinţa sa fragmente ale tabloului comun, avînd, în acelaşi
timp, sentimentul clar al existenţei tabloului integral din care cunoaşte doar părţi. În
procesul de evoluţie a etniei, unele aspecte ale tabloului lumii se pot modifica, dar,
în schimb, rămîn intacte elementele structurale fundamentale ale inconştientului
etnic colectiv, prin a cărui prismă omul receptează lumea (cf. Цивьян 2009).
Una din cele mai simple tehnici de relevare a mecanismului de asociere este
Testul de asociere liberă1, care constă în prezentarea (în scris sau oral) a unei liste
de cuvinte-stimul unor subiecţi care sînt rugaţi să răspundă cu primele cuvinte care
le vin în minte – cuvinte-reacţii. În acest fel, testul de asociere liberă redă cea mai
amplă informaţie despre felul în care sînt structurate noţiunile în conştiinţa umană.
Raportul stimul-reacţie este valorificat la studierea tabloului lingvistic al lumii sau
al mentalului. Or omul asociază lucruri, şi nu cuvinte, asocierile sînt şi rezultatul
unei competenţe elocuţionale, ce presupune cunoaşterea lucrurilor în general
(inclusiv a opiniilor referitoare la „lucruri”, adică sînt rezultatul trăirii de către om,
indiferent de apartenenţa sa lingvală, a experienţelor proprii cu obiectul-stimul ce
are statut de universalie culturală lingvală).
Am aplicat Testul de asociere liberă la circa 120 de studenţii de la Facultăţile
de Filologie şi Limbi şi literaturi străine (Universitatea de Stat „Alecu Russo” din
Bălţi). O parte din ei erau vorbitori de limbă română, iar o parte – de limbă rusă. În
studiul de faţă, ne propunem să interpretăm rezultatele testului cu aplicare la
termenul-stimul calitate umană. Respondenţii au fost rugaţi să-şi amintească şi să
scrie cuvintele-reacţii la stimulul calităţi umane. Am putea să mergem aici pe două
căi: 1) să le propunem drept stimul calităţi ale caracterului naţional român/rus sau
2) să denumească orice calităţi umane (presupunînd indirect că, de cele mai multe
ori, respondenţii vor fi tentaţi să descrie acele calităţi care sînt specifice etnosului
din care fac parte).

1
Testul de Asociere a Cuvintelor, care a fost inventat de Francis Galton, este o tehnică
de testare a asociaţiilor pe care le fac oamenii şi a fost utilizată pe larg în psihologie de
specialişti, precum C. Jung, G. H. Kent şi A. J. Rosandoff. Studiul făcut de Kent şi
Rosandoff a fost primul realizat la o scară atît de largă şi a fost efectuat în limba engleză cu
1000 de subiecţi (bărbaţi şi femei). Cercetătorii au folosit 100 de cuvinte de probă pe care le
citeau participanţilor, aceştia trebuiau să răspundă cu primul cuvînt care le venea în minte.
Răspunsurile dintr-un test de asociere liberă relevă informaţie utilă în ceea ce priveşte
structurarea vocabularului unui subiect vorbitor din punct de vedere psihologic şi oferă o
cale de investigare a relaţiilor sintactice şi semantice dintre cuvinte.

264
 Ipoteza experimentului a fost că, la descrierea eventualelor calităţi ale unui om,
respondentul va fi influenţat de stereotipurile oamenilor din imediata lui apropiere,
adică românii, şi îi vor descrie pe români, iar ruşii vor fi tentaţi să-i descrie pe
conaţionalii lor.
Considerăm că lista de cuvinte obţinută reprezintă axa lexicală cercetată, iar
pentru fiecare răspuns dat am determinat „indicele de valoare psihologică”, ce s-a
bazat pe doi indicatori: frecvenţa apariţiei acestei calităţi în anchete (cantitatea de
persoane care au utilizat aceste cuvinte-reacţii în anchetă) şi locul ei în listele
individuale ale fiecărui respondent. Cele mai reprezentative calităţi apar la începutul
şirului de reacţii. Apariţia printre ultimele diminuează indicele de valoare al calităţii
denumite de reacţie.
Bineînţeles, se caracterizează printr-un indice de valoare psihologică înalt
calităţile pe care respondenţii le consideră cu adevărat importante. Printre acestea,
menţionăm acele ce au un indice mai mare de 10. Ele reprezintă nucleul grupului
studiat şi s-au dovedit a fi circa 30 la număr. Astfel, pentru români, s-au relevat
cuvintele ce caracterizează capacităţile intelectuale: deştept (40), cu sinonimele
inteligent (20), capabil (10); dar şi buna-creştere: amabil (31), comunicabil (39) şi
sinonimul sociabil (26); sincer (32), bun (28), optimist (26), curajos (26), prietenos
(24), înţelegător (21), optimist (26), credincios (12), cu sinonimul devotat (11);
cuminte (12), înţelept (12), atent (10). O calitate ce nu a fost ignorată de studenţii
respondenţi şi nu a scăpat cu vederea multora din cei care i-au caracterizat pe
români este ospitalitatea (11).
Desigur că ne putem întreba dacă ospitalitatea reprezintă cumva efectul
subjugării ţării noastre sub imperii ce s-au perindat pe acest teritoriu? Iar umilinţa
(8) ar reprezenta o consecinţă directă a acestui fapt, fiind unicul remediu de
supravieţuire în aceste condiţii (or Capul plecat, sabia nu-l taie, mărturiseşte
poporul prin proverbe), iar regimul de curtuazie, acceptat de populaţia acestor ţări, a
fost o şansă de a-şi salva viaţa. Pe de altă parte însă, mîndria este şi ea o trăsătură
definitorie a românilor, evidenţiată de studenţi (10). Posibil că umilinţa e doar o
stare falsă, înrucît, în forul său interior, românul nu se simte inferior nimănui.
Dovadă ar fi proverbul românesc Mai bine să trăieşti o zi vultur decît o viaţă şarpe.
De cele mai multe ori, trăsăturile caracterologice ale românilor coexistă cu
însuşiri opuse într-o unitate oximoronică: harnic (22) – leneş (11); grijuliu
(8) – indiferent (12); darnic (12) – zgîrcit (8), binevoitor (8) – agresiv (6),
tolerant (6) – intolerant (3).
În acest context, ţinem să menţionăm teoria lui Anthony Robbins, care a
provocat apariţia şi răspîndirea unui nou concept – Vocabular transformaţional.
Autorul noii teorii face o observaţie stupefiantă cu privire la vocabularul limbii
engleze. În urma calculelor, Robbins ajunge la concluzia că vocabularul englezei,
una din cele mai bogate limbi ale lumii (cu circa 500.000 de cuvinte) are o lacună:
cuvintele care descriu emoţii, sentimente şi calităţi de natură negative sînt de două

265
ori mai multe la număr decît cele care descriu emoţii, sentimente şi calităţi de natură
pozitive. Conform psihoterapeutului, acest dezechilibru încurajează şi explică, cel
puţin, predispoziţia englezilor şi americanilor către emoţii negative. Membrii unei
echipe de comunicare în afaceri de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
şi-au propus, de asemenea, să întreprindă o cercetare asupra frecvenţei de apariţie în
limba română a cuvintelor ce descriu emoţii şi calităţi negative. Deşi studiul încă nu
este finalizat, s-a dovedit că limba română este şi mai plîngăcioasă, mai „jeluitoare”
şi mai „plină de amar” decît limba engleză, proporţia de cuvinte care descriu emoţii,
sentimente, calităţi negative faţă de cele pozitive fiind şi mai mare: 3:1
(cf. Prutianu 2004: 54-56).
Rezultatele studiului nostru ar veni să infirme concluziile colegilor ieşeni,
întrucît, chiar din cele prezentate anterior cu referinţă la însuşirile opuse, se poate
lesne vedea că proporţia este în favoarea calităţilor vizavi de neajunsuri (unica
excepţie ar constitui-o cuplul grijuliu (8) – indiferent (12). În general, referitor la
toate cuvintele-reacţii, apărute în anchetele prelucrate, proporţia este de 1: 5,5 în
favoarea calităţilor (330 de cuvinte care indică calităţi şi 60 care indică neajunsuri).
În ceea ce priveşte calităţile cu un indice psihologic înalt, menţionate de
vorbitorii de limba rusă, relevăm bunătatea (28), sinceritatea (25), compasiunea
(24), devotamentul (23), prietenia (20), înţelegerea (18), bunăvoinţa (14),
deschiderea (13), tandreţea (12), toleranţa (12), nobleţea (12)1. Dintre neajunsurile
din cadrul nucleului grupului dat, relevăm: ambiţia (14), umilinţa (12), avariţia
(10). Din cîte se poate lesne observa, proporţia este şi aici în favoarea calităţilor, nu
a neajunsurilor: 7:1 (301: 42 de cuvinte).
Analiza confruntativă a cuvintelor-reacţii cu indice de valoare ridicat în cele
două grupe de respondenţi ne permite să concluzionăm că vorbitorii de limbă rusă
apreciază mai înalt calităţile umane decît cele intelectuale. La fel, menţionăm cîteva
calităţi ignorate de respondenţii români, dar care fac parte din nucleul grupului
lexical analizat pentru auditoriul rus: voinţă (15), curaj (12), responsabilitate (10),
caracterul de autojertfire (10). Rezultă că românii, pe acest fond, sînt mai lipsiţi de
caracter decît alte etnii. Pentru aceasta însă există şi o explicaţie plauzibilă: or
românii au avut de suferit mai mult decît alte popoare, fiind în permanenţă
„schilodiţi” sufleteşte de varii evenimente şi aruncaţi în vîltoarea istoriei. Desigur,
interpretarea sigură a acestor calităţi ar necesita atragerea specialiştilor din diverse
domenii.

1
O bună parte dintre aceste calităţi ce reprezintă nucleul grupului studiat o regăsim în
afirmaţia lui Soljeniţîn, marele romancier rus, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în
1970, care scria despre ruşi astfel: «Практически всех, кто соприкасался с русскими,
восхищают их духовные и душевные качества. Доверчивое смирение перед судьбой,
сострадательность: готовность помогать другим, делясь своим насущным, готовность
к самоосуждению, раскаянию, даже преувеличение своих слабостей и ошибок,
равнодушие к богатству, довольство умеренным достатком».

266
 4. În concluzie, menţionăm că niciuna din sursele invocate nu ne-ar permite
descrierea exhaustivă şi obiectivă a caracterului naţional, ci doar rezultatele
prezentate de fiecare la un loc. Rezultatele experimentului asociativ, bineînţeles,
confirmă ipoteza că structura memoriei poate avea diferite tipuri de organizare
internă, ceea ce determină tipul şi structura cîmpului lexical. Abordînd problema
cîmpurilor asociative, transpare reflectarea în conştiinţa vorbitorului a unui sistem
complex de relaţii, care constituie nucleul unei reţele semantice şi caracterizează un
aspect important al psihologiei vorbitorului.
Ilustrative sau nu pentru „sufletul” românesc şi rus, aceste „imagini etnice” –
fie calităţi, fie defecte ale „caracterului naţional”, relevate în urma experimentului
asociativ aplicat, nu pot fi considerate ca fiind exhaustive, definitive şi bătute în
cuie. La fel, nu este un motiv de neîncredere nici faptul că rezultatele
experimentului nu confirmă, bunăoară, concluziile la care s-a ajuns în urma
cercetării altor surse. Mai mult, ar fi straniu dacă lucrurile s-ar prezenta altfel,
întrucît, pe parcursul timpului, odată cu schimbarea valorilor, se schimbă, în
consecinţă, şi imaginile popoarelor.
Fără îndoială că opiniile exprimate în cadrul acestor anchete ne surprind prin
diversitatea şi ambiguitatea reacţiilor, uneori chiar şi contradicţia lor flagrantă. În ce
măsură aceste opinii ne reprezintă şi cît de fidel ele reflectă identitatea poporului
descris e greu de spus. Mai degrabă, am menţiona o anume tendenţiozitate. Nu
trebuie să ignorăm nici faptul că fiecare reacţie implică o anume sensibilitate, o
percepţie şi experienţă personală şi, în definitiv, foarte subiectivă. Credem că
experimentul aplicat ne-a permis să surprindem „frugal” anumite calităţi dintr-un
caracter naţional, destul de fluid şi policrom şi, dacă ne vom pune la contribuţie
discernămîntul, putem crea, din aceste fărîme de mărturii, imaginea în care, poate,
să ne regăsim şi pe noi înşine.

Bibliografie
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Hyperion, 1992.
Coşeriu, Eugen, Limbaj şi politică, în Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva
globalizării, Iaşi, Editura Trinitas, 2002.
Coşeriu, Eugen, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi
lingvistică generală, Iaşi, Editura Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Mătieş, Mihai, Calităţi şi defecte ale românilor de pretutindeni?; http://calendar
evenimente.ro/detalii_ed.php?id_ed=205
Noica, Constantin, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1987.
Sadoveanu, Mihail, Baltagul, Bucureşti, Editura Gramar, 2006.
Stati, Sorin, 20 de scrisori despre limbaj, Bucureşti, Editura Ştiinţa, 1973.
Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Vişniec, Matei, Despre sexul femeii – cîmp de luptă în războiul din Bosnia, în Matei
Vişniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Bucureşti-Chişinău,
Editura Litera, 2004.

267
Stanescu, Gabriel, Caracterul naţional: o chestiune doar de imagine?; http://ro.altermedia.
info/opinii/caracterul-national-o-chestiune-doar-de-imagine_1433.html
Алефиренко, Н. Ф., Современные проблемы науки о языке. Учебное пособие, Москва,
Издательство Флинта – Наука, 2009.
Гумбольдт, В. фон, Избранные труды по языкознанию, 2-е изд., Москва, Издательская
группа «Прогресс», 2000.
Леонтьев, А. Н., Образ мира, Москва, Издательство Педагогика, 1983.
Цивьян, T. В., Модель мира и ее лингвистические основы, Москва, Издательство
Книжный дом «Либроком», 2009.

The Ethnic Picture of the Romanians or Ethnic Stereotypes

(based on the associative experiment)?
Summary: Any natural language reflects a certain type of understanding and of organizing
the world. The meanings expressed are grouped in a certain vision system,
representing collective philosophy, which is mandatory for every language speaker.
Thus, the role of the language is not only to send information, but above all, to
organize it internally. Romanian culture is translated through the existence of an
extraordinary spirituality, reflected miraculously in the words of the language. In this
context, we point out the existence of the so-called ethnostereotypes, which at the
level of the language are achieved by possibilities of associating certain lexical units
that denote qualities with the lexical unit Romanian. In our study, we tried to reveal
these qualities, using various sources, including the associative experiment.
Key-words: Association, associative experiment, associative semantics, ethnostereotype,
lingual picture of the world, the psychological value index, stimulus words, words-
reactions.

268
 Emoticonul în limbajul mesageriei instantanee
Elena UNGUREANU
Institutul de Filologie al AŞM

imbajul este una dintre cele mai importante componente ale tehnologiilor
L informaţionale şi de comunicaţie (TIC). O colaborare mult mai fructuoasă
între lingvişti şi informaticieni e ceea ce aşteaptă lingvistica modernă.
Fără un efort deosebit, comunicarea mea s-ar fi putut găsi pe Wikipedia, în
engleză, la adresa: http://en.wikipedia.org/wiki/Emoticon sau, pentru versiunea în
română, incomparabil mai slabă sub toate aspectele, la adresa: http://ro.wikipedia.
org/wiki/Emotigram%C4%83.
Cum însă există numeroşi contestatari ai produselor de tip Wikipedia, nu ne
limităm la informaţia de acolo – care are suficiente carenţe, nefiind o informaţie pur
ştiinţifică, pe care însă studenţii o adoră, fiind cea mai accesibilă formă de
informare, ci vom încerca să o îmbunătăţim, pentru ca, într-un final, să o postăm, de
ce nu? – tot acolo, pe Wikipedia, eventual la rubricile: linkuri utile, note sau legături
externe, şi asta cu condiţia că materialele conferinţei vor exista şi în format online.
Comunicarea online (chat, pagina de discuţii, comentariile de pe blog, site,
forum, portal, twitter etc.) se realizează prin scriere (grafie) şi lectură deopotrivă.
Scrierea online mai e numită neografie sau netgrafie, sau cyberlimb@j (Dejond
2002), sau cyberscriere (Mladin 2002) etc., deşi pentru cei 2 termeni din urmă e
devreme, aflîndu-ne deocamdată în perioada copilăriei cyberculturii (Mihalache
2002). „Teritorializată foarte strict (SMS, internet) şi avînd o puternică tentă
generaţională, cyberscrierea este o modalitate comprimată de comunicare scrisă, o
formă recodată a limbii standard (spontan, prin practica utilizatorilor, cu încălcarea
programată a normelor sale gramaticale şi ortografice), regizată de presiunea unor
constrîngeri de natură tehnologică şi guvernată de o logică preponderent utilitară
(dorinţa de a comunica repede, simplu, ieftin şi fără prea mare efort fizic şi
intelectual)” (Mladin 2002). Vom reţine însă că această observaţie cu privire la
cyberscriere se referă, oarecum unilateral, doar la limbajul neîngrijit, în timp ce ar fi
trebuit să se refere la toate tipurile de scriere în spaţiul virtual. Scrierea în limbajul
messenger e doar un tip de scriere, care nu le substituie pe celelalte, ci le
completează. E adevărat că ea are prioritate faţă de celelalte stiluri (al limbajului
ştiinţific, publicistic, oficial-administrativ, poetic), reprezentînd o formă hibridă de
comunicare vie. „Virtuţile atribuite cu emfază de către unii cyberscrierii (supleţe în
comunicare, prospeţime şi originalitate de expresie), potenţial benefice pentru
dinamica globală a limbii, rămîn totuşi iluzorii şi marginale, pentru că scrierea
telematică se cantonează într-un nivel restrîns al comunicării, mult prea diferit de
codul general de comunicare lingvistică” (ibidem). Sîntem tentaţi să nu-i dăm
dreptate întru totul cercetătorului, deoarece şi acest spaţiu preferenţial pentru

269
generaţia messenger poate naşte (şi sîntem siguri că aşa şi va fi) la un moment dat
opere de artă conversaţională – demne de a fi înregistrate şi studiate de istoria
literaturii.
Aşadar, mesageria instantanee (sau mesageria instant(ă) – MI) (instant
messaging) este o conversaţie autentică ce se produce în timp real prin intermediul
reţelei Internet sau SMS (pentru SMS a se vedea (Uruşciuc 2008: 113-118). Ea se
deosebeşte de schimbul de scrisori în format electronic (e-mail) prin rapiditatea
expedierii mesajului, recurgerea la elemente paraverbale (pe care, mai nou, şi
e-mailul le utilizează), cunoaşterea prezenţei sau absenţei interlocutorului în reţea,
posibilitatea de a discuta simultan cu mai multe persoane conectate în chat etc.
(Todi 2007; Grosseck 2008). Cel mai cunoscut sistem sau serviciu de mesagerie
instantă în spaţiul nostru este Skype-ul.
Skype-ul este un software gratuit, ce permite utilizatorilor să efectueze
convorbiri cu video prin Internet, utilizînd anumite tehnici şi funcţionalităţi
adiţionale gratuite: telefonie video, mesagerie instantă de tip chat, transfer de
fişiere, conferinţe telefonice şi conferinţe video. În 2011, Skype-ul avea cca un
miliard de utilizatori (http://ro.wikipedia.org/wiki/Skype).
Se estimează că peste 80% dintre utilizatorii computerelor conectate la Internet
folosesc astăzi unul sau mai multe astfel de servicii. Messengerul a devenit un
instrument indispensabil pentru utilizatori, iar utilizatori sînt deja a treia parte din
toată populaţia globului. Internetul fiind o tehnologie care utilizează limbajul,
lingvistica este obligată să studieze limbajul Internetului, funcţiile, avantajele,
caracteristicile şi diferenţele acestui limbaj faţă de limbajul natural, nemediat de
tehnologii (Горошко 2010).
Specificitatea mediului online constă în natura sa colaborativă. Spre deosebire
de limbajul natural, utilizat în forma sa tradiţională de comunicare face-to-face,
limbajul conversaţiilor online se caracterizează printr-o sintaxă mixtă: una, a
oralităţii, şi alta, a limbii literare; participanţii la discuţie retuşează şi negociază în
permanenţă sensurile replicilor conversaţionale, încercînd să cîştige teren, să devină
persuasivi, să demonstreze cunoştinţe, abilitate, umor etc. (Dobre 2011). Scrisul
literar (al cărţilor tipărite, al mass-mediei) implică formulări definitive, care exclud
negocierea sensurilor între emiţător şi receptor (aceştia putînd fi separaţi, cum am
mai spus, prin mari distanţe spaţiale şi/sau temporale). Spre deosebire de acesta,
scrisul online (cu evidente trăsături de oralitate) „este domeniul retuşabilului şi al
sensurilor negociabile între parteneri coprezenţi” (Ionescu-Ruxăndoiu 1995: 8).
Această din urmă remarcă, făcută de cercetătoarea Liliana Ionescu-Ruxăndoiu,
vizavi de româna vorbită în medii dialectale, este valabilă şi pentru limbajul
conversaţional din reţelele de socializare. Şi emoticoanele participă la negocierea
continuă a sensurilor.
Chiar dacă se constată cu îngrijorare că aceste mijloace de comunicare
inovatoare ameninţă limba, ortografia, cultura şi chiar interacţiunea umană, alături

270
de masiva invazie a anglicismelor, totuşi acesta e mai degrabă un „trend, o modă”,
iar naşterea unor noi limbaje nu pun neapărat în pericol limbajele mai vechi, deja
consacrate” (Grosseck 2008). Negocierea atît de rapidă a sensului de către emiţător
şi receptor se datorează acestor noi posibilităţi de transmitere a mesajelor, precum şi
accesoriilor care fac posibilă decodificarea lui. Extinderea globală a comunicării şi
scurtarea fantastică a timpului de receptare datorită internetului constituie unele
dintre cele mai impresionante descoperiri ale modernităţii (Мечковская 2009).
Raportul scris (scriptic) – oral în limbajul mesageriei instant generează o gamă
foarte largă de aspecte de cercetat, cum ar fi: formarea cuvintelor, evoluţia
sensurilor, împrumutul lexical, calcul sintactic, interferenţa registrelor, importul
terminologic din engleză, probleme de integrare lingvistică şi de standardizare,
extinderi metaforice ale terminologiei, coexistenţa stilurilor, adaptarea
terminologiei, limbajul comentariilor, problema denominării, înflorirea limbajului
argotic etc. (Zafiu 2002).
În ceea ce priveşte limbajul blogurilor şi al chaturilor, conversaţiile online nu
au formatul unei conversaţii reale, cotidiene, ci reprezintă o altă dimensiune. În
limbajul conversaţiei online dispar mimica, gesturile, tonalitatea, modulaţiile vocii,
extrem de importante în reproducerea expresivităţii limbajului natural, acestea însă
sînt înlocuite frecvent de pictograme, gen , imagini sugestive de dimensiuni
minuscule, de mărimea literelor de tipar (icon-urilor), care se substituie
paralimbajului – fenomen denumit creolizare – în scopul facilitării (limitării
spaţiului rezervat) şi rapidităţii comunicării online.
Deşi se distinge prin numeroase avantaje (comunicare fără limite de spaţiu şi
timp şi cu un număr nelimitat de persoane, studiere prin lectură continuă,
perfecţionare a stilului propriei scrieri etc.), acesta este, totodată, însoţit şi de
numeroase dezavantaje (scriere defectuoasă a cuvintelor şi a enunţurilor, limbaj
extrem de abreviat, ambiguitate, greşeli de stil perpetuate prin imitare şi/sau
ignoranţă etc.). Opiniile cercetătorilor nu sînt prea optimiste în ceea ce priveşte
corectitudinea limbajului în epoca Internetului: „Noua generaţie, care comunică mai
mult prin mesageriea instantanee (MI) decît la şcoală cu profesorii, acasă cu
părinţii sau cu prietenii, specialistă în acest cod/jargon acaparator, nu pare să mai
aibă nevoie de DOOM-2 sau de gramatici”. Mai jos trecem în revistă cîteva
carcateristici ale limbajului „messenger” (apud Necula 2008):
a) scrierea fără semnele diacritice pentru literele: ă, î, î, ş, ţ;
b) înlocuirea valorii diacriticelor cu combinaţii de litere (de exemplu,
grupurile sh/j sau tz pentru a înlocui diacriticele ş şi ţ: asha, ejti, tzara;
c) renunţarea la notarea vocalelor, unele cuvinte fiind indicate doar prin
consoane: nmc – nimic, nmdkt – numaidecît, cnd/knd – cînd;
d) în scopul evidenţierii, se practică scrierea cu majuscule a unor cuvinte
(SUPER!), aglomeraţia semnelor de punctuaţie (bestial!!!!!) sau repetarea unor
litere (mooolt);
271
 e) scrierea cu iniţială minusculă a propoziţiilor, a numelor proprii;
f) utilizarea cuvintelor din registrul familiar-argotic (beton, marfă, fain etc.);
g) uzul vocativelor şi al interjecţiilor (omule!, fato, bă etc.);
h) folosirea diminutivelor (poopik – pupic, pooiutz – puiuţ etc.);
i) omiterea articolului hotărît enclitic -l – marcă a oralităţii – (băiatu’,
prietenu’);
j) renunţarea la semnele de punctuaţie şi ortografie (cratima, punctul, punctul
şi virgula, linia de dialog etc.) (teai, lam, intro etc.);
k) folosirea cifrelor 1, 3 în locul literelor i, e: pr1ntz3sa, publ1citat3,
d1ctz1onar etc., din cauza confundării cu tastele învecinate;
l) utilizarea unor pseudonime, nick-uri, id-uri, în multe dintre care predomină
semnul underline „_”;
m) preferinţa pentru abrevierea cuvintelor: d c – de ce, c f – ce faci, f b –
foarte bine, n b – noapte bună, poa’ – poate, scz – scuze, npc – nu ai pentru ce, k –
ca/că, vb – vorbim/vorba/vorbeşte, sc – şcoală etc;
n) folosirea ludică a limbajului (a jocului de litere şi cuvinte): a acronimelor
(combinaţii de litere cuprinzînd simboluri, silabe şi logograme precum #, &, @ sau
numere): 2day (today), 22ror (tuturor) şi a numeroase abrevieri ale unor cuvinte/
propoziţii sau împrumuturi din engleză (b4 – before, f2f – face to face);
o) pentru a exprima afectivitatea mesajului sînt folosite emoticoanele (a se
vedea mai jos) etc. Unii cercetători sînt de-a dreptul exasperaţi în legătură cu „noua
ortografie”, ceea ce nu e cazul, avînd în vedere că acest mod de a scrie e unul
asumat, deliberat, conştient. Subscriem însă la opinia autoarei privind pericolul care
constă nu doar în diminurea informaţiei, ci şi „faptul că acest tip de scriere trece din
scrierea MI în toate celelalte contexte în care internauţii se văd nevoiţi să scrie,
pierd sau nici nu apucă să dobîndească competenţe legate de normă” (Necula 2008).
Analizînd mai multe schimburi de „replică” din mesajele online, David Crystal
constată un fenomen semnificativ: în aceste situaţii se comunică foarte puţin sub
aspect informativ (mesajele sînt de obicei banale în conţinut, repetitive). Cu toate
acestea, anume în noul spaţiu virtual, „limbajul devine esenţial, ca mijloc de a fixa
identităţi şi de a permite competiţii: într-o conversaţie ludică între anonimi,
ierarhiile şi victoriile se stabilesc doar prin abilităţi lingvistice” (Crystal 2006).
Dacă celelalte modalităţi de scriere sînt cunoscute tradiţiei (doar că spaţiul
online le-a amplificat posibilităţile şi le-a făcut specifice stilului comunicării
„online-e”) cea care nu a fost cunoscută anterior este utilizarea emoticoanelor
(engl. „emotion” + „icon”), numite şi smiley-uri (după engl. smiley „zîmbet”),
ideograme, emotigrame, emograme, pictograme, topograme etc. Termenul nu e
atestat deocamdată de dicţionare, nici măcar de DEX online, funcţionînd pe net şi în
varianta masculină de plural – emoticoni. În franceză, în locul termenilor emoticon
şi smiley este recomandat frimousse, avînd definiţia: „Dans un message, association
facétieuse de quelques caractères typographiques qui évoquent un visage expressif”,

272
iar în Québec se preferă termenul binette (Reboul-Touré, sursă online). Acestea din
urmă reprezintă noile semne generate de comunicarea în spaţiul virtual, SEMNE
care intră în atenţia specialiştilor lingvişti. Adăugăm aici (ca să fie lista completă) şi
posibilitatea inserării hyperlinkurilor (a se vedea, de exemplu, (Vandendorpe 2001:
145-155) – pe orice tip de semn grafic (literă, lexem, adresă-abreviere, sintagmă,
enunţ sau chiar text integral, de exemplu, http://crifst.ro/noema/doc/2004_05.pdf).
Cel mai cunoscut şi mai frecvent utilizat emoticon este, fără îndoială, celebrul
smiley care vizualizează zîmbetul pe un cerc de culoare galbenă. Autorul său este
considerat Harvey Ball (1921-2001), care însă n-a dorit sa-şi breveteze invenţia
http://cabinetmagazine.org/issues/17/liese.php

Harvey Ball Primul emoticon

Ulterior, invenţia a fost „preluată” de Scot Fahlman, care la 19 septembrie 1982
a propus o imagine simplă pentru a exprima o emoţie firească – zîmbetul.

Scot Fahlman emoticon orizontal şi vertical

În scurt timp a ajuns un adevărat limbaj internaţional, care se dezvoltă în
continuare extrem de productiv. Există deja mai multe glosare specializate de
emoticoane (de exemplu, CCC 2002; a se vedea şi alte glosare în bibliografia
materialului). Semnificaţia smiley-ului s-a extins atît de mult, încît a ajuns să
exprime (denoteze) nu doar emoţii, ci şi obiecte, fenomene, animale şi chiar
concepte abstracte.
Naşterea emoticonului şi succesul acestuia se datorează faptului că limbajul
scris nu dispune de semne care să reprezinte explicit componenta paralingvistică.
Doar 7% dintre sensuri sînt transmise prin intermediul cuvintelor, în timp ce 38% –
prin elemente paralingvistice sau paratextuale (intonaţie, ritm, tonalitate etc.), iar
55% sînt transmise prin mimică, pantomimă, gesturi: 38 – 55%! Toate aceste
componente nu sînt suficient studiate nici din punct de vedere lingvistic.
Emoticonul generat de tehnologiile informaţionale n-a făcut decît să scoată la iveală
acest handicap al limbajului – insuficienţă semantică a cuvintelor, care e, totodată,
şi o capacitate extraordinară de a germina ambiguitatea lor, pentru a genera noi
sensuri. Studiile mai noi arată că paralingvisticul este chiar mai important decît
lingvisticul, de vreme ce oamenii se pot înţelege doar prin gesturi şi mimică.
Specialiştii constată că utilizarea smiley-urilor s-a dovedit a fi unul dintre cele mai
prolifice şi de perspectivă procedee utilizate în spaţiul tehnologico-electronic
(Шепунова 2006; Аврамова 2005). Emoticoanele reflectă capacitatea de creolizare
(condensare în imagini) a conceptelor. Textul creolizat este un text mixt, alcătuit

273
din două componente neomogene: verbală/linguală şi nonverbală şi paraverbală
(aparţinînd altor sisteme decît limbajul natural). Cu timpul, semnificaţia s-a extins,
desemnînd şi gesturile şi mimica (Болотов 2002).
După N. Amaghlobeli, tipologia emoticoanelor în comunicarea electronică s-ar
reduce la 3 categorii:
1) emoticoane tipografice, de genul semnelor de punctuaţie combinate cu alte
simboluri tipografice, care pot fi găsite pe tastatura computerului sau telefon mobil
tastatura ( –:-);
2) emoticoane grafice, de genul , adeseori animate (mobile, mişcătoare),
reprezintă imagini în format GIF. Unele software-uri convertesc automat
emoticoanele tipografice în cele grafice sau invers;
3) emoticoane lingvistice (verbale), de genul (‗Happy Smiley‗), reprezentînd
un colaj dintre semnele grafice (litere) şi emoticoanele tipografice. Acestea au
început să devină tot mai productive în ultima perioadă şi se utilizează în paralel cu
emoticoanele clasice (smiley-urile nonverbale). În acest caz, se poate observa
procesul invers de imitare a simbolului grafic prin mijloace lingvistice. Acest tip de
emoticoane poate fi găsit nu doar în comunicarea pe internet. Mai jos cîteva
exemple:
Skype:
Elena spune: navigarea se face la carma:)
Gicu spune::) bune teze
Sergiu spune: sa vb cu vocea lui elvis:)))) e bine?
Facebook:
Angela Gonta: vezi ca vei fi in locul meu in parlament 
Speranţa State: )))) aş vrea eu, Angela, să fiu în locul tău)) da mai am oleacă))
Angela Gonta: pana incepe sesiunea parlamentara  nu-i mult
Blog:
Paul: HA HA )) inca putin si poate se sterge si de la antena 3 ))
La ora actuală se consideră că emoticoanele n-ar avea nicio carcateristică
gramaticală, fiind o expresie pură a emoţiilor. Fiind însă grafeme sau pictograme cu
o semnificaţie concretă, plasate în interiorul enunţurilor, acestea dezvoltă în timp
anumite semnificaţii categoriale (gramaticale), care deja stîrnesc interesul
lingviştilor. Ele se întîlnesc peste tot în limbajul scris: independent, în interiorul
cuvintelor, constituie ele însele „cuvinte”, în enunţuri, în calitate de semne de
punctuaţie, de interjecţie, de ilustrare picturală a unui cuvînt, de marker al
intonaţiei, de poezii/texte iconice alcătuite exclusiv din emoticoane etc.
Între alte procedee stilistice, reduplicarea (de tipul:))))) şi reducţia (mai ales a
elementului care desemnează nasul) sînt două din procesele cele mai uzitate în
cazul emoticoanelor (Рожанский 2000).

274
 În emoticoane şi smiley-uri îşi fac loc tot mai multe simboluri, printre care
simbolul @ ocupă un loc aparte. Cel mai accesat dicţionar urban al limbii engleze
(http://www.urbandictionary.com/) rezervă coloane întregi emoticoanelor alcătuite
din simboluri în combinaţie cu semne de punctuaţie şi alte semne grafice (de pe
tastatură) – şi toate acestea cu minicontextele în care au fost utilizate, cu indicarea
sursei şi a nickname-ului voluntarului care a expediat informaţia în corpul
dicţionarului, cu data cînd aceasta a fost expediată şi, respectiv, înregistrată. Mai jos
am selectat doar o parte (anume cele care încep cu simbolul @) cu semnificaţii pe
care le utilizează internauţii: gură, ureche, creier, acoperămînt al capului, faţă,
strigăt, organ sexual, floare, melc etc.:
@^@ – frustrare
@~@ – excitare; confuzie
@>--)---- sau ---^--@ sau @>-`-,- sau @--,--'--- sau @}--|--- – trandafir
@_^ – ochi obosiţi de prea multă lectură pe ecranul computerului
@_@ – hipnotizat, ameţit
@-----}----- – trandafir, relaţie, dragoste
@-'- – floare
"@.. sau @~"- melc (sau `@_ în germană)
@:) – un om fericit cu turban
@/:^) – emoticon popular în timpul campaniei COCO
@(^_^)@ sau @(^.^)@; @(- . -)@ sau @(-.-)@ sau @(';')@ – maimuţă.
Ceea ce se poate reţine de aici este faptul că emoticoanele formate cu simbolul
@ denumesc obiecte, persoane sau concepte, fie este o formă de evitare a cuvintelor
indecente. În alte surse, @) este indicat ca fiind folosit pentru a identifica persoane
publice: @:-[-- – Osama bin Laden; @@@@:-) – Marge Simpson; @(*-*)@ –
Princess Leila (СНТ 2008).
Studiile comparativistice ale întrebuinţării emoticoanelor în diferte limbi scot
în evidenţă specificul cultural al comunităţilor care recurg la anumit tip de
emoticoane (ibidem: 3-38).
Emoticoanele se deosebesc prin faptul „de a fi utilizate nu instinctiv, ci în mod
absolut conştient şi intenţionat” (Todi 2007: 201). În acelaşi timp, fiind extrem de
accesibile, de sugestive şi de nepretenţioase, emoticoanele, în scurt timp, au reuşit
să parcurgă toată calea de la însemnificare pînă la desemantizare. Avînd şi funcţia
pe care o au semnele de punctuaţie, cu timpul, existenţa lor a generat o adevărată
inflaţie: repetarea şi plasarea în absolut orice loc al textului, combinarea în cele mai
variate modalităţi, cu alte semne, simboluri sau emoticoane, generarea unor
emoticoane mult mai complexe, sinonimizarea şi antonimizarea lor etc. vorbesc clar
despre o tendinţă de gramaticalizare, care continuă o veche practică a limbajului,
dar mult mai arbitrar exprimată şi mult mai rapid raspîndită datorită Internetului.
Smiley-urile au îmbogăţit enorm limbajul chatului: analiza pragmatică a unor
fragmente de dialog din chat reflectă particularităţi pe care limbajul off-line nu le

275
atestă (Amaghlobeli 2012). Din păcate, utilizarea abuzivă a emoticoanelor a generat
şi numeroase dezavantaje: depersonalizarea conversaţiei, plictis, clişee,
automatisme în practicarea lor, desemantizare. Topica emoticonului merită şi ea
atenţia lingviştilor. O analiză fugitivă arată că pentru semantica enunţului este
foarte importantă poziţia emoticonului în cadrul acestuia.
Fenomenul a cuprins ca o febră „netul nostru cel de toate zilele”
(http://netulnostruceldetoatezilele.wordpress.com/category/autostrada-lingvistica/),
iar mai nou se strecoară şi în limbajul literar (poetic), în cel şcolar şi chiar
academic, căci în arte se simte ca la el acasă. Unitate în diversitate – iată ce
caracterizează acest smiley originar, care a născut o adevărată obsesie a generaţiei
messenger pentru el şi toate progeniturile lui. Tot ce e legat de capul omenesc a
ajuns să fie sugerat de acest chip stilizat. Emoticonul a ieşit din sfera lui virtuală şi
se întîlneşte azi peste tot.
Concluzii
1. Emotigramele au devenit un simbol al culturii Internetului, constînd în
imagini de tip GIF animate sau fiind create cu ajutorul caracterelor obişnuite de
tipar, care pot fi scrise la tastatura computerului.
2. Popularitatea emoticoanelor în limbajul conversaţiei online (mesageriei
instantanee), ca substitut al emoţiei, a crescut interesul ştiinţific al lingvisticii faţă
de acest fenomen nou. Studiile lingvistice se concentrează pe analiza rolului
emoticoanelor în dihotomia scriptic-oral. Cercetătorii sînt înclinaţi să creadă că
statutul lor dublu – de grafem şi de imagine (dinamică) – tinde să transforme
emoticoanele în unităţi cvasilingvistice, structura lor permiţînd utilizarea în enunţuri
pe post de hypergrafeme dotate cu semnificaţie.
3. În calitate de unitate iconic-semantică, emoticoanele stabilesc relaţii cu
celelalte unităţi lingvistice, contribuind la o nouă formă de comunicare: online,
rapidă, scriptică, în absenţa fizică a interlocutorului, dar negociabilă între emiţător
şi receptor. Ele reprezintă semne ale unui sistem semiotic de factură nouă, generat
de tehnologiile informaţionale, care fac comunicarea prin scris vie, mult mai
dinamică, codificată şi decodificabilă totodată, atractivă, condensată, colorată etc.
4. Deşi sînt considerate elemente paraverbale ale comunicării, emoticoanele
permit unele analize gramaticale (morfologice, sintactice, punctuaţionale şi stilistice
ca şi alte unităţi lingvistice). Fiind un marker structural, ele joacă un rol important
în semantica şi pragmatica enunţului. Asemenea analize efectuate scot în evidenţă 4
funcţii ale emoticoanelor: funcţia expresivă, funcţia de marcator al ironiei şi
umorului, funcţia relaţională şi procedeu de indicare a politeţii (Marcoccia et alii
2007). Aceste funcţii ar putea fi completate pe măsură studierii contextelor
relevante.
5. „Emoticonizarea” discursului online este un fenomen internaţional, datorat
comunicării pe Internet. La fel ca şi simbolul @, un „digitem” care uneşte toate

276
limbile lumii, emoticoanele cele mai uzuale au devenit veritabile semne
paraverbale, creolizate, alcătuite din verbal şi nonverbal.
6. Studierea aplicată pe corpusuri de texte excerptabile din camerele de chat
poate da rezultate noi pentru studiul emoticoanelor ca particularitate distinctă a
limbajului „generaţiei messenger”.

Bibliografie
Amaghlobeli, Natia, Linguistic Features of Typographic Emoticons in SMS Discourse, în
Theory and Practice in Language Studies, 2012, vol. 2, nr. 2, p. 348-354;
http://ojs.academypublisher.com/index.php/tpls/article/view/tpls0202348354
Anis, Jacques, Communication électronique scripturale et formes langagières, în Actes des
Quatrièmes Rencontres Réseaux Humains/Réseaux Technologiques, Poitiers, 31 mai et
1er juin 2002. Documents, Actes et Rapports pour l’Education, CNDP, 2003, p. 57-70;
http://edel.univ-poitiers.fr/rhrt/document547.php
Crystal, David, Language and the Internet, Cambridge, Cambridge University Press, 2006.
Dejond, Aurélia, La cyberl@ngue française, La Renaissance du Livre, 2002.
Dobre, Livia, Umorul pe Messenger; http://ro.scribd.com/doc/93393058/Umor-Pe-Mess-
Final2
Grosseck, Maria-Dana, Negru, Adina, Chat-ul şi blog-ul – limbaje ale noii generaţii şi
influenţa lor asupra comunicării; http://culturasicomunicare.com/pdf/2008/negru.pdf
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Strategii şi structuri. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, Bucureşti, Editura ALL, 1995.
Marcoccia, Michel, Gauducheau, Nadia, L’analyse du role des smileys en production et en
reception: un retour sur la question de l’oralite des ecrits numeriques, în
GLOTTOPOL, Revue de sociolinguistique en ligne, n. 10, 2007; http://www.univ-
rouen.fr/dyalang/glottopol/telecharger/numero_10/gpl10_03marcoccia.pdf
Mihalache, Adrian, Navi-gînd-ind. Introducere în cibercultură, Bucureşti, Editura
Economica, 2002.
Mladin, Constantin-Ioan, Spre o recodare a modului de comunicare scripturală. Sau despre
tirania democratică a cyberlimb@jului; http://academiaromana-is.ro/philippide/
distorsionari_2008/237-248%20MLADIN_RED.pdf
Necula, Gina, Utilizări aberante ale semnelor de punctuaţie şi ortografie în comunicarea pe
internet; http://www.academiaromana-is.ro/philippide/distorsionari_2008/249-258%20
NECULA%20Gina.pdf
Reboul-Touré, Sandrine, Les mots et l’internet, în Linx [en ligne], 52, 2005, mis en ligne le
31 janvier 2011; http://linx.revues.org/237; a se vedea şi http://fr.wikipedia.org/wiki/
Smiley
Todi, Aida, Aspecte lingvistice şi socio-lingvistice ale comunicării în spaţiul virtual: chatul,
în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, 2007, vol. I, p. 199-204; http://
www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/philologica_2007/
Uruşciuc, Ion, Natura semiotică-gramaticală a limbajului virtual scris al SMS-urilor, în
Limba română, Chişinău, 2008, nr. 3-4, p. 113-118; http://ionurusciuc.wordpress.com
Vandendorpe, Christian, L’hypertexte et l’avenir de la mémoire, în Le Débat, 2001, nr. 115,
p. 145-155.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, 2002; http://ebooks.unibuc.ro/
filologie/Zafiu/21.htm
Аврамова, А. Г., Лингвистические особенности электронного общения: На
материале французского, английского и русского языков: Дис. ... канд. филол.
наук: Москва, MГУ, 2005; http://www.lib.ua-ru.net/diss/cont/91725.html

277
Болотов, К., Налицо переворот – вот глаза: вот нос – вот рот, 2002;
http://www.membrana.ru/particle/2318
Горошко, Е. И., Лингвистика Интернета: формирование дисциплинарной парадигмы;
http://www.textology.ru/article.aspx?aId=76b
Мечковская, Н. Б., Интернет-коммуникация и ее влияние на общение и язык
повседневной жизни; http://www.uib.no/filearchive/mechkovskaya-handout 3.12.20
09.pdf
Рожанский, Ф. И., Точка, точка, запятая (Эмотиконы как живая семиотическая
система); http://www.dialog-21.ru/archive/2000/dialogue%202000-1/261.htm
Стандартизированный Словарь Смайлов (ССС), 2002; http://soleil.nm.ru/SED.html
Студенческие научные тетради. Выпуск 1: Эмотиконы, «смайлики», ;-). Сборник
рабочих материалов, науч. рук. и отв. ред. И. В. Шишканов, Москва, 2008.
Шепунова, Е., Социолингвистический феномен смайлика как интегратор систем
коммуникативного аспекта общения, Москва, 2006; http://www.tatyanabarlas.
narod.ru/diplom/Shepunova3.html

Emoticons in Instant Messaging Language

Summary: Electronic communication has the following features: orality (use of common
speech, frequently unkempt); scripturality (record of the oral speech); abbreviation
and reductions because of their communication within a conventional reduced space;
the use of emoticons as a substitute of emotions (smileys, icons, clusters of
punctuation marks – resemantized); preference for specialized languages (especially
computer science, slang) etc. Used mainly in online communication, emoticons is the
research object of linguistics, which is actually a distinct code of semantic-graphic
units, noteworthy by specialists.
Key-words: emoticon, smiley, chat language, emotion substitute.

278
 Teoria referinţei în studiile de lingvistică
Violeta UNGUREANU
Institutul de Filologie al AŞM

roblema referinţei se află constant printre preocupările predilecte ale

P logicienilor, filosofilor şi lingviştilor. În logică şi filozofie, termenul
referinţă se foloseşte preponderent pentru indicarea obiectelor individualizate,
concrete. De aceea în unele concepţii logice, sensul semnului limbii se reducea la
referinţă. După cum menţionează E. V. Paduceva, nici demersul lui Friedrich
Ludwig Gottlob Frege, care a demonstrat cu lux de amănunte diferenţa dintre
denotat şi concept, nu a influenţat cercetările în care sensul se reducea la referinţă
(Падучева 1985: 7). În lingvistică, dimpotrivă, pînă nu demult, semantica se ocupa
doar de sensul semnelor limbii, fără a le raporta la obiectul denotat. Abia după ce
E. Benveniste (Бенвенист 1981: 90), E. Kurilovich (Курилович 1962: 251-266),
I. Maslov (Маслов 1975: 113) etc. au considerat esenţial aspectul referenţial al
semnelor limbii pentru delimitarea sensului, mecanismele referinţei au fost luate în
considerare pentru a face posibilă legătura dintre comunicare şi diverse entităţi ale
realităţii extralingvistice. În acelaşi timp, în lingvistică, interesul faţă de problemele
referinţei a crescut dat fiind faptul ca limba este cercetată nu doar ca o realitate a
gîndirii, dar şi ca un instrument de comunicare. Pentru teoria referinţei în lingvistică
este important raportul dintre limbă şi realitate, modul în care enunţul şi
componentele acestuia se referă la realitate (la obiectele, fenomenele, situaţiile şi
poziţionarea lucrurilor în lume). Conform opiniei exprimate de E. Paduceva
(Падучева 1985: 8), „referinţa este corelaţia semnelor cu obiecte şi situaţii
individuale şi de fiecare dată altele (noi). De aceea referinţa nu este pentru cuvinte
şi expresii din limbă, ci doar pentru funcţionarea lor în vorbire, adică pentru enunţ
şi componentele sale”. Dezvoltarea teoriei referinţei a fost determinată de factorul
pragmatic care a introdus în aparatul conceptual al teoriei referinţei noţiuni ca:
fondul comun de cunoştinţe al interlocutorilor, scopul comunicativ al vorbitorului,
intenţia lui, organizarea comunicativă a enunţului, raportarea la context etc.
Noţiunea de referinţă s-a dezvoltat odată cu discuţiile referitoare la problema
legăturii dintre expresiile limbii, gîndire şi realitate, obiectele din realitate şi
referenţi, iar factorii care determină diferenţierea concepţiilor referinţei sînt:
1) modul diferit de înţelegere a mecanismelor ce determină legătura între nume şi
obiect; 2) modul diferit de înţelegere a expresiilor nominale; 3) gradul diferit de
pragmatizare a teoriei referitor la anume situaţii de vorbire. În acest context, în
lucrările de specialitate (Oltean 2003: 12-13) se disting trei direcţii în abordarea
sensului lingvistic. E vorba de teoriile reprezentaţionale, în conformitate cu care
analiza semantică vizează descoperirea structurilor conceptuale situate la baza
limbii; teoriile referenţiale sau denotaţionale, orientate înspre exterior, înspre lume,

279
şi preocupate de semnificaţia informaţională a limbii, de faptele, de situaţiile
descrise prin intermediul acesteia şi teoriile sociale sau pragmatice ale
semnificaţiei, care pun accentul pe funcţia de comunicare a limbii, înţeleasă ca
activitate socială.
În demersul nostru ne vom referi la felul în care s-au dezvoltat anumite idei şi
moduri de abordare privind, în special, teoriile referenţiale sau denotaţionale şi
teoriile sociale sau pragmatice ale semnificaţiei.
În lingvistică există numeroase studii consacrate problemelor referinţei.
Numele cele mai reprezentative din ţară şi de peste hotare care examinează
chestiuni fundamentale, idei şi noţiuni de bază referitoare la natura limbajului şi
problema referinţei sînt Michael Devitt şi Kim Sterelny, Н. Арутюнова,
E. Падучева, Ştefan Oltean, Mihaela Munteanu etc.
Potrivit lui Michael Devitt şi Kim Sterelny, „concepţia clasică este că sensul
determină referinţa; în terminologia lui Frege, sensul conţine «modul de prezentare»
a unui obiect. O teorie a semnificaţiei trebuie să cuprindă atît o teorie a sensului, cît
şi o teorie a referinţei, pentru că o teorie a sensului va arăta cum sensul determină
referinţa unui cuvînt şi, astfel, îi va explica respectiva referinţă. Iar o teorie a
referinţei va spune cum este determinată referinţa unui cuvînt, explicîndu-i astfel
sensul” (Devitt et alii 2000: 55). M. Devitt şi K. Sterelny detaliază şi adîncesc
chestiuni fundamentale, exprimă opţiuni teoretice referitoare la problemele
filosofice ale limbajului. În lucrarea Limbaj şi realitate, autorii analizează şi
argumentează teoriile referinţei. Confruntaţi cu diverse fenomene ce ţin de sens şi
referinţă, autorii prezintă cele trei strategii inventate de semanticieni. Prima e că
rolurile referenţiale epuizează semnificaţia. E vorba de teoria referinţei directe.
Referitor la nume ei susţin că semnificaţia lui nu este altceva decît proprietatea
acestuia de a se referi la purtătorul său. A doua strategie este teoria ce acceptă faptul
că în semnificaţia unui cuvînt se afla mai mult decît rolul lui referenţial. G. Frege a
fost adeptul acestei strategii. Ideea este de a „suplimenta referinţa (numită uneori
«extensiune») cu «sensul» (numit uneori «intensiune»): fiecare cuvînt are un sens
şi, în mod normal, un referent. Cuvintele vide sînt anormale prin faptul că le lipseşte
referentul, dar diferă de silabele fără sens prin faptul că au totuşi un sens”. A treia
strategie este strategia lumilor posibile, în special a lui David Lewis (ibidem: 53).
Fenomene lingvistice extrem de interesante, idei şi teorii importante sînt
prezentate viu, limpede şi în alte tratate de lingvistică. Astfel, N. Arutiunova, în
lucrările sale, ia în discuţie aspecte deosebit de importante şi foarte interesante
referitoare la limbile naturale şi interpretarea lor lingvistică, luînd drept bază
multiple aspecte ale referinţei şi diversele teorii legate de aceasta. Astfel, se
constată că la originea teoriilor referinţei este logica, iar sursa referinţei sînt teoriile
descriptive (Russell şi Frege), care susţin că ceea ce contează sînt descripţiile pe
care vorbitorul le asociază cu numele-reprezentant. Această teorie clasică a condus
la teoria modernă, cunoscută şi ca teoria „mănunchiului”. Ideea este de a nu asocia

280
semnificaţia unui nume cu o singură descripţie definită, ci cu un mănunchi de mai
multe descripţii cărora le sînt atribuite de către comunitatea lingvistică diferite
ponderi în determinarea sensului. În loc să lege strîns un nume de o descripţie
definită, aşa cum face teoria clasică, teoria modernă îl leagă slab de mai multe. De
fapt, teoria descripţiei se prezintă ca o teorie a semnificaţiei pentru nume, este o
cercetare asupra sensurilor şi întrebuinţării numelor proprii şi comune din lexic.
Teoriile descriptive au fost dezvoltate mai întîi pentru numele proprii. Referitor la
numele proprii, B. Russell făcea diferenţă dintre numele proprii şi descripţie.
Numele, folosit cu scopul identificării obiectului, este dotat cu referinţă, adică
îndeplineşte funcţia de substituţie. În afară de numele proprii, aceasta funcţie o
îndeplinesc şi expresiile denotative. Prin expresii denotative şi descriptive B.
Russell înţelegea numele comune şi îmbinări nominale de tipul: om, acest om,
fiecare om, actualul rege al Franţei, centrul sistemului solar etc. Acestea pot fi
considerate expresii ce denumesc un obiect concret. În cazul expresiei Actualul rege
al Angliei frazele denotative sînt descripţii individuale, unice. Cuvintele om, vulpe,
floare sînt considerate descripţii nedeterminate.
Referitor la nume sînt menţionate în lucrările lingvistei şi ideile lui Dj. Miller.
Teoriile lui Miller au la bază semantica denotativă şi văd în substantive numele
obiectelor, dar nu închipuirea noastră despre ele. Acesta deosebeşte numele
conotative de cele neconotative sau proprii şi menţionează că deosebirea dintre
acestea ţine de natura limbii.
Un alt aspect pe care îl discută N. Arutiunova (Арутюнова 1976: 200) este
referinţa şi problema identităţii. În structura semantică biplană a numelor, logicienii
căutau cauza paradoxurilor logice, în particular, devierea de la legea identităţii.
Astfel, G. Frege caută în acest dualism posibilitatea de a depăşi problemele legate
de noţiunea identităţii. Comparînd propoziţiile de tipul a = a şi a = b, dintre care a
doua are un caracter informativ, Frege explică această deosebire prin faptul că
propoziţiile acestei identităţi nu exprimă relaţiile dintre obiectele realităţii, dar
relaţia între expresiile dotate cu un anume sens şi ajunge la concluzia că semnele
limbii, a căror structură semantică se compune din sens şi referinţă, pot fi identice
după referinţă (se referă la unul şi acelaşi obiect), dar diferite după sens (Venus şi
Luceafărul au drept referent un singur obiect, deci coincid referenţial, dar sînt
diferite după sens. Dacă cuvîntul Luceafărul se va utiliza ca nume propriu, se
constată faptul identităţii obiectului. Daca acest cuvînt se va utiliza pentru a indica
faptul că Venus apare pe cer nu doar seara, dar şi dimineaţa, atunci nu exprimă o
relaţie de identitate). Astfel, G. Frege, a pus bazele studiului din perspectivă logică
a limbii naturale şi a influenţat în mod semnificativ dezvoltările în domeniul
semanticii, operînd, în acest sens, o distincţie fundamentală între referinţă şi sens.
La aceleaşi teorii se referă şi E. Paduceva (Падучева 1985: 14-16). Vorbind
despre concepţia semantică generală ce caracterizează referinţa, Paduceva se referă
la teoria referenţială a semanticii, ce include teoriile lui A. Tarski, S. Kripke,

281
R. Montague. Lingvista menţionează că aceasta aparţine teoriilor reducţioniste a
sensului, deoarece pune problema reducerii sensului expresiilor lingvistice la
referinţă şi adevăr. Ea rezidă în faptul că orice propoziţie descrie anumite stări de
lucruri, în care ea e veridică (L. Wittgenstein). Una din primele variante a teoriei
referenţiale este considerată teoria veridicităţii (A. Tarski). Principiile pe care este
bazată această teorie sînt: principiul verificaţionismului, după care semnificaţia unei
propoziţii este dată de metoda ei de verificare sau confirmare şi principiul
analiticităţii, după care propoziţiile logicii şi matematicii sînt adevărate în virtutea
semnificaţiei cuvintelor componente, negînd informaţii empirice despre lume.
Ambele principii, menţionate mai sus, s-au confruntat de la bun început cu lipsa
unei metode de verificare, dat fiind faptul că din punct de vedere realist o propoziţie
este fie adevarată, fie falsă, independent de capacitatea noastră de a o verifica, din
punct de vedere verificaţionist; atîta timp cît nu o putem verifica, propoziţia nu este
nici adevărată, nici falsă, iar o cantitate mare de tipuri de expresii lingvistice nu pot
fi explicate cu ajutorul acestei teorii (expresiile modale: e necesar, e posibil;
expresiile ce indică ţinta: ştie, consideră, vrea; propoziţiile condiţionale; expresiile
temporale; pronumele care exprimă coreferinţa într-o lume fictivă). Generaţii de
logicieni s-au străduit să construiască teorii compoziţionale ale condiţiilor de adevăr
pentru o gama de tipuri de propoziţii, incluzîndu-le şi pe cele modale, care folosesc
conceptele de necesitate şi posibilitate. În această ordine de idei, este prezentată
teoria semantico-referenţială a lui Saul Kripke şi Richard Montague, în care sensul
este examinat ca veridicitate în raport cu mulţimea tuturor lumilor posibile, lumi
care sînt alternative lumii reale. Referitor la teoria clasică a referinţei, autoarea
menţionează faptul că aceasta este predeterminată de sens, în timp ce o altă teorie a
referinţei – cea cauzală, acordă o importanţă decisivă nu sensului, ci diferitor factori
pragmatici. Numele este întrebuinţat în conversaţie. Ascultătorii conversaţiei, dacă
dispun de priceperea lingvistică potrivită, pot cîştiga abilitatea de a desemna
obiectul în virtutea unui lanţ cauzal.
Important este să amintim, în această ordine de idei, numele lingvistului
francez Jean-Claude Milner care a propus o teorie lingvistică a referinţei. Milner
consideră că funcţia principală a limbajului este desemnarea, iar referinţa este
relaţia dintre limbaj şi realitate sau relaţia între cuvinte şi lume. În acelaşi timp, s-a
constatat că analiza pur lingvistică nu este suficientă pentru identificarea unui
referent situat în lume. Astfel, pe lîngă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-
zis, trebuie să recurgem la procese extralingvistice şi inferenţiale, care permit
identificarea din ansamblul de referenţi posibili a referentului avut în vedere de
locutor (Moeschler et alii 1999: 141-142). Milner deosebeşte două tipuri de
referinţă: referinţa actuală (pentru a desemna referentul cuvîntului) şi referinţă
virtuală (pentru a desemna semnificaţia lui lexicală). Astfel, un cuvînt are referinţă
virtuală independent de întrebuinţarea lui, iar referinţă actuală o poate avea doar în

282
întrebuinţare. E vorba că unui cuvînt i se poate atribui o referinţă actuală doar dacă
acesta apare într-un enunţ produs de un locutor (ibidem: 328).
Cercetătorii Ştefan Oltean şi Mihaela Munteanu îşi propun discutarea unor
aspecte fundamentale în cercetarea semnificaţiei şi referinţei. În centrul atenţiei s-au
situat noţiuni precum referinţă, denotaţie, valoare semantică, valoare de adevăr
etc. Aceste aspecte sînt cuprinse în prezentarea unei direcţii, cunoscută sub
denumirea de semantică referenţială. Astfel, după cum menţionează, pe bună
dreptate, Ştefan Oltean o „teorie semantică referenţială nu poate epuiza problema
semnificaţiei, deoarece expresiile lingvistice au, în afara designaţiei lor, şi un
conţinut sau un sens (Oltean 2003: 20), iar semnificaţia are două aspecte: aspectul
interior, constînd în ceea ce există în mintea noastră, şi aspectul exterior,
determinat de ceea ce există în lumea reală. Cu alte cuvinte, semnificaţia presupune
atît componenta reprezentaţională, cît şi componenta referenţială, ultima fiind
responsabilă de valoarea „informaţională” (ibidem: 22). Lingvistul aduce argumente
referitoare la includerea referinţei în analiza semantică a limbilor naturale şi aduce
drept exemplu numele proprii „care funcţionează preponderent referenţial, în sensul
că sînt, de regulă, nestructurate – nu au conţinut descriptiv care să medieze legătura
cu purtătorii lor sau, cu alte cuvinte, le lipseşte sensul şi denotă direct un anumit
individ din lumea reală. Ele aparţin termenilor singulari ai căror semnificaţie
depinde în exclusivitate de existenţa referinţei, care este fixată în mod convenţional
(ibidem: 23).
Studiile Mihaelei Munteanu prezintă un interes major, fenomenele ce ţin de
semantica referenţială fiind analizate cu o eleganţă deosebită. În atenţia lingvistei se
află principalele teorii ce au ca obiect raportul dintre limbaj – lume/limbaj –
cunoaştere, legătura expresie verbală – referent, legătura propoziţii – stări de
lucruri, semantica lumilor posibile şi problema referinţei. Autoarea consideră că „un
act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de
vorbitor şi referinţa semantică coincid”. „Se va spune despre un act de referinţă că
este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul îl atribuie ca referent expresiei
referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul avea intenţia să-l desemneze
prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale” (Munteanu 2006: 45-46).
În teoria referinţei o atenţie mai mare s-a acordat intenţiei vorbitorului,
factorului pragmatic. În lucrările de specialitate (Арутюнова 1982: 11-14) sînt
prezentate teorii sociale sau pragmatice ale semnificaţiei, care pun accentul pe
funcţia de comunicare a limbii, înţeleasă ca activitate socială. În dezvoltarea teoriei
referinţei a predominat tendinţa de excludere a sensului din mecanismele referinţei
şi atribuirea unui rol mai mare în actul de referintă factorului pragmatic. Atunci
cînd este cercetat sensul, se face abstracţie de factorul pragmatic. Teoria referinţei
nu poate neglija pragmatica şi ia în considerare toate tipurile de relaţii ce determină
comunicarea, relaţiile dintre limbă, realitate, situaţia vorbirii, vorbitor şi receptor.
Semnificaţia constă, în această concepţie, în modul în care se întrebuinţează limba

283
în cursul interacţiunii comunicative. Prin intermediul cuvintelor înfăptuim acţiuni (a
spune, spre exemplu, Promit să nu mai plec constituie, în anumite împrejurări, o
promisiune, un tip de act de limbaj). Aspectele care privesc actele cu relevanţă
socială pe care le efectuăm prin utilizarea limbii ocupă un loc central în
consideraţiile de ordin semantic şi trebuie incluse într-o teorie a semnificaţiei.
La sfîrşitul anilor ’50, interesul pentru teoria semnificaţiei devenise foarte
mare. Pe lînga direcţia pozitivistă, preocupată de construcţia logică a unui limbaj,
s-a afirmat o altă direcţie: e vorba de filosofie a limbajului comun. Contribuţia
acestei filosofii este studiul actelor de vorbire: întrebari, rugaminţi şi promisiuni,
analizate de J. Austin şi J. Searle. J. Austin este autorul primei teorii despre actele
de limbaj. În studiile sale, J. Searle continuă eforturile de cercetare ale profesorilor
săi J. Austin şi P. Strawson. P. Strawson şi-a concentrat atenţia supra întrebuinţării
propoziţiilor în anumite scopuri comunicative şi se axa pe comunicare, considerînd
adevărat sensul propoziţiei ce corespunde condiţiilor de comunicare, spre deosebire
de cei care vedeau esenţial pentru sensul logic al propoziției doar doi factori:
realitatea şi modul în care e oglindită ea în propoziţie, considerînd falsă orice
presupoziţie ce nu corespunde realităţii. P. Strawson ia în considerare factorul
pragmatic şi intenţiile comunicative ale vorbitorului şi, spre deosebire de G. Russell
şi alţi adepţi ai analizei logice, consideră că sensul este funcţia propoziţiei ca tip, iar
referinţa şi adevărul este funcţia pe care o are în întrebuinţare propoziţia respectivă.
Existenţa sensului în propoziţie depinde de întrebuinţarea acesteia şi nu are nimic
comun cu problema adevărului propoziţiei. Propoziţia capătă adevăratul sens doar
atunci cînd spune despre ceva. Şi la J. Searle actul de referinţă este prezentat ca
relaţie dintre intenţia vorbitorului şi cunoaşterea acestei intenţii de receptor.
J. Searle include în mecanismul referinţei informaţia contextuală şi cunoştinţele
interlocutorului, ce completează semantica expresiei referenţiale pînă la
identificarea obiectului. Un pas hotărîtor a fost făcut de L. Linsky, care a raportat
direct actul referinţei la vorbitor/emiţător, punînd la îndoială legătura referinţei cu
semantica acelor unităţi lingvistice care servesc pentru indicarea obiectului vorbirii.
Referinţa, astfel, a fost interpretată ca una din manifestările intenţiei vorbitorului.
Tendinţa de includere a factorului pragmatic în teoria referinţei, şi-a găsit reflectare
în ideile lui H. P. Grice, care a introdus noţiunea de intenţie a vorbitorului. Legătura
referinţei cu vorbitorul a avut rezultate pozitive. Astfel, în propoziţii introductive de
tipul Am o prietenă, exprimarea referinţei nu coincide cu funcţia ei: funcţia
oglindeşte situaţia vorbitorului, care are în vedere un obiect concret, iar forma
corespunde situaţiei receptorului, care nu ştie despre existenţa acestui obiect.
I. Bellert menţionează că pentru întrebuinţarea numelui nehotarît cu referinţa unică
e de ajuns doar convingerea vorbitorului că cele spuse se referă la un singur obiect
(Арутюнова 1982: 14). Pot fi recunoscute referenţiale şi multe expresii ce conţin
pronume nehotarîte (unii, oarecare etc.). Aceste elemente pot asigura
coreferenţialitatea unor anume expresii: Un bărbat oarecare s-a apropiat de mine la

284
staţie, bărbatul arăta ciudat. Înţelegerea referinţei ca un act subiectiv, ca fiind
determinată de intenţia vorbitorului, a trezit interesul faţă de referinţa indirectă –
sugestii la care vorbitorul recurge cu un anume scop (de a spune ceva despre sine,
fară a intra în amănunte sau a spune ceva despre cineva, fară a purta răspundere de
cuvintele rostite). Descifrarea referinţei depinde de ingeniozitatea interlocutorului.
Atribuirea unui rol prea mare intenţiei vorbitorului în cazul determinării legăturii
între expresia din limbă şi obiectul din realitate nu a fost acceptat de Kripke. Acesta
a propus să se facă o deosebire între referinţa vorbitorului şi referinţa semantică.
Referinţa semantică este determinată de convenţiile din limbă, iar referinţa
vorbitorului de context şi intenţia autorului şi ţine de pragmatică (ibidem: 15).
Prin anii ’70 renasc teoriile subiectiv psihologice ca rezultat al pragmatizării
concepţiilor logice în care se dă o atenţie mare intenţiilor vorbitorului.
După cum reiese din cele menţionate, teoriile care au avut ca obiect
investigarea problematicii referenţiale şi au prezentat un interes sporit din partea
lingviştilor sînt: teoria clasică sau abordările descriptive (G. Russell şi G. Frege
etc.), teoria modernă descriptivă a referinţei (P. Strawson şi J. Searle), teoria
cauzală (S. Kripke), teoria actelor de limbaj (J. Austin). Aceste teorii au fost
dezvoltate şi analizate în lucrările mai multor cercetători, problemele şi noţiunile de
bază fiind de mare relevanţă atît pentru cercetarea semnificaţiei şi referinţei în
limbile naturale cu implicaţii în domeniul lingvisticii, cît şi pentru raportul acesteia
cu logica şi filosofia.

Bibliografie
Devitt, Michael, Sterelny, Kim, Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia limbajului,
Iaşi, Editura Polirom, 2000.
Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj, Editura
Echinox, 1999.
Munteanu, Mihaela, Semantica textului şi problema referinţei nominale, Cluj-Napoca,
Editura Accent, 2006.
Oltean, Ştefan, Lumile posibile în structurile limbajului, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 2000.
Арутюнова, Нина, Предложение и его смысл, Москва, Издательство Наука, 1976.
Арутюнова, Нина, Новое в зарубежной лингвистике, Москва, Издательство Радуга, 1982.
Бенвенист, Эмиль, Общая лингвистика, Москва, Издательство Прогресс, 1974.
Курилович, Ежи, Очерки по лингвистике, Москва, Издательство иностранной
литературы, 1962.
Маслов, Юрий, Введение в языкознание, Москва, Издательство Высшая школа, 1975.
Падучева, Елена, Высказывание и его соотнесенность с действительностью,
Москва, Издательство Наука, 1985.

285
 The Theory of Reference in Linguistics
Summary: The problem of reference and of the relation between the object and its name
have been an object of study for logicians, philosophers and linguists since ancient
times. For the theory of reference, the relation between reality and language, the way
in which meaningful units refer to the surrounding world, in order to be understood
and for identifying objects, has a great significance. The article offers a presentation of
the history of approaches to reference in linguistics, emphasizing the conceptual
apparatus of the theory of reference, the phenomenon of its gradual pragmatisation,
etc.
Key-words: reference, pragmatisation, description, context, denotation, communicative
intentions, communicative organization of the utterance.

286
Maximele şi expresiile latineşti – mărci ale modalităţii textuale subiective
Elena VARZARI
Universitatea de Stat din Moldova

odalitatea, considerată o caracteristică primordială a sistemului lingvistic,

M este pe larg discutată începînd cu sec. XIX-XX în cadrul diferitor
discipline, inclusiv în logică, psihologie, semiotică şi lingvistică. Conceptul a fost
formulat pentru prima dată încă în Antichitate şi a vizat, la început interpretarea
modului în care există un obiect sau se produce o acţiune, un fenomen. După ce
Ch. Bally, E. Benveniste ş.a. au propus generalizări ale noţiunii în lingvistică,
investigaţiile asupra subiectivităţii limbajului au căpătat amploare, iar în ultimul
deceniu, în special, cercetătorii enunţării s-au arătat interesaţi de acest aspect.
Studiată, iniţial, la nivelul enunţului, modalitatea a fost considerată drept
categoria semantică marcată prin mijloace gramaticale, lexico-gramaticale, lexicale
şi prozodice care ilustrează gradul de ficţiune a conţinutului unui enunţ
„modalitatea priveşte tot ce este spus în enunţ, făcînd parte din cadrul general al
acestuia. Logicienii şi lingviştii au considerat adesea necesar să distingă, într-un act
de enunţare, între un conţinut reprezentativ, numit uneori dictum, şi o atitudine a
locutorului în raport cu acest conţinut (şi care constituie ceea ce s-a numit modus
sau modalitate)” (Ducrot et alii 1996: 449). Într-un asemenea context, cercetătorii
se arată preocupaţi de două probleme principale: „1. delimitarea şi descrierea
semnificaţiilor modale ale mijloacelor lingvistice folosite pentru marcarea lor;
2. examinarea relaţiei acestor valori cu enunţul şi elementele acestuia” (Bărbuţă
2012: 135).
Mai nou, modalitatea este raportată şi la nivelul textului, fiind inclusă printre
categoriile textuale1, alături de coeziune, coerenţă, discontinuitate, linearitate,
prospecţiune, retrospecţiune, intenţionalitate, acceptabilitate, informativitate,

1
Categoriile textual, în lingvistica textului, sînt considerate criteriile de ordin sintactic,
semantic şi pragmatic ce caracterizează o secvenţă frastică drept text, deosebindu-l de
non-text, precum şi caracteristicile tipologice universale care în ansamblul lor creează textul.
Potrivit lingviştilor, au rolul de a determina structura pragmatică şi semantică a textului
principiile desfăşurării lui, specificul stilistic etc., interacţionînd între ele diferit în funcţie de
stil şi genul discursiv. Potrivit lui I. Galperin, acestea reprezintă importante trepte pentru
cunoaşterea naturii, organizării, funcţionării textului şi stau la baza conceptelor de text şi
textualitate. Începînd cu anii ’70 ai sec. XX (prin studiile lui R. Harweg, H. Weinrich,
W. Dressler, I. Galperin ş.a.), categoria textuală ajunge în lingvistica textului una dintre cele
mai discutate noţiuni, în special, pe motivul omonimiei unor categorii textuale cu cele din
gramatica propoziţiei, dar şi din cauza diferitor interpretări date termenului, care se
confundă în unele studii cu cel de criteriu al textualităţii, iar în altele este interpretat drept o
noţiune distinctă, mai abstractă decît criteriile textuale, dar care se delimitează doar în raport
cu acestea. Categoriile textuale reprezintă conceptul de bază în abordarea textocentrică.

287
situaţionalitate, secvenţialitate, presupoziţie ş.a. Astfel, se încearcă diferenţierea ei
de modalitatea enunţului după cîteva criterii:
– veridicitatea sau falsitatea denotativă şi noţională (textul poate fi veridic sub
aspect denotativ şi fals sub aspect noţional sau semnificativ, iar enunţul în care
modalitatea se redă, bunăoară, printr-un anumit mod verbal, formează o opoziţie
netă între planurile real-ireal);
– mono- sau polimodalitatea aprecierii subiective (în cadrul textului subiectul
evaluării poate fi modificat);
– exprimarea explicită (prin modalizatori formali) şi implicită (prin lexic
afectiv şi evaluativ, emfază, topică, schimbarea registrului stilistic ş.a.), mai dificil
de identificat (a se vedea Тураева 1994: 110-112). Se mai iau în considerare
actualizarea anumitor segmente de text şi posibilitatea deplasării accentelor pe
parcursul desfăşurării textului, repetarea, inversiunea, formarea cîmpurilor tematice
ş.a.
La nivelul textului este studiată funcţia pe care o are modalitatea de orientare a
receptorului spre recunoaşterea autorului, spre interpretarea consonantă cu propriile
idei, spre crearea unei stări sau reacţii similare a interlocutorilor ş.a.: „Ceea ce mă
interesează, afirmă Umberto Eco, e imaginea pe care autorul mi-o dă despre sine,
imagine care se prezintă ca strategie textuală, ca o strategie de invitaţii şi de
propuneri pe care textul le face cititorului, autorul produs de text (nu autorul care
produce textul) îmi poate apărea prin intermediul diferitelor «instanţe ale
comunicării»” (apud Colmoşan et alii 2003: 51).
Pornindu-se de la modalitatea enunţului, se constată că şi modalitatea textuală
poate avea o tentă apreciativă (antropocentrică), atunci cînd redă atitudinea,
concepţia, poziţia autorului faţă de informaţia comunicată, preocupările lui
intelectuale, sociale, estetice etc. şi este rezultatul selecţiei de către acesta a unor
fenomene şi lucruri din realitatea obiectivă. Se mai discută însă şi despre
modalităţile deontică ori prescriptivă (care exprimă voliţie, posibilitate,
obligativitate ş.a.), epistemică ori descriptivă (care exprimă probabilitate,
certitudine-incertitudine, eventualitate) ş.a. Deseori, în cadrul modalităţii epistemice
este delimitată modalitatea obiectivă sau modalitatea care raportează enunţul la
realitate şi modalitatea subiectivă sau auctorială, care pune enunţiatorul în raport cu
enunţul său, reflectînd sistemul axiologic, părerile, concepţiile locutorului. Alteori,
modalitatea obiectivă e pusă în relaţie cu modalitatea de tip aletic (redă necesitatea,
posibilitatea-imposibilitatea) şi deontic (a se vedea GALR 2005; Стрекалова 2008;
Пучкова 2009; Разина 2009). Modalitatea subiectivă, la rîndul ei, o cuprinde pe
cea epistemică (certitudinea, probabilitatea, incertitudinea), apreciativă (aprecierea)
şi permisivitatea modalităţii deontice (Bărbuţă 2012: 186).
Modalitatea textuală, înţeleasă ca exprimarea în text a atitudinii şi a punctului
de vedere auctoriale (naratorului/personajului), este dictată de caracterul funcţional-
stilistic şi compoziţional al textului, tipul naratorului, intenţia auctorială etc. şi se

288
intersectează cu aspecte ca aprecierea, emotivitatea şi expresivitatea. În structura
textului se desting relaţiile autor – realitate narativă, autor – realitate
extralingvistică, autor – cititor, text – cititor, care se realizează prin diferiţi
modalizatori ce fac simţită prezenţa autorului în text: mijloace specifice modalităţii
enunţului (verbe modale, verbe performative, articole, adverbe, categoria modului,
construcţii emfatice etc.), dar şi procedee de caracterizare a personajelor,
distribuirea segmentelor predicative şi a celor relative, digresiuni lirice şi filosofice,
întrebări retorice, formule de adresare către cititor, formule de încheiere şi, nu în
ultimul rînd, aforisme, proverbe, maxime ş.a. Asupra acestui din urmă aspect ne
vom opri infra.
Maximele şi expresiile latineşti reprezintă enunţuri concise şi cizelate care
exprimă norme etice, precepte morale, cugetări despre viaţă etc. şi care, dat fiind
specificul lor, pentru a fi utilizate şi receptate adecvat, necesită atît competenţe
lingvistice, cît şi culturale. Le-am putea caracteriza, încadrîndu-le în categoria
cuvintelor înaripate, prin cîteva trăsături: sînt puse în relaţie cu o sursă, id est autor,
personaj istoric, mitologic, folcloric, operă de artă sau literară, eveniment real ş.a.;
constau din două sau mai multe cuvinte legate gramatical; sînt reproductibile, în
sensul că ele constituie unităţi lingvistice care nu se creează, ci se reproduc în
procesul comunicării; au o structură fixă, dar care nu exclude variabilitatea lor şi, în
sfîrşit, dispun în uz de o semantică stabilă (Шулежкова 2002: 28).
Făcînd parte din cultura vorbirii de tip elitar a lui homo loquens, maximele şi
expresiile latineşti trezesc interes astăzi, la fel ca şi în Antichitate, nu numai prin
conţinut, ci, mai ales, prin caracterul lor funcţional. Dacă Aristotel considera că
rolul sentinţei (specie înrudită cu maxima), care poate fi folosită în text ca procedeu
de motivare, apreciere, aprobare, este de a convinge, atunci în retorica antică tîrzie
se punea accent pe efectul estetic şi valoarea compoziţională a acesteia. Astfel,
autorul „Iliadei” apelează la ele pentru a reflecta emoţiile personajelor, poziţia
naratorului sau pentru a servi drept concluzii şi comentarii (Мостовая 2008).
Pe lîngă capacitatea creării unui discurs emoţional-expresiv şi persuasiv, care
se recunoaşte şi în studiile de lingvoculturologie, cuvintele înaripate mai
îndeplinesc funcţii: cognitivă (prin apelul la autoritatea autorului maximei,
aforismului etc.), de ornamentare (înfrumuseţare a stilului, dar şi de fascinare a
cititorului, de determinare la lectură), didactică (oferirea unor modele
comportamentale), de pronosticare (modelarea unei eventuale situaţii de viaţă),
ludică (creînd calambururi, jocuri de cuvinte) ş.a. Studiile amintite propun şi o
ierarhizare a rolurilor pe care le îndeplinesc unităţile nivelului aforistic în
comunicare. Una dintre clasificările recente formulează, sub aspect cultural-
lingvistic, cinci funcţii ale unităţilor aforistice: nominativă – cuprinde informaţiile
pe care le codifică o asemenea unitate; cumulativă – transmite experienţa colectivă,
istoria, cultura multiseculară a unui popor; directivă – influenţează comportamentul

289
uman, ornează expresia; funcţionează după tipul structurii metaforice – apropie prin
analogie două situaţii similare (Канаева 2007: 46-47).
În afară de aceasta, observăm că maximele şi expresiile latineşti sînt implicate
şi în realizarea diferitor categorii textuale. Maximele pot fi utilizate, bunăoară,
pentru stabilirea legăturii între propoziţii, asigurînd unitatea sintactică a textului, ca
în exemplul următor, unde, pentru realizarea coeziunii printr-un soi de recurenţă
parţială şi pronominalizare (Dumnezeu – spiritus Dei, aceste ape – aquas), autorul
recurge la fondul aforistic latinesc: „Ori, potrivit Genezei, Dumnezeu înainte de
toate creează cerul şi pămîntul. În acest moment întunecimile încă mai pluteau peste
Abis, iar spiritus Dei fovebat aquas, însă aceste ape nu puteau fi cele pe care le
cunoaştem noi, şi pe care Dumnezeu le separă în cea de-a doua zi, despărţind apele
ce stau deasupra firmamentului” (Umberto Eco, Insula din ziua de ieri). Unităţile
aforistice latineşti în unele situaţii asigură informativitatea textului, înscriindu-se
organic în ţesătura lui prin realizarea diferitor tipuri de informaţii (factuale,
conceptuale, subtextuale), ca în fragmentul următor unde descoperă o informaţie
conţinutal-factuală: „Asta e, bătrîne batracian! Alea iacta est! De prisos
comentariile noastre şi afuriseniile coanei Sultana. Nu mai pot schimba nimic”
(Cezar Petrescu, Vadim). Folosite pentru asigurarea coeziunii, informativităţii,
acceptabilităţii, presupoziţiei etc., maximele şi expresiile latineşti pot servi şi drept
instrumente pentru realizarea intenţiei de creare a anumitor tipuri de contexte,
bunăoară umoristice. Exemplul ce urmează înglobează o sentinţă latină, aparţinînd
lui Horaţiu, care în original – Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas
regumque turres – reda o idee inspirată din filosofia epicureică, id est „Moartea
vînătă loveşte cu acelaşi picior colibele săracilor şi palatele regilor”, iar
I. L. Caragiale, prin deconstrucţia enunţului latinesc consacrat, reuşeşte să producă
un efect de surpriză receptorului: „E peste putinţă a te sustrage prin fraudă, cînd
palidul portărel etern – Mors – îţi calcă, cu somaţia fără apel, umila ta colibă de
pauper, aequo pede, ca şi regumque turres – să aştepţi, zic, pe Popa Zăbavă,
ţinîndu-şi sufletul în dinţi” (I. L. Caragiale, Opere). Deşi lista exemplelor ar putea
continua şi pentru alte categorii textuale, subliniem că aspectul antropocentric
apropie intenţionalitatea de modalitatea subiectivă.
Modalitatea subiectivă/auctorială, aşa cum am văzut, pune enunţiatorul în
raport cu enunţul său, exprimînd sistemul axiologic, părerile, concepţiile etc.
acestuia şi, de regulă, cuprinde aspecte ale modalităţii apreciative (atitudinea
favorabilă sau nefavorabilă, aprecierea pozitivă sau negativă) şi ale modalităţii
epistemice (certitudinea sau incertitudinea, aprobarea sau dezaprobarea,
probabilitatea, evidenţialitatea ş.a.). De cele mai dese ori, utilizarea maximelor şi
expresiilor latineşti pentru asigurarea acestei categorii textuale, prin apelul la
sentimentele receptorului, presupune şi realizarea unor funcţii emotive, deci ca
frecvenţă, predomină microtextele care dispun de sens modal apreciativ.

290
 Aspectul apreciativ face parte din structura semantică a unor unităţi aforistice
latineşti şi determină, astfel, valoarea pragmatică cu care acestea sînt introduse în
comunicare: Advocatus diaboli – Avocatul diavolului (despre prelatul care în timpul
procedurii de canonizare descria viciile defunctului); Aegri somnia – Aiureli de
bolnav (despre o operă confuză, lipsită de unitate); Arbiter elegantiae – Arbitru al
eleganţei (despre scriitorul Petronius); Felix culpa – Fericita vină (despre păcatul
originar al lui Adam, binefăcător totuşi pentru omenire); Fortunate senex –
Fericitule bătrîn (despre un personaj vergilian care îşi păstra pămînturile); Hospes,
hostis – Oaspete, duşman (despre un oaspete periculos, nedorit); Vir bonus, dicendi
peritus – Bărbat demn, priceput la vorbă etc. În alte situaţii componentul apreciativ
al expresiei înaripate este marcat sociocultural şi îşi pierde funcţia pragmatică în
afara contextului istoric, mitologic etc. al Antichităţii: Fidus Achates – Credinciosul
Achates (prietenul lui Aeneas după Vergiliu); Graeculus esuriens – Un grecuşor
flămînd (grecii care practicau la Roma cele mai diverse meserii pentru a supravieţui
erau luaţi în zeflemea de romani); Utimus Romanorum – Ultimul dintre romani
(Brutus sau Cassius, nobili romani care s-au opus lui Augustus pentru a salva
republica şi virtuţile ei) etc.
Modalitatea subiectivă textuală devine evidentă în cazul maximelor şi
expresiilor latineşti care, în afara contextului fie că sînt neutre sub aspect evaluativ,
fie că propun o apreciere pozitivă, respectiv negativă, care fluctuează în funcţie de
intenţionalitatea auctorială. Cf.: „Spune dumneata, care ai mintea ascuţită, n-ar fi
ridicol pentru mine ca să mă zbat să-l aduc pe acest pithecantropus erectus în
fruntea scriitorilor?” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pămînteni). Aici o expresie,
neutră în afara contextului1, marchează în text atitudinea nefavorabilă
(dezaprobatoare) a locutorului (personajului, în acest caz) prin asocierea sensului
exprimat de termenul ştiinţific cu imaginea unui om din epoca primitivă. A se vedea
şi actualizarea unei expresii, marcată în Antichitate de sentimentul pioşeniei (în
traducere „În lumea unde sînt acum părinţii”), care pierde aprecierea logică pozitivă
căpătînd apreciere emoţională negativă într-un context cu tentă umoristică: „Ci doar
mă uit la tine şi indignat mă mir / De unde-ţi vin aceste instincte de vampir, /
Această-nverşunare nebună, fără scop? / De ce exişti? Şi care destoinic Mizantrop /
Te-a inventat? ... Răspunde-mi, căci dacă mă decid / Să te trimit ad patres ... /
[Muza] Devii insecticid!” (George Topîrceanu, Noapte de august).
Prin substituiri, comutări, calambururi create pe baza maximelor latineşti,
autorul modern (naratorul/personajul) poate să-şi exprime atitudinea depreciativă –

1
Pithecantropus erectus (în traducere „Omul ridicat”) este o specie de umanoid
preistoric, considerat precursor al omului modern. Se crede că a dispărut acum trei sute de
mii de ani, fiind substituit prin neandertali. După dispariţia lui „homo erectus” şi pînă la
apariţia lui „homo sapiens” au mai existat: „homo georgicus”, „homo ergaster”, „homo
antecessor”.

291
ironia, sarcasmul, protestul etc., dar şi să-şi dezvăluie sistemul axiologic,
concepţiile estetice, anumite judecăţi de valoare, aşa cum procedează I. L. Caragiale
atunci cînd critică situaţia scenei româneşti: „– Dar teatrul este o şcoală ... –
Mofturi! Teatrul este o petrecere. – Ridendo castigat mores ...1 – Moriţ poate cîştiga
cît vrea; cu sistema dv., teatrul îşi pierde publicul. – Dar trebuie să formăm gustul
publicului ... – Ca să-l formăm pe al publicului, trebuie să aveţi dv. mai întîi şi eu
văd, ca şi publicul, că n-aveţi deloc” (I. L. Caragiale, Opere). Un efect similar
asupra cititorului produc şi jocurile de cuvinte create cu intenţia de a determina o
reacţie emoţional-apreciativă sau emoţional-estetică din partea receptorului. Aşa ca
în fragmentul următor, unde se intersectează modalităţile subiective ale
personajelor, iar aspectul modal rezultă din modificări semantice obţinute prin
actualizarea succesivă a unor segmente ale maximei asociate în conştiinţa
receptorului cu o anumită situaţie-tip care este aici răsturnată: „Cardinalul îşi muşcă
buzele. Se plecă asupra vecinului său, abatele de Sainte-Genevieve, şi îi spuse cu
jumătate de glas: – Plăcuţi ambasadori ne trimite domnul arhiduce să ne anunţe pe
doamna Margareta! – Eminenţa voastră, răspunse abatele, îşi pierde politeţele cu
rîturile acestea flamande. Margaritas ante porcos. – Spune mai bine, răspunse
cardinalul cu un zîmbet, Porcos ante margaritam2. Micul stat-major în sutană se
extazie de jocul de cuvinte. Cardinalul se simţi mai uşurat; era chit cu Coppenole,
avusese şi el o necuviinţă aplaudată” (Victor Hugo, Notre-Dame de Paris).
Observăm, astfel, că maximele şi expresiile latineşti pot reda o apreciere
emotivă negativă (într-un context ironic, sarcastic, dezaprobator, umoristic) sau,
mai rar, pozitivă (stimă sau admiraţie) în funcţie de intenţia comunicativă a
autorului. Înscriindu-se organic în ţesătura textului, ele exprimă atitudinea
emoţional-estetică, poziţia, concepţiile locutorului sau enunţiatorului nu numai
atunci cînd prin semantica lor (sau a componentelor lor) sînt înzestrate cu un sens
modal pe care îl actualizează la nivel textual, dar şi atunci cînd actualizează
segmente ale unităţii aforistice sau cînd capătă în text sensuri modale prin realizarea
funcţiilor lor pragmatice şi emotive. Destructurarea maximelor intensifică caracterul
emoţional-expresiv al textului şi reflectă implicit modalitatea auctorială subiectivă.

Bibliografie
Bărbuţă, Ion, Structura pragmasemantică a enunţului din limba română, Chişinău, Institutul
de Filologie al AŞM, 2012.
Colmoşan, Doina, Borchin, Mirela, Dicţionar de comunicare (lingvistică şi literară), vol. 2,
Timişoara, Editura Excelsior, 2003.
Caragiale, Ion Luca, Opere, Vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

1
Ridendo castigat mores (în traducere „Rîzînd se corectează moravurile”) este o
maximă latină prin care se evocă misiunea comediei de a îndrepta moravurile.
2
Nolite mittere margaritas ante porcos! (în traducere „Nu aruncaţi mărgăritare în faţa
porcilor!”) este o maximă care provine din „Vulgata” şi îndeamnă să nu se risipească
cuvintele preţioase pentru ignoranţi, incapabili să le aprecieze valoarea.

292
Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,
Bucureşti, Editura Babel, 1996.
Eco, Umberto, Insula din ziua de ieri, Iaşi, Editura Polirom, 2009.
Gramatica limbii române (GALR), Enunţul, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2005.
Hugo, Victor, Notre-Dame de Paris, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972.
Petrescu, Cezar, Vadim sau Drumul pierdut, Bucureşti, E.P.L., 1962.
Preda, Marin, Cel mai iubit dintre pămînteni, Chişinău, Editura Literatura artistică, 1990.
Topîrceanu, George, Balade vesele şi triste, Bucureşti, Editura Minerva, 1992.
Канаева, Е. Н., Текстовые функции логоэпистемы (на материале газетных
заголовков), дисс. к.ф.н., Москва, 2007.
Мостовая, В. Г., Функция сентенций в гомеровском эпосе, автор. дисс. к.ф.н. Москва,
2008.
Пучкова, Е. В., Модальность и текст, în Вестник ЧГУ, 2009, № 34 (172), с. 78-85.
Разина, И. Г., Модусная структура текста в аспекте текстопорождения, în Язык и
культура, 2009, №1(5), с. 54-70.
Стрекалова, Е. Т., Модальность как текстообразующая категория (на материале
новгородских берестяных грамот), în Вестник ТГУ, 2008, выпуск 3 (59),
с. 166-169.
Тураева, З. Я., Лингвистика текста и категория модальности, în Вопросы
языкознания, 1994, № 3, с. 105-114.
Шулежкова, С. Г., Крылатые выражения русского языка, их источники и развитие,
Москва, Издательстио Азбуковник, 2002.

Les proverbes et les locutions latines

comme marqueurs de modalité textuelle subjective
Résumé: Le présent article porte sur la modalité subjective du texte. Les proverbes et les
locutions latines sont interprétés comme marqueurs de la modalité appréciative,
puisqu'ils expriment des états émotionnels, des attitudes esthétiques, la position de
l'énonciateur. On décrit les unités aphoristiques qui actualisent leur sens modal au
niveau du texte, lorsqu'elles remplissent des fonctions pragmatiques et émotives. Les
transformations de ces unités intensifient les caractéristiques émotionnelles et
expressives du texte et reflètent la modalité subjective implicite.
Mots-clés: catégorie textuelle, langue latine, linguistique textuelle, modalité.

293
 Sintaxa „deviată” – între intenţia expresivă şi încălcarea normei
(studiu de caz referitor la limbajul presei de limbă română din Ucraina)
Felicia VRÂNCEANU
Universitatea Naţională „Iurii Fedkovici”, Cernăuţi (Ucraina)

olul mijloacelor de informare în masă este de a promova limba. În presă

R sînt reflectate principalele tendinţe ale limbii şi, în acelaşi timp, presa
infuenţează evoluţia limbii. În cazul presei de limba română din regiunea Cernăuţi
efectele plurilingvismului se resimt inclusiv la nivelul structurii sintactice a textelor
scrise, fenomenul lingvistic analizat – „sintaxa deviată” – fiind o consecinţă directă
a interferenţelor lingvistice.
Comunicarea de masă, ca orice comunicare, reprezintă un transfer de
informaţie prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; „ea
facilitează atît circulaţia socială a informaţiei cît şi denaturarea şi standartizarea ei”
(Dobrescu 1998: 13). Denaturarea se concretizează în îndepărtarea structurii morfo-
sintactice de la sistemul normelor literare. Standardizarea se concretizează în
impunerea normelor literare ca norme unice. În cazul limbii române vorbite în
Ucraina, cele două procese – standardizarea şi denaturarea – cunosc o evoluţie
particulară, generată de condiţiile sociale, culturale, istorice, specifice unui anumit
spaţiu geografic.
Limba este utilizată în comunicare în manieră indirectă, necontrolată ca mijloc
şi instrument de reprezentare a structurii logice a frazei (ibidem: 68). De aici rezultă
apariţia unor varietăţi interne ale limbajului presei. Aceste varietăţi apar în spaţii
culturale cu o normă internă explicabilă prin influenţa factorilor social-istorici. În
cazul presei din regiunea Cernăuţi aceşti factori sînt: plurilingvismul, absenţa
contactului direct cu limba română literară (limba „din ţară”), condiţiile sociale care
provoacă unele clasificări de tipul „limbă superioară”/„limbă inferioară”.
Presa scrisă din Cernăuţi se caracterizează, fără îndoială, printr-o serie de
particularităţi ce se subscriu ansamblului de caracteristici lingvistice specifice
mediului plurilingv în care se încadrează. O principală caracteristică o reprezintă
prezenţa unor abateri de la norma limbii literare; aceste abateri se datorează în
primul rînd influenţei limbilor de contact (rusa şi ucraineana) şi pot fi încadrate în
categoria fenomenelor circumscrise în sfera sintaxei deviate.
Consecinţă directă a interferenţei lingvistice, sintaxa deviată se concretizează în
presa scrisă din Cernăuţi într-o serie de structuri de tipul:
1. greşeli de utilizare a unor prepoziţii (de obicei este cazul prepoziţiilor în şi
la):


O astfel de clasificare poate genera refuzul de a vorbi în limba maternă (care nu este
„la modă”, mai ales pentru generaţia tînără).

294
 – ... poate fi clasat la categoria celor mai ilustre figuri ale ştiinţei ... (Libertatea
cuvîntului, nr. 41 (448), 14 octombrie 2011: 12) în loc de ... poate fi clasat în
categoria ...
– ... au rămas la Moldova numai 17 sate din ţinutul Cernăuţi, precum şi o parte
din satele Mamorniţa şi Lucoviţa ... (Septentrion literar, nr. 1, 2005: 13) în loc de ...
au rămas în structura Moldovei ...
– Comisia Electorală Centrală i-a înregistrat pe canditaţii în deputaţi ai
poporului în circumscripţia electorală generală naţională ... (Zorile Bucovinei, nr.
50, 17 august 2012: 1), în loc de ... i-a înregistrat pe canditaţii la funcţia de
deputat ...
– Acum sînt decepţionat în actuala conducere a ţării (Zorile Bucovinei, nr. 1-2,
1 ianuarie 2012: 6) în loc de Acum sînt decepţionat de actuala conducere ...;
2. utilizarea „nepotrivită” a conjuncţiei (cu valoare discursivă) or:
... această fiinţă, pătrunsă de farmecul limbii materne, care a stat în umbra
soţului [sic!], cînd el era în viaţă, luptă pentru continuitatea neamului străbun, or,
aceasta e poate cea mai dulce povară pe care o poartă (Zorile Bucovinei, nr. 50,
17 august 2012: 2).
Conjuncţia or are un statut aparte în limba română, în sensul că reprezintă nu
numai o marcă a raportului de coordonare, ci şi o marcă discursivă a enunţului. De
aceea, conjuncţia în cauză nu numai că înlocuieşte un alt element de relaţie
coordonator (adversativ – dar, iar, însă sau concluziv – aşadar, prin urmare, în
concluzie), ci devine o marcă stilistică, accentuînd caracterul livresc al textului.
Rolul discursiv al acestei conjuncţii presupune, în acelaşi timp, efectuarea unei
pauze mai mari decît cea marcată prin virgulă, motiv pentru care se recomandă ca
or să lege două propoziţii (fraze) izolate prin punct [.];
3. „pierderea” unor elemente de relaţie în structuri enumerative:
... aurul nu e valoros pentru că e galben la culoare [sic!], ci pentru că se
găseşte în cantităţi mici, că e foarte greu de extras şi mai are şi proprietăţi
deosebite (Septentrion literar, nr. 1, 2005: 1).
În afara absenţei virgulei ca marcă redundantă a raportului de coordonare
adversativ, identificăm şi o structură enumerativă incompletă, în cadrul căreia
ultimul termen nu corespunde structurii iniţiale a şirului enumerativ, fiind lipsit de
elementul de relaţie subordonator care marchează raportul cauzal;
4. lipsa acordului între subiect şi predicat.
Există cazuri cînd absolventul şcolii medii sau chiar studentul filolog nu ştiu
conjugarea verbului sau declinarea substantivului (idem).
Coordonarea disjunctivă, marcată în acest enunţ prin conjuncţia sau presupune
identificarea unei opoziţii între două nume cu rol de subiect. Spre deosebire de
coordonarea adversativă, disjuncţia presupune excluderea, şi nu asocierea, fapt care
necesită utilizarea verbului la numărul singular.

295
 În exemplul de mai jos, dimpotrivă, verbul cu funcţie de predicat va fi la plural,
deoarece elementele subiectului multiplu se află în raport de coordonare
adversativă, fapt ce presupune asocierea celor două nume (cu atît mai mult, cu cît
unul dintre ele este la numărul plural).
A mărturisit că marele miracol al formării şi modelării ei, aceste calităţi nobile
pe care le posedă, i le-a altoit în suflet nu doar părinţii, ci şi soţul Vasile (Zorile
Bucovinei, nr. 50, 17 august 2012: 2) în loc de ... i le-a altoit în suflet nu doar
părinţii, ci şi soţul Vasile;
5. utilizarea greşită a unor structuri corelative de tipul: nu atît, ... cît ...:
Ea e determinată în alegerea strategiei metodice, premisa însăşi a eficacităţii,
nu atît momentane, cît mai ales în perspectiva formării elevilor (Septentrion literar,
nr 1, 2005: 12) în loc de … premisa însăşi a eficacităţii, nu atît momentane, cît mai
ales destinate formării elevilor.
Greşeala constă în corelarea unor părţi de vorbire diferite, cu valori
morfologice diferite şi cu roluri sintactice diferite;
6. prezenţa unor repetiţii „supărătoare”, lipsite de motivaţie „sintactică” sau/şi
stilistică.
Spre deosebire de lectura efectuată în afara şcolii, care e un act strict
individual, un act intim, în care cititorul se află singur în faţa operei literare,
lectura ca proces didactic este, sub aspectul „eroilor” pe care îi antrenează, un
proces mai complicat, în sensul că, într-o primă etapă, e un act strict individual, în
care cititorul stabileşte contactul direct sensibilizator cu opera şi, într-o a doua
etapă, e un act clarificator colectiv, în care cititorul-elev este ajutat ... (Septentrion
literar, nr. 8-9, 2004: 25).
Repetarea expresiei un act strict individual nu are motivaţie nici gramaticală,
nici stilistică, enunţul devenind greoi, cu o structură complicată, provocînd
dificultăţi în înţelegerea mesajului şi chiar confuzii de ordin semantic;
7. absenţa mărcilor apoziţiei (pauza asociată cu intonaţia nu sînt redate în scris
prin virgulă):
... la invitaţia bravului român din dreapta Tisei Ion Botoş, preşedintele
Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” ... (Zorile Bucovinei,
nr. 49, 15 august 2012: 1);
8. structuri suspendate (anacolutul).
Totul ce au obţinut o datorează baştinei şi destinului, limbii lor materne
(ibidem: 3).
În exemplul dat identificăm un subiect suspendat (Totul) ca urmare a abaterii
de la proiectul sintactico-semantic iniţial;
9. structuri verbale compuse de tipul: verb impersonal + supinul verbului de
conjugat
Trebuie de făcut un drum european.
Ar trebui de găsit mijloace pentru a se asfalta drumul (ibidem).

296
 În limba română, verbul a trebui are două sensuri: „a avea nevoie” şi „a fi
necesar, obligatoriu”, permiţînd identificarea următoarelor tipuri de structuri:
Dativ + verb + subiect. Pentru a realiza sensul „a avea nevoie”, verbul a
trebui este precedat de un dativ (de obicei un pronume) şi urmat de un subiect: Îmi
trebuie flori pentru mama. Pronumele în dativ ţine locul unei persoane, iar subiectul
este, de regulă, numele unui obiect (uneori poate fi şi o fiinţă): Îmi trebuie o pisică
bună, ca să prindă toţi şoarecii. L-am anunţat că îmi trebuie o maşină nouă. La
indicativul prezent, forma trebuie rămîne invariabilă, indiferent dacă subiectul este
la singular sau plural;
Trebuie + să. Pentru a realiza sensul „este necesar să..., este obligatoriu să...”,
verbul a trebui nu mai este precedat de un dativ, dar este obligatoriu urmat de o
propoziţie subiectivă introdusă prin conjuncţia să: Trebuie să ajung la şcoală în
zece minute.
Foarte frecvent, verbul a trebui este precedat de un subiect, care se raportează
însă la predicatul subordonatei: Ei trebuie să plătească o despăgubire = Trebuie ca
ei să plătească o despăgubire.
Avînd în vedere aceste observaţii, se poate afirma că utilizarea supinului (în
locul conjunctivului) este nerecomandată, cauzînd dificultăţi în receptarea
mesajului;
10. forme genitivale greşite (este vorba mai ales de formele care se scriu cu doi
de i – desinenţa de plural şi articolul specific formei de genitiv):
Genericul întîlniri de azi ... (Zorile Bucovinei, nr. 49, 15 august 2012: 1);
11. greşeli de topică (de cele mai multe ori sub influenţa topicii din limba rusă/
ucraineană se ajunge la structuri nespecifice limbii române, mai ales în cazul unor
îmbinări de tipul verb + adverb).
Aproape în jumătate de secol de viaţă comună au citit împreună multe cărţi
(ibidem: 2);
12. exprimarea confuză: uneori, din dorinţa exagerată de a crea un mesaj
expresiv, dar şi familiar se ajunge la un limbaj lipsit de claritate, îmbîcsit de
expresii greoaie, de multe ori pleonastice. Aici se încadrează structuri comparative,
îmbinări libere nominale sau verbale, structuri tautologice:
A fost jubileul octogenar al celei mai cu suflet de român bucovinence (Zorile
Bucovinei, nr. 50, 17 august 2012: 2);
Şi cum numai au ajuns la Apşa de Jos, oaspeţii ... au efectuat un parastas
(Zorile Bucovinei, nr. 49, 15 august 2012: 1);
În agricultură, ramura de bază a ţării noastre, regresul este şi mai păgubitor
(ibidem);
Se vor desfăşura lucrări de profilaxie şi de preîntîmpinare la obiectivele de
furnizare a gazelor din oraşul Cernăuţi (Zorile Bucovinei, nr. 25, 25 aprilie 2012: 4).
Comunicarea reprezintă un cîmp al interdependenţelor, un proces complex ai
cărui factori se intercondiţionează. Cu atît mai mult, presa reprezintă un tip de

297
comunicare participativ, în sensul că reprezintă materializarea acţiunii de a face ca
un individ sau o colectivitate să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ
sau a unei alte colectivităţi. M. Eminescu spunea că „maturitatea culturii publice a
spiritului poporului se manifestă cu deosebire în limba sa”. Prin urmare, a vorbi şi,
mai ales, a scrie corect este o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi (cu atît mai
mult a ziariştilor) şi cu atît mai mult într-un spaţiu în care limba română este în
permanenţă supusă influenţei altor limbi.

Bibliografie
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (coordonator: Ioana Vintilă-
Rădulescu), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
2005.
Dobrescu, Emilian, Sociologia comunicării, Bucureşti, Editura Victor, 1998.
Forăscu, Narcisa, Popescu, Mihaela, Dicţionar de cuvinte „buclucaşe”. Dicţionar de
pronunţare şi scriere, Bucureşti, Editura ALL, 2005.
Gramatica limbii române, vol. I, Cuvîntul; vol. II, Enunţul (coordonator: Valeria Guţu-
Romalo), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.

"Deviated" Syntax – between the Expressive Intention and Breaking the

Linguistic Norm(a study concerning the language of Romanian press in Ukraine)
Summary: The role of mass-media is to promote the language. The press reflects the main
tendencies of the language and, at the same time, it influences the evolution of the
language. In the case of Romanian language press in Chernivtsi region the effects of
plurilingualism can be seen on the level of the syntactic structure of written texts. The
analyzed linguistic phenomenon – "the deviated syntax" – is a direct consequence of
linguistic interferences.
Key-words: plurilingualism, linguistic interference, syntactic structure, deviated syntax,
syntactic relation, calque, anacoluthon.

298
 К проблеме создания грузинских монолингвальных словарей
Марина АРОШИДЗЕ
Сухумский государственный университет (Грузия)

С овременные процессы интеграции наук активизируют междисци-

плинарные исследования в одной общей плоскости антропо-
центрической лингвистической парадигмы (теория коммуникации, лингво-
конфликтология, лингвокультурология, этнолингвистика, социолингвистика,
психолингвистика). Особое значение приобретает выявление социо-
лингвистических параметров:
– определение вариантов языкового общения любого ранга;
– выбор конкурирующего языка в условиях билингвизма и мультикульту-
ризма в зависимости от прагматических параметров коммуникативной
ситуации;
– воссоздание языковой картины мира данного социума через изучение
языковых стереотипов, которые проявляются в стереотипах мышления.
Этнокультурная идентификация в моноэтнической среде может
находиться на периферии личностной мотивации, но актуализируется и
начинает занимать более значимое место в сознании индивида, живущего в
полиэтнической среде.
В центре внимания современной науки находится тесная взаимосвязь
языка, сознания и культуры, обуславливающая отражение в языке
культурного самосознания каждого конкретного этноса, со своей стороны,
языковые категории оказывают влияние на человеческое сознание,
определяют тип его мышления, мировосприятия, систему ценностей и
социальное поведение. Таким образом, восприятие человеком окружающей
действительности обусловлено культурой той этнической группы, к которой
он относится. Иными словами, язык представляет собой определенный
культурный код, проникающий во все процессы мышления и формирующий
языковую личность в соответствии с закодированным в нем мировоззрением,
менталитетом.
Все вышесказанное позволяет утверждать, что именно язык представляет
собой решающий фактор формирования этноса, создает нацию посредством
передачи культуры, традиций, общественного самосознания от поколения к
поколению. В языковых концептах, стереотипах данной этнической группы и
в других культурных символах проявляется отношение этноса к окружаю-
щему миру, своеобразное мировосприятие, особая «образность».
На фоне интенсивно протекающих процессов глобализации
актуализировался целый ряд проблем, связанных с исследованием культурной
национальной идентичности: культурная память и ее языковые маркеры,

299
трансформация языковой картины мира поликультурной личности, языковое
сознание и национальная ментальность. К сожалению, в силу целого ряда
объективных причин грузинское языкознание в определенной мере
изолировано от мировой лингвистики и процессов, протекающих в смежных
дисциплинах. Не вызывает сомнений тот факт, что грузинская лингвистика и,
в частности, лингвокультурология, должны интегрировать с мировой наукой.
Возможным путем решения этой проблемы является ознакомление с
тенденциями и методами современных лингвистических исследований и
проведение подобных изысканий на базе грузинского языка и культуры.
Одним из назревших исследований является выявление грузинского
этноментального сознания на основе лингво-ассоциативного эксперимента,
который уже проводится Д. З. Гоциридзе в Тбилисском государственном
университете и первые результаты которого были представлены на
международной конференции в Венгрии в 2010 году. Результаты
эксперимента будут отражены в электронной лингвистической базе данных и
в тезаурусе грузинских ассоциативных норм, которые, в свою очередь, станут
объектом исследования многих научных направлений. В тезаурусе
ассоциативных норм использован новый способ репрезентации языка –
ассоциативно-вербальная сеть, в которой отражается не только семантические
и грамматические значения слов, речевая способность среднестатистического
носителя языка, но и его эмоционально-ментальное состояние, а через него
освещена жизнь всего общества в определенный исторический период.
Результатом исследования станет модель человеческого сознания.
Необходимо отметить, что в грузинской лингвистике почти не освещены
такие важнейшие проблемы, как феномен сознания, специфика репрезентации
этноментального мира человека в речи.
Базовым кодом любой культуры и основой семиотической системы
является этнический язык. Следовательно, в сознании индивида формируется
прочная связь воспринятой им реальности с вызванными эмоциями и языко-
выми категориями, что создает единую «базу информационных данных»,
которая обусловливает мировоззрение человека. Отдельные элементы такой
когнитивной базы не изолированы друг от друга, а являются взаимосвязан-
ными фрагментами единого ментально-лингвального комплекса и проявля-
ются в ассоциативно-вербальной сети. Активизация какого-либо элемента
данной сети вызывает активизацию и актуализацию других элементов. То
есть любая единица ментально-лингвального комплекса обладает
определенной общностью ассоциативных связей. Векторное направление
ассоциации может быть связано с разнообразными факторами, начиная с
сиюминутного состояния языковой личности и кончая типичными
национальными социо-культурными стереотипами. Последние дают нам
возможность говорить об ассоциативных нормах той или иной этногруппы,

300
выявление которых дает возможность описания и анализа национально-
культурной специфики когнитивного феномена. Следовательно,
ассоциативно-вербальная сеть является моделью человеческого сознания. Она
проявляется в свободных ассоциациях при лингво-ассоциативном
эксперименте.
Грузинская этнокультурная ментальность, восходящая корнями к древ-
нейшей культуре, представляет собой интереснейший объект для лингвокуль-
турологических исследований, так как в силу целого ряда геополитических
факторов в ней тесно переплелись макроуниверсальные, региональные и на-
ционально-культурные прецеденты. Как отмечает Дж. Лакофф, «… наша кон-
цептуальная система зависит от нашего физического и культурного опыта и
непосредственно связана с ними» (Лакофф 1988: 48). Грузинский культурный
опыт переплавил в себе огромное количество концептов самого разного
происхождения: греческих, арабских, персидских, тюркских, русских,
английских и пр., соединил их с региональными концептами кавказского
происхождения и расцветил яркими красками самобытной грузинской нацио-
нальной культуры, глубокое проникновение в которую является важнейшим
условием эффективной коммуникации в современном поликультурном мире.
Владение социальным кодом, осознание глубинных значений концептов,
отображенных в языковой картине мира, является важнейшим условием ус-
воения языка, адекватного перевода, эффективного межкультурного диалога.
Большую помощь в овладении социокультурным кодом оказывают специали-
зированные лингвокультурологические словари английского, русского и
других языков, по образцу которых нами начат сбор материала для
аналогичного культурологического словаря «Грузинское культурное
пространство», структура которого будет включать в себя четыре блока:
прецедентные имена, зоонимы, прецедентные тексты и высказывания. В
отличие от существующих словарей подобного типа каждый блок будет
представлен тремя типами словарных статей: 1) транснациональный
культурный пласт прецедентов; 2) региональный пласт и 3) национально-
этнический пласт прецедентов. При фиксации макроуниверсалий особое
внимание уделяется явлению трансформации, которую испытывают
прецеденты в процессе фукционирования в грузинской культуре, причем
иногда трансформируется коннотативное значение прецедента, чаще же
изменяется лишь план его выражения. Очерчена возможная синтагматика
региональных (кавказец, джигит, бурка) и национальных прецедентов
(Луарсаб, Нацаркекия).
Весьма значимым является слой прецедентных феноменов, которые
представлены в каждой культуре в виде макроуниверсалий, региональных
прецедентов и национально-культурных концептов. Вслед за авторами
лингвокультурологического словаря «Русское культурное пространство» мы

301
выделяем прецедентные ситуации, прецедентные тексты, имена, зоонимы и
прецедентные высказывания (Брилева et alii 2004: 17). Разрабатываемый
группой учѐных Государственного университета Шота Руставели
лингвокультурологический словарь грузинского языка наряду с созданием
электронной базы корпуса текстов, отражающих специфику данного дискурса
в разные исторические эпохи, будет способствовать созданию
информационной базы, позволяющей установить не только межъязыковые, но
и межкультурные соответствия между русской и грузинской языковыми
картинами мира. Полученные словарные материалы станут важным
вспомогательным средством при изучении грузинского языка,
информационной базой для переводчиков, способствующей повышению
эффективности межкультурной коммуникации.
Благодаря кумулятивной (накопительной) функции языка в каждой
лингвокультурной общности накапливаются языковые единицы, в которых
отражаются национальные представления об окружающем мире, а также
такие прецедентные выражения, источником которых являются античные
мифы, библейские предания, поэтому ареал их распространения столь широк,
что их можно отнести к макроуниверсалиям, или к транснациональным
прецедентам. Источником транснациональных прецедентных высказываний
являются, как уже отмечалось выше, библейские легенды, мифы,
произведения мировой классики, массовая культура. Не удивительно, что
подобные единицы присутствуют как в русской, так и в грузинской
культурах, обычно при переводе подобных прецедентных высказываний
переводчики легко трансформируют их, например:
Все дороги ведут в Рим – Kvelagzaromshimimavalia;
Ахиллесова пята – Akilevsiskusli;
Укрощение строптивой – Chirveulismorjuleba;
Сражение с ветряными мельницами – Kharisciskvilephtanbrdzola.
В силу целого ряда социолингвистических причин для грузинского
культурного пространства характерны тройные ряды прецедентных
высказываний: первый ряд представлен вышеприведенными транс-
национальными прецедентными высказываниями, второй – межнациональ-
ными прецедентами советской эпохи (Тимур и его команда – Themur i
damisigundi, железный занавес – rkinisfarda), общими для всего пост-
советского пространства, и лишь третий ряд – это национально-культурные
прецедентные высказывания (churshijdoma; tyemalzezisdabalschams;
gavidagaxmamarilze).
Большинство национально-культурных прецедентных высказываний, как
русских, так и грузинских, представлены маркированными выражениями, в их
состав входят специфические реалии (например, грузинская реалия churshi –

302
специальный глиняный кувшин больших размеров, который зарывают в
землю и используют для хранения вина), имена известных политических и
общественных деятелей (Ох, тяжела ты, шапка Мономаха; Вот тебе,
бабушка, и Юрьев день), литературные герои (Луарсаб Таткаридзе) и пр.
Приведенные примеры иллюстрируют влияние экстралингвистических
факторов на формирование языковой картины мира, в частности, на
формирование когнитивной базы прецедентных высказываний.
Монолингвальные словари подобного типа должны базироваться на
национальных корпусных текстов, которые в ряде случаев уже созданы
(американский национальный корпус (НК), британский НК, русский НК,
чешский НК, армянский НК), но грузинский национальный корпус находится
лишь в стадии разработки: ученые из Института языкознания Грузии
работают над созданием корпуса диалектологических текстов; а во
Франкфурте-на-Майне группа учѐных работает над созданием национального
корпуса грузинских текстов (в рамках программ ARMAZI и TITUS).
Наибольшую трудность представляет формальная инвентаризация
отобранных единиц, но благодаря успехам компьютерной индустрии
современная лингвистика пользуется новыми методами обработки
информации, что позволит ускорить процесс формирования полного нацио-
нального корпуса текстов, а электронный банк текстов станет эмпирической
базой для монолингвальных словарей, отражающих национальную специфику
грузинского культурного пространства.

Библиография
Лакофф, Дж., Метафоры, которыми мы живем, în НЗЛ XXII, Москва, 1988.
Брилева, И. С., Вольская, Н. П., Гудков, Д. Б., Захаренко, И. В., Красных, В. В,
Лингвокультурологический словарь: Русское культурное пространство, Москва,
Издательство Гнозис, 2004.

On Creating Georgian Monolingual Dictionaries

Summary: There is no doubt that the study of Georgian culture linguistics, which is in its
formation stage, needs to be integrated with the world science. This may be achieved
by studying the tendencies and methods of modern linguistic research and
implementing similar investigations on the bases of Georgian language and culture.
One of the urgent researches of the similar type of studies tends to be the study of
Georgian ethnomentality based on linguistic and associative experiment and creation
on the basis of the data obtained of monolingual dictionaries of a new type, such as
the associative dictionary of Georgian language and linguistic-cultural dictionary
"Georgian cultural space". A necessary condition for writing such dictionaries is the
creation of corpus linguistics.
Key-words: corpus linguistics, monolingual dictionaries, Georgian ethnomentality, lingual-
associative experiment, linguistic-cultural dictionary.

303
О функционально-стилистических и прагматических особенностях
контаминантов в текстах немецкой прессы
Ирина БУЛГАКОВА
Бэлцкий государственный университет им. Алеку Руссо

В лингвистической литературе по словообразованию немецкого языка

явление контаминации рассматривалось вплоть до недавнего времени
относительно редко и неоднозначно. Эта неоднозначность находила своѐ
отражение с одной стороны в достаточно богатой терминологии этого явления
(стяжение, блендинг, слова-портмоне, телескопия), с другой в разнообразии
подходов к определению его сущности, расплывчатости дефиниций. Палитра
мнений германистов о статусе этого феномена разнообразна: от рассмотрения
контаминации (именно этот термин наиболее употребителен для описания
данного явления в немецком языке) в качестве самостоятельного типа
словообразования (Fleischer/ Barz 2007; Altmann/ Kemmerling 2005; Donalies
2007) до его непризнания (Eichinger 2000; Naumann 2000). В работах,
посвящѐнных тенденциям в развитии современного немецкого языка,
продукты контаминации, как правило, также рассматривались как
периферийное явление и оставались долгое время без должного внимания
лингвистов. Между тем в текстах немецких средств массовой информации и
рекламы в настоящее время наблюдается большая продуктивность
контаминации. Можно сказать, что употребление контаминированных слов,
признанных неоднократно самыми популярными словами года, (например,
Ostalgie, Teuro) стала одной из модных тенденций не только в прессе и
рекламе, но и в разговорной речи. В последние десятилетия явление
контаминации всѐ больший интерес вызывает и у германистов (Schulz 2004;
Ronneberger-Sibold 2005, 2006; Friedrich 2008).
Словообразовательная контаминация, контаминированные слова, т.е.
слова, образованные стяжением усечѐнных основ слов или морфем, являются
предметом исследования, некоторые результаты которого изложены в
настоящей статье. Для определения функционально-стилистических и
прагматических особенностей контаминации в текстах прессы были отобраны
только контаминанты, образованные на базе имѐн собственных. Анализ
фактического языкового материала позволил выявить семантическиеи
структурные типы деонимических контаминированных лексем,
встречающихся в текстах прессы, их дифференциальные черты. Прежде всего,
следует отметить, что определение семантики таких слов связано с
определенными трудностями из-за особенностей их образования на основе
свободных ассоциаций и требует знания национально-политических,
экономических и культурных реалий.

304
 Как известно, для описания семантики продуктов контаминации,
существуют несколько методов и моделей: по тематическим группам (Pharies
1987), по семантическому отношению между элементами (Schmid 2003), а
также по степени морфологической и семантической транспарентности (Plank
1981). В зависимости от области употребления, исследованные контаминанты
можно подразделить на шесть тематических групп, понимаемых в самом
широком смысле:
1. «Политика» (Merkozy, Merkandel, Zensursula, Merkules, Frangela,
Berlus-Putin, Horkel, Merkollande, Obamerkel, Barangela, Arabellion).
2. «Экономика» (Drachmagedon, Geuro).
3. «Общество» (Guttenplag, Googleberg).
4. «Наука и образование» (Oxbridge).
5. «Искусство, культура» (Bollywood, Brangelina, Grassarrazin, Obamadonna).
6. «Свободное время и туризм» (Thailandung).
Конечно, опираясь на представленную тематическую классификацию
невозможно однозначно определить сферу употребления всех без исключения
приведѐнных примеров контаминации. Так, например, окказиональные
контаминанты Drachmagedon или Guttenplag часто встречаются в
политических комментариях, а Merkules или Merkollande в текстах
экономической тематики. Анализ морфологической структуры
контаминированных слов позволяет не только более точно определить их
семантику, но и отметить ряд тенденций, ранее описанных в работах,
посвящѐнных явлению контаминации. Чем длиннее контаминированное
слово, тем проще восстановить исходные элементы и, следовательно, выявить
его значение. Так, контаминант Drachmagedon (Drachma + Harmagedon)
скорее понятен читателю, чем, например, Geuro (Griechenland + Euro). Это
относится и к контаминированным конструктам с пресекающимися в месте
слияния морфемами или элементами: Obamerkel (Obama + Merkel), но Horkel
(Hollande + Merkel). Для большинства проанализированных примеров
характерна морфологическая и семантическая транспарентность. Более
сложными для узнавания и понимания оказываются контаминанты,
образованные из чужих для немецкого языка имѐн собственных, особенно
если их значение не вытекает из контекста. Без актуальных фоновых знаний
читатель не сможет, понять, что в окказионально употребленном
контаминированном слове Frangela под усеченной морфемой Fra- скрывается
имя президента Франции Франсуа Олланда.
Анализ семантических отношений показал, что между элементами
контаминированных слов, образованных от имен собственных, наблюдаются
как отношения симметрии, так и асимметрии. В исследованном языковом
материале преобладают симметричные отношения между производящими
основами, которые Шмид относит к «иконическому типу»: Merkozy – Merkel +

305
Sarkozy, Barangela – Barack + Angela, Merkollande – Merkel + Hollande,
Oxbridge – Oxford + Cambridge, Eurasien – Europa + Asien. В отношении
асимметрии находятся производящие основы таких контаминантов, как
например: Googleberg, Thailandung, Arabellion, где один из элементов
характеризует другой.
Специфика образования и семантики контаминированных слов,
компрессия формы и содержания, слегка завуалированный смысл объясняют
их высокую частотность в текстах немецкой прессы, как в известных
изданиях (Der Spiegel, Focus, Die Zeit), так и в региональных газетах. Кроме
основной функции, характерной для всех продуктов словообразования, а
именно номинативной (Eurasien), контаминанты выполняют в текстах прессы
специфические функции. Типичным для контаминированных речевых
единиц, являющихся в большинстве своѐм окказионализмами, является их
употребление с целью придания тексту большей привлекательности,
экспрессивности. Они не только называют различные явления общественной
и политической жизни современной Германии, но и дают им оценку. Их не
узуальный, речевой статус во многом и обусловливает их внутреннюю
экспрессивность.
Контаминанты, образованные от усеченных основ имѐн собственных, в
большинстве своем являются, стилистически маркированными единицами,
например Guttenplag, Merkules в текстах прессы употребляются в качестве
сравнений или метафор. Того, кто присваивает себе чужую интеллектуальную
собственность, по аналогии с бывшим министром обороны ФРГ Гутенбергом,
уличенным в плагиате, называют Guttenplag. Контаминированное слово
Merkules характеризует политическое влияние канцлера Германии, сравнимое
с силой Геркулеса. Стилистический потенциал деонимических контаминантов
интенсивно используется журналистами.
Метафорические перифразы с именами собственными не только образно
раскрывают читателю более глубокий смысл сообщения, но и служат
средством выражения иронии, насмешки и критики автора того или иного
известного политика или общественного деятеля. Например, контамини-
рованное слово Zensursula в ниже приведенном примере выражает
критическое мнение автора о попытках усиления цензуры в интернете, даже
вполне объяснимых, так как речь идет о принятии закона по борьбе с детской
порнографией.
Bisher sah das umstrittene Gesetz die Einrichtung einer Zensur-Infrastruktur
vor – deshalb brachte es der CDU-Ministerin den Spitznamen "Zensursula" ein.
Оригинальное оценочное слово образовано от нарицательного
существительного Zensur и имени Урзулы Лайен, министра, члена ХДС,
высказавшей идею передачи полицией интернет-провайдерам списка
запрещенных интернет-адресов.

306
 Контаминированные метафорические единицы употребляются в
полемических текстах для того, чтобы образно и одновременно точно
выразить позицию автора, подкрепить его аргументацию и склонить на свою
сторону мнение читателя. Так, в политическом комментарии, посвященном
кризису в Греции, приветствуется выбор греков остаться в зоне евро,
возможное противоположное решение называется Drachmagedon:
Es war die Woche nach den Wahlen in Griechenland. Vom Drachmagedon
wurden wir verschont, und doch hält uns die Schuldenkrise weiter in Atem.
Сравнение возможного возврата Греции к национальной валюте драхме с
Армагеддоном, местом последней битвы добра со злом в конце времен,
вызывает у читателя негативные ассоциации, и побуждают разделить мнение
автора.
Большое значение употребление контаминированных слов имеет и для
реализации функции языковой экономии и коммуникативной насыщенности,
характерной для текстов средств массовой информации. Контаминанты дают
журналистам возможность сжать информацию, для передачи которой
необходимы синтагма или целое предложение, до одной лексической
единицы. Очень часто такие оригинальные продукты словотворчества
появляются в заголовках, побуждая читателя к чтению всей статьи, так как
завуалированный смысл этих контаминированных единиц не всегда можно
понять из еѐ названия, например:
Gipfeltreffen:Tolle Bilderaus Eurobama.
Merkozy ist tot, es lebe Merkollande!
Не менее оригинальным представляется и контаминированное слово,
образованное от имен одной из самых известных пар Голливуда Брэда Питта
и Анджелины Джоли и характеризующее их отношения:
Über Brangelina sange bliche Krisen
Контаминанты, образованные за счет обыгрывания звуковой оболочки
слов, употребляются для создания игры слов. Подмеченное автором
фонетическое совпадение имени студентки Yvonne Ploetz, ставшей
неожиданно для многих депутатом Бундестага, с основой наречия plötzlich
(«вдруг») дало возможность использовать эту игру слов в качестве
стилистического приѐма для создания в тексте комического эффекта:
Zwei Tage später dann ein Wortspiel: Ploetzlich Abgeordnete
Окказиональные деонимические контаминанты привлекают внимание
читателей не только своей оригинальностью, но и своей узнаваемостью, так
как в качестве одной или обеих основ новообразования, как правило,
выступают всем знакомые имена. Наибольшую частотность в
проанализированных контаминированных словах имеют имя и фамилия
немецкого канцлера Ангелы Меркель: Merkozy, Merkollande, Merklande,
Obamerkel, Horkel, Barangela, Frangela. Интерес читателя к жизни известных

307
личностей активно используется на страницах прессы и побуждает
журналистов к оригинальному словотворчеству.
Оригинальность контаминантов объясняется необычным использованием
часто упоминаемых в прессе имен собственных в качестве усеченных основ
для образования новых лексических единиц по обычным, типичным для
немецкого языка моделям, семантической компрессией и стилистическим
контрастом на фоне общеупотребительной лексики. Неожиданность
употребления, ярко выраженная оценочность контаминированных слов, их
запоминаемость служат основной прагматической цели журналистов –
привлечению читателя и формированию у него определенной точки зрения.
Итак, окказиональные контаминанты, образованные от имен
собственных, пользуются в текстах немецкой прессы особой популярностью,
так как помогают авторам в сжатой оригинальной форме выразить свою
оценку людям, событиям и явлениям и создать в тексте необходимый
экспрессивный эффект с целью имплицитного воздействия на читателя.

Библиография
Friedrich, Cornelia, Kontamination – Zur Form und Funktion eines Wortbildungstyps im
Deutschen, Inaugural-Dissertation, Friedrich-Alexander-Universität, Erlangen-
Nürnberg, 2008.
Ronneberger-Sibold, Elke, Zur Definition und Typologie von Wortkreuzungen. Ein
Vorschlag auf der Grundlage ihrer relativen Transparenz, în Sprache und
Natürlichkeit. Gedenkband für Willi Mayerthaler, Hrsg. v. Gertraud Fenk-Oczlon und
Christian Winkler, Tübingen, 2005, 205-224 S.
Schmid, Hans Ulrich, Zolibazis Lustballon. Wortverschmelzungen in der deutschen
Gegenwartssprache, în Muttersprache, 113, 2003, 265-278 S.
Schulz, Matthias, Jein, Fortschrott und Ehrgeizhals. Wortkreuzungen in der deutschen
Gegenwartssprache, în Zeitschrift für Germanistische Linguistik, 32.2, 2004,
286-306 S.

On the functional, stylistic and pragmatic peculiarities

of contamination in the German media
Summary: This article is devoted to the study of the linguistic phenomenon of
contamination based on the texts of the German press. The subject of the research is
composites formed by blending the truncated bases of proper names. The purpose of
this work is to identify structural and semantic types of blended tokens found in the
text of the press, the determination of their functional-stylistic and pragmatic
features.
Key-words: contamination, blending, truncated basis, stylistic function, pragmatic
potential.

308
 Культурная память и языковая политика
Индира ДЗАГАНИЯ
Сухумский государственный университет (Грузия)

К ак общество строит свою сегодняшнюю жизнь и как оно продвигается

вперед, во многом зависит от осмысления прошлого культурного
опыта. По мнению автора теории культурной памяти, Яна Ассманна,
демократизация и осмысление прошлого – тесно связанные и взаимо-
влияющие процессы: лишь осознание ошибок прошлого способствует
созданию активного и ответственного гражданского общества. Прошлое
заново «открывается» в настоящем, моделируется им в зависимости от
существующих обстоятельств (Ассманн 2004: 68).
Культурная память общества является социокультурным конструктом,
который в определенной степени поддается манипулированию. Культурная
коллективная память зафиксирована в многочисленных текстах, в медиа-
текстах, архивных материалах, произведениях устного народного творчества,
мифах, в художественной и специальной литературе, фотодокументах,
кинофильмах, в произведениях изобразительного искусства и других видов
искусства, в материальных памятниках, сооружениях и пр., в том числе и в
языке (в лексемах, фразеологизмах, метафорах, сравнениях, прецедентах,
коннотациях).
Примечательно в этом плане высказывание видного ученого языковеда
Эухенио Косериу. Ученый считал, что знание есть факт культуры. Это
означает, что оно лежит в основе внеязыковой культуры и является
«действительностью» культуры. Человек обладает не только знанием о вещах
через посредство языка, но и знанием самого языка. В этом смысле
«культурный аспект» языка – это сам язык как совокупность языковых
навыков ( Косериу 2009: 41).
Процесс социализации человека – это, прежде всего, процесс овладения
культурной коллективной памятью, овладение тем символическим
культурным кодом, который в единстве с общим языком позволяет говорить о
национально-культурной идентичности.
Исследование проблем национально-культурной идентичности активизи-
ровались в связи с протекающими интеграционными процессами. Одним из
интереснейших аспектов исследования культурной идентичности является
процесс обновления лингвокультурной парадигмы в результате происхо-
дящих в обществе процессов, причем в разные периоды жизни мирового
сообщества интенсивность протекания этих процессов разная.
Высокий уровень развития современных информационных технологий
ускорил процессы неологизации и архаизации языковых единиц: не успевает

309
новая усовершенствованная версия мобильного телефона попасть даже не на
рынок, а в рекламные тексты, и уже даже малыши в детском садике, играя в
«семью» и в «магазин», покупают не мобильник, а смартфон. Очередной
виток технического прогресса, глобальные социально-экономические изме-
нения общества, информационный бум, серьезные миграционные процессы
конца XX в. – начала XXI в. – все эти обстоятельства ускорили процесс
обновления лингвокультурной парадигмы, возросла агнонимичность
культурных прецедентов, передаваемых от поколения к поколению. Но темпы
этого процесса во многом регулируются на государственном уровне – на
уровне языковой политики, которая в идеале должна базироваться на
существующей языковой ситуации и требованиях рынка, хотя, к сожалению, в
некоторых случаях, например, в Грузии, мы имеем налицо непродуманную
языковую политику, не учитывающую требования рынка и не опирающуюся
на уже имеющийся коллективный опыт усвоения иностранного языка.
Понятие языковой ситуации, по мнению А. Д. Швейцера, является одним
из ключевых понятий социолингвистики, оно определяется как совокупность
форм существования языка (языков, региональных койне, территориальных и
социальных диалектов), обслуживающих континуум общения в определенной
этнической общности или административно-территориальном объединении
(Швейцер 2007: 34). Ученый выделяет две группы языковых ситуаций:
экзоглоссные – совокупности различных языков, и эндоглоссные – сово-
купности подсистем одного языка. Экзоглоссные и эндоглоссные ситуации
подразделяются на сбалансированные, если их компоненты функционально
равнозначны, и несбалансированные, если их компоненты распределены по
различным сферам общения и социальным группам (ibidem: 25).
Компоненты социально-коммуникативной системы, обслуживающей то
или иное языковое сообщество, находятся друг с другом в определенных
отношениях. На каждом этапе существования языкового сообщества эти
отношения более или менее стабильны. Вместе с тем изменение политической
обстановки в стране, смена государственного строя, экономические прео-
бразования, новые ориентиры в социальной и национальной политике и
другие факторы могут так или иначе влиять на состояние социально-комму-
никативной системы, на ее состав и на функции ее компонентов – кодов и
субкодов. Функциональные отношения между компонентами социально-
коммуникативной системы на том или ином этапе существования данного
языкового сообщества формируют языковую ситуацию, характерную для
этого сообщества.
Понятие «языковая ситуация» применяется обычно к большим языковым
сообществам – странам, регионам, республикам. Для этого понятия важен
фактор времени: по существу, языковая ситуация – это состояние социально-
коммуникативной системы в определенный период ее функционирования.

310
 История человечества изобилует разными типами языковых ситуаций:
национальные государства с одним государственным языком, много-
национальные государства с двумя государственными языками. В Советском
Союзе даже существовал термин – «второй родной язык». Но интенсивные
общественно-политические изменения (миграция населения, межнацио-
нальные конфликты и пр.) «перекроили» языковую карту Европы, изменили
языковую ситуацию во многих странах, в том числе и в современной Грузии.
На смену билингвизму приходит поликультуризм, который требует серьезных
исследований на когнитивном уровне, в области коммуникативной
лингвистики, психолингвистики, этнолингвистики.
В настоящее время Грузия переживает сложнейший в языковом
отношении период, когда повсеместно взят курс на интенсивное изучение
английского языка, но мультилингвизм еще не перерос в мультикультуризм.
Русские культурно-исторические реалии и советизмы уже агнонимичны для
подрастающего поколения, а реалии англо-американской культуры ещѐ
далеко не привычны.
Изменение языковой ситуации в масштабе всей страны не могло не найти
отклика в научной сфере. Рубеж двадцатого и двадцать первого веков
ознаменовался усиленным интересом грузинских лингвистов к проблемам
социолингвистического характера. Достаточно вспомнить труды таких
известных ученых, как Т. Гамкрелидзе, З. Кикнадзе, И. Шадури, Н. Шенгелая,
Г. Лебанидзе, Н. Ладария, М. Гвенцадзе, Д. Гоциридзе, С. Омиадзе,
К. Габуния, Л. Эзугбая, и др. М. В. Арошидзе считает, что «языковая карта»
современной Грузии и «лингвистические иерархии» нуждаются в
пристальном изучении, связанном с теоретическим исследованием таких
вопросов, как языковое планирование, языковая политика. Ведь ошибки,
допускаемые в социо-коммуникативном отношении, могут быть катастро-
фическими как для политического диалога, так и для экономического
сотрудничества. Сам термин «диалог» весьма условен, ибо современное
сотрудничество скорее представляет собой «полилог». Поэтому надо
стремиться к новому, не теряя старого. Приоритетное изучение английского
языка должно сочетаться с сохранением русской коммуникативной
компетенции, ибо русский язык не только один из распространенных
международных языков, но и важнейший язык межкультурного общения на
огромной территории постсоветского пространства (Арошидзе 2011: 43).
Изменение социальной структуры общества приводит к изменениям
языковой личности, лишает еѐ привычного средства самореализации и
самопонимания. В рамках антропоцентрической парадигмы центральными
языковедческими проблемами стали: «человек в языке и язык в человеке»,
осмысление феномена homo loquens– «человека говорящего». В современных
условиях всеобщей глобализации и интеграции (сегодня в Европейском

311
Союзе двадцать три официальных языка) студенты и молодые специалисты
все чаще оказываются в инокультурной среде, когда владение несколькими
иностранными языками становится необходимым условием их
конкурентноспособности. Языковая, а точнее, коммуникативная
компетентность (помимо компетентности профессиональной) – одно из
главнейших условий успешного трудоустройства и карьеры. Современные
грузинские школьники и студенты получают образование в условиях
настоящего «лингвистического бума»: резко увеличилось количество
иностранных языков, привычное «трио» (английский, немецкий,
французский) обогатилось турецким, испанским и др. языками. Изменилась
также языковая ситуация – это прежде всего сокращение русскоязычного
населения, почти полное отсутствие языковой практики (кроме учебной
деятельности в школе и ВУЗе). Общение на русском языке, ранее
охватывающее все стороны общественно-политической и культурной жизни,
сосредоточилось, в основном, в сфере профессиональной. Круг людей, для
которых доступны телевизионные передачи на русском языке и Интернет,
довольно ограничен, к этому необходимо добавить, что язык средств
массовой информации демонстрирует размывание и расшатывание
литературных норм на всех уровнях языка, засилье заимствованной и
нецензурной лексики. Не удивительно, что у грузинских студентов мотивация
изучения русского языка, безусловно, очень низкая. Тогда как у турецких
студентов она столь высока, что они занимаются очень интенсивно и, как
правило, плодотворно, что не удивительно, ибо знание русского языка
помогает им получить высокооплачиваемую работу. Для грузинских же
студентов знание русского языка помогает в получении профессиональной
компетенции и улучшает лишь довольно-таки отдаленную перспективу, не
удивительно, что всѐ внимание они переключают на изучение английского
языка, чтобы использовать возможности многочисленных фондов и
студенческих программ по изучению иностранных языков за рубежом.
Языковая личность в современной Грузии формируется на всех
образовательных ступенях: сначала в дошкольных учреждениях, о чѐм
свидетельствует большое количество детских садиков, специальных студий,
обучающих малышей иностранным языкам, в первую очередь, английскому;
затем в средних общеобразовательных школах, в которых почти повсеместно
английский выступает как первый иностранный язык в сочетании со вторым
иностранным языком, роль которого выполняет немецкий, русский,
французский и даже турецкий языки; и, наконец, в высших учебных
заведениях, где опять-таки приоритет прочно удерживает английский язык.
Современный участник межкультурного диалога в Грузии – это языковая
личность, владеющая как минимум тремя языками. Чаще всего это родной
язык, английский и второй иностранный, в роли которого выступают разные

312
языки. Пока еще в массе жители владеют разговорным русским языком, хотя
русский язык перестал быть обязательным предметом в средней и высшей
школе, а в случае выбора иностранного языка обычно уступает английскому
языку. Знание русских культурных реалий, владение определенным объѐмом
русских страноведческих фоновых знаний и пр. сохраняет статус русского
языка как второго иностранного в средней школе. В высшей школе выбор
второго иностранного языка шире, чем в средней, часто студенты выбирают
немецкий язык, иногда конкуренцию русскому языку как второму
иностранному оказывает французский язык. А в некоторых регионах Грузии,
например, в Аджарии, благодаря новой социо-культурной среде, благодаря
все усиливающимся политическим и экономическим связям с Турцией, роль
второго иностранного языка с успехом выполняет турецкий язык, тем более,
что этот язык усиленно пропагандируется: организуются систематические
бесплатные курсы по изучению турецкого языка.
Анализируя языковую политику в современной Грузии, необходимо
отметить, что в соответствии с выбранным курсом делается очень многое,
чтобы облегчить процесс изучения английского языка: идет широко-
масштабная подготовка и переподготовка учителей английского языка для
грузинских школ, выпускается специальная методическая литература, для
преподавания английского языка в грузинских школах (в первую очередь в
деревенских школах) привлекаются волонтеры-носители английского языка.
Обучение иностранным языкам приведено в соответствие с принятыми в
Европе языковыми уровнями (A-B-C). На уровне высшей школы обучение
иностранному языку как средству общения между специалистами разных
стран в настоящее время не является чисто прикладной и узкоспециальной
задачей. Вузовский специалист – это широко образованный человек,
имеющий фундаментальную подготовку. Соответственно, иностранный язык
специалиста такого рода это и орудие производства, и средство повышения
образования, и часть культуры. Все это предполагает фундаментальную и
разностороннюю языковую подготовку. Поэтому мультилингвизм, по нашему
глубокому убеждению, должен базироваться на мультикультуризме.
Языковая политика ООН в Европе акцентирует внимание на необхо-
димости изучения нескольких иностранных языков и базируется на их
уровневом изучении. Уже неоднократно отмечалось, что, помимо
английского, необходимо популяризировать и другие европейские языки, что
любой опыт по усвоению иностранных языков бесценен. В свете всего
вышесказанного становится очевидной необходимость продуманной языко-
вой политики и интенсивных исследований процесса социализации
мультикультурных языковых личностей. Английский язык в современной
Грузии должен изучаться не вместо русского, а вместе с русским языком,

313
сопровождаться если не «погружением» в культуру, то хотя бы знакомством с
этой культурой.
Просчеты в языковой политике сегодня чреваты негативными
последствиями завтра. От билингвизма к мультикультуризму и
профессионализму, удовлетворяющему требования современного рынка, – это
единственный путь прогресса и процветания.

Библиография
Арошидзе, М. В., Языковая ситуация и языковая политика в условиях глобализации.
Межкультурные коммуникации, Тбилиси, 2011, № 15.
Косериу, Э., Синхрония, диахрония и история. Проблема языкового изменения,
Москва, Издательство URSS, 2009.
Крысин, Л. П., Речевое общение и социальные роли говорящих, în Социально-
лингвистические исследования, Москва, Издательство Наука, 1976, с. 42-52.
Швейцер, А. Д., Современная социолингвистика. Теория, проблемы, методы, Москва,
Издательство Наука, 1976.

Cultural Memory and Language Policy

Summary: The study of national-cultural identity problems has intensified due to the
ongoing integration processes. One of the most interesting aspects of studying
cultural identity is the process of lingual-cultural paradigm renovation which is a result
of the current processes taking place in the society. Moreover, the intensity of these
processes is different in the various periods of world community life. Georgian
modern "language map" and "linguistic hierarchy" require closer study related to the
theoretical studies of such issues as language planning and language politics. Errors in
language policy today can have negative consequences tomorrow. From bilingualism
to multiculturalism and professionalism that meet requirements of the modern
market is the only way towards progress and prosperity.
Кey-words: cultural memory, national and cultural identity, language policy, language
planning, bilingualism and multiculturalism.

314
Двухвалентные глагольные предикаты в иерархической структуре
семантико-синтаксической валентности
Людмила ГМЫРЯ
Киевский национальный лингвистический университет (Украина)

Б ольшое количество лингвистических научных исследований

определяет диапазон изучения глагола как главного элемента
предложения и открывает возможности для дальнейшего исследования этой
части речи. В языкознании известны попытки лексико-семантических
классификаций глаголов на денотативном, парадигматическом или
синтагматическом принципах. Кроме семантической классификации
предикатов, существует дифференциация предикатов по их валентному
потенциалу. Разные классификации неоднозначно трактуют лексико-
семантический потенциал двухвалентных глагольных предикатов, а
интенционно-валентные свойства таких предикатов рассматриваются лишь в
некоторых группах.
Актуальным остается вопрос уточнения лексико-семантических групп
двухвалентных глагольных предикатов и выяснения лексического наполнения
именных синтаксем в зависимости от реализации семантических типов
предикатов.
Важным компонентом организации семантико-синтаксической структуры
предложения является предикат, который включает в себя макет будущей
конструкции и программирует набор позиций для семантических
наполнителей. Значительный вклад в разработку классификации предикатов
внесли труды Ю. Д. Апресяна, Н. С. Авиловой, Л. М. Васильева,
И. Р. Выхованца, В. М. Русанивского, Г. Г. Сильницкого, Ю. С. Степанова,
У. Чейфа и др. Наиболее характерным противопоставлением, которое
положено в основу всех классификаций, является разделение всех предикатов
на два класса: состояние, действие.
Закономерности заполнения семантических позиций определяются
валентностью предиката, которая рассматривается как свойство слова
устанавливать отношения с другими словами в составе синтаксических
конструкций. Интенция глагольного действия является основным критерием
деления глаголов на группы и имеет большое значение для семантико-
синтаксического моделирования предложения. Теория валентности и
интенции разработана в исследованиях Л. Теньера, Ч. Филлмора, Ф. Данеша,
В. В. Богданова, С. Д. Кацнельсона, И. Р. Выхованца, А. П. Загнитко,
Н. Л. Иваницкой, М. Я. Плющ и др.
В языкознании утвердилось мнение, что валентный потенциал глагола не
превышает семи прогнозируемых позиций. При определении валентности

315
глаголов учѐные пытаются установить соответствие между семантикой и их
валентными возможностями. Соответственно выделяют ноль-, одно-, двух-,
трехвалентные и т. д. лексемы. Так, в частности, глагольные предикаты
качества, процесса, количества выступают как одновалентные глаголы
(Дівчина засмучена; Листя осипається; Друзів було четверо); большинство
многовалентных глаголов являются выразителями семантического действия
(Ми пішли на озеро через поле). Поскольку подавляющее большинство
глаголов украинского языка характеризуется абсолютной или относительной
релятивностью, можно утверждать, что в синтаксической системе в
количественном отношении доминируют предложения с валентно
связанными компонентами.
Активные глаголы предполагают наличие второго, третьего, четвертого,
пятого, шестого актанта. Наиболее регулярным в валентностном плане
является второй актант, представленный формой винительного падежа
(аккузатива) как специализированной формой сильноуправляемого
второстепенного члена предложения (Загнітко 1990: 28-29).
Двухвалентные глагольные предикаты в иерархической структуре
семантико-синтаксической валентности количественно преобладают над
другими. Для класса двухвалентных глагольных предикатов характерны
сходство сочетаемости и функциональная эквивалентность. Значение каждого
глагола „ориентировано” на специфику группы в целом.
Глаголы, требующие аккузатива, в традиционной грамматике известны
как переходные, они реализуют минимум два зависимых аргумента,
представляя отношения между предметами реальной (или выдуманной)
действительности. Субъект – это источник действия (в плане семантической
нагрузки), источник отношений, то, что вызывает действие, процесс или
состояние; объект – одушевленное существо или предмет, на который прямо
или косвенно проектируется действие, или предмет, с которым связаны
процесс или состояние. Объект может иметь идеальное, реальное,
результативное, внутреннее или внешнее проявление. Валентность,
отражающая субъектно-объектные отношения, обозначает ряд возможных
ситуаций, среди которых главной является замещение субъектной позиции
номинацией лица, а правосторонний актант является названием,
обозначающим материальный или идеальный предмет, который охватывается
деятельностью человека.
В семантическом плане двухвалентные глагольные предикаты образуют
неодномерную плоскость, включая лексемы различных лексико-семанти-
ческих полей.
Так, И. Р. Выхованец к двухвалентным глагольным предикатам относит
глаголы:

316
 1. собственно-локативного состояния (бути, стояти, сидіти, лежати и
т.д.), которые сочетаются с существительным – носителем этого состояния, и
словоформой существительного с предлогом, которая указывает на место
проявления состояния, напр.: Батьки були в селі; Птахи сидять на даху;
2. речи, одно из зависимых существительных при которых обозначает
исполнителя действия, а другое – объект, на который направляется действие
(Дитина вимовила слово), или адресата действия (Син подякував матері);
3. эмоционального состояния (гніватися, сердитися) с правосторонней
позицией существительных с функцией объекта процесса (Вона гнівалася на
сусідів);
4. со значением отношения (любити, ненавидіти), правостороннюю
позицию которых заполняют существительные с функцией объекта состояния
(Діти люблять матір) (Вихованець 2004: 271).
А. П. Загнитко считает, что двухвалентность распространена в глаголах
со значением:
1. бытия (бувати, бути, гніздитися, гостити и др.);
2. создания объекта в результате физического труда (будувати,
виростити и т.д.);
3. отношения с положительной оценкой (благоговіти, вірити, дружити,
поважати и др.);
4. отношения с негативной оценкой (висміяти, ворогувати, заздрити,
зневажати и т.д.). Однако, как отмечает ученый, названные лексико-
семантические группы не исчерпывают весь состав двухвалентных глаголов
(Загнітко 1992: 28-29).
Исследователь в числе средств реализации двухвалентных глагольных
предикатов отдельно рассматривает глаголы с „усеченным” вторым
аргументом (-ся), второй актант которых содержится в самой структуре
глагола, его показателем выступает элемент -ся. Такие глаголы указывают на
изменение внешности субъектов, приобретения ими качественно новых
характеристик, навыков, признаков и т.п.: митися, стригтися, тренуватися,
чиститися и др.
В классической грамматике глагол с лексически не выраженной
объектной синтаксемой квалифицируют как возвратный глагол (Жовтобрюх
1984: 168). Некоторые языковеды рассматривают эти глаголы как рефлексив-
ные и относят к диатезам глагола (Теньер 1988: 259-267).
Глагольные лексемы битися, вітатися, зазнаватися, листуватися,
миритися, обніматися, розставатися, цілуватися и другие в современных
исследованиях, посвященных проблемам семантико-синтаксической
организации предложения, квалифицируют как носители категориального
значения взаимности (реципрока). В своѐм семном построении они
предусматривают два аргумента, один из которых выполняет функцию

317
субъекта и представляется формой номинатива, второй – объекта и
реализуется формой творительного с предлогом из (Загнітко 1990: 287).
Л. Теньер такую конструкцию причисляет к двухвалентной, поскольку
субъект, выполняя действие, притягивает к себе другой объект, за рамками
которого не может осуществиться то или иное действие (Теньер 1988: 255,
265-267, 278).
Т. Е. Масицкая классифицировала глагольные предикаты на основе их
семантико-синтаксических дифференциальных признаков и функциональных
особенностей как синтаксем в семантической структуре простого
предложения и выделила такие лексико-семантические группы
двухвалентных глаголов, обозначающих:
1. чувственное отношение к лицу (предмету) (захоплюватися, зневажати,
любити, радувати, співчувати и др.);
2. отношение к определенному объекту (благородити, бойкотувати,
дурити, контролювати, розраховувати и т.д.);
3. активное действие, субъект и объект при котором обозначает лиц
(арештовувати, витренувати, впокорити, гіпнотизувати, гнобити и др.);
4. управление (відати, володіти, керувати, правити, управляти и т.д.)
5. воздействие субъекта на объект (германізувати, колонізувати,
монополізувати, обуржуазити, українізувати и др.);
6. действие субъекта на объект (бракувати, висвіжити, герметизувати,
маринувати, реконструювати и т.д.);
7. движения, выполняемые неактивными участниками действия (ими
могут быть части тела или другие предметы) (блимати, брязкати, гупати,
грюкати, моргати мигати и др.);
8. местонахождение субъекта (залишатися, лежати, мешкати, сидіти,
стояти и т.д.) (Масицька 1998: 68-69, 101-103).
Некоторые глаголы имеют своеобразное значение, из-за чего их
невозможно отнести к какой-либо группе, если не создавать групп, состоящих
из одного глагола, другие группы, наоборот, содержат так много глаголов, что
их можно делить на меньшие группы, а следовательно, относить тот же глагол
к более или менее общей группе. То есть разграничение глаголов по их
лексическому значению является проблемным.
На основе проведенного семантического анализа двухвалентные
глагольные предикаты разделяем на девять лексико-семантических групп:
1. психического отношения лица к другому лицу и объекту
(божествити, заздрити, кохати, нехтувати, шанувати и т.д.);
2. эмоционального состояния (нудьгувати, радіти, тріумфувати,
хвилюватися, шкодувати и др.);
3. активного действия агенса, направленного на объект (гнобити,
заспокоювати, масажувати, одурманювати, осучаснювати и т.д.);

318
 4. конкретного физического действия субъекта на объект (виготовляти,
екранізувати, ламати, механізувати, реформувати и др.);
5. речи (гукати, декламувати, нарікати, славити, цитувати и т.д.);
6. мыслительной деятельности (вірити, забувати, придумувати,
опрацьовувати, розшифровувати и др.);
7. физиологического состояния (впізнавати, дивитися, їсти, нюхати,
пити и т.д.);
8. с общим значением приведения в движение или придания
определенной формы объекту (бряжчати, вертіти, здвигати, кивати,
махати и др.);
9. для обозначения местонахождения субъекта (висіти, знаходитися,
отаборюватися, стояти, юртуватися и т.д.).
При семантической классификации двухвалентных глагольных
предикатов возникают некоторые трудности. Это обусловлено тем, что в
глаголах, которые могут реализовывать семантику абсолютивно или
релятивно, необходимость дополнительного распространителя очень
ослаблена, и он реализуется в структуре предложения только при
необходимости уточнения общей семантики глагола. В синтаксической
конструкции два обязательных актанта могут распространяться третьим
факультативным. Таким образом, валентностная реализация некоторых
глагольных предикатов в различных синтаксических конструкциях может
иметь два равнозначных варианта. Некоторые двухвалентные глаголы
благодаря переносному значению могут переходить из одной лексико-
семантической группы в другую или менять свою сочетаемость. Напр., в
прямом смысле такие лексемы могут называть определенное действие,
направленное на объект (цінувати – определять, назначать цену (СУМ, XI,
238); изменение положения объекта (схилятися – менять прямое положение
на наклонное, прислоняться, приближаясь к кому- или чему-либо, опираться
на кого-нибудь, что-нибудь (СУМ, IX, 884) и только благодаря переносному
значению находятся в пределах лексико-семантической группы глаголов
психического отношения лица к другому лицу или объекту: цінувати –
признавая ценность чего-либо, дорожить им – І вже починаєш не час
цінувати, а мить (...) (Б. Олийнык), схилятися – признавать чей-либо
авторитет, проявлять глубокое уважение к кому-, чему-нибудь – Я низько
схиляюсь перед тобою (мудросте книг), щоб не схилитись перед кривдою і
самовдоволеним чи крикливим невіглаством (М. Стельмах).
Бесспорным является влияние конкретной семантики глагола на его
валентность. Изменение лексического значения является причиной изменения
валентности. Например, глагол читати в значении „выполнять определенное
действие” является двухвалентным (Дівчина читає книгу), а в смысле
способности, умения – одновалентным (Вона читає). Таким образом,

319
глагольные лексемы, имеющие двойную природу, нельзя однозначно
квалифицировать, потому что по одним признакам они могут быть отнесены к
номинативно-аккузативным (двухвалентным), трехвалентным, четырѐх-
валентным, пятивалентным, шестивалентным, а по другим – к одновалентным
(с левой субъектной валентностью).
Семантико-синтаксическая валентность предиката определяет количество
субстанциальных (именных) синтаксем, указывает на их семантические
функции, отношения между ними и отношения субстанциальных синтаксем к
соответствующему классу предикатов. Двухвалентные глагольные предикаты
реализуют объектную, инструментальную, адресатную или локативную
позиции.
Важное место в системе субстанциальных синтаксем занимают
субъектные синтаксемы, которые сочетаются со всеми семантическими
классами и валентными типами предикатов.
Субъектную синтаксему в двухвалентных конструкциях могут
формировать:
1. обозначения или указание на лицо: Такого приниження він не чекав
(В. Пидмогильный);
2. названия стихийных сил природы: Сонце тим часом сховалось за
кущем дерев, які оточували ковалівську церкву, потягло вечірньою
прохолодою (Ю. Збанацкий);
3. названия различных предметов: І лише десь на четвертому чи
п’ятому курсі глина та камінь почали коритися Федорові (Ю. Мушкетик);
4. названия различных технических приборов, которые заменяют или
дополняют труд человека: (...) бульдозери розрили дуже давнє кладовище (...)
(П. Мовчан);
5. названия состояний, обусловленных обстоятельствами и ситуациями,
оказывающими влияние на жизнь человека: Мене струснув дріж
(Ю. Мушкетик).
Объектная синтаксема при двухвалентных глагольных предикатах может
употребляться в винительном, творительном, родительном и дательном
падежах. Напр.: Анюта хвилювалася не за себе, а за дітей (В. Павловская);
Хлопці чаклували над чаєм із якихось трав, смажили картоплю, а тоді довго
вечеряли на кухні й гомоніли (К. Мотрич); (...) Симон ніколи не цурався
роботи, навіть найважчої (...) (А. Димаров); Проте Григорієві це місто
сподобалось – воно дуже нагадувало Київ (И. Багряный).
В семантическом плане А. П. Загнитко различает следующие типы
субъектно-объектных отношений:
1. трансформативные отношения – изменение объектом местонахож-
дения или состояния под влиянием субъекта, напр.: Водій завів машину
(Р. Иванычук);

320
 2. креативные отношения – субъект создает, воспроизводит или
уничтожает объект, напр.: Катя приготувала вечерю (П. Загребельный);
3. отношение адресатности – субъект обращается к объекту, напр.:
Благословляю і люблю Твоє чоло двадцятивесне (...) (Н. Винграновский);
4. фактитивные отношения – субъект влияет на волю, чувства, ум
объекта, напр.: З болем у наших дитячих серцях ми прислухались до слів
матері, як тільки могли, заспокоювали її (К. Штанько);
5. перцептивные отношения – субъект воспринимает объект органами
собственных ощущений, напр.: Ми наділені тяжінням, ми відчуваємо своє
тіло, але не бачимо власного випромінювання (П. Мовчан);
6. когнитивные отношения – субъект узнает объект в результате
мыслительной деятельности, напр.: Тим часом (майор) не марнує часу на
теревені: п’є отак собі бордо і студіює промову вождя (И. Багряный);
7. эмотивные отношения – субъект испытывает определенное чувство к
объекту, напр.: Мій батько співчував йому, невдасі (Л. Костенко);
8. инструментальные отношения – использование субъектом объекта,
напр.: Виконавець сидів на лаві, лузав соняшникове насіння (...) (В. Земляк);
9. привативные отношения – субъект нуждается в объекте, напр.: (...)
видатна особа потребуєтаких незалежних особистостей (Е. Сверстюк).
Инструментальная синтаксема сочетается с двухвалентными глагольными
предикатами для обозначения движений, выполняемых неактивными
участниками действия, напр.: блимати, ворушити, гупати, кліпати, моргати
и др. Она выражается творительным падежом: Шуляк ворухнувнагаєм,
жеребець скинувся і поскакав до села (В. Дрозд).
Адресатная синтаксема указывает на одушевленное существо, которого
касается названное предикатом действие или состояние, то есть того, кому
приписывается данное состояние, на пользу или во вред кому происходит
действие (допомагати матері, заважати колезі): Хтось дорікнув їй тихо,
примені ж (Л. Костенко).
Локативная синтаксема сочетается с глаголами, указывающими на
местонахождение субъекта, напр.: бути, жити, лежати, сидіти, стояти и
т.п. При двухвалентных глагольных предикатах она употребляется в форме
родительного падежа с предлогами біля, вздовж, довкола, збоку, навколо и др.,
Напр.:Федір Несторович квартирував у неї (Одарки) звідтоді, як повернувся з
госпіталю (...) (Г. Тютюнник); творительного падежа с предлогами за, над,
під, поза, поруч з и др., напр.: Над чорнобривцями в саду Останнє яблуко
висить (Н. Винграновский); предложного падежа с предлогами в, на, по, при,
напр.: Почекавши хвилин кілька, і сам сів на ґанкові (В. Пидмогильный).
Характерной особенностью двухвалентных глагольных предикатов, как
известно, является то, что они своей семантикой обязательно
предусматривают актуализацию в структуре предложения субъекта и объекта.

321
При отсутствии любого из этих распространителей семантика глагола
воспринимается не полностью реализованной.
Предикаты психического отношения предусматривают направление
состояния субъекта на определенные объекты (боготворити, засуджувати,
любити, милуватися, ненавидіти): Зайвою в їх компанії я наче не була: мною
милувалися молоді вчені (...) (Р. Иванычук); Тільки дід Ілько, а тоді молодий
іще чоловік, не засуджував Уляну (А. Димаров). Глаголам психического
отношения к объекту (одушевленного существа или предмета) не
свойственны значения действия или процесса. Такие предикаты выражают
положительное или отрицательное отношение субъекта (в основном лица) к
объекту (иному лицу, предмету, явлению), чувство, устремленность интереса
к кому-либо (чему-либо).
Специфика глаголов-предикатов эмоционального состояния заключается
в их сочетаемости с субъектной синтаксемой как компонентом, выражающим
значение бездействия, пассивности носителя состояния. Для выражения
состояния употребляются глаголы, имеющие положительное или
отрицательное значение (надіятися, журитися, переживати, радіти,
сумувати). Семантическая модель «субъект и его состояние» часто
реализуется в сочетании с причинным конкретизатором: Баба Ликора – ох і
дивна: з усього вміє радіти (Е. Гуцало); Кого я тут чекаю – виглядаю, За ким
журюсь, тужу за ким? (М. Рыльский).
Субъектная синтаксема при глаголах активного действия, а также
состояния агенса обозначает того, кто выполняет активное воздействие на
пользу или во вред объекта, и выражается существительными-названиями
лиц. Объектная синтаксема (в плане семантической нагрузки) при таких
глаголах обозначает одушевленное существо или предмет, на который
распространяется или ориентируется действие, или предмет, с которым
связаны процесс или состояние. Предикаты этой группы выражаются
глаголами будити, дискваліфікувати, дресирувати, реабілітовувати и
глаголами взаимнонаправленной активности (дружити, конфліктувати,
миритися): Були то переважно листи від знайомих віденців і віденок, бо з
земляками він майже не листувався (Б. Лепкий); Хочуть (деревляни) з
Ольгою миритись, До княгині шлють послів (...) (О. Олесь).
При предикатах конкретного физического действия выступают имена
существительные с семантической функцией деятеля (названия одушевлен-
ного существа). В правосторонней валентной позиции объектная синтаксема,
лексическое заполнение которой ограничивается существительными-
названиями неодушевленных лиц и обозначает предмет, на который
направлено действие, в результате которого он создается, воспроизводится,
частично или полностью уничтожается т. п. (асфальтувати, будувати,
ліквідовувати, ремонтувати, страхувати): Згодом уже хтось (не я, не я)

322
пояснив, що то в них раніше почалося, коли Могол не захотів свою хату
застрахувати (В. О. Яворивский); По тому, як листа було вкинуто, Вуточка
заходжувалася чепурити хату (...) (Г. Тютюнник).
К этой группе предикатов относятся глаголы со значением владения,
управления. При глаголах управления названа синтаксема со значением
объекта подчинения кого-то или чего-то чьей-то воле или власти (диригувати,
керувати, користуватися, маніпулювати, управляти): Конем правив Ариспид
Киндзя, то перед самим селом повернув до млина (В. Земляк). Предикаты
владения, обозначая обладание чем-либо как собственностью, представлены
небольшой группой глаголов с положительным или отрицательным
оценочным значением (володіти, загубити, мати, належати). Конструкции с
предикатами владения содержат субъект и объект владения как обязательные
синтаксемы: Хто, Богдане, володіє грішми – Той тепера в Україні пан
(Б. Олийнык).
Предикаты речи обозначают деятельность, порождаемую деятелем и
активно стимулируемую им, поэтому речь не существует сама по себе, а
требует чьих-либо усилий. Это глаголы глузувати, говорити, дебатувати,
коментувати, хвалити. Например: Не нарікай на тьму злостиво, А краще
засвіти свічу! (Д. Павлычко); Тоді я навіть хвалив його публікацію, хоч вона
була і проти мене (Е. Сверстюк). Позицию субъекта действия при глагольных
предикатах речи занимают названия одушевленных существ. Семантика
глагола требует, чтобы существительное (или местоимение), выполняя
функцию деятеля, входили в класс названий лиц. В объектной позиции может
быть как одушевленное существо, так и неодушевленный предмет.
При глагольных предикатах, связанных с интеллектуальной сферой
человеческого бытия, субъектом всегда выступают существительные,
называют одушевленных существ. Объектный компонент выражает объект
размышлений, мыслей, позицию которого в основном занимают
существительные-названия неодушевленных существ с конкретным или
абстрактным значением, однако изредка употребляются названия
одушевлѐнных существ. Предикат представляют глаголы аналізувати,
досліджувати, думати, пригадувати, усвідомлювати. Напр.: Чую земле, твоє
дихання, Розумію твій тихий сум (...) (В. Симоненко); Один промовив так:
„Не рахував років я, чекаючи на вість, ковтаючи слова, – урвався мій
терпець!” (И. Рымарук).
Глагольные предикаты физиологического состояния объединены в
группы на основе двух признаков: 1) жизнедеятельность организма и
2) физиологические потребности организма. По первому признаку
объединяются глаголы чувственного восприятия и внимания (бачити,
відчувати, слухати, спостерігати, чути): Вірний пес, що спав біля порога
пізнав її. Пізнав свою ґаздиню (Б. Лепкий); Я вслухаюсь в плескіт хвилі – І мов

323
чую в нім ваш гомін (Н. Вороный). Субъект чувственного восприятия – всегда
одушевленное существо (преимущественно лицо), воспринимающее
реальность с помощью органов чувств. Объектом может быть одушевленное
существо или неодушевленный предмет, на которые направлено действие. По
второму признаку объединяются глаголы со значением потребления (жувати,
їсти, куштувати, лузати, пити): А розбійник, розтрощивши колоду, відійшов
геть, сів на кедрині і смакував горіхи (И. Багряный); Вже випили вино і
жданики поїли (...) (И. Рымарук). Субъект – существо, а объект называет
пищу или питье.
Глагольные предикаты с общим значением приведения в движение или
придания определенной формы объекту могут управлять как винительным
(вигинати спину, заокруглювати очі, згорбити спину, надувати щоки,
розправляти крила), так и творительным (вертіти хвостом, ворушити
ногами, здвигати плечима, хитати головою, шарудіти листям) падежами. В
конструкциях «глагол + винительный» именная форма выражает объект
активного действия, а творительный, детерминирующий непреходный глагол,
выступает объектом, за которым закрепляется действие (Плющ 1986: 59).
Напр.: Син понурив голову і вийшов (...) (Б. Лепкий); Лопотіли (лебеді)
крилами і рожевим пір’ям (В. Симоненко).
Своеобразие предикатов нахождения в пространстве заключается в том,
что их денотаты не представлены как создаваемые или возникающие во
времени, они указывают лишь на связь субъекта (одушевленного существа
или предмета) с тем или иным пространством, т.е. на местонахождение
субъекта в течение определенного времени. В построении таких предложений
участвуют глаголы, которые представлены локативными предикатами
(залишатися, лежати, мешкати, розташовуватися, сидіти), и именная
синтаксема с локативным значением. Предложные словоформы
пространственного статического значения, употребляясь при глагольном
сказуемом, реализуют семантические оттенки локативности. Например: Під
бджолиним і хмариним плином Причаївся півень навісний
(Н. Винграновский); Коли б усі були такі, як ти, у цьому краєві перебувала б
лише Божа ласка та Благодать (К. Мотрич).
Таким образом, двухвалентные глагольные предикаты многоплановой и
разнообразной семантики составляют многочисленную лексико-семантичес-
кую группу. В конструкциях с двухвалентными глагольными предикатами
прогнозируется такой семантический комплекс актантов: «субъект + предикат
+ объект». Исследование интенционных свойств и описание предложений с
двухвалентными глагольными предикатами – важные и перспективные задачи
синтаксиса современного украинского языка; они определяются
необходимостью углубленного осмысления валентности как явления
семантико-синтаксического порядка, в котором тесно взаимодействуют

324
между собой грамматический и лексико-семантический факторы в аспекте
языковой реализации различных типов предикатов.

Библиография
Вихованець, І. Р., Теоретична морфологія української мови: Академ. граматика укр.
мови, Кiев, Унів. вид-во «Пульсари», 2004.
Жовтобрюх, М. А., Українська літературна мова, Кiев, Наук. думка, 1984.
Загнітко, А. П., Система і структура морфологічних категорій сучасної української
мови (проблеми теорії), Автореф. дис. д-ра філол. наук, Кiев, 1992.
Загнітко, А. П., Структура та ієрархія валентних значень дієслова, Кiев, НМК ВО,
1990.
Масицька, Т. Є., Граматична структура дієслівної валентності, Луцьк, Ред.-вид.
відд. Волин. держ. ун-ту ім. Лесі Українки, 1998.
Плющ, М. Я., Категорії суб’єкта і об’єкта в структурі простого речення, Кiев,
Вища шк., 1986.
Теньер, Л., Основы структурного синтаксиса, Москва, Издательство Прогресс, 1988.

Divalent Verbal Predicates in a Hierarchical Structure

of Semantic-Syntactic Valence
Summary: The article deals with the semantic-syntactic features of bivalent verbs; it
characterizes lexico-semantic divalent group of verbal predicates in the modern
Ukrainian literary language; the intentional structure of such predicates is analyzed,
the implementation of object, tool, addressee, locative position of divalent verbal
predicates is described. The study of intentional features and analysis of the
sentences with divalent verbal predicates is an important and promising syntax task
of modern Ukrainian language, which stems from the need of in-depth understanding
of the phenomenon of semantic-syntactic valence which closely interconnects the
grammatical and lexical-semantic factors in the implementation of different types of
predicates.
Key-words: semantic and syntactic features, lexical-semantic groups, divalent verb, types
of predicates.

325
 Лингвокультурные концепты в семантической структуре
медиатекстов на разных языках
Татьяна КАРПИЛОВИЧ
Минский государственный лингвистический университет
(Республика Беларусь)

С овременные медиатексты являются источником не только актуальной

общественно-политической и социально-экономической информации,
но и научной, эстетической, культурной. Не случайно в связи с этим
пристальное внимание лингвистов к вопросам структурной организации
медиатекстов, их лексическим, грамматическим и стилистическим
характеристикам. Медиатексты выступают в качестве объекта или материала
исследования в различных направлениях языкознания, в том числе и в
когнитивной лингвистике, изучающей языковые способы репрезентации
знаний таких форматов, как концепты, фреймы, сценарии.
В настоящем исследовании медиатексты изучаются в русле когнитивной
лингвистики, при этом их лингвокогнитивные характеристики выявляются по
двум параметрам: 1) типовые структурно-семантические схемы текстов и их
дискурсивные маркеры; 2) ключевые концепты (концептуальные доминанты)
и наборы воплощающих их языковых средств. Основная цель исследования –
установить корреляции между способами языковой репрезентации таких
ментальных сущностей, как лингвокультурные концепты и схемы (фреймы)
текстов определенных жанров. Материалом исследования служат тексты
портретных и проблемных очерков, опубликованных в национальной прессе
Республики Беларусь на белорусском и русском языках, а также в прессе
Великобритании и США.
Семантика и семантическая структура текста по-разному интерпретиру-
ются различными направлениями лингвистической науки. Так, с позиций
денотатного подхода, семантическую структуру текста (его внутреннюю
форму) составляет «совокупность денотатов, связанных предметными
отношениями в целостный семантический комплекс, представляющий собой
модель ситуации, задаваемую языковыми средствами данного языка»
(Новиков 1983: 117). Содержание, будучи мыслительным симультанным
образованием, в тексте может быть выражено последовательностью языковых
единиц, репрезентирующих дискретные фрагменты этого содержания.
Знания о ситуациях некоторой предметной области, которые отражаются
в текстах, моделирует фреймовый метод, который может быть использован не
только для описания отдельных ситуаций, но и для репрезентации семантики
текста, его основного содержания. Так, в одной из работ (Гончаренко et alii
1984) предлагается понятие текстового фрейма для представления семантики

326
текста в динамике. Особенность такого фрейма в том, что он задает
нормативный сценарий класса текстов (рефератов, патентов, статей) для
описания некоторого фрагмента внешнего мира. Существенное место в
концепции фреймов отводится принципу фокализации, состоящему в том, что
в семантике текста выделяются фокальные точки, вокруг которых
организуется основное содержание текста.
Понятие фрейма имеет определенную связь с понятием схемы, которое
было предложено для объяснения закономерностей воспроизведения
повествовательного текста. Однако если первое было введено для
представления знаний о стереотипной ситуации, то второе – для
представления структуры текста. Показательно, что после введения термина
фрейм М. Минским оно также обсуждалось под названиями скрипт,
сценарий, схема (Dijk et alii 1983). Cхема, в соответствии с данными
когнитивной психологии, означает активную организацию прошлых реакций
или прошлого опыта. В дальнейшем, развивая это определение, учѐные
выдвинули несколько подходов к изучению структурной организации текста.
Так, в исследовании рассказов (Солсо 1996) текст репрезентируется в виде
иерархической структуры, верхние узлы которой занимают наиболее важные
высказывания. Самое главное высказывание выражает суть повествования, а
более расширенное представление структуры текста включает такие
компоненты, как обстановка + сюжет + развязка, каждый из которых, в
свою очередь, имеет конкретную структуру, например, обстановка
распадается на компоненты персонажи + место + время.
Наборы стратегий могут задавать порядок следования компонентов
суперструктуры текста в концепции Т. А. ван Дейка, в которой понятие
схемы получило иное развитие. Наряду с понятием макроструктуры
(семантического ядра текста), он вводит понятие суперструктуры как одной
из высших форм, организующей макропропозиции (Дейк 1983).
Суперструктура представляет схему дискурса, в которую встраиваются
семантические категории. Содержание может быть любым, однако
существует конвенциональная схема, состоящая из категорий (компонентов),
типичных для данного жанра текста. Например, в суперструктуре текстов
газетных новостей Тойн ван Дейк выделяет категории главное событие,
фоновые события, вербальные реакции, невербальные реакции и др.
Достаточно часто в лингвистических исследованиях структуры текста
используется понятие композиции как формы сегментирования текста на
отдельные структурно-семантические блоки, характеризующиеся
относительной завершенностью в пределах целого текста. Отличием
семантических компонентов суперструктуры является то, что они не
представлены в тексте (дискурсе) в виде отдельных законченных фрагментов,
а присутствуют, как правило, в различных частях текстового пространства.

327
 Суперструктура более тесно связана с семантическими компонентами
текста, поэтому в лингвистическом анализе медийных текстов мы оперируем
именно этим понятием. Кроме того, мы предлагаем различать
прототипическую схему построения текстового жанра, т. е. его наиболее
характерную структуру и детальную схему, включающую все возможные
семантические компоненты. При установлении семантических компонентов
текстов мы исходим из положения о том, что cуперструктуры как ментальные
категории могут быть выявлены и описаны на основе изучения их языковой
репрезентации в конкретных текстах. Эти компоненты на поверхностном
уровне (непосредственно в текстах) представлены рядом языковых средств –
«дискурсивных маркеров», в качестве которых выступают отдельные слова;
лексические клише; слова, принадлежащие к определенным лексико-
семантическим группам; лексико-синтаксические структуры (Карпилович
2003).
Проведенный лингвокогнитивный анализ позволил установить сходство
прототипических структур текстов портретных и проблемных очерков в
белорусской и англоязычной прессе. Так, глобальные структуры портретных
очерков включают обязательные семантические компоненты портрет героя и
фон, которые в текстах распадаются на ряд составляющих. Например,
портрет героя создается чаще всего путем вербализации субкомпонентов
карьера и личностные качества, а фон – субкомпонентов свидетельства
коллег/специалистов (Таха 2011). Прототипические структуры проблемных
очерков включают обязательные компоненты описание проблемы и пути
решения проблемы. Первый компонент распадается на субкомпоненты
описание проблемной ситуации, причины возникновения проблемы, влияние
проблемы на общество и конкретных людей, а второй – на субкомпоненты
способы решения проблемы специалистами/представителями государствен-
ных учреждений/автором статьи и др.
Рассмотрим способы вербализации в дискурсе некоторых из
вышеуказанных семантических компонентов. Так, дискурсивные маркеры
субкомпонента карьера в портретных очерках на трех языках в основном
представлены существительными, обозначающими должности (главный врач,
начальник отдела; старшыня сельскага Савета, начальнiк пошты; chairman,
chiefexecutive, director, generalmanager, women’sfootballcaptain и др.), а также
глаголами и глагольными словосочетаниями, свидетельствующими о
продвижении по службе (возглавлять, руководить, делать карьеру;
узначалiць, пачаць уласны бiзнэс, павысiць па службе; torise, totakeover,
toheadthedivision, toleadtheteam и др.). Например: Начинал в 1973 году, в
самые непростые для экономики страны времена работал главным
инженером, сумел сохранить костяк коллектива. А в 1995 году возглавил
предприятие (Беларусь сегодня, 28. 02. 2012); Mr. Hochfelder, 39, a Long Island

328
native and a graduate of the University of Pennsylvania, rose through the world of
commercial real estate during the boomyears (The New York Times, 21. 10. 2010).
Структурно-семантическая схема текста графически может быть пред-
ставлена в виде фрейма, где верхние узлы, представлены прототипическими
семантическими компонентами, а терминальные – наборами дискурсивных
маркеров, вербализующих субкомпоненты в текстах. При построении фрейма
конкретного текста эти наборы могут дополняться другими маркерами. Как
показал проведенный анализ, прототипические схемы изучаемых
медиажанров имеют универсальный характер, расхождения обнаружены в
факультативных компонентах, входящих в детальные суперструктурные
схемы. Например, таким факультативным компонентом портретного очерка
является «повод для встречи с той или иной персоной». В трех языках таким
поводом может быть достижение, событие, обстоятельства знакомства и
др. В белорусской прессе в портретных очерках поводом для встречи с героем
чаще всего являются достижение и событие:
Ученый-пенсионер ставит мировые рекорды и двигает науку (Народная
газета, 09. 11. 2012); Сѐння патрыярху беларускага жывапiсу, заслужанаму
дзеячу мастацтваў Беларусi Пятру Алексеевiчу Данелii спаўняецца
дзевяноста! (Культура, 23. 12. 2010).
Только американской и британской прессе свойственен факультативный
компонент «событие скандального характера», послужившее еповодом для
создания текста портретного очерка: A man who was once one of the city's fastest
rising stars in real estate completed his fall on Monday when he was sent to prison
for stealing money from colleagues, friend and relatives (The New York Times)
Повод «скандал» объясняет различия и в выборе протагониста и,
соответственно, в дискурсивной реализации семантического компонента
личностные качества. Если в белорусской прессе это только положительные
черты характера (надежный, опытный, ответственный, талантливый;
адказны, сцiплы, працавiты), то в англоязычной – это может быть и
негативная или ироническая характеристика описываемой личности (abrash
Conservative, aby-the-book Republican, deceptiveconduct, adiscreettycoon,
adreadfulhuman-being, lavishlife, smartenough).
Вторым параметром для лингвокогнитивного описания текстовых жанров
являются ключевые концепты (концептуальные доминанты). Концепт как
один основных форматов ментального представления знания до сих пор не
имеет однозначного определения. По мнению Е. С. Кубряковой, этот термин
является зонтиковым, относящимся к нескольким научным направлениям,
связанным с проблемами мышления и познания, хранения и переработки
информации (Кубрякова 1996: 58). Ряд учѐных предлагают лингвокультуро-
логическую трактовку данного понятия: это «сгусток культуры в сознании
человека» (Степанов 2004); «ключевое слово культуры» (Вежбицкая 2001),

329
«своего рода культурный слой, посредничающий между человеком и миром»
(Арутюнова 1999).
В настоящем исследовании мы принимаем рабочее определение
концепта: это «единица ментальных или психических ресурсов нашего
сознания и той информационной структуры, которая отражает знание и опыт
человека» (Кубрякова 1996: 90), в том числе и культурного характера. В
структуре лингвокультурного концепта, вслед за В. И. Карасиком (Карасик
2002), мы разграничиваем три составляющие: понятийную, образную и
ценностную. Понятийная составляющая – это признаковая и дефиниционная
структура; образная составляющая – когнитивные метафоры и другие
образные средства, поддерживающие концепт; ценностный компонент
отражает важность концепта для индивида и коллектива.
Для портретных очерков на трѐх языках универсальными оказались
концепты успех и работа. Эти концепты коррелируют с семантической
структурой текстов этих текстов, включающих cемантический компонент
карьера, который связан с успешной деятельностью героя в той или иной
области.
Понятийная составляющая концепта успех включает три общих
концептуальных признака, характерных для различных лингвокультур
(Cтернин et alii 2006): позитивное событие, результат, обладатель успеха. Эта
составляющая концепта в текстах на русском и белорусском языках
актуализируется, прежде всего, существительными успех и поспех,
образующими ядро концепта: успех пришел рано, добиться успеха, вялiкi
поспех, а также их производными успешный, паспяховы, успешно, паспяхова:
успешное производство; успешно решает поставленные временем задачи;
паспяхова прымяняецца. Однако гораздо чаще актуализация концепта успех
осуществляется косвенно через обозначение предпринимаемых для успеха
действий, результатов и признаков успешной деятельности: высоко-
профессиональная работа, внедрить новые методы; высокае дасягненне,
эфектыўны гаспадар. При этом вербализация данного концепта в его
основных понятийных признаках происходит, как правило, в тех частях
текстового пространства портретного очерка, которые образуют его
семантический субкомпонент карьера:
Прадпрыемства – цяпер яно прыватнае – паспяхова функцыянуе (Звязда,
17. 03. 2012); Под его руководством ПМК-266 из обычного строительного
предприятия превратиласьв известное, процветающее, многопрофильное
(Беларусь сегодня, 23. 02. 2011).
В англоязычных текстах концепт успех актуализируется в основном
косвенными средствами, ядерные лексические единицы success, succeed,
successful, successfully не являются высокочастотными:

330
 In 2005, Mr. Levy forged an agreement to combine Canal Plus with another
French pay-TV provider, TPS, both of which were struggling, and the resulting
company has become consistently profitable (The New York Times, 19. 10. 2012);
… her team have already shown the men’s team their calibre (The Independent,
22. 07. 2012).
Образная составляющая рассматриваемого концепта в белорусской
прессе вербализуется стертыми метафорами, сравнениями, фразеологизмами,
пословицами. В текстовом пространстве портретных очерков она может быть
представлена как в семантическом субкомпоненте карьера, так и в фоновом
субкомпоненте свидетельства коллег:
Як толькi не называюць Мальдзiса! Хадзячай энцыклапедыяй, чалавекам-
аркестрам, куфарам ведаў, лiтаратуразнаўчай школай (Народная газета,
07. 08. 2012); Перестройка, рыночная экономика, новые возможности,
которые выглядят привлекательнее, чем эфемерное, как тогда казалось,
свидетельство о восхождении нанаучный олимп, подсказывают еще
однонеординарное решение (Рэспублiка, 12. 05. 2012); За профессионализм его
называли «хирургический бог». И в кулуарах шептались: «Он и слона
научитоперировать» (Беларусь сегодня, 10. 02. 2012).
Для англоязычных медийных текстов рассматриваемого жанра
актуализация образной составляющей концепта успех не является характерной
чертой. В анализируемой выборке отмечено лишь несколько случаев:
Mr. Frere is often seen as a catalyst for change in the companies that he targets
(Financial Times, 14. 08. 2012).
Ценностная составляющая данного концепта, которая в текстах на трѐх
языках обычно репрезентируется целыми высказываниями, представлена в
ряде прототипических субкомпонентов: это может быть и карьера, и
свидетельства коллег и специалистов, а также непосредственно речь героев:
По моему мнению, – говорит он, – то, что сотворил я на своих
предприятиях, – это прообраз того, как наука должна развиваться и
строиться (Рэспублiка, 12. 05. 2012);
I can’t tell you how many people it takes to replace him, Cashman said. He was
the ticket manager, the marketing director, the general manager, themanager in the
dugout, the stadium manager (TheNewYorkTimes, 21. 09. 2012).
Специфическая черта англоязычных портретных очерков и интервью –
употребление различных языковых средств воплощения концепта провал, что
обусловлено наличием событийного компонента «скандал» в семантической
структуре этих текстов. Это концепт репрезентируется в дискурсе чаще всего
косвенным образом: fraud – обман, мошенничество; conspiracy – заговор,
tobolster – содействовать (злу); tocheat – обманывать. Образный компонент в
основном представлен эпитетами: ill-conceivedproject – непродуманный
проект; lavishlife – жизнь на широкую ногу; despicabletreachery – измена,

331
вызывающая презрение; ill-fateddeals – неудачные сделки и др. Ценностный
компонент концепта провал означает не важность, а ущерб, нанесѐнный
обществу, отдельным компаниям или людям, деятельностью описываемой
персоны. Например:
Мr. Hochfelder was charged with swindling not only banks but also his friends
and family out of more than $17 dollars in loans and investment capital by forging
documents (and so on) (The New York Times, 21. 09. 2010).
Интересно, что в англоязычных очерках, посвященных таким личностям,
находит отражение, как правило, и концепт успех. Например, в очерке о
мистере Мофэте, высоко поставленном сотруднике фирмы IBM, концепт
провал репрезентируется следующим образом: to commit securities fraud, to be
embroiled in an insider - trading scandal, was arrested and accused of leaking
sensitive data (The Wall Street Journal, 19. 10. 2009). А его путь «наверх», т. е.
успех вербализуется следующим образом: a track star as anundergraduate at
college, rising to top echelons, the highest-ranking executive, a quint-essential
IBMer и др. Такое сочетание вербализации антонимичных концептов успех и
провал в портретных очерках белорусской прессы отсутствует.
Проведенный лингвокогнитивный анализ портретных очерков медиа-
дискурса на трех языках позволил выявить их общие и специфические
характеристики. Общие черты проявляются в сходстве прототипических
семантических структур этих текстов; в номенклатуре лингвокультурных
концептов, которые находят в них выражение; средств вербализации
понятийной, образной и ценностной составляющих, образующих структуру
концептов. Сходными в целом являются также и тенденции
функционирования языковых репрезентантов концептов во фрагментах
текстового пространства, реализующих различные компоненты его
когнитивной структуры.
Вместе с тем анализ выявил и некоторые специфические лингво-
когнитивные характеристики, которые проявляются в наличии особых
компонентов детальных суперструктур и ключевых концептов, а также в
некоторых различиях их вербализации и функционирования. Наличие
этноспецифических доминант обусловлено лингвокультурной спецификой
выбора адресантом тематических и смысловых структур медиатекста как
целого. Выявленные особенности речевого поведения при построении
медиатекстов могут быть использованы в практике преподавания
иностранным языкам, в частности, при обучении интерпретации и переводу
текстов различных жанров. Они могут также найти применение в разработке
алгоритмов смыслового свертывания текстов и компьютерного построения
аннотаций и рефератов медиатекстов.

332
 Библиография
Арутюнова, Н., Языки русской культуры, Москва, Издательство Языки славянской
культуры, 1999.
Вежбицкая, А., Понимание культуры через посредство ключевых слов, Москва,
Издательство Языки славянской культуры, 2001.
Гончаренко, В., Шингарева, Е., Фреймы для распознавания смысла текста, Кишинев,
Издательство Штиинца, 1984.
Дейк, Тойн ван, Язык, познание, коммуникация, Москва, Издательство Прогресс, 1989.
Карасик, В., Языковой круг: личность, концепты, дискурс, Волгоград, Издательство
Перемена, 2002.
Карпилович, Т., Моделирование процесса смысловой компрессии текста:
когнитивно-дискурсивный подход, Минск, Издательство МГЛУ, 2003.
Кубрякова, Е., Демьянков, В., Панкрац, Ю., Лузина, Л., Краткий словарь
когнитивных терминов, Москва, Издательство МГУ, 1996.
Новиков, А., Семантика текста и ее формализация, Москва, Издательство Наука,
1983.
Солсо, Р., Когнитивная психология, Москва, Издательство Тривола, 1996.
Степанов, Ю., Константы: Словарь русской культуры, Москва, Издательство
Академический проект, 2004.
Стернин, И., Попова, З., Семантико-когнитивный анализ языка, Воронеж,
Издательство Истоки, 2006.
Фалак, Т., Языковая специфика портретного очерка в белорусской и сирийской
прессе, Минск, Вестн. Минск. гос. лингв. ун-та, 2011, 1, 4 (53), c. 77-83.
Dijk, Teun van, Kintsch, Walter, Strategies of discourse comprehension, N. Y., Academic
Press, 1983.
Thorndyke, Perry W., Cognitive structures in comprehension and memory of narrative
discourse, in Cognitive Psychology, 1977, nr. 9, p. 77-110.

Linguistic and Cultural Concepts in the Semantic Structure

of Media Texts in Different Languages
Summary: This contribution considers the lingua-cognitive features of the media text genre
"a portrait feature article" written in the English, Russian and Belarusian languages. It
is shown that the common features of the texts studied are their prototypical
semantic structures, a set of key lingua-cultural concepts and tendencies of their
language representation in the text semantic space. The main differences lie in the
verbalization of the ethnospecific semantic components and conceptual dominants,
which are predetermined by the author’s choice of the text thematic and semantic
structures.
Key-words: media text, a portrait feature article, lingua-cognitive analysis, lingua-cultural
concept, conceptual dominant, text semantic structure, prototypical semantic
component, discourse marker.

333
 Соотношение языка, культуры и лингвокультуры
как предмет интегративных исследований
Виктория КРАСНЫХ
Московский государственный университет им. М. В. Ломоносова (Россия)

С овременная научная парадигма, характеризующаяся антропо-

логическим характером и интегративностью исследований,
рассматривает язык, культуру и лингвокультуру как неотъемлемые
составляющие неслиянного единства ЯЗЫК – СОЗНАНИЕ – КУЛЬТУРА –
ЛИНГВОКУЛЬТУРА – ЧЕЛОВЕК – СООБЩЕСТВО – КОММУНИКАЦИЯ.
Будучи ограниченной рамками жанра статьи, остановлюсь только на трѐх
указанных в названии феноменах, коротко представив их основные функции,
взаимосвязи и взаимозависимости. И начать данный разговор представляется
целесообразным с рассмотрения феномена культуры.
Совершенно очевидно, что культура находится в фокусе внимания целого
ряда наук: истории, культурологии, антропологии и культурантропологии,
этнологии и этнографии, этнолингвистики и под. В конце ХХ века в круг
данных дисциплин вошло и за последние десятилетия прочно заняло свое
место молодое направление научных изысканий – лингвокультурология,
формирование и становление которой неразрывно связано с именем
В. Н. Телия, чьи идеи нашли развитие в некоторых теоретических
положениях, представленных в данной статье.
Итак, в рамках разрабатываемого подхода КУЛЬТУРА понимается как
«мировидение и миропонимание, обладающее семиотической природой»
(Телия 1996: 222), т. е. как мировидение, миропонимание и
мироощущение некоторого сообщества . Иначе говоря, культура
предстает как обладающая семиотической природой совокупность
представлений (в самом широком смысле), в которых так или иначе
отражается и закрепляется то, как представители данного сообщества видят,
ощущают, оценивают, осознают, понимают, интерпретируют, объясняют (в
первую очередь для себя) окружающий их мир. Эта совокупность обладает
способностью, с одной стороны, трансформироваться и изменяться ,
с другой – воспроизводиться и сохраняться . В любом случае она
поддается транслированию как синхронно (между современниками,
живущими и общающимися «здесь и сейчас» с точки зрения исторической
перспективы; «горизонтальная» трансляция), так и диахронно (не только
непосредственно межпоколенно – от одного поколения другому, но и по
цепочке поколений, когда общение дистанцировано во времени даже с
позиций исторической перспективы; «вертикальная» трансляция).

334
 Следовательно, культура может рассматриваться и как
«надындивидуальный механизм хранения и передачи некоторых
сообщений (текстов) и выработки новых» (выделено мною. – В. К.) и может
пониматься как пространство некотор ой общей памяти , т. е. такое
пространство, в пределах которого могут сохраняться, актуализироваться и в
определенном смысле воспроизводиться общие тексты, общие феномены,
общие смыслы (Лотман 1992). Эти идеи Ю. М. Лотмана определенным
образом, на мой взгляд, соотносятся с понятием ОБРАЗА МИРА, предложенным
и разработанным А. Н. Леонтьевым (см., напр., (Леонтьев 1983)). Напомню,
что для А. Н. Леонтьева образ мира как универсальная форма организации
знаний индивида есть интегративное отражение в сознании окружающей
действительности, важнейшими свойствами которого являются амодальность
и многомерность, субъективность и в то же время объективность.
Многомерность образа мира обусловливается тем, что «в образ, картину мира
входит не изображение, а изображенное (изображенность, отраженность
открывает только рефлексия, и это важно!)» (ibidem). Ср. с пониманием
картины мира у М. Хайдеггера: «Картина мира, сущностно понятая, означает,
таким образом, не картину, изображающую мир, а мир, понятый как картина.
Сущее в целом берется теперь так, что оно только тогда становится сущим,
когда поставлено представляющим и устанавливающим его человеком. Где
дело доходит до картины мира, там выносится кардинальное решение
относительно сущего в целом. Бытие сущего ищут и находят в
представленности сущего» (Хайдеггер). Образ мира субъективен, поскольку
он складывается в процессе накопления прижизненного опыта, а объективен,
поскольку соотносимость индивидуальных деятельностей в единой
культурной среде обусловливает появление общих компонентов
сознания. Кроме того, объективность образа мира достигается тем, что
познание человеком действительности опосредовано единой для всех
представителей сообщества, усваиваемой в процессе социализации
системой значений . См.: «Ведь в отличие от бытия общества, бытие
индивида не является „самоговорящим”, т. е. индивид не имеет собственного
языка, вырабатываемых им самим значений; осознание им явлений
действительности может происходить только посредством усваиваемых им
извне „готовых” значений – знаний, понятий, взглядов, которые он получает в
общении, в тех или иных формах индивидуальной и массовой коммуникации.
Это и создает возможность внесения в его сознание, навязывания ему
искаженных или фантастических представлений и идей, в том числе таких,
которые не имеют никакой почвы в его реальном, практическом жизненном
опыте» (Леонтьев 1975).
В нашей повседневной практике культура скорее «иррациональна»,
нежели «рациональна». Вместе с тем в случае необходимости мы можем

335
отрефлексировать это «пространство общей памяти», эту совокупность
представлений, иначе говоря – культуру. Правда, это всегда требует
определенных усилий.
Формируясь в нас в процессе социализации, культура формирует нас как
личность. Она пронизывает все наше бытие, но при этом зачастую не
замечается нами, как не замечается нами воздух, которым мы дышим. Но как
только меняется состав воздуха, мы тут же фокусируем на этом внимание и
пытаемся понять причины изменений. Так же и культурой, которая ощутимо
проявляется и становится заметной для нас в том случае, когда мы
сталкиваемся с иным, другим, чужим и – тем более – чуждым. Думается, что
частично это связано с тем, что культура, по Ю. М. Лотману (Лотман 1992),
имеет, помимо коммуникационной, еще и символическую природу.
Последняя же обусловливается тем, что за знаками, которыми обмениваются
личности в процессе общения, всегда стоят смыслы, открытые для своих и
закрытые для других (культуроносные смыслы языковых единиц, ритуалов,
артефактов и под.).
Таким образом, культура – это то, что творит нас и творимо нами, то, что
постоянно воспроизводится человеком и в человеке, то, что постоянно и
изменчиво, то, что неосознаваемо и в то же время рефлексируемо, то, что,
выполняя определенные функции, лежит в основе культурной идентификации
и самоидентификации личности или феномена.
Среди основополагающих ФУНКЦИЙ КУЛЬТУРЫ выделяются:
КОНГЛОМЕРИРУЮЩАЯ – объединяющая «своих»;
ДИФФЕРЕНЦИРУЮЩАЯ – отграничивающую «своих» от «иных – других –
чужих»
(в скобках замечу, что именно эти две функции культуры, как правило, и
находятся в фокусе внимания, когда речь идет о межкультурной
коммуникации);
ИДЕНТИФИЦИРУЮЩАЯ – зд. : устанавливающая принадлежность кого-либо
или чего-либо данному сообществу; например, либо «я/ты свой, это наше»,
либо «я/ты иной/другой/чужой, это не наше»;
ЛЕГИТИМИРУЮЩАЯ – «узаконивающая», придающая феномену статус
признанного/принятого/достойного, оправдывающая и утверждающая его
необходимость.
Что касается ЛИНГВОКУЛЬТУРЫ, то она понимается как культура
воплощенная и закрепленная в знаках языка, явленная нам в
языке и через язык . Лингвокультура является лингво-когнитивн ым
феноменом (в этом ее принципиальное отличие от языковой картины мира,
предстающей как сложно устроенное семантическое пространство, т. е. как
феномен лингвистический). Лингвокультура (в отличие от языковой картины
мира) формируется не знаками языка, за которыми стоят некоторые смыслы,

336
но образами сознания , облеченными в языковые знаки . Следовательно,
изучение лингвокультуры необходимо требует выработки иных, новых
методов исследований, методов интегративного характера, соответствующих
комплексной (как минимум – лингво-когнитивной) природе анализируемых
феноменов. «Семантика» лингвокультуры – это культуроносн ые смыслы,
о внешненные в знаках языка . Можно ли сказать, что лингвокультура
«равна» образу мира или языковому сознанию? (Если так, то нет смысла
вводить данный термин и обосновывать данное понятие.) Думается, что нет.
И дело здесь в первую очередь в том, что языковое сознание включает в себя
опосредованный значениями (индивидуальный) образ мира во всем его
объеме, а лингвокультура – только общие компоненты образа мира ,
т.е. то, что формирует «объективную составляющую» такового, а это, как
известно, всегда культурно маркировано и культурозависимо, поскольку
обусловливается единой системой значений и предопределяется окружением,
в котором «складывается» образ мира как таковой, а именно: культурой.
Следовательно, лингвокультура может мыслиться и как основная среда, в
которой человек формируется и проявляет себя как личность.
Как известно, основным содержанием процесса социализации является
межпоколенная трансляция культуры, при этом социализация происходит
всегда в коммуникации, а коммуникация осуществляется всегда на некотором
языке в условиях некоторой культуры. Основным, хотя и не единственным,
каналом социализации по праву считается язык. Не требует доказательств и
тезис о том, что язык и культура связаны отношениями двунаправленной
зависимости. В свете сказанного думается, что есть некое «пространство
общей памяти», закрепленной именно в знаках языка и опосредованной
языковыми значениями, т. е. некоторое пространство, где пересекаются/
накладываются друг на друга язык и культура, где культурные смыслы
явлены нам только в знаках языка, а знаки языка выступают , как
писала В. Н. Телия (Телия 1996, 2006), только как тела для знаков
языка культуры . Это «пространство» и есть лингвокультура,
претендующая, как представляется, на статус третьей самостоятельной
системы (наряду с языком и культурой).
При предложенном понимании лингвокультуры совершенно очевидно,
что она выполняет те же ФУНКЦИИ, что и собственно культура:
КОНГЛОМЕРИРУЮЩУЮ, ДИФФЕРЕНЦИРУЮЩУЮ, ЛЕГИТИМИРУЮЩУЮ и
ИДЕНТИФИЦИРУЮЩУЮ.
Исходя из только что сказанного о лингвокультуре, представляется
возможным утверждать, что в сфере культуры и лингвокультуры ЯЗЫК
выполняет ФУНКЦИЮ ОЗНАЧАЮЩЕГО, а в роли означаемого выступают
культуроносные см ыслы, культурно -маркированные образы
сознания, культура как таковая в представленном ранее понимании.

337
 И еще одно утверждение. Если базовой категорией культуры, по мнению
В. Н. Телия, является человек (что предопределяет и базовую оппозицию
культуры – «достойно/недостойно»), то базовой категорией лингвокультуры
следует, вероятно, признать ЧЕЛОВЕКА ГОВОРЯЩЕГО – HOMO LOQUENS.
HOMO LOQUENS может быть определен как носитель сознания,
полноправный член сообщества, как личность, одним из видов деятельности
которой является речевая деятельность (в широком смысле данного термина:
говорение – слушание – чтение – письмо, а также осмысление, необходимо
требующее участия языка). Как известно, чтобы стать личностью, необходимо
пройти процесс социализации, т. е. освоить, усвоить и присвоить
(интериоризовать) достижения культуры, созданные предшествующими
поколениями. Таким образом, основным содержанием процесса социализации
является межпоколенная трансляция КУЛЬТУРЫ (ее ценностей, оценок,
установок, традиций, предпочтений, запретов и под.). Основным (но не
единственным) каналом, посредством которого это происходит, и основным
(опять же не единственным) инструментом формирования личности как члена
сообщества является ЯЗЫК, выступающий (в том числе) в роли означающего
для культуроносных смыслов. Соответственно, в процессе социализации
происходит интериоризация ЛИНГВОКУЛЬТУРЫ. Происходить социализация
может только в КОММУНИКАЦИИ, ибо коммуникация – это одновременно
среда, канал и средство-способ «жития» и трансляции самой культуры и
лингвокультуры. Без коммуникации человек не может стать личностью, и
именно в коммуникации человек живет как личность. Помимо этого,
коммуникация – это канал и способ, посредством которого СООБЩЕСТВО себя
являет, транслирует и трансформирует. Результатом социализации является
личность, человек говорящий, носитель сознания. СОЗНАНИЕ (при этом, по
А. Н. Леонтьеву, «индивидуальное сознание человека возможно лишь в
условиях существования сознания общественного» (Леонтьев 1972: 283))
всегда культурно маркировано и культурозависимо, ибо формируется в
процессе социализации, в условиях определенной культуры, в пределах
определенных сообществ (от семейного до национально-лингво-культурного).
Иначе говоря, ЧЕЛОВЕК ГОВОРЯЩИЙ формируется как личность, как
носитель СОЗНАНИЯ, как полноправн ый член некоторого
СООБЩЕСТВА (некоторых сообществ) именно в КОММУНИКАЦИИ, впитывая
в себя КУЛЬТУРУ данного сообщества с помощью (в том числе) ЯЗЫКА
и ЛИНГВОКУЛЬТУРУ именно с помощью ЯЗЫКА данного сообщества .
Следовательно, можно утверждать, что человек говорящий есть объект
(творение) языка, культуры, лингвокультуры, коммуникации. Однако
социализованная личность не есть раз и навсегда застывшая данность:
человек-личность постоянно претерпевает определенные изменения в
процессе бесконечного накопления прижизненного опыта и под влиянием

338
множества факторов: от событий сугубо личной жизни до изменений общего
историко-социо-культурного контекста.
Далее, человек не только «сплетает язык внутри себя» (Гумбольдт 2000) в
процессе (в первую очередь) социализации, но и «вплетает себя в язык»
(ibidem) на протяжении всей своей жизни. Как уже неоднократно говорилось
разными исследователями, язык связан с культурой отношениями
двунаправленной зависимости, которая предполагает взаимодействие, взаимо-
влияние и взаимообусловленность языка и культуры: как культура не может
существовать без языка, так и язык немыслим вне культуры. Так, например,
Э. Сепир, не признавая настоящей причинной зависимости между культурой
и языком, считал, что содержание всякой культуры может быть выражено с
помощью еѐ языка и что содержание языка неразрывно связано с культурой
(которая понимается им как «ценностный отбор, осуществляемый
обществом», «отобранный инвентарь опыта», что соотносимо с пониманием
культуры и культурной памяти по Ю. М. Лотману и Я. Ассману (Лотман
1992; Ассман 2004)). И если язык, как писал Э. Сепир, «есть то, как думают»,
то «культуру можно определить как то, что данное общество делает и
думает» (Сепир 1993: 42, 185, 193-194, 226). Это утверждение вполне
распространимо и на человека – члена сообщества. И поскольку человек
говорящий в процессе своей жизни постоянно осуществляет какую-либо
деятельность, т. е. все время что-то «думает», «делает» и «говорит» (даже
если внешне кажется, что он ничего не делает), то мы можем смело
утверждать, что язык, культура и, соответственно, лингвокультура
тесно сплетены в самом человеке и всегда стоят за любым
проявлением его жизнедеятельности . Кроме того, деятельность
человека (и, соответственно, сама личность) всегда включена в общение, даже
тогда, когда внешне человек остается один (Леонтьев 1961: 14). Это значит,
что жизнедеятельность человека, в которой обязательно проявляются
сознание, язык, культура и лингвокультура, протекает в рамках некоторого
сообщества в условиях именно коммуникации и именно в коммуникации и
через коммуникацию осуществляется. Таким образом, ЧЕЛОВЕК ГОВОРЯЩИЙ,
будучи носителем СОЗНАНИЯ и находящийся в непрерывном процессе
КОММУНИКАЦИИ в рам ках некоторого СООБЩЕСТВА, «сплетающий
внутри себя» ЯЗЫК, КУЛЬТУРУ и ЛИНГВОКУЛЬТУРУ и «вплетающий
себя» в ЯЗЫК, КУЛЬТУРУ и ЛИНГВОКУЛЬТУРУ, оказывается не только
объектом, но и субъектом (творцом) языка, культуры, коммуникации.
Итак, даже краткое рассмотрение соотношения языка, культуры и
лингво-культуры в свете современных исследований интегративного
характера позволяет выявить сложную фигуру-многогранник, в центр которой
может быть поставлен ЧЕЛОВЕК ГОВОРЯЩИЙ (осуществляющий речевую
деятельность носитель сознания, представитель разных сообществ), а еѐ

339
вершины/грани (в данном случае зависит от ракурса) представлены
взаимосвязанными и взаимодействующими феноменами: ЯЗЫК (того
сообщества/тех сообществ, членом которого/которых является человек) –
СОЗНАНИЕ (формируемое в процессе коммуникации, протекающей в рамках
некоторого сообщества, в условиях некоторой культуры и осуществляемой на
некотором языке) – КУЛЬТУРА (ни одно сообщество без культуры немыслимо)
– ЛИНГВОКУЛЬТУРА (третья семиотическая система, формируемая
взаимодействием языка и культуры) – КОММУНИКАЦИЯ (в которой
принадлежность человека тому или иному сообществу, с одной стороны,
формируется, с другой – проявляется) – СООБЩЕСТВО (от семейного до
национально-лингво-культурного).

Библиография
Ассман, Я., Культурная память: Письмо и память о прошлом и политическая
идентичность в высоких культурах древности, пер. с нем. М. М. Сокольской,
Москва, Языки славянской культуры, 2004.
Гумбольдт, В. Фон, Природа и свойства языка вообще, în Избранные труды по
языкознанию, перевод с немецкого языка под редакцией и с предисловием
доктора филологических наук проф. Г. В. Рамишвили, послесловия доктора
философских наук проф. А. В. Гулыги и доктора филологических наук проф. В.
А. Звегинцева, 2-е издание, Москва, Издательская группа «Прогресс», 2000;
http://www.lib.rus.ec/b /325096/read
Леонтьев, А. Н., Деятельность. Сознание. Личность. Москва, Политиздат, 1975;
http://www.biblion.mobi/archive/genres/psychology/a.n.leontyev01.html
Леонтьев, А. Н., Образ мира, în Избранные психологические произведения, Москва,
Педагогика, 1983, с. 251-261; http://www.infoliolib.info/psih/leontyev/obrazmira. html
Леонтьев, А. Н., Проблемы развития психики, изд. 3-е, Москва, Издательство
Московского Университета, 1972.
Леонтьев, А. Н., Человек и культура, Москва, 1961.
Лотман, Ю. М., Память в культурологическом освещении, în Лотман, Ю. М.,
Избранные статьи. Т. 1. Таллинн, Издательство Александра 1992, с. 200-202;
http://www.classes.ru/philology/lotman-92f.htm
Сепир, Э., Избранные труды по языкознанию и культурологи, Москва, Издательская
группа «Прогресс», 1993.
Телия, В. Н., Послесловие. Замысел, цели и задачи фразеологического словаря нового
типа, în Большой фразеологический словарь русского языка. Значение.
Употребление. Культурологический комментарий, отв. ред. В. Н. Телия. Москва,
Издательство Аст-пресс книга 2006, с. 776-782.
Телия, В. Н., Русская фразеология. Семантический, прагматический и
лингвокультурологический аспекты, Москва, Издательство Языки русской
культуры, 1996.
Хайдеггер, М., Время картины мира; http://www.gumer.info/bogoslov_Buks/Philos/
Heidegg/Vr_KartMi.php

340
 Language, culture and linguistic culture interrelation
as the object of integrative research
Summary: This article explores the modern scientific paradigm, characterized by
anthropological and integrative studies, considering the language, culture and
linguistic culture as integral components of the unity of language - consciousness -
Culture – linguistic culture - individual - community - communication. It is noted that
in the framework of this approach, culture is understood as an understanding of the
world, which has a semiotic nature, basic functions of culture are singled out.
Linguistic culture is defined, its difference from the language worldview is set,
functions of culture and linguistic culture are identified, which helps to reveal a
polyhedron, with a speaking human in its center, its peak presented by such
phenomena as language, consciousness, culture, linguistic culture, communication,
community.
Key-words: language, culture, linguistic culture, communication, cultural meanings.

341
 Репрезентация концепта душа в русской паремиологии
Елена СИРОТА
Бэлцкий государственный университет им. Алеку Руссо

С овременная лингвистика ставит перед собой задачи изучения языка в

тесной связи с ментальностью и культурой этноса. Как отмечает
И. О. Бурнос: «Язык рассматривается как наиболее яркая идентифицирующая
характеристика этноса и символичное руководство к пониманию
особенностей национального мировосприятия» (Бурнос 2007: 3). Именно с
подобным подходом связано изучение ментальных единиц, определяемых
современными исследованиями как концепт. В последнее время
опубликовано достаточно большое количество работ, задачей которых
явилось рассмотрение культурных концептов как в рамках одного языка, так и
в сопоставлении с другими языками. Одним из ведущих направлений
современного языкознания является антропоцентризм. Антропоцентрическая
лингвистика основана на исследовании достижений и методологии ряда
гуманитарных дисциплин. По словам Кубряковой, концепция
антропоцентризма заставляет лингвистику по-новому подходить к оценке
человеческого опыта и к результатам человеческого осмысления мира как
субъективно и прагматически ориентированного (Кубрякова 2000: 5).
Родоначальником антропоцентрического направления в изучении языка
справедливо считают Вильгельма фон Гумбольдта, который сформулировал
основные положения теории лингвистической относительности. Отмеченные
положения развивались такими лингвистами, как Л. Вейсгербер, Э. Сепир,
Б. Уорф, А. А. Потебня и послужили основой для исследований в области
лингвокультурологии, этнолингвистики, посвященных взаимодействию языка
и ментальности этноса, языка и культуры.
Проблема взаимовлияния языка и культуры в современных
исследованиях рассматривается в следующих направлениях. Так, согласно
гипотезе Сепира-Уорфа, язык обладает способностью влиять на культуру и
способ видения окружающего мира, так как человеческое сознание способно
к расчленению природы «в направлении, подсказанном родным языком»
(Белик 1998: 133). Далее, язык обеспечивает инструментарий для культуры
как системы. Кроме того, уникальность языка как феномена не только
сознания, но и культуры заключается в том, что он – «в одно и то же время –
условие развития и продукт человеческой культуры» (Арутюнова 1999: 652).
В этом плане представляет интерес паремиологический фонд, что
обусловлено тем, что паремии – это вербально выраженные «стереотипы
народного сознания» (Маслова 2001: 43). «Это позволяет на материале
паремий рассматривать и когнитивные механизмы формирования основных

342
культурных тереотипов, и культурный компонент собственно языкового
значения. Являясь своеобразной квинтэссенцией народного мировосприятия,
паремии обнаруживают органическую связь с концептами как культурно-
специфическим воплощением понятий, составляющих когнитивную основу
языковой картины мира (Семененко 2002: 18). Паремиологический фонд
русского языка является областью отражения, хранения и трансляции
культурных ценностей народа (Алефиренко 2009: 244). Нравственно-
ценностные идеологемы (единицы смысла, содержащиеся в паремиях) могут
отражать национально-специфические акценты осмысления бытия (Корнилов
2003: 257). Как отмечает Н. А. Красавский, пословично-поговорные тексты
характеризуются морально-дидактической направленностью, древностью
происхождения, что весьма важно для синхронно-диахронического
исследования языка, и количественной ограниченностью, позволяющей
охватить все фразеологически оформленное поле, «проработавшее
интересующий нас феномен» (Красавский 2008: 237).
Ядро концептосферы репрезентирует концепты, которые представляют
собой глобальные ментальные категории, связанные с этическими
мировоззренческими представлениями членов определенных этносов. Однако
при вербальной реализации универсальные понятия получают
дополнительные смыслы в текстах, имеющих ярко выраженную культурную
специфику. И в результате создается феномен концептуализации понятия в
рамках определенной культуры, так как «концептосфера языка – это в
сущности концептосфера русской культуры» (Лихачев 1993: 6).
Интерес лингвокультурологии к паремиям вызван также тем, что объек-
тами культурологического исследования являются символические реальности
вполне конкретного уровня, в частности, тексты (Золкин 2001: 22).
Общенаучный термин «концепт», рассматриваемый в рамках
частнонаучной парадигмы, приобретает собственные дифференциальные
признаки. Существуют различные дефиниции понятия концепт. Так,
определения концепта обнаруживаем в работах Ю. С. Степанова,
А. Вежбицкой, В. Н. Телия, И. А. Стернина, З. Д. Поповой, Н. Ф. Алефиренко.
Так, у Н. Ф. Алефиренко находим: «Знания об идиоэтнических, по своей сути
ментальных мирах образуют языковую картину мира – своеобразную сферу
существования культуры. Формой существования культуры служат особые
ментальные образования – концепты» (Алефиренко 2010: 126). В
энциклопедических дефинициях, касающихся концепта, он смешивается с
понятием. В ряде работ термин «концепт» трактуется широко: 1) как
«оперативная содержательная единица всей картины мира, отраженной в
психике человека» (Кубрякова 1996: 92); 2) как «идеальная, абстрактная
единица, смысл, которым человек оперирует в процессе мышления»
(Болдырев 2001: 23); 3) как «сгусток культуры в сознании человека»

343
(Степанов 1997: 40); 4) как «глобальная мыслительная единица,
представляющая собой квант структурированного знания», некая «идеальная
сущность, которая формируется в сознании человека» (Попова et alii 1999: 4).
Спорным в лингвистике является вопрос о языковой репрезентации
концептов. Ряд исследователей считает, что не все концепты способны к
языковой репрезентации. Е. С. Кубрякова обращает внимание на
существование целого ряда «онтологических категорий и главных концептов
человеческого бытия, предшествовавшие языку», но при этом отмечает, что
«только язык способен объективировать все эти процессы», так как,
«материализуя формирующиеся концепты и концептуальные структуры, он
придает им определенную завершенность и ставит в соответствие внутренней
репрезентации воспринятого ими задуманного свои знаковые символьные
заместители» (Кубрякова 2000: 7). Точку зрения Е. С. Кубряковой разделяют
В. З. Панфилов и А. Л. Шарандин, который, в частности, изучая проблему
соотношения понятий классической и когнитивной категорий, отмечает, что
«классические категории обслуживают вербальное мышление, а когнитивные
категории, наряду с доминирующей вербальной сферой, обслуживают и
невербальное мышление» (Шарандин 2000: 18). Чрезвычайно интересной
кажется нам определение концепта, данное В. В. Колесовым, в котором
концепт трактуется как основная единица ментальности, которая «в границах
словесного знака и языка в целом предстает в своих содержательных формах
как образ, как понятие и как символ. В этом случае под концептом следует
понимать не conceptus (условно передается термином «понятие», а conceptum
– «зародыш, зернышко» первосмысла, из которого и произрастают в процессе
коммуникации все содержательные формы его воплощения в
действительности» (Колесов 1999: 81). При этом материей концепта вместе с
содержательной его формой в виде образа, понятия выступает слово. Концепт
репрезентирует все «со – значения «национального колорита», то есть все
принципиально возможные значения в символико-смысловой функции языка
как средства мышления и общения» (Бурнос 2004: 6). И. А. Стернин
предлагает разграничивать в номинативном поле три типа номинации
концепта: 1) целостная или холистическая номинация – номинация предмета
концептуализации именем собственным, абстрактным или родовым термином
и их дериватами, перифразой, эвфемизмом; 2) признаковая номинация –
номинация вербально выраженным согласованным или несогласованным
определением (а также сравнением, паремией, фразеологизмом, афоризмом),
вычленяющая при этом отдельный признак предмета концептуализации;
3) партитивная номинация – номинация репрезентативных, типовых
узнаваемых частей предмета концептуализации, актуализирующих
представление о концепте в целом, отсылающих к концепту (Стернин 2009:
10-11). При этом необходимо отметить важное свойство содержания

344
концептов – оно не является константным, оно меняется вместе с
ментальностью этноса – трансформируется образ – наблюдается
трансформация и в структуре концепта.
Концепт реализуется в отдельном значении слов в схематичном
выражении, именно это способствовало представлению о сущности концепта
как о лингво-ментальном образовании с полевой структурой. Н.А. Афанасьева
обращает внимание на тот факт, что ядро концепта составляет семантика
слова, а периферия «опирается на экстралингвистические факты и имеет
более сложную структуру: ассоциативный слой, образный слой и слой
гештальтов» (Афанасьева 2000: 42).
Как отмечает И. В. Бурнос, «для русской ментальности концепт душа
является ключевым, определяющим особенности русского мировосприятия.
Мифологические истоки формирования концепта основаны на представлении
о дуализме бытия: душа – двойник человека, не имеющий материальной
формы. Но в то же время, душа тесно связана с плотью, нуждается в питье и
пище, осмысляется в мифологическом сознании по образцу и подобию
человека и его «плотской» жизни» (Бурнос 2004: 6). Данное явление находит
объяснение в конкретности древнего мышления, которое требовало проекции
абстрактных понятий на материальное. Идеальный мир противопоставлен
материальному, что представляет собой универсалию индоевропейской
культуры – борьбу антагонистических начал. Чрезвычайно важную роль в
эволюции концепта «душа» у славянских народов сыграло принятие
христианства, переводы Библии. Согласно церковным представлениям, душа
– это единство чувства, разума и воли. С христианством также пришла идея
Духа как высшей абстрактной субстанции, что способствовало изменению
представления о душе. «До ХVI века дух не был связан с силой. Он был
просто дыханием, затем запахом. В церковной же традиции Дух – это Логос,
словесная сила души, это энергия, сила, которой подчинена душа» (Бурнос
2004: 7).
Важным в исследовании сущности концепта является обращение к
этимологии лексем. Душа принадлежит к семье слов от индоевропейского
корня *dheus//*dhus – «разлетаться, рассеиваться» (о пыле, дыме), a также о
дыхании. К этому же древнему корню относится и слово дух, что
свидетельствует о неразрывной связи данных концептов в сознании носителей
языка. Подобная связь базируется на «семантическом синкретизме корня»
(ibidem).
Анализируя словарные дефиниции и парадигматические связи лексемы
душа, наблюдаем следующие особенности: в словаре В. И. Даля душа
связывается с такими понятиями, как дух, жизнь; душа определяется и как
религиозно-философское понятие и как этическая категория.

345
 Рассмотрим синонимо-антонимические связи слова душа. Согласно
лексикографическим источникам, душа вступает в синонимические
отношения с лексемами дух и сердце. Душа и дух рассматриваются как
носители жизни человека, связывают его с невидимым миром, но дух, в
отличие от души, может относиться не к конкретному индивиду, а к людям
вообще. Лексемы душа и сердце дифференцируются с учетом выполняемых
функций: душа является органом внутренней жизни человека вообще и
выполняет, помимо этого, интеллектуальную функцию, сердце же является
органом чувств.
Слово душа вступает в антонимические отношения с лексемой тело. Как
отмечает И. В. Бурнос: «В средневековой христианской традиции душа
противопоставлялась плоти, но не телу, поскольку душа и плоть
образовывали тело. В дальнейшем эта оппозиция размывается и на
современном этапе понимается уже как душа-тело, дух-плоть. Лексема плоть
стала осознаваться как принадлежащая книжному стилю, а нейтральная
лексема тело совместила в себе признаки обеих сущностей, противо-
поставляясь и душе, и духу» (Бурнос 2004: 7).
Весьма важным в исследовании концепта является рассмотрение
дискурсивных практик. Анализ контекстов, отображающих концепт душа,
обусловливает выделение дифференциальных признаков данного концепта:
душа – местонахождение Бога в человеке, она обеспечивает с ним связь, душа
дана человеку Богом и после смерти человека возвращается к Богу:
ассоциативно душа связана с тайной. Вместе с тем душа связана с телесной
природой человека и является отражением борьбы божественного и
животного начала, добра и зла в человеке. Душа – это нравственный эталон,
она связана с совестью. Конечное устремление души – внутреннее
равновесие.
Душа – это жизненная энергия, это сам человек, его истинное «я».
Специфика души в том, что она обеспечивает внутреннюю связь человека с
другими людьми, и вместе с тем – это личное пространство, оберегаемое от
посягательств извне. Душа обладает способностью покидать тело и
действовать независимо от индивида.
Русские паремии отражают чрезвычайно широкий спектр семантики
лексемы душа: душа = жизнь (Тише маши, не выбей души); душа = совесть
(Службу служить – душой не кривить); душа = внутренний мир (Глаза –
зеркало души): душа = человек (Живая душа калачика просит); душа =
характер (Льстивые речи душу калечат); душа = вдохновение (Душу
вложишь – все сможешь); душа = суть (Порядок – душа всякого дела).
Согласно утверждению И. М. Снегирева, народ душою называет и все тело
(Снегирев 1997: 281), что отражено в поговорках: Душа меру знает.

346
 Вместе с тем представляется важным подчеркнуть, что выделение
отдельных лексико-семантических вариантов концепта душа в паремиях
возможно только условно ввиду их синкретизма, поэтому здесь необходим
контекстуальный анализ. Подобный синкретизм восприятия предметов и
явлений окружающей действительности, специфичный для древнего
сознания, присутствует и в восприятии души. Так, трудно установить,
существовало ли в архаичном сознании религиозное и светское понимание
«души».
Исследуя русские паремии, обращаем внимание на тот факт, что
понимание души в чисто религиозном смысле отражено в пословице из
собрания И. М. Снегирева: Свет в храмине от свечи, а в душе от молитвы.
Можно отметить, что в ряде пословиц концепт душа не всегда подвергается
точной идентификации: так, в выражениях: Деньгами души не выкупишь;
Худая грамота только душе пагуба – исследуемый концепт можно
рассматривать с двух точек зрения. Более того, наличие в паремиях
маркираторов религиозного дискурса, таких, как: Бог, христианский,
согрешить, грех – не всегда является основанием для выделения религиозного
признака душа. Так, в поговорке Душа согрешила, а спина виновата выражена
идея неадекватности наказания, а не религиозной ценности души (Медведева
2010: 31).
Интересны в плане анализа паремий работы Т. Г. Бочиной, которая, в
частности, убедительно доказывает, что для русского паремиологического
фонда характерен принцип контраста, активно реализуемый и в пословицах с
компонентом душа (Бочина 2003: 21). В значительном количестве
проанализированных паремий концепт душа определяется путем
противопоставления и входит в состав смысловых оппозиций: душа/деньги,
богатство: аксиологические установки заключаются в том, что богатство
губительно для души: В богатстве сыто брюхо, голодна душа. Был бы сват
насквозь свят, кабы душа не просила барыша. Ценность души выше любых
материальных благ: Богатому душа дешевле гроша. Совесть – вот основной
ценностный ориентир: Хоть мошна пуста, да душа чиста.
Необходимо также обратить внимание на важность оппозиции: душа/
внешность. Ценностная установка проанализированных паремий: не
внешность является приоритетной, главное – душа: Собой красива, да душа
трухлява.
Как уже было отмечено, в русских паремиях находит отражение
оппозиция душа/тело: Рана от ножа – на теле, рана от речей – в душе.
В некоторых пословицах «душа» выступает компонентом противопостав-
ления «свое/чужое»: Чужая душа – потемки. Исследователь О. Ю. Нуждина
отмечает, что в данном случае «душа образно представлена как закрытое
пространство» (Нуждина 2004: 47).

347
 Важной особенностью реализации принципа контраста в паремиях с
концептом «душа» является, по мнению Т. Г. Бочиной, прием
дезиндентификации, «где душа осмысляется через отрицание идентификации
еѐ с каким-либо объектом: Голод не тѐтка, душа не сосед.
Таким образом, паремии являются важным объектом для
лингвокультурологического исследования, так как пословицы и поговорки
репрезентируют национальную языковую картину мира.

Библиография
Алефиренко, Н. Ф., Лингвокультурология: ценностно-смысловое пространство
языка, Москва, Издательство Флинта, 2010.
Арутюнова, Н. Д., Язык и мир человека, Москва, Издательство Языки русской
культуры, 1999.
Бочина, Т. Г., Контраст как лингвокогнитивный принцип русской пословицы,
автореф. дис. докт. филол. наук, Казань, 2003.
Белик, В. А., Культурология. Антропологические теории культур, Москва,
Издательство Российского гуманит. ун-та, 1998.
Бурнос, И. В., Русские концепты «душа», «дух», «ум» в сопоставлении с английскими
«mind», «soul», «spirit»: дис … канд. филол. Санкт-Петербург, 2004.
Болдырев, Н. Н., Бабина, Л. В., Вторичная репрезентация как особый тип
представления знаний в языке, în Филологические науки, 2001, № 4.
Колесов, В. В., Жизнь происходит от слова, Санкт-Петербург, Издательство
Златоуст, 1999.
Кубрякова, Е. С., О современном понимании термина «концепт» в лингвистике и
культурологи, în Реальность, язык и сознание: Междунар. межвуз. сборник
научных трудов. Вып. 2, Тамбов, Издательство ТГУ им. Г. Р. Державина, 2000.
Кубрякова, Е. С., Язык пространства и пространство языка, în Известия АН, серия
литературы и языка, Т. 56, 1997, № 3.
Красавский, Н. А., Эмоциональные концепты в немецкой и русской лингвокультурах,
Москва, Издательство Гнозис, 2008.
Маслова, В. А., Лингвокультурология: Учебное пособие для студ. высш. учебных
заведений, Москва, Издательство Центр «Академия», 2001.
Медведева, Д., Концепт душа в паремиологии (на материале русского и сербского
языков, în Европейская ментальность сквозь призму языка, Самара, Самар.
Гуманит. Акад., 2010.
Нуждина, О. Ю., Концепты «душа» и «тело» в языковой картине мира: дис. … канд.
филол. наук, Москва, 2004.
Лихачев, Д. С., Концептосфера русского языка, în Известия РАН, серия литературы и
языка, Т. 52, 1993, № 1.
Семененко, Н. Н., Лингвокультурологическое описание структуры и семантики
паремии: дис. … канд. филол. наук, Санкт-Петербург, 2004.
Снегирев, И. М., Словарь русских пословиц и поговорок: Русские в своих пословицах,
Москва, Издательство Терра, 1997.
Степанов, Ю. С., Константы. Словарь русской культуры. Опыт исследования,
Москва, Издательство Школа «Языки русской культуры», 1997.
Стернин, И. А., О лингвокогнитивном подходе к языку, în Значение. Смысл.
Концептосфера, Межвуз. сборник научных трудов, Воронеж, Издательство
Истоки, 2009.

348
 The Representation of the Concept Soul in Russian Paremiology
Summary: The article dwells on the Paremiological fund, which allows studying the
cognitive mechanisms of fundamental cultural stereotypes as well as the cultural
semantic component of the language itself. In addition, a detailed analysis of the
existing definitions of the term "concept", revealing the specific representation of the
concept of "soul" as a key determinant of the Russian perception of the world have
been analyzed. The article studies the etymology and the paradigmatic context of this
concept, its axiological characteristics.
Key-words: paremiology, paremias, concept, anthropocentrism, mental categories,
paradigmatic relations, cultural linguistics, society.

349
 Язык и мышление: взгляд психолингвиста
Наталья УФИМЦЕВА
Институт языкознания РАН (Россия)

Н ачнем с лежащего в основе предметного подхода к языку

отождествления слова с мыслью, идущее от Аристотеля, и не
преодоленное до конца современной лингвистикой. Достаточно часто и
сейчас мы можем услышать от лингвиста, что мы мыслим на конкретном
(русском, английском и т. д. языке). Утверждение для лингвиста совершенно
естественное, но одним из первых преодоленное в российской
психолингвистике, которая с первых шагов своего существования обратилась
к реальному человеку с реально функционирующей по законам психики
языковой способностью.
Привычный для лингвиста язык, с точки зрения психолингвиста, состоит
из двух языков: внутреннего, концептуального, на котором осуществляется
работа интеллекта, не имеющего отношения ни к какому конкретному
этническому языку, и внешнего, формального, предназначенного для общения
с другими носителями той же культуры. Их совместное функционирование
образует тот феномен, который Н. И. Жинкин называет сознанием (Жинкин
1982: 141). Внешний язык формален, поскольку его функцией является
установление только правил речи, но не ее содержания. Концептуальность
внутреннего языка выражается в том, что «совокупность определенных
содержательных компонентов принимается как целое, приобретая
специфическое качество целостности» (ibidem: 147). Как пишет Н. И. Жинкин,
«человек, чтобы стать человеком, должен приобрести специфический для
человека язык. Ему, как и ЭВМ, надо ввести такую обратную связь, которая
обеспечивала бы ориентировку в действительности во всей полноте
сенсорного поля. Это достигается путем формирования двух языков:
внешнего, коммуникативного, и внутреннего, «молчаливого». Так возникает
языковая общность – коммуниканты способны понять друг друга и мыслить
близко друг к другу. Особенностью внутреннего, «молчаливого» языка
является то, что в нем отображается сенсорный континуум окружающей
человека действительности» (ibidem: 123).
Взаимоотношение мысли и слова (мышления и речи) оказалось
центральным моментом психолингвистической теории. Вслед за
Л. С. Выготским отечественная психолингвистика исходит из положения о
том, что мысль в слове совершается.
Движение мысли, по мнению Л. В. Выготского, не совпадает с
развертыванием речи. Оба процесса совершаются в единстве, но не
тождественны друг другу. Мысль не совпадает с еѐ речевым выражением и

350
содержит в себе симультанно то, что затем во внешней речи будет развернуто
сукцессивно. Да и развитие их в онтогенезе до определенного момента
протекает независимо друг от друга. Предполагается, что мысль имеет тема/
рематическую структуру, которая определяет структуру связей будущего
речевого высказывания (или целого текста) (А. Р. Лурия).
Можно констатировать, что идущее еще от Аристотеля отождествление
слова и мысли, было творчески преодолено в отечественной
психолингвистике, что дало возможность сформулировать совершенно новое
определение языка, далекое от предметного его представления, исходящее из
представлений о реальных механизмах функционирования языковой
способности человека как части его психики. Язык как деятельностная
структура, по словам А. А. Леонтьева, это
– значения как социальные по своей сущности единицы;
– универсальная организация речевой деятельности по единицам и
уровням;
– специфические для каждого языка операторы (непосредственные
средства речепорождения и восприятия) (Леонтьев 1996: 42). Язык, вслед за
А. А. Леонтьевым, можно рассматривать и как систему ориентиров,
необходимых человеку для деятельности в мире его родной культуры, т. е. в
социальном или предметном мире (Леонтьев 1997: 272), а сознание – как
«открывающуюся субъекту картину мира, в которую включен и он сам, его
действия и состояния» (Леонтьев 1975: 125). Язык можно рассматривать и как
практическое… действенное сознание, и тогда сознание соотнесено с языком
как с социальной системой, частью опыта данной нации. Язык ни демиург
сознания, ни его содержание, а лишь то, в чем и при помощи чего сознание
существует. Осознание возникает только через обозначение словом, через
наименование, следовательно, как правило, осознается развернутая речь «или,
в лучшем случае, те ее предстадии, когда формализуемые надиндивидуальные
объективные значения, находящиеся instatunascendi, уже заметно оттесняют
породившие их некоммуницируемые смыслы. Невербализованный же еще
смысл не может быть осознан, ибо для того, чтобы он был осознан, он должен
быть «назван», обозначен словом, а в таком случае он перестает быть
«чистым» смыслом и превращается в элемент развернутой речи» (Бассин et
alii 1978: 40).
Именно такое представление о языке и позволяет психолингвистике
исследовать процессы порождения и восприятия речи, овладения речью и
общение как в рамках одной культуры, так и в процессе межкультурного
общения.
Представленный таким образом язык превращается в универсальное
средство связи человека с культурой и образом мира как еѐ основной
составляющей (через значения). Причем эта связь двусторонняя: в процессе

351
онтогенеза и социализации происходит формирование индивидуального
образа мира на основе общекультурного через присвоение значений
(в деятельности и общении) и их осмысление, а затем – постоянный обмен
значениями между индивидуальным образом мира и общекультурным
образом мира. Но язык в таком понимании есть еще и инструмент,
обслуживающий мое сознание (универсальная организация речевой
деятельности по единицам и уровням А. А. Леонтьева), который позволяет
переводить внутреннюю мысль во внешнее слово, поскольку мыслим мы на
нашем внутреннем языке, а осознаем результаты мышления на языке
внешнем, формальном (специфические операторы по А. А. Леонтьеву)
(см. модель порождения речи Т. В. Ахутиной-Рябовой; А. А. Леонтьева). Этот
же формальный язык мы используем для общения с другими носителями
данной культуры, и он также формируется в онтогенезе в виде специфических
автоматов с конечным числом состояний: грамматического и фонетического
(речепроизносительного) (формальный уровень в структуре языковой
способности по А. А. Леонтьеву (Леонтьев 1965).
Возможность взаимопонимания с помощью внешнего формального языка
основывается на семиотической функции языка, и определяется общностью
знаний носителей данной культуры. Тело знака указывает на сходные для
носителей культуры значения, которые они усвоили в процессе социализации
и должны извлечь из собственной памяти, и мера взаимопонимания
определяется мерой сходства этих значений. Поскольку же значения в
индивидуальном сознании всегда осмысляются, т. е. индивидуализируются,
то достичь полного взаимопонимания даже в рамках родной культуры
практически невозможно.
Л. С. Выготский считает, что на начальных этапах становления личности
знак выступает в поведении как средство социальной связи, как функция
интерпсихическая; становясь затем средством овладения собственным
поведением, оно лишь переносит социальное отношение к субъекту внутрь
личности (Выготский 1999: 553). Сознание созидается посредством знаков
(Л. С. Выготский). Значение слова представляет собой единство общения и
обобщения, а это означает, что, с одной стороны, слово существует в
реальном процессе общения, в системе «Я» и «Другой», а, с другой стороны,
«внутренняя сторона слова, его значение выступает как психологический
эквивалент обобщения в качестве неотчуждаемого от субъекта умственного
образа» (Ярошевский 1993: 35). Отсюда следует, что сознание человека – это
явление интерпсихическое, существующее вне индивида в форме знаков и
значений. Культурное развитие сознания начинается с момента рождения
ребенка и совершается не по биологическим законам, а под действием
системы обучения, исторически и культурно обусловленной.

352
 Как это прекрасно показал Ж. Пиаже (Piaget 1979), появление языка у
ребѐнка подготавливается развитием сенсомоторного интеллекта, который
проходит несколько стадий. На первой стадии, которую Пиаже называет
стадией сенсомоторной логики, сенсомоторный интеллект содержит в себе
некоторую логику, логику действий, способность к генерализации действий,
что, по мнению Пиаже, свидетельствует о начале логической генерализации
или мышления (интеллекта). Результатом генерализации действий являются
схемы, которые представляют собой своего рода концепты, однако они еще не
имеют объема выражения.
Переход же от логики действия к концептуальной логике совершается на
основе преобразования ассимиляции – основного феномена на уровне
сенсомоторной логики. Если на первом этапе ассимиляция заключалась в
интеграции объекта в схемы действия, то на этапе концептуальной логики
ассимиляция имеет место между объектами, к которым может быть
применена данная схема действия, т. е. объекты ассимилируют
непосредственно друг другу. Но это предполагает уже наличие
представления, и именно в этот момент и возникает символическая или
семиотическая функция, поскольку возникает способность думать о какой-то
вещи, которая непосредственно не воспринимается в данный момент.
Символическая или семиотическая функция формируется в течение второго
года жизни ребенка. Язык же, по представлению Пиаже, возникает на базе
семиотической функции, но является лишь частным еѐ случаем. Суть
символической функции состоит в дифференциации означающих (знаки или
символы) и означаемых (объекты или события – в виде схем или
концептуализованные). По мнению Ж. Пиаже, единственное означающее,
которое существует на уровне сенсомоторной логики – это признак или
сигнал, которые в действительности являются лишь частью или аспектом
означаемого, а не являются его представителями (как символ или знак),
позволяющими осуществить воспроизведение в памяти объекта или события,
которые не воспринимаются непосредственно в данный момент, т. е они
управляют означаемым как часть целым или средство целью. Суть же
символической функции, как мы уже указывали выше, состоит в том, чтобы
отдифференцировать означающие от означаемых таким образом, чтобы
первые могли воспроизводить представления вторых.
Семиотическая функция является центральным механизмом человеческой
психики. Образовавшись у ребѐнка на втором году жизни, она сначала
обеспечивает заполнение психики социальными значениями (это происходит
через действие с культурными предметами и в процессе общения со
взрослыми), а затем, через постоянный контакт с культурой и другими еѐ
членами через знак, который своим означающим («телом» знака) укоренѐн во
внешнем формальном языке и в психике индивида, а означаемым (значением,

353
социальным знанием) – в культуре и опять же в психике индивида (в его
образе мира), обеспечивает обмен знаниями с другими членами данной
культуры. Ещѐ раз хочется подчеркнуть важность для становления
человеческой психики именно такого раннего формирования семиотической
функции и еще более раннего формирования материального (звукового) тела
знака (на первом году жизни ребенка). Все это необходимые предпосылки для
последующего заполнения психики знаниями, входящими в образ мира
определенной культуры.
С помощью языка как деятельностной структуры происходит постоянное
присвоение информации из образа мира данной культуры (через значения в
деятельности с культурными предметами) и через общение с конкретными
носителями данной культуры (через указание на значения, которые должны
храниться в их головах путем превращения индивидуальной мысли во
внешнее слово). Язык, рассматриваемый как деятельностная структура, в
таком случае занимает центральное место в человеческой психике, ибо
обеспечивает доступ к культуре (образу мира как основной образующей
культуры), обеспечивает возможность превратить внутреннюю смысловую
структуру мысли во внешнюю структуру формального языка и, тем самым,
сделать ее доступной для самонаблюдения и внешнего наблюдателя, и,
наконец, обеспечивает возможность взаимопонимания с другими носителями
данной культуры. Как пишет В. П. Зинченко, «человек извлекает смысл из
мира-текста, переводит его на свой язык предметных, операциональных или
вербальных значений. Процедура в целом носит название означивания
смысла. Означивание смысла, построение знака и «размещение» его между
собой и миром – это и есть Культура. Культура все превращает в знак, в язык,
понимаемые в самом широком смысле.
В обыденной жизни перевод смысла на язык вербальных значений
избыточен. Огромное число проблемных ситуаций, требующих действия,
разрешается без такого перевода, как бы непосредственно на языке движений,
действий, эмоций и т. д. Однако это не меняет общего правила. Смысл
означивается, так сказать, ответным действием, операциональным значением»
(Зинченко 1998: 103).
Слово, как утверждал А. Р. Лурия, «удваивает мир и позволяет человеку
мысленно оперировать с предметами даже в их отсутствие. Животное имеет
один мир – мир чувственно воспринимаемых предметов и ситуаций; человек
имеет двойной мир, в который входит и мир непосредственно
воспринимаемых предметов, и мир образов, объектов отношений и качеств,
которые обозначаются словами. Таким образом, слово – это особая форма
отражения действительности» (Лурия 1979: 37).
Однако человек не рождается с готовыми специфически человеческими
способностями. Как пишет А. Н. Леонтьев, «виртуально мозг заключает в себе

354
… лишь способность к формированию этих способностей» (Леонтьев 1981:
216). Каждый отдельный человек, по словам А. Н. Леонтьева, учится быть
человеком, овладевая материальной и духовной культурой своего этноса, и в
процессе этого овладения формирует у себя новые психические функции.
«Так, овладение языком есть не что иное, как процесс усвоения тех операций
со словами, которые исторически закреплены в их значениях; это также
овладение фонетикой языка, происходящее в процессе усвоения операций,
реализующих постоянство его объективной фонологической системы. Именно
в ходе этих процессов у человека и формируются его артикуляционные и
рече-слуховые функции, как и та центральная мозговая деятельность, которую
физиологи называют второсигнальной» (И. П. Павлов) (ibidem: 419).
Все специфически человеческие способности формируются прижизненно,
а их материальными субстратами являются также прижизненно
формирующиеся устойчивые системы рефлексов или физиологические или
функциональные органы (А. А. Ухтомский).
«Физиологически органы мозга» – это «органы, которые функционируют
так же, как и обычные морфологически постоянные органы; однако они
отличаются от последних тем, что представляют собой новообразования,
возникающие в процессе индивидуального (онтогенетического развития).
Они-то и представляют собой материальный субстрат тех специфических
способностей и функций, которые формируются в ходе овладения человеком
миром созданных человечеством предметов и явлений – творениями
культуры» (ibidem: 421).
В онтогенезе у ребѐнка одновременно формируются и высшие,
специфически человеческие психические функции и осуществляющие их
функциональные органы мозга, которые характеризуются следующими
свойствами:
1. «сформировавшись, они далее функционируют как единый орган»
(ibidem: 215);
2. эти связи не угасают, как обычные условные рефлексы, но
характеризуются устойчивостью (ibidem);
3. они способны перестраиваться, отдельные их компоненты могут
заменяться другими без разрушения самой функциональной системы как
целого (ibidem: 550).
Формируются эти функциональные органы иначе, чем «простые цепи
рефлексов или так называемые динамические стереотипы. Конституирующие
их связи не просто калькируют порядок внешних раздражителей, но
объединяют самостоятельные рефлекторные процессы с их двигательными
эффектами в единый сложно-рефлекторный акт. В результате этих
последовательных трансформаций и возникает та устойчивая констелляция,

355
которая функционирует как целостный орган, как якобы врожденная
способность» (ibidem: 216).
Как пишет А. Н. Леонтьев, «сказанное относится не только к чисто
двигательным и сенсорным системам, но и к системам, регулируемым речью,
и к самой речи» (ibidem: 552). А это означает, что язык как деятельностная
структура может рассматриваться как центральный функциональный орган
человеческой психики.

Библиография
Бассин, Ф. В., Прангишвили, А. С., Шерозия, А. Е., Роль бессознательного в
активности мышления, în Бессознательное, Тбилиси, 1978, с. 68-77.
Выготский, Л. С., Мышление и речь, în Собр. соч. в 8 т., Москва, Издательство
Педагогика, 1982. Т. 2. с. 5-361.
Выготский, Л. С., Педагогическая психология, Москва, Педагогика-Пресс, 1999.
Жинкин, Н. И., Речь как проводник информации, Москва, Издательство Наука, 1982.
Зинченко, В. П., Психологическая педагогика. Материалы к курсу лекций Ч. 1, Живое
знание, Самара, Самарский государственный педагогический университет, 1998.
Леонтьев, А. А., Слово в речевой деятельности, Москва, Издательство АН СССР, 1965.
Леонтьев, А. А., Язык не должен быть «чужим», în Этнопсихологические аспекты
преподавания иностранных языков, Москва, 1996.
Леонтьев, А. А., Основы психолингвистики, Москва, Издательство Смысл, 1997.
Леонтьев, А. Н., Проблемы развития психики, Москва, Издательство МГУ, 1981.
Леонтьев, А. Н., Деятельность. Сознание. Личность, Москва, Издательство
Политиздат, 1977.
Леонтьев, А. Н., Проблемы развития психики, 4-е изд., Москва, Издательство МГУ, 1981.
Лурия, А. Р., Язык и сознание, под редакцией Е. Д. Хомской, Москва, Издательство
Московского университета, 1979.
Тарасов, Е. Ф., Введение, în Язык и сознание: парадоксальная рациональность,
Москва, Издательство Институт языкознания РАН, 1993, с. 6-15.
Ушакова, Т. Н., Природные основания речеязыковой способности (анализ раннего
речевого развития), în Языковое сознание: формирование и функционирование
Москва, Издательство Институт языкознания РАН, 1998, с. 7-22.
Piaget, J., Schèmes d’action et l’apprentissage du langage, în Théories du langage.
Théoriesdel’apprentissage, Paris, 1979, p. 247-251.

Language and Thought: a Psycholinguist Vision

Summary: This article discusses the relationship between thought and speech as central to
psycholinguistic theory; it states language conversion into the universal means of
communication of the human with culture and the world as its main component. It is
stated that human consciousness is an interpsychic phenomenon existing outside the
individual in the form of signs and meanings, and that the cultural development of
consciousness starts with the birth of a child and is committed to the system of
education historically and culturally conditioned. Semiotic functions are identified;
language is studied as an activity structure, as a central functional organ of the human
psyche.
Key-words: psycholinguistics, external language, internal language, generation and
perception of speech, sign language, meaning, culture.

356
ŞTIINŢA LITERATURII

357
 Volumul Privelişti de B. Fundoianu, un proiect liric modern
Maria ABRAMCIUC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

redispoziţiile lirice ale lui B. Fundoianu se manifestă încă din copilărie.

P Într-o scrisoare adresată lui Pierre-Louis Flouquet, mărturiseşte că a început
să compună versuri încă de la vîrsta de opt ani, poezia fiindu-i ca o „funcţie
organică” (Fundoianu 2011: 19). În adolescenţă şi tinereţe, ghidat de lecturi, îşi
publică primele încercări lirice în revistele ieşene Floare-albastră, Valuri, Vieaţa
nouă, Revista noastră, Versuri şi proză etc. Semnează, de obicei, cu iniţiala B., însă,
la 16 ani, iscăleşte doar o singură poezie, sonetul Dorm florile, cu pseudonimul
B. Fundoianu, care îl va consacra în lumea literelor. După iniţierea în opera
clasicilor literaturii române (îl impresionează special poezia lui M. Eminescu),
tînărul, pasionat de literatură şi filosofie, va însuşi, fascinat de această preţioasă
descoperire, lecţia scriitorilor francezi, despre care va mărturisi emoţionat: „Pe
vechi i-am citit o dată, dar pe Flaubert, Baudelaire, de zece, de o sută de ori”
(ibidem: VI). Implantat profund în conştiinţă, acest sentiment se va transforma
curînd într-un principiu de viaţă, într-un obiectiv intelectual.
În 1930, stabilit deja la Paris şi recunoscut ca şi scriitor francez, B. Fondane
publică în România, la Editura „Cultura Naţională”, volumul de versuri Privelişti,
cu subtitlul Poeme. G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini pînă în
prezent, opunîndu-l simbolistului de înrîurire franceză, reprezentat la noi de poetul
Dimitrie Anghel, şi modernistului Tudor Arghezi, îl include, alături de Ion Pillat,
Ilarie Voronca, Radu Gyr, Zaharia Stancu ş. a., în capitolul Tradiţionaliştii.
Momentul 1923. Autohtonizarea simbolismului. Poezia roadelor. În articolul pe
care i-l dedică, istoricul literar, după ce argumentează situarea poetului „în afara
modernismului”, îşi explică astfel opţiunea: „Simbolismul tradiţionalist
desconsideră tabloul şi exaltă simţurile care apropie pe om de viaţa lăuntrică a
Creaţiei, mirosul, pipăitul. Tradiţionalismul lui Fundoianu e un panteism olfactiv şi
tactil, o îmbătare de exalaţiile vitale” (Călinescu 1982: 864).
Un alt critic al epocii, Eugen Lovinescu, care îngloba versurile lui Fundoianu în
capitolul Poezia extremistă, dedicîndu-le un comentariu mai mult decît sumar, îi
atribuia sistemului său de imagini calificativul „bucolic”, raportîndu-l la ideologia
„tradiţionalismului liric”, observînd că „numai accentul şi notaţia interesante, deşi
cu influenţe argheziene, sînt moderniste” (Lovinescu 1998: 163).
În prezent, la distanţă de mai bine de 80 de ani de la apariţie, revalorificată,
creaţia în română a poetului relevă cu totul alte dimensiuni şi un alt fond ideologic,
în raport cu calificările contemporanilor. Într-un amplu studiu dedicat volumului
Privelişti, afirmaţia lui Mircea Martin constituie, indiscutabil, o replică la adresa
criticilor de altădată: „Structura complexă, stratificată a poemelor sale, densitatea
lor îngăduie şi invită la o mare diversitate de interpretări, de filiaţii şi analogii.

358
Poemele fundoiene ilustrează şi fixează în poezia românească modernismul în
tiparele lui cele mai înalte şi mai selective, dar pot fi citite – cu intermitenţe, desigur
– şi în cheie postmodernistă, nu numai prin dialogul implicit şi explicit purtat cu
predecesorii, dar şi prin ironia subterană şi refuzul nimbului poetizant sau a
lirismului oracular” (Fundoianu 2011: 98).
În această ordine de idei, însuşi B. Fundoianu îşi neagă apartenenţa la
simbolismul românesc, în opinia sa, inexistent, cu unele excepţii, dezvăluind, în
prefaţa cărţii, originea livrescă a poeziei sale, care „Nu din imagini se încleia, nici
din emoţii, ci din volume, din suprafeţe potrivite, din conjugări de echilibruri, din
contraste precise, din ponderi măsurabile” şi că poemul nu i-a fost generat de
realitate, ci se constituie „ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul
lui prevăzut” (ibidem: 9).
Cele 48 de poeme ale volumului Privelişti, dedicate lui Ion Minulescu, pe care
îl califica drept „primul clopotar al revoltei lirice româneşti”, au fost scrise în oraşul
natal şi la Bucureşti, în perioada 1916-1923, o parte din ele apărînd iniţial în presa
timpului, fiind „inventate ca o nevoie a spiritului de a-şi găsi refugiu şi un punct de
sprijin” (Manolescu 2003: 33). Concepute „într-o Moldovă mică cît o nucă”, în
perioada primului război mondial, „priveliştile” lirice configurează un spaţiu din
care moartea este exclusă. La o primă lectură, s-ar părea că poemele reprezintă cñpii
fidele după natura moldavă, însă, în realitate, ele ilustrează cu totul alt concept.
Ne-o confirmă însuşi poetul care îşi deschidea această singură carte de poezie în
română cu o prefaţă intitulată ingenios Cîteva cuvinte pădureţe, în care cititorului îi
sînt explicate circumstanţele în care au fost compuse aceste poeme şi perspectiva
lirică: „Poetul privea curgînd pe după geamuri armatele cenuşii şi tobele bătînd
moarte; el închipuia un univers pacific în care crea, inventa astăzi privelişti de
arătură, mîine exaltarea mistică a morţii în pîine. Scuza poeziei lui descriptive stă
înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din
negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanţe, de
sîrmă ghimpată, de tancuri. Natura, în poemele lui, apărea ridicată la o potenţă mai
mare ca imaginea ei normală, ca o supapă prin zidul de foc, cînd supapa adevărată
este însuşi focul” (Fundoianu 2011: 105-106).
Mărturisirile tînărului Fundoianu continuă prin evocarea raportului său cu
poezia şi explică afilierea, superficială, în opinia sa, la opera unor lirici francezi:
„Cîtă bucurie în a descoperi, acoperit în moarte de gluga oraşului, zi de zi,
paradisul pierdut! Poezia aceasta care, la suprafaţă, mărturisea o rudenie sumară cu
lumea rurală a lui Francis Jammes, cum se dovedea la masa de lucru, rîvnind voinţa
mistică a lui Baudelaire.” (Fundoianu 1999: 8).
Privelişti-le lui Fundoianu, în care I. Negoiţescu remarca frecvenţa versurilor
„cu caracter de simplă constatare (derutant de lineare, dar cristalizînd în jurul axului
lor fix poetic)” (Negoiţescu 1991: 298), menţin ritmul contemplativ şi evocarea
somnolentă, atitudinea nuanţată în raport cu spaţiul metropolitan – elemente

359
preluate din estetica baudelaireană – dar, prin insurecţia naturistă, de sorginte
antisimbolistă, se aseamănă mai mult creaţiei lui Francis Jammes. În acelaşi timp,
aspiraţia sa spre tărîmuri necunoscute pare a fi de provenienţă rimbaudeană.
Întîlnirea tînărului B. Fundoianu cu opera poetului francez i-a fost benefică în
planul edificării propriei fiinţe creatoare. Comentînd raportarea lui B. Fundoianu la
poezia celui pe care el însuşi îl definise anterior drept „le voyou”, Mircea Martin
concluzionează: „Căci nu trebuie să ne îndoim, ci, dimpotrivă, să subliniem faptul
că lectura lui Rimbaud a avut pentru Fundoianu un rol şi, în orice caz, un efect
autoscopic. Analizîndu-i opera – cu acuitatea şi implicarea care-l caracterizează –,
Fondane se descoperă simultan pe sine, se regăseşte, se aprofundează şi se
reformulează el însuşi” (Fundoianu 2011: 85). Nu e deloc întîmplător că tînărul poet
manifestă pentru Rimbaud o afecţiune atît de puternică, încît, raportîndu-se
imaginar la destinul acestuia, declară: „Rimbaud pentru mine nu este un caz, este
propriul meu caz” (ibidem).
Opera scriitorului francez fiindu-i mai mult decît familiară, îl inspiră la modul
real: B. Fundoianu îşi încheie poemul Parada cu un vers de-al mentorului său din
Le bateau ivre, „Baisers montant aux yeux des mers avec lenteur”:
Închis în amintire ca-ntr-o obscură strofă
în vidul unde steaguri de ideale-mpung,
te-aştept să vii, trompetă de spaimă, Catastrofă –
sărut urcînd în ochii oceanelor, prelung.
Poemul Parada (de altfel, creaţia scriitorului francez înregistrează un
prozopoem cu acelaşi titlu, Parade, inclus în ciclul Illuminations) deschide volumul
Privelişti, anunţînd un spirit şi o sensibilitate dezlănţuite. Aspiraţia eului liric spre
altceva îi trădează dorinţa de anulare a convenţiilor, de evadare dintr-un spaţiu
inert, unde „s-a oprit mişcarea şi timpul se opriră”:

Aiurea! Hai aiurea! Sufletul meu urît,

din care-au muşcat ploaia, şi timpul, şi omida,
ca dintr-un măr, cu găuri în carne, ca un rît,
ar vrea să întîlnească grădina ta, Armida.
Ar vrea alte cuvinte, alte fecundităţi,
alţi oameni şi alţi idoli! Sufletul meu de pîslă
din pietre să-şi cioplească ar vrea divinităţi,
să-mpingă şi să taie mişcarea, ca o vîslă.
În acelaşi plan, istoricul literar Dumitru Micu, discutînd unele afinităţi şi
distincţii dintre poezia lui B. Fundoianu şi a liricului francez, opinează: „Idealul
poetului român, asemănător acelui al lui Rimbaud („le voyou”), nu e statornicia, ci
transformarea, inclusiv autotransformarea. Vîna rimbaldiană a talentului său îl
apropie pe Fundoianu de expresionişti. Aidoma genialului „derbedeu”, şi spre

360
deosebire de Baudelaire, nepotul de arendaş din Herţa nu urăşte „le mouvement qui
deplace les lignes”. Din contra, adoră „mişcarea” (Micu 1995: 71). Concluzia ni se
pare adecvată astăzi, cînd exegeza literară, tot mai sigur, îl identifică pe Fundoianu
ca poet expresionist.
Afirmam anterior că proiecţiile de natură din Privelişti amintesc de optica lui
Francis Jammes. Notaţia calmă, tablourile rustice, emanînd un aer bucolic, par a fi
decupate din lirica celui care s-a retras din larma pariziană în locurile natale,
imoralizate apoi în versuri de o respiraţie largă, ca acestea din poemul J’allais dans
le verger ...:
J’allais dans le verger où les framboises au soleil
chantent sous l’azur a cause des mouches à miel.
C’est d’un îge très jeune que je vous parle.
Près des montagnes je suis né, près des montagnes.
(Poètes français XIX –XX siecles. Anthologie 1982: 338)
Receptivă la ritmurile peisajului, poezia tînărului B. Fundoianu, marcată de
melancolie, divulgă un interior, în aparenţă, calm, dar din care transpare, totuşi,
neliniştea, frustrarea. Observăm o ritmicitate lentă, aproape similară cu versurile
confratelui său francez, şi o percepţie senzorială a peisajului, ceea ce denotă
înrudirea spirituală dintre cei doi poeţi:
E ziua cea din urmă de calm, pe muşuroaie,
Şi cerul cade, moale, cum ar cădea o foaie.
E cîmpul lins, şi-i pace arată pe moşie,
Şi iepuri trag pămîntul cu ei în vizuine ...
(E ziua cea din urmă)
Raportarea lui B. Fundoianu la creaţia lui Francis Jammes, de unde preia
perspectiva de abordare a peisajulului, este semnalată şi în afirmaţia lui Ion
Oarcăsu: „Cuprins de frenezie naturistă, poetul se doreşte elementar şi simplu,
dezgolit de orice vanitate omenească; «ruga» lui către natura dominatoare poartă
uneori semnele unei smerenii pioase, pe care o întîlneşti desigur şi la Jammes,
modelul îndepărtat al acestei lirici bucolice” (Oarcăsu 1967: 206).
Implicaţii lirice din Baudelaire, Rimbaud, Francis Jammes, în volumul de
versuri Privelişti de B. Fundoianu, confirmă, o dată în plus, interesul aparte al
tînărului poet român pentru lirica franceză, care i-a pigmentat imaginarul, oferindu-i
fermenţi, provocîndu-l în sensul cel mai benefic.

Bibliografie
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

361
Fundoianu, B., Opere, I. Poezia antumă, Ediţie critică de Paul Daniel, George Zarafu şi
Mircea Martin, Bucureşti, Editura Art, 2011.
Fundoianu, B., Versuri, Chişinău, Editura Cartier, 1999.
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), Chişinău, Editura
Litera, 1998.
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediţie îngrijită de
Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura IRIANA,
1995.
Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Minerva, 1991.
Oarcăsu, Ion, B. Fundoianu: poezii, în Oglinzi paralele, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1967.
Poètes français XIX-XX siecles. Anthologie, Par Samari Vélikovsky, Moscou, Editions du
Progres, 1982.

The Volume Views by B. Fundoianu, a Lyrical Modern Project

Summary: The article discusses the contents of the poetry volume Views by B. Fundoianu.
Received, at publication, as traditional writing, of the bucolic type (G. Călinescu, E.
Lovinescu), the poems, according to the literary critic Mircea Martin, "illustrate and fix
in the Romanian poetry the modernism in its highest and most selective patterns".
Designed in an excellent bookish formula, these "lyric views" are not simple
descriptions of Moldovan nature; the volume denotes a mental universe as opposed
to real. Through contemplative pace and somnolent evoking, nuanced attitude in
relation to the metropolitan area the texts recall the poetry of Baudelaire or Rimbaud,
yet, through naturist insurrection, of anti-symbolical origin, it looks more like the
creation of Francis Jammes.
Key-words: lyrical, modernism, landscape, descriptive, notation, imaginary, anti-
symbolism.

362
 Contribuţia Bisericii Ortodoxe la afirmarea spiritualităţii româneşti
în nordul Bucovinei (sec. XVIII-XIX)
Lora BOSTAN
Universitatea Naţională „Iurii Fedkovici”, Cernăuţi (Ucraina)

Î n Bucovina „era un cler înalt şi cult” (Nicolae Iorga) care a contribuit în mod
decisiv la dezvoltarea culturii, literaturii şi artei. Încă pe la mijlocul secolului
al XVIII-lea, la tipografia din Rădăuţi se editau multe cărţi bisericeşti pentru
ţinuturile Cernăuţilor, Sucevei, Hotinului. Erau întocmite (copiate, compilate) de
către preoţi şi dascăli români manuscrise printre care „Codicele lui Constantin
Popovici”, „cliric din clasul al triile”, cu pasaje din vieţile sfinţilor, un „Octoichos”,
editat ulterior (1823), în care descoperim încercări de transpunere a textului slavon
în grai românesc şi chiar de a tîlcui versuri româneşti în maniera marelui înaintaş,
mitropolitul Dosoftei. Pe versoul foii de titlu a „Octoichosului” publicat în 1823,
sub semnul crucii citim versurile: „Crucea lumii păzitoare / Şi armă străjuitoare /
Cristos care birueşte / Sus pe cruce pătimeşte” (Marian 1900: 34).
Sub auspiciile Bisericii Ortodoxe Române, în 1811 începe să apară „Calendarul
de casă” (seria fiind suspendată în 1820 şi reluată apoi în 1841, apărînd astfel pînă
în 1944). Primele numere ale „Calendarului” au fost redactate de către V. Ţintilă,
absolvent al seminarului clerical din Cernăuţi şi cîntăreţ de biserică în satul natal
Tereblecea din nordul Bucovinei.
În 1814 acest harnic cărturar şi bun creştin publică un „Calendar pentru 100 de
ani”, în care „se află toate sărbătorile cele mai mari ale bisericii răsăritului, alcătuit
cu ajutorul lui Damaschin de un iubitor de această ştiinţă, de la început pînă la
sfîrşitul lumii ...”. Între 1841 şi 1848 „Calendarul” este redactat de către preotul
Porfiriu Dimitrovici, – unul dintre primii autori de „acrostihuri” în nordul
Bucovinei. În suplimentul literar al „Calendarului” pe 1841 sînt publicate două
poezii ale lui P. D. (Porfiriu Dimitrovici) „un Cernăuţean”. Una dintre ele este o
imitaţie după „Noima sfîntului Ioan Hrisostom”, dar cu implicaţii satirice proprii ce
denotă marea grijă a autorului pentru purificarea sufletelor compatrioţilor săi:
„Patriei, zicem, să serbim, iar puţin de ea grijim / Vr-un folos de-l cîştigăm,
la-nteresu nostru-i dăm” (Nistor 1916: 145).
La începutul anilor ’40 în coloanele calendarului religios apar poeziile lui
Teoctist Blajevici, ulterior mitropolit al Bucovinei (1877-1879). Cea mai importantă
operă artistică a acestui cărturar (în timpul vicariatului lui Teoctist a luat fiinţă
Institutul teologic al Eparhiei, devenind apoi facultatea teologică de renume
european la Universitatea din Cernăuţi) a fost poemul „Jordania 1841 la Cernăuţi”,
în care, cu lux de amănunte, este descris acest mare serviciu divin. În comparaţie cu
versurile anterioare, cele ale lui Blajevici sînt lipsite de străinisme, autorul încercînd
să se apropie de graiul viu al poporului, care, în pofida vicisitudinilor istoriei, a
păstrat comorile noastre folclorice şi lingvistice.

363
 Potrivit unei concepţii tradiţionale, pînă la sosirea paşoptiştilor moldoveni,
munteni şi transilvăneni la Cernăuţi în 1848 spiritele româneşti dormitau aici în
acest colţ de ţară înstrăinat, ori se manifestau sporadic şi incolor. Incontestabil, rolul
lui Aron Pumnul, V. Alecsandri, Al. Russo, M. Kogălniceanu ş.a. în deşteptarea
conştiinţei de neam şi renaşterea culturală a românilor bucovineni a fost în mai
multe privinţe decisiv. Totuşi nu putem trece cu vederea unele năzuinţe şi iniţiative
locale anterioare celor venite de la marii refugiaţi de dincolo de Carpaţi. Drept
mărturie nu numai a unei străvechi prezenţe româneşti, ci şi a unei febrile vieţi
spirituale naţionale ne serveşte activitatea cărturarului iluminist Silvestru Morariu-
Andrievici (1818-1895), preot la Ceahor (în apropiere de Cernăuţi), apoi mitropolit
al Bucovinei (din 1880 pînă la sfîrşitul vieţii). Ameninţat de pericolul asimilării,
Silvestru Morariu, încă de pe băncile seminarului clerical din Cernăuţi, încerca să
modeleze cuvintele româneşti după tiparele poeziei populare şi ale celei culte.
Începînd cu anul 1843, susţine timp de un deceniu suplimentul beletristic al
„Calendarului” cu fabule („Cucoşul curcănit”, „Luna şi stelele” ş.a.), poezii
patriotice şi didactico-moralizatoare, printre care se distinge oda „De ziua fiului
meu”. Timp de mulţi ani preotul Silvestru Morariu Andrievici a fost redactorul
„Calendarului bucovinean”, unde a publicat diverse articole de actualitate în
problemele bisericii ortodoxe din Bucovina.
Foarte amplă şi cu o mare rezonanţă în popor a fost activitatea didactico-
pedagogică a marelui cărturar. Lui îi revine meritul de a fi primul autor de manuale
şcolare româneşti în Bucovina. Om de o vastă cultură generală şi teologică, preotul
şi apoi mitropolitul Silvestru, ca şi marii săi predecesori Varlaam şi Dosoftei, „şi-a
dat seama că biserica, pentru a-şi putea atinge înaltele sale scopuri aici pe pămînt,
trebuie să reprezinte un neam, să împărtăşească toate necazurile şi bucuriile lui”
(Nistor 1916: 145). Cele 15 manuale şi lucrări de religie şi morală populară ale
cărturarului au servit nu numai drept călăuze pe calea spre adevărul divin şi
credinţă, ci şi, în bună parte (pentru românii bucovineni), drept modele de limbă
maternă cultivată cu osîrdie (deşi cu unele dificultăţi inerente epocii respective). De
fapt, rostul lor dublu este uneori subliniat de către autor şi în titlul cărţii „Psaltirea
bisericească română aşezată în note muzicale”, Cernăuţi, 1879, „Istoria sfîntă a
Testamentului vechi şi nou pentru clasa a II-a şcolilor poporane (cu litere latine)”,
Viena, 1886 ş.a.
Urcat pe scaunul mitropolitan, Silvestru Morariu nu s-a îndepărtat de popor.
Mai mult decît atît, autoritatea de care se bucura ca deputat al parlamentului din
Viena, ca „unul dintre bărbaţii cei mai de caracter şi mai învăţaţi dintre românii din
Austro-Ungaria” (M. Eminescu), îi dă posibilitatea de a întreprinde unele acţiuni
energice pentru a apăra autonomia bisericii ortodoxe bucovinene şi a culturii
naţionale ca sprijin al ortodoxiei. Înfiinţează în 1883 tipografia arhiepiscopală chiar
în incinta reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi (şi-a schimbat apoi numele în
Societatea tipografică bucovineană) care, pe parcursul a peste 60 de ani (pînă în

364
1944), a editat zeci de cărţi valoroase în domeniul teologiei, istoriei şi literaturii
româneşti. Fondează revista „Candela”, sprijină „Societatea pentru cultură şi
literatură română în Bucovina”, precum şi Societatea de cîntare Armonia (înfiinţată
în 1881) etc.
Clerul înalt şi cult despre care vorbea Nicolae Iorga a reuşit în mare măsură să
grupeze şi să călăuzească forţele intelectuale româneşti din nordul Bucovinei „pe
făgaşul unei puternice culturalităţi” (G. Călinescu). Rîndurile cărturarilor şi ale
scriitorilor patrioţi care aprind lumina în inimile conaţionalilor prin credinţă, cultură
şi ştiinţă se completează treptat.
Alături de Silvestru Morariu-Andrievici îşi desfăşoară activitatea literară
preotul din vechea comună românească Boian (şi alte localităţi bucovinene) Iraclie
Porumbescu (1823-1896) – unul dintre primii poeţi şi prozatori ai acestui ţinut,
marele etnograf şi folclorist, academicianul Simion Florea Marian (1847-1907),
care, fiind paroh în mai multe sate din Bucovina (printre care şi Voloca de lîngă
Cernăuţi), a avut prilejul să cunoască îndeaproape tradiţiile populare şi să releve în
studiile şi antologiile sale marea bogăţie şi varietate a datinilor noastre pe parcurs de
secole.
În afară de aceştia vom mai aminti şi numele altor apărători ai credinţei, limbii,
culturii strămoşeşti în Bucovina: Constantin Morariu (1854-1927, preot în comuna
Toporăuţi, judeţul Cernăuţi despre care un biograf al său (C. Loghin) scrie că „ori şi
unde a călcat piciorul lui, a lăsat în urmă o larga dîră de lumină, iar activitatea sa
scriitoricească este foarte bogată” (a fost poet, traducător, publicist); Dimitrie Dan
(1856-1927), consilier consistorial şi membru al Academiei Române, autor de
lucrări în domeniul istoriei bisericii în Bucovina, precum şi de schiţe etnografico-
folclorice de o mare valoare documentară; Zaharia Voronca (1851-1920) preot în
comuna Mihalcea lîngă Cernăuţi, publicist şi militant (în cadrul Societăţii
„Arboroasa”) pentru drepturile politice şi culturale ale românilor bucovineni ş.a.
Prin activitatea sa cărturărească (editarea de cărţi religioase) biserica ortodoxă a
jucat un rol foarte important şi în formarea limbii române literare în Bucovina.
Aceasta se explică prin faptul că ea a fost unica forţă stabilă, independentă de
factorii sociali, care a contribuit la consolidarea neamului şi la păstrarea
spiritualităţii lui de-a lungul secolelor.
Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea şi menţinerea spiritualităţii neamului
românesc în nordul Bucovinei s-a manifestat prin literatura creată în mare parte de
unii dintre cei mai distinşi şi vrednici slujitori ai bisericii, care au avut grijă să-şi
ferească neamul şi credinţa de pericolul înstrăinării, prin limba primelor traduceri
de texte religioase ca expresie a spiritualităţii naţionale în această parte a ţării (în
limbile română şi ucraineană).

365
 Bibliografie
Marian, Simeon Florea, Inscripţiuni de pe manuscrise şi cărţi vechi din Bucovina, Partea I,
Suceava, 1900.
Nistor, Ion, Istoria Bisericii din Bucovina, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1916.
Bostan, Grigore, Bostan, Lora, Patrimoniu cultural-literar românesc (actuala regiune
Cernăuţi), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011.

The contribution of the Orthodox Church to the affirmation

of Romanian spirituality in Northern Bukovina (XVIII-XIX)
Summary: The contribution of the Orthodox Church to the formation and the maintenance
of the spirituality of Romanian people in northern Bukovina manifested in literature
largely created by the most distinguished and worthy clergymen. They took care to
avert the danger of alienation race and faith by the language of the first religious texts
translations as an expression of the national spirituality of this part of the country.
Key-words: calendar, seminary, morality, century, culture, poetry, Psalter, faith, magazine.

366
 Intertext în romanul lui Saşa Sokolov Şcoala pentru proşti
(analiza textului postmodern în ciclul universitar)
Vladimir BRAJUC
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

e regulă, o lucrare postmodernistă are un pronunţat substrat cultural.

D Conştiinţa asociativă a personajului din Şcoala pentru proşti are legături
cu acest substrat. Nymphea citeşte mult, fapt care îl nelinişteşte şi îl face să se
confeseze mamei sale, „profesoară la disciplinele literatura şi limba rusă oral şi
scris”, Vodokacika (în română, „castel de apă”). Felul de a citi al personajului este
deosebit: „... e greu să citim o singură carte timp îndelungat, citim o pagină dintr-o
carte, apoi o pagină din altă carte …” (Соколов 1999: 58). În capul personajului,
s-au amestecat toate cărţile pe care le-a citit, informaţia livrescă suprapunîndu-se
sunetelor şi imaginilor din viaţa cotidiană. Rezultă un text ce se constituie ca un
colaj de aluzii, reminiscenţe, stiluri (se îmbină lexicul arhaic cu cel savant, stilul
oficial cu stilul vorbit), citate (din filozofie, literatura ştiinţifică, beletristică,
inclusiv din literatura proletcultistă, lozinci, proverbe şi zicători, cîntece,
numărători). Citarea se face şi la nivel de includere în text a unor clişee lingvistice;
unele fragmente imită stilistica romanelor de dragoste sau poliţiste, a literaturii
pentru copii, a genului epistolar, a documentelor oficiale – la fel, o formă de
intertextualitate. Personajul alege stilul de exprimare ce se potriveşte cel mai bine
genului literar care ar corespunde situaţiilor în care se află sau pe care şi le
imaginează. Notele grave ale discursului dispar însă odată cu introducerea în text a
cuvintelor inadecvate genului ales, rezultînd ironia.
Intertextualitatea, amestecul stilurilor şi genurilor, confundarea iluziei cu
istoria, refuzul distincţiei între mit şi contemporaneitate – toate evidenţiază
caracterul postmodernist al romanului.
În unul dintre fragmentele reprezentative ale cărţii se relatează o întîmplare cu
Nymphea mergînd la poştă să-şi ştampileze timbrele pe care le colecţionează.
Drumul spre poştă şi asocierile din mintea personajului, provocate de tot ce vede,
aude, simte acesta, constituie partea fundamentală a pasajului. În conştiinţa
personajului, îmbîcsită de lecturi, se îmbină expresia rafinată a stilului înalt cu
banalul cotidian, care, pentru Nymphea, nu este deloc banal, ceea ce îl face să
aleagă modalitatea livrescă de exprimare: „De dimineaţă, am luat decizia să
colecţionez timbre de-a lungul întregii zile” (ibidem: 135). Se creează impresia că a
luat decizia să-şi jertfească întreaga viaţă pentru o cauză nobilă. Însăşi acţiunea de
colecţionare a timbrelor, cît şi timpul consacrat acestei acţiuni (întreaga zi), dar şi
faptul că în casă nu era nici un timbru, iar colecţia începe şi se încheie cu o etichetă
de pe cutia de chibrituri neutralizează solemnitatea discursului, atribuindu-i, mai
degrabă, o conotaţie ironică.

367
 Nymphea percepe şi descrie strada citind toate panourile şi afişele publicitare
de pe clădiri. Fiece semn naşte, asociativ, tablouri întregi, care pierd orice relaţie cu
descrierea realistă a străzii, dar sînt în strînsă legătură cu conştiinţa personajului. O
altă descriere a străzii este imposibilă, deoarece strada înseamnă afiş plasat în
conştiinţa lui Nymphea, iar afişul (cuvinte, semne) face referire la evenimentele
cotidiene şi cele imaginare. De exemplu, cinematograful „Căderea frunzelor” sau,
poate cinematograful şi căderea frunzelor de pe copaci, se transformă, în mintea
personajului, în CINEMA-CĂDEREA FRUNZELOR-FILM, unde merg Nymphea
şi profesoara lui preferată, Veta. Notele înalte ale descrierii amintesc, cu certitudine,
de romanele de dragoste: „Va veni o zi cînd vom fi aici împreună: Veta şi eu, ce
rînd preferi, o voi întreba pe Veta, trei sau optsprezece? Nu ştiu, îmi va răspunde ea,
nu văd nici o diferenţă, oricare. Dar va adăuga imediat: de altfel, îmi place să fiu
mai aproape, ia rîndul zece sau şapte, dacă nu e prea scump. Iar eu îi voi zice, uşor
ofensat: prostii, scumpo, banii nu contează, sînt gata să dau totul de pe mine, numai
să te simţi tu bine” (ibidem: 137). Se produce interferenţa între înalt şi banal; dacă
în romanele de dragoste personajele îşi dau viaţa în numele dragostei, Nymhea este
gata să dea totul pentru a cumpăra cele mai bune locuri pentru iubita sa.
Cumpărarea biletelor se transformă într-o acţiune plină de poezie, la fel ca faptele
vitejeşti ale cavalerilor medievali. Ironia devine mai pronunţată datorită faptului că
Nymphea utilizează limbajul deocheat al romanelor de dragoste siropoase, apelînd
la clişee ca („prostii, scumpo”). În orice alt context, fraza respectivă ar suna vulgar,
rostită de un adolescent însă, aceasta pare sinceră.
Panoul „ÎNCHIRIERI BICICLETE” modelează în mintea personajului un
eveniment-povestire: ieşind de la film – el şi Veta –, vor închiria două biciclete.
Chipul imaginar al fetei care dă bicicletele este descris în detalii, pînă la amănuntul
că aceasta poartă „inelul de logodnă pe mîna dreaptă”. Nu este lăsat în umbră nici
soţul – motocrosist care îl va învăţa neapărat pe Nymphea să conducă motocicleta,
mai ales că „nu e deloc complicat, important e să acţionezi ambreiajul şi să reglezi
radiatorul” (ibidem). Mergînd în concediu, fata de la închirieri promite să vină,
împreună cu soţul, în ospeţie la tinerii însurăţei, Nymphea şi Veta, şi să le aducă tort
„Labe de gîscă” şi vreo două kilograme de trufe. Tabloul imaginat, în care se
îmbină asociativ bicicleta, vremea, vila, trenul electric, îngheţata, nunta,
motocicleta, ambreiajul, radiatorul, tortul, trufele, se suprapune unui tablou real
(văzut şi auzit): „Atenţie cum conduceţi, îl va atenţiona fata, trafic aglomerat,
ţineţi-vă aproape de marginea drumului, urmăriţi indicatoarele, nu acceleraţi,
depăşiţi numai pe partea stîngă, atenţie – pietoni, traficul este supravegheat de
elicoptere şi radare” (ibidem). Fata imaginară rosteşte cuvinte aparent reale, ce pot
fi auzite din difuzoare sau reflectate în indicatoarele rutiere, iarăşi o născocire a
minţii personajului. Apare efectul reflectării imaginii reflectate. Realul şi irealul nu
pot fi separate: lumea devine text. Nymphea va răspunde la avertismentele fetei:
„Vom fi atenţi, fără doar şi poate, nu avem de ce să ne pierdem capul, mai ales

368
acum, la o săptămînă de la nuntă, am nutrit atîtea speranţe” (ibidem). Expresia „a
pierde capul” este utilizată atît cu sens direct, cît şi indirect. Sintagma livrescă „a
nutri speranţe” dărîmă orice construct logic din dialogul dintre Nymphea şi fată,
modelat de gîndirea schizofrenică a personajului, deoarece, la avertismentul
formulat cu ajutorul sintagmelor seci din regulamentele rutiere, băiatul răspunde cu
fraze elevate.
Alte panouri provoacă noi asocieri, fluxul conştiinţei nu se opreşte deloc, fata
de la închirieri, descrisă atît de detaliat, dispare la fel de neaşteptat cum a şi apărut.
„MAGAZIN-ZOO-BOTGROS. Acvarii cu tritoni şi papagali verzi, stînd pe beţe.
MUZEUL ETNOGRAFIC. Fii curioasă, studiază-ţi ţinutul, e util. ALS – agenţia de
livrări secrete. ÎNCĂLŢĂMINTE. Cuvîntul «încălţăminte», ca şi cuvîntul
«dragoste», l-am citit pe un magazin, FLORI. CĂRŢI” (ibidem: 138). Panoul
„CĂRŢI” aduce, în mintea personajului, o serie de citate ce se referă la carte în
general şi la conţinuturile posibile ale acesteia: manifest, proverb, zicătoare,
ghicitoare, articol enciclopedic, texte beletristice. Şi în acest caz, se apelează la
tehnica îmbinării contrariilor, altfel zis, la oximoron. Asocierea dată se construieşte
după principiul exerciţiului din manualul de limba rusă, unde se aduc citate din
diferite lucrări. În cadrul asocierilor intertextuale îşi fac loc cele fonetice. „CĂRŢI.
Carte – cel mai bun cadou, tot ce am mai bun în mine este din carte – după carte,
iubiţi cartea, ea vă înnobilează şi vă cultivă gustul, ai carte, ai parte, cartea e
prietenul omului, ea înfrumuseţează interiorul, exteriorul, labradorul, ghicitoare: are
foi şi nu e pom, îţi vorbeşte ca un pom şi cu cît o îndrăgeşti, tot mai mult o foloseşti
– ghici ce e? răspuns – cartea. Din enciclopedie: articolul industria cărţii în Rusia:
cartea tipărită a apărut în Rusia în timpul lui Ioan Fiodorov, recunoscut de toată
lumea drept primul tipograf, el purta o manta de praf, ca a bibliotecarilor, şi o
căciuliţă rotundă, din lînă. Bucătarul de pe navă Ilia, i-a dat o carte: citeşte. Şi prin
cetina plăpîndă, udînd muşchii gălbejiţi, stropii au pornit să cadă ca mărgele din
argint. Apoi iar: mă apropiam de ţintă – totul era vijelie şi întuneric. Cînd s-a risipit
fumul, pe teren nu mai era nimeni, dar de-a lungul malului mergea Burago,
inginerul, vîntul îi hărţuia ciorapii. Doar asta îţi spun, generale, doar asta îţi spun,
generale: Maşa, strîngi ciuperci? Adesea am vestit cu arma moartea. Într-una din
zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tînăr ... Steaua pe cer să lucească,
gerul să se înteţească, a lupului coadă să-nţepenească” (ibidem: 138-139). Doar un
nou panou poate opri fluxul asocierilor. De fapt, panourile ce i se perindă în faţa
ochilor conduc la schimbarea instantanee a şirurilor şi cîmpurilor asociative în
mintea personajului.
Să luăm un alt fragment, în care se poate observa cum conţinuturile cărţilor
citite de Nymphea se suprapun evenimentelor imaginare. Şi aici, este utilizat citatul.
Totodată, se produce amestecul de limbi, culturi, adevăruri.
Povestind cum s-a transformat într-un nufăr alb, Nymphea rosteşte cuvîntul „a
seca” şi pierde firul naraţiunii. Din cauza asocierilor auditive, în mintea lui iese la

369
suprafaţă cuvîntul japonez „shaku”, unitate de măsură egală cu 30,3 cm; aflîndu-se
în antreu şi gîndindu-se la două containere pentru mobilă, personajul îşi imaginează
un amplu tablou, legat asociativ cu containerele, calea ferată, pe care se deplasează
containerele, oamenii de la gară. Realităţile ruse se intersectează cu motivele
japoneze. Pînă la acest moment meditativ din antreu, au loc evenimente despre care
Nymphea povesteşte apelînd la limba romanelor poliţiste, deoarece consideră că
acest stil este cel mai potrivit pentru istoria pe care o relatează. „Ancheta” se
desfăşoară la modul cel mai serios, dar faptul că obiectul dispărut este un robinet,
transformă întregul episod într-o parodie la romanul poliţist. Caracterul parodic al
secvenţei rezultă şi din îmbinarea termenilor juridici (cetăţean, decizia vă aparţine,
pîrît) cu secvenţe din biblie (bate şi ţi se va deschide). „Apa curgea, făcea zgomot,
cada se umplea, dar, dintr-odată, supraveghetorul o întrebă pe Trachtenberg: unde-i
robinetul? Bătrîna îi răspunse: eu am patefon (minciuni, patefon am numai eu),
robinet nu am. Dar lipseşte robinetul de la cadă, îi zise supraveghetorul. Decizia vă
aparţine, cetăţene, eu nu sînt pîrît, şi se retrase în cameră. Supraveghetorul se
apropie de uşă şi începu să bată, dar nici Trachtenberg, nici Tinbergen nu
deschidea. Eu stăteam în antreu şi meditam, iar atunci cînd supraveghetorul s-a
întors către mine şi m-a întrebat ce-i de făcut?, i-am spus: bate şi ţi se va deschide.
Începu iar să bată şi Trachtenberg îi deschise, în cele din urmă, şi el iar o întrebă:
unde-i robinetul? Nu ştiu, îi replică bătrîna Tinbergen, întrebaţi-l pe tînăr, şi arătă cu
degetul său scofîlcit spre mine. Supraveghetorul remarcă: poate îi lipseşte o doagă,
dar îmi pare că nu-i chiar atît de prost, încît să scoată robinetul, dumneavoastră aţi
făcut-o şi am să mă plîng administratorului Sorokin. Tinbergen îi rîse în faţă.
Sinistru. Şi supraveghetorul merse să se plîngă. Eu stăteam în antreu şi meditam”
(ibidem: 45-46). Se păstrează nu numai stilul, dar şi intriga din romanele poliţiste,
tergiversarea deznodămîntului: infractorul este interogat, pentru a-l face să spună
adevărul, iar acesta, la rîndul său, evită răspunsurile concrete.
Ulterior, i se oferă cuvîntul naratorului, care povesteşte despre gară, despre
trenul care ducea containere, despre oamenii care în prezent lucrează la oficiul
poştal al căilor ferate, dar pînă acum au fost însoţitori de vagon pe rutele
internaţionale, au văzut lumea, de aceea ştiu ce şi cum. „Da, dragă autor, anume
aşa: să mergi la el acasă, să suni zgomotos la uşă – să te audă şi să-ţi deschidă.
Cine-i acolo? Tam-tam, aici locuieşte Şeful Cutare? Aici. Deschideţi, am venit să
întrebăm şi obţinem răspunsuri sincere. Cine? Cei Care au Venit, Veniţi mîine,
acum e tîrziu, eu şi soţia mea ne-am culcat deja. Treziţi-vă, căci a venit momentul
adevărului. Adevărul despre cine, despre ce? Despre băieţii din oficiul
dumneavoastră. De ce în timpul nopţii? Noaptea orice zgomot se aude mai bine:
plînsul copilului, geamătul suferindului, zborul Privighetorii, tusea tramvaiului:
treziţi-vă, deschideţi şi răspundeţi. Aşteptaţi, îmi pun pijamaua. Da, da, vă stă bine
în ea, carouri simpatice, aţi cusut-o sau aţi cumpărat-o? nu înţeleg, nu ştiu, trebuie
s-o întreb pe soţie, mamă, au venit Cei Care au Venit, întreabă de pijama, am

370
cusut-o sau am cumpărat-o, dacă da, unde şi cît am dat” (ibidem: 50). Istoria cu
pijamaua cuprinde o pagină şi jumătate de vorbire în flux, fără puncte şi virgule.
Soţia povesteşte, fără a uita detaliile, cu meticulozitate, cum au făcut coadă la
banane, împreună cu soţul, ea a mers la magazinul universal, acolo a văzut
pijamaua, s-a întors la soţ să ia bani, el nu voia să îi dea, dar o femeie din coadă le-a
zis să o ia (pijamaua e un lucru care face, ea a cumpărat pijamale pentru toată
familia, ba chiar i-a trimis una ginerelui, la Gomel, face nişte cursuri acolo), merg
cu soţul să ia pijamaua, bineînţeles, este descrisă detaliat vînzătoarea, apoi
pijamaua, apoi probatul pijamalei, urmează dialogul dintre soţ, soţie şi vînzătoare,
sfaturi, istorioare despre familii şi multe altele. Cititorul este din nou „înşelat”:
frazele grave de la început îl predispuneau să afle un adevăr, iar cititorul ştie că
lexemul „adevăr” se raportează, în general, la un context solemn, plin de
importanţă, uneori ideologic. Se dovedeşte însă că tot ce este pămîntesc, cotidian,
familial, mic-burghez chiar la fel are dreptul să fie numit „adevăr”. Scena
cumpărării pijamalei este ironizată şi, totodată poetizată, aceasta reflectînd
conceptul de casă, familie, căldură, confort. Acest tip de adevăr este apropiat
oamenilor, accesibil, firesc. Cuvîntul „adevăr” „se domesticeşte”, îşi pierde
încărcătura ideologică, plină de patetism.
Urmează un episod ce parodiază textele dramatice. Totodată, sînt puse alături
diferite culturi, viziunea rusă şi cea japoneză asupra lumii, iar cotidianul, banalul,
omenescul sînt raportate la cosmic, la universal, pe cînd tot ceea ce ţine de lumea
superioară şi de filozofie pătrunde în existenţa pămîntească. „Arde un bec de o sută,
miroase a ceară roşie, a sfoară, a hîrtie. Prin geam – şine ruginite, flori mărunte,
ploaie şi zgomotul de la nodul de comunicaţii. Personaje. Şeful Cutare – om cu
intenţii de avansare. Semion Nikolaev – arată a om deştept. Fiodor Muromţev – om
banal. Aceştia, dar şi alţi feroviar stau la masă şi beau ceai cu covrigi. Cei Care au
Venit stau la uşă. Vorbeşte Şeful Cutare: Nikolaev, au venit Cei Care au Venit, ar fi
vrut să asculte versuri sau proză din clasicii japonezi. S. Nikolaev, deschizînd
cartea: absolut din întîmplare, îl am pe Yasunari Kawabata, el scrie ...” (Sokolov
1999: 53-54). Nikolaev citeşte trei fragmente din cartea scriitorului japonez,
deschizînd-o la întîmplare. Cititorul care cunoaşte creaţia lui Kawabata înţelege fără
efort că primul fragment este din romanul Ţara zăpezilor, al doilea din nuvela
Dansatoarea din Izu, iar al treilea text este o tanka scrisă de Dogen, poet Zen, citată
de Kawabata în discursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel. În prima
secvenţă, apare cuvîntul „shaku” (cu referinţă la grosimea stratului de zăpadă). În
mod evident, cartea citită de Nymphea permite minţii sale schizofrenice să
integreze imaginile şi mitemele japoneze în realităţile ruse.
Orice popor are o viziune specifică asupra lumii. Japonezii divinizează toate
elementele lumii înconjurătoare: munţii, pădurile, rîurile, „Tao trece prin toate
obiectele lumii, fie piatră, fie om” (Григорьева 1971: 38). Japonezii consideră că
relaţiile umane depind nemijlocit de legile naturii. Alternarea anotimpurilor

371
constituie „prisma” prin care aceştia văd lumea, contemplă tainele existenţei.
„Nuanţe ale anotimpului sînt prezente în tot – întîi, în starea omului, apoi, prin
această stare, în decorul casei, în vestimentaţie, în maniere” (ibidem: 39). Lumea nu
poate fi cunoscută doar raţional, e nevoie şi de sentimente. În concepţia japonezilor,
frumuseţea nu există în afara moralităţii, esteticul – în afara eticului. Oamenii de la
căile ferate, personaje ale romanului Şcoala pentru proşti, stau la masă şi beau ceai.
În cultura japoneză, ceremonia ceaiului semnifică gestul de contopire cu natura şi o
modalitate de a orienta omul spre bine. Principiile fundamentale ale ceremoniei sînt
următoarele: armonie (legătura armonioasă a omului cu natura, cu lucrurile), respect
(relaţia sinceră între oameni), linişte (sufletul omului, într-o atmosferă plină de
frumuseţe şi seninătate, este predispus la bine), puritate (trebuie să fie curate atît
gîndurile, spiritul, cît şi casa). La gară, toate aceste principii lipsesc. Şinele ruginite,
florile mărunte, ploaia, zgomotul de la nodul de comunicaţii, ceaiul cu covrigi –
nimic nu corespunde ceremoniei japoneze a ceaiului. Prezenţa motivelor japoneze
în text accentuează, la modul parodic, aspiraţia personajelor către armonie.
„S. Nikolaev: am să mai citesc, sînt versurile unui poet Zen, japonez, ale poetului
Dogen. F. Murovţev: Zen? clar, Semion Danilovici, aţi uitat să menţionati data
naşterii şi a morţii, spuneţi, dacă nu e secret. S. Nikolaev: scuzaţi, îmi voi aminti
imediat, da, iată: 1200-1253. Şeful Cutare: doar cincizeci şi trei de ani? S. Nikolaev:
dar ce ani! F. Murovţev: ce ani? S. Nikolaev, ridicîndu-se de pe taburetă: «Florile –
primăvara, cucul – vara. Şi luna – toamna. Pura zăpadă rece - iarna». (Se aşază.)
Gata” (Соколов 1999: 54). Menţionam mai sus că idealul estetic al japonezilor
întruchipează elementele naturii: „zăpada, luna, florile”, alternarea anotimpurilor
reprezintă frumuseţea în general, frumuseţea naturii şi a sentimentelor umane, astfel
caracterizează Kawabata poezia Zen, în discursul de la ceremonia de decernare a
Premiului Nobel. Comunicarea cu natura înseamnă comunicare cu Universul –
astfel, poeţii reuşesc să cunoască eternul; privind zăpada, luna, oglinda lacului, o
crizantemă albă, frunzele care cad, omul, în concepţia filozofilor japonezi, ajunge la
„satori”, stare de iluminare, de revelaţie, trăindu-şi astfel viaţa din plin. Zen
înseamnă retragerea în tăcere, intrarea în contemplare, cînd începe cunoaşterea
intuitivă a lumii, şi are loc revelaţia, „satori”, neclarul devine clar. „Este momentul
suprem al creaţiei, cauza improvizaţiilor artistice” (Григорьева 1971: 33). Clipele
de „satori” sînt o iniţiere a omului în viaţa veşnică. Contemplarea frumuseţii dă
naştere sentimentului de compasiune şi dragoste pentru oameni. Forţa binelui stă
ascunsă în sufletul uman şi se declanşează în momentul comunicării cu frumosul.
Feroviarii ruşi din oficiul poştal, S. Nikolaev şi F. Murovţev, se transformă, la
Saşa Sokolov, în japonezii Ts. Nakamuru şi F. Muromatsu. Ei discută, folosind
cuvinte japoneze (shaku, Zen, tatami, sake, geta), dar tema naturii este înţeleasă
doar în context rusesc: singurătatea, tristeţea sînt redate prin intermediul descrierii
„timpului cam prost”, a ploii care nu se mai termină, a noroiului şi băltoacelor, a
acoperişului spart de la casa lui Ts. Nakamuru, a vecinului bolnav. Stilul textului

372
dramatic nu a fost ales întîmplător – laconismul poeziei japoneze se potriveşte
dramatismului existenţial rus. Şi într-un caz, şi în altul atitudinea ironică, a autorului
postmodernist, faţă de lume nu se schimbă. Punînd alături două viziuni asupra
lumii, cea japoneză şi cea rusească, textul dezvăluie noi sensuri. E greu de imaginat
că într-un oficiu poştal, din care se văd şinele ruginite şi se aude zgomotul de la
nodul de comunicaţii, stă cineva şi citeşte clasicii japonezi, pătrunzîndu-se atît de
tare de viziunea japoneză asupra lumii, încît trăieşte starea de „satori”, provocată nu
de contemplarea unei crizanteme albe sau a oglinzii lacului, ci de îmbinarea
elementului japonez (sublimul) – zăpada, luna, florile – cu elementul rus
(cotidianul) – gara, serviciul, noroiul, garniturile de tren. Probabil, această îmbinare
a două adevăruri diametral opuse dovedeşte că eternul, universalul sînt proprii şi
lucrurilor banale, chiar şi şinelor ruginite, atît de apropiate spiritului rus, cum e
sakura pentru japonezi. Transformînd rusescul în japonez şi japonezul în rusesc,
punînd alături tema omului mic (proprie culturii ruse) şi teoria despre prezenţa
divinităţii în toate elementele naturii (proprie culturi japoneze), Nymphea, ca un
poet adevărat, înalţă omul obişnuit la dimensiunile lui Buddha, căci „fiece fiinţă e
Buddha, dar nu oricine înţelege aceasta. Nici o fiinţă nu se dizolvă în universalitate,
ci conţine universalul în sine, şi apoi orice făptură e unică şi irepetabilă”
(ibidem: 31).
Cartea poştală trimisă Şeinei Trachtenberg de funcţionarii poştei feroviare
constituie apogeul îmbinării adevărurilor opuse. Ei îi scriu Şeinei în stilul
rapoartelor făcute pentru „cei de sus”, cum ar scrie şefilor, partidului, guvernării în
ajun de 1 Mai, 7 noiembrie sau de ziua feroviarului. Textul ajunge să unească realul
cu imaginarul, documentele de afaceri cu genul epistolar, frunzele ruginite cu roţile
ruginite ale locomotivelor, vagoanelor, drezinelor, greutăţile vieţii cu îndeplinirea
planului de muncă, veselul cu tristul, sublimul cu cotidianul: „Stimată Şeina
Solomonovna, subsemnaţii, angajaţi ai oficiului poştal feroviar, vă anunţăm că
deasupra oraşului nostru, dar şi deasupra împrejurimilor oraşului se poate constata o
îndelungată ploaie preautumnală. Peste tot e ud, drumurile vicinale sînt desfundate,
frunzele s-au umezit şi au ruginit, iar roţile locomotivelor, vagoanelor şi drezinelor
au ruginit foarte tare. În aceste zile, ne este greu tuturor, mai ales nouă, oamenilor
de la căile ferate, şi totuşi am hotărît să nu ne abatem de la ritmul normal de lucru,
să îndeplinim planul, străduindu-ne să respectăm cu stricteţe graficul. Rezultatele
sînt următoarele: cu toate că unele băltoace, la staţia noastră, au atins adîncimea de
două-trei shaku, am trimis, în ultimul timp, tot atîtea scrisori şi colete cîte am trimis
în aceeaşi perioadă a anului trecut. În concluzie, ţinem să Vă informăm că la staţie
au venit două containere pe numele Dumneavoastră şi să vă rugăm, în regim de
urgenţă, să organizaţi transportarea lor de pe teritoriul oficiului nostru. Cu respect.”
(Соколов 1999: 56).
Acest amestec, ce ne permite să ne creăm o imagine generală a lumii, s-a
produs în mintea schizofrenică a lui Nymphea: stînd în antreu şi citind cartea

373
poştală, el alătură chipurile oamenilor care au scris textul cuvîntului „shaku” şi
impune o ideea generală despre calea ferată, tren, staţie, pijama, oameni, starea
vremii, discuţiile la ceai, muncă. În această lume, adevărul devine simplu şi banal,
iar omul obişnuit – fiinţă divină, sublimă; cosmicul şi teluricul sînt indisolubile.
Fiecare popor înţelege lumea, interpretează categoriile universale şi sociale în
felul său. În epoca postmodernistă, scriitorii insistă să îmbine codurile, semnele,
schemele tuturor popoarelor, pentru a oferi o reprezentare multiperspectivală a
lumii. Miniatura japoneză, inclusă aparent întîmplător şi spontan în romanul lui
Saşa Socolov şi descrisă pe o pagină întreagă, pare să nu fie absolut necesară, dar
pentru cititorul care cunoaşte codurile culturale ale lumii aceasta devine o adevărată
carte de sensuri şi interpretări.
Saşa Sokolov îmbină, în conştiinţa lui Nymphea, cultura Orientului şi cea a
Occidentului, filozofia antică, creştină şi budistă, amestecă timpuri şi spaţii.
Funcţionarii de la oficiul poştal feroviar sînt profesionişti, pentru că au fost
însoţitori de vagoane pe rutele internaţionale, au văzut lumea şi ştiu rostul
lucrurilor. De aceea, tocmai ei sînt cei care pot „să explice natura oricărui sunet,
sensul şi semnificaţia acestuia” (ibidem: 50). La fel este şi canonul estetic al lui
Saşa Sokolov, autor care, explicînd natura, sensul şi semnificaţia lucrurilor,
apelează la codurile culturale ale lumii.

Bibliografie
Григорьева, Татьяна, Читая Кавабата Ясунари, în Иностранная литература, 1971,
№ 8.
Соколов, Саша, Школа для дураков, Санкт-Петербург, Симпозиум, 1999.

Traducere din limba rusă de Lucia Ţurcanu.

Intertext in Sasha Sokolov's novel A School for Fools

(analysis of a postmodern text at the university level)
Summary: Presented possible ways of analyzing and interpreting the postmodern text at
the University. Intertextuality, fragmentariness, eclecticism, a combination of various
styles and genres, a mixture of illusion and history, myth and modernity, a blending of
different languages, cultures, truths emphasize the post-modern orientation of the
novel "The School for Fools" by Sasha Sockolov.
Key-words: analysis, interpretation, intertext, schizophrenic discourse, associativity, stream
of consciousness, rhizome.

374
 Rolul revistelor literare/de cultură în perioada de tranziţie
Inga EDU
Institutul de Filologie al AŞM

ăratecul încă mocnind al mişcării din 1989 a determinat autorităţile U.R.S.S

J să nu-şi înceteze acţiunile de bruiaj ideologic nici după depăşirea acestei
„crize” socio-politice, astfel încît, începutul deceniului nouă al secolului trecut este
unul al polarizării culturale, ele aprobînd sau dezaprobînd atît acţiunile orientării
proromâne, cît şi ale celei proruse. Luptele pentru obţinerea suveranităţii şi a
independenţei au fost o probă a conştiinţei de neam a fiecărui popor din U.R.S.S.
Oricît ar părea de paradoxal, nu vom greşi afirmînd că forţa de a rezista în aceste
lupte s-a cristalizat ca un sentiment al existenţei noastre etnice, ca o aspiraţie spre
viitorul care nu avea încă un contur, dar avea un potenţial uman. Toate mijloacele şi
posibilităţile românilor basarabeni s-au concentrat anume în vederea realizării
independenţei politice şi, implicit, cultural a Moldovei de est.
Totuşi, nu s-a reuşit depăşirea maladiei comunismului, care s-a conservat în
rîndurile populaţiei noastre într-o nouă formă – „o boală necunoscută pentru care nu
există anticorpi, ceea ce implică multe riscuri şi pericole. Decolectivizarea
mentalităţii e o operaţie mai dificilă decît decolectivizarea economiei” (Paler 1998:
41) – şi principala victimă a acestei boli (transformată în epidemie) a devenit
cultura naţională. Cu toate că ultimul deceniu îi proiecteză o imagine încă tulbure
(culturii naţionale), revistele literare devin tot mai necesare şi indispensabile
cultivării identităţii şi creării unor comunităţi de idei şi expresie, orientate spre
realizarea unui scop comun: „[...] în dezorientarea generală, colaboratori şi cititori
deopotrivă găsesc într-o revistă posibilitatea de a-şi construi o identitate”
(Mihalache 2003: 27). În opinia lui Gabriel Demisianu, vremurile în care trăim sînt
aculturale, iar revistele ar trebui să distingă valorile autentice de non-valori şi să
devină un spaţiu de supraveţuire pentru acestea – „un soi de rezervaţii ... menite să
asigure perpetuarea unor specii ameninţate cu dispariţia, în mediul ostil
înconjurător” (Demisianu 2003: 27).
Publicistica culturală nu este un teritoriu al scandalului, ci unul al polemicii şi
al selectivităţii valorice. Ea reprezintă vocaţia creatoare a poporului, oferind în
egală măsură adevăr şi iluzie. „Revistele devin aerul pe care îl respiră omul de
cultură [...], atmosfera în care trăieşte şi pe care o creează în permanenţă” (Diaconu
2003: 26). Revistele literare sînt un fenomen care ţine de cultură şi nu pot exista în
afara ei. Ele au nevoie de acest spaţiu al fertilităţii pentru a se afirma, dar şi pentru
a-şi calcula „impactul” social, deoarece, în epocile de tranziţie, anume cultura
susţine eforturile întregii societăţi.
Deşi văzute de către unii în dublul lor statut, de pieţe şi laboratoare literare în
acelaşi timp, revistele literare reuşesc să creeze un spectacol monoton al competiţiei

375
„pentru profil şi distincţie, pentru valoare încorporată, pentru eleganţa etalării”
(Moldovanu 2003: 24). Consider că perioada 1990-1995 cunoaşte, în Basarabia, o
luptă a revistelor pentru un loc pe piaţa culturală, mai ales pornind de la necesitatea
de a depăşi frustrarea istorică în care se afla ţara noastră. În solul acestei frustrări se
va scormoni timp îndelungat, dar şi consecinţele acestui proces nu vor fi lipsite de
„efecte pe termen lung în lumea subiectivă a fiecăruia” (Zalis 2003: 5) din oamenii
de cultură ai epocii. Constantin Abăluţă susţine ideea că rolul revistelor s-a
schimbat după 1989 şi îşi exprimă regretul faţă de absenţa unei continuităţi
culturale (analiza se referă la revistele de pe teritoriul României): „În timpul
comunismului revistele literare, ca şi editurile (vorbesc de perioada după 1968
încoace) au avut un important rol în menţinerea apetitului pentru cultură a unei
destul de mare părţi a populaţiei.În ciuda cenzurii, printr-o tehnică a amalgamului,
[...] revistele reuşeau să publice şi literatură bună. Cum pe vremea aceea publicaţiile
nu erau scumpe, «Contemporanul», «România literară» şi «Luceafărul», de
exemplu, nu lipseau de la birourile înterprinderilor socialiste. Categorii diverse le
cumpărau ca «să citească printre rînduri», ca să compare comentariile Monicăi
Lovinescu şi ale lui Vergil Ierunca de la «Europa Liberă» cu relităţile descrise, ori,
pur şi simplu, ca să vadă ce mai zic Bogza, Manolescu, Blandiana în rubricile lor.
Continuitatea culturală era un fenomen de masă pentru simplul motiv că masele nu
prea erau lăsate să facă altceva. Astăzi cred că revistele sînt necesare pentru a reuşi
(în ciuda cenzurii economice) să restabilească măcar o parte din această
continuitate” (Abăluţă 2003: 7).
În publicistica basarabeană, continuitatea culturală este asigurată de schimbarea
ideologică şi tematică a revistelor. „Nistru-Basarabia”, „Orizontul-Columna”, ostaşi
ai luptei pentru eliberarea naţională, îşi direcţionează puterile spre demonstrarea
unităţii etnice şi spre depăşirea crizei diversităţii, istorice şi lingvistice. Lor li se
alătură „Sud-Est” (1990) şi „Limba română” (1991); ceva mai tîrziu, revistele
„Contrafort” (1994) şi „Semn” (1995).
Nu-l vom contrazice în totalitate pe Gheorghe Schwartz, care susţine că
revistele de cultură şi-au schimbat menirea după 1989 – „Dacă în timpul dictaturii
revistele reprezentau o gură de aer pentru autori şi o rază de speranţă pentru cititorii
flămînzi şi ţinuţi în jug, acest rol a dispărut în condiţiile de libertate de expresie”
(Schwartz 2003: 7), îndoindu-ne doar de teza atemporalităţii acestora: „În principiu,
o revistă culturală n-ar trebui să ţină de momentul istoric, ea fiind, aşa cum îi spune
şi numele, un act de exprimare a fiinţei, un dialog cu eternitatea în legătură cu
trecerea noastră” (ibidem: 7). E cazul să ne întrebăm dacă opresiunile politice sînt
un factor de stimulare a setei de cultură şi democratizarea ei – o formă de asumare a
culturii fără a o cunoaşte? Care ar trebui atunci să fie izvorul revistelor ca ele să
poată asigura sus-numitul dialog cu eternitatea? Cu siguranţă, acesta nu este cazul
României şi al Basarabiei. Cultura celei din urmă avea un fundament de pe care
trebuiau dărîmaţi pereţii socialismului şi reînviat, din ruine, spiritul naţional;

376
recuperarea valorică a culturii şi comunicarea cu spaţiul românesc de peste Prut
urma să conducă la trezirea conştiinţei de neam şi să demonstreze adevărul istoric.
Finalitatea presei de cultură nu este de a crea baze de date sau statistici, de
calitatea informaţiei prezentate însă depinde amploarea argumentelor şi intensitatea
comunicării culturale cu cititorul. Toate informaţiile necesare demersului cultural
sînt integrate în interviuri, articole, dezbateri, presa culturală asigurîndu-şi, astfel,
funcţia sa fundamentală – funcţia de informare. În afară de aceasta, publicul este
mereu în aşteptarea unor clarificări de situaţie ca şi de o anumită direcţionare a
informaţiei propuse. Funcţia evaluativă a presei culturale este căutată în polemici,
analize, chestionare, rubrici curente, de altfel, în paginile revistelor. În această
bucătărie culturală contează mai ales modul în care sînt realizate dezbaterile, cum
sînt expresia şi argumentaţia, ceea ce îl racordează pe cititor la pulsul culturii şi îi
oferă posibilitatea de a savura dimensiunea publică a faptului cultural.
Cultura este luxul obligatoriu al oricărei societăţi, iar presa de cultură
reprezintă un ţesut somatic al acestui organism, în cadrul căruia informaţiile şi
evaluările catalizează conexiunea dintre dimensiunea culturală şi receptivitatea
societăţii. Dar şi aici semnele de întrebare nu dispar: în măsura în care Internetul şi
televiziunea domină spaţiul cultural, care ar fi conexiunile revistelor culturale cu
aceste reţele cotidiene devenite deja constante? În plus, îndeplinirea aceloraşi
funcţii, de informare, evaluare şi conectare, de către internet şi televiziune limitează
efortul revistelor pentru construirea unui flux cultural, dar şi pentru menţinerea lui.
Cred că răspunsul nu este greu de găsit: tehnologizarea, ca fenomen general-uman,
nu a trecut neobservată pe lîngă redacţiile revistelor de cultură (literare): o
demonstrează paginile web ale acestora, dar şi apariţia revistelor în regim on-line.
Pe de altă parte, ne întrebăm dacă găsim (şi cît de frecvent!) vreo revistă de cultură/
literatură discutată în emisiunile televizate; la rîndul ei, şi presa culturală se
preocupă prea puţin de critica cinematografică sau de comentarea textelor media:
dacă pînă în 1989 existau, datorită centralizării culturale, aceste rubrici dedicate
cinematografiei, atunci democratizarea a venit ca un fenomen complex care a
separat domeniile culturale şi le-a diminuat inter-comunicarea.
Tranziţia este un fenomen complicat şi de durată; parafrazîndu-l pe
antropologul belgian Arnold von Gennep, Andrei Oişteanu susţine că tranziţia
presupune trei subcategorii distincte de ritualuri: rituri de separare de vechea
situaţie, rituri de tranziţie propriu-zise şi rituri de integrare în noua situaţie
(Oişteanu 1998: 16). Cultura basarabeană a iniţiat, în perioada Restructurării, un
întreg ceremonial al separării, mai întîi la modul disimulat, care va evolua ulterior
pînă la revoltă. Tranziţia propriu-zisă cuprinde, cred, o bună parte a deceniului al
nouălea şi corespunde etapei de edificare a unui specific naţional şi de recuperare a
valorilor culturale închistate de îngheţul socialist: „Tranziţia culturală, dacă există,
trebuie să se manifeste prin intermediul unui fenomen de generaţie” (Denni et alii
1999: 244). Această perioadă va da un alt înţeles raportului dintre conştiinţa

377
ideologică şi cea istorică, va accentua ideea progresului literaturii ca progres al
cunoaşterii (mai ales a cunoaşterii de sine) şi o va transforma (literatura) într-o
instituţie predispusă spre redefinirea şi reorganizarea radicală a vieţii culturale şi
sociale.
Privit în ansamblu, contextul socio-cultural al perioadei post ’89 diferă de
contextul anterior prin schimbarea direcţiei de la socialism la naţionalism şi prin
investirea literaturii cu noi funcţii. Criza identităţii naţionale a provocat sporul de
putere al presei în societate, transformînd-o (din nou) într-un reactiv ideologic,
într-un instrument de popularizare a noilor idealuri. În plan cultural, ideea
fundamentală a epocii o constituie forţa literelor. Sistemul cultural al oricărei
societăţi supradetermină totalitatea cîmpurilor sale de activitate, compunîndu-se, la
rîndu-i, din ansamblul structurilor cognitive prin care oamenii dau formă
experienţei lor existenţiale. Printre proprietăţile esenţiale ale unui sistem cultural
C. Geertz înscrie integrativitatea, normativitatea şi structuralitatea (ibidem:
108-109). De aici derivă şi funcţiile pe care le îndeplineşte o cultură:
– o funcţie socială de integrare (cultura este matricea identităţilor colective);
– o funcţie psiho-socială de socializare (cultura este, de asemenea, matricea
personalităţii individuale);
– o funcţie antropologică de umanizare a lumii.
Viaţa socială este marcată de contradicţia a două procese opuse – manipularea
puterii şi dinamica culturală. Procesele prin care se manifestă transformările devin
mai vizibile în situaţiile de criză, atunci cînd contradicţiile lente ascend spre
manifeste. Astfel, cultura nu cere un sistem universal de explicare, ci o surprindere
particulară, în devenirea ei, în mişcarea istoriei. Anii ’70, de exemplu, aduc
conceptele de democraţie culturală, finalităţi culturale ale dezvoltării, cultură
pentru toţi, şi optează pentru recunoaşterea dreptului omului „de a fi autor de
moduri de trai şi de practici sociale care să aibă semnificaţie” (Weber 2003: 12). În
anii ’80 apare tot mai vizibil pragmatismul: „Este începutul economiei culturii, al
managementului şi al marketingului în domeniul culturii, al renaşterii urbane prin
cultură, al formării de administratori, gestionari şi ingineri culturali, al recursului
mai sistematic la alte surse de finanţare ... decît cele ale puterilor publice” (ibidem).
Anii ’90, zdruncinaţi de căderea Cortinei de Fier, dar poziţionaţi pe linia de
confruntare dintre mondializare şi construcţie europeană, reînvie, „cu forţă şi
violenţă” (ibidem), „problemele de identitate culturală” (ibidem). Dacă în anii ’80
relaţia dominantă se stabilea între cultură şi economie, atunci „anii ’90 poartă
amprenta relaţiei dintre cultură şi coeziunea socială” (ibidem). O altă faţetă a acestei
ultime relaţii o putem urmări în ţările socialiste, unde relaţia dintre stat şi artă a fost
una detaliată, arta fiind folosită ca instrument de ideologizare. Cea mai gravă
consecinţă a internaţionalismului sovietic a fost distrugerea culturilor naţionale, a
limbilor, a patrimoniului şi izolarea artei de curentele de gîndire dezvoltate pe plan
mondial.

378
 Începutul tranziţiei pune în faţa ţărilor din Europa Centrală şi de Est două
probleme majore:
1. „examinarea identităţii (întoarcerea la valorile culturale tradiţionale, la
tradiţia locală – accentuînd identitatea culturală naţională; cercetarea trecutului
pentru a dovedi că ţara respectivă a aparţinut întotdeauna Europei sau cercetarea
trecutului glorios pentru a pretinde anumite drepturi);
2. necesitatea de integrare pe plan mondial, competiţia pentru modernizare
(depăşirea izolării, pătrunderea pe piaţa mondială a artelor; introducerea
democraţiei culturale, a valorilor societăţii civile ca valori europene)” (Dragičević-
Šešić 2003: 15).
Cu toate că sînt opuse, aceste probleme se întîlnesc în cadrul politicilor
culturale, care, în opinia specialiştilor, au rolul de a conserva specificul naţional în
vederea depăşirii influenţelor negative ale comercializării culturii. În Basarabia,
cultura trece printr-un impas evident, acutizat şi de criza financiară, iar rolul omului
de cultură nu mai este cel de „bard” popular – cel mai ades anume el este găsit
vinovat de situaţia deplorabilă a ţarii pe motiv de implicare în destrămarea
imperiului sovietic.
Surprinsă în formele de manifestare din revistele literare, cultura apare ca un
proces fragmentat, în care orice particulă a sistemului tinde spre un ideal totalizant.
Deşi sînt încă departe de definiţia lui Mircea A. Diaconu: „[...] o revistă ar trebui să
însemne un demers constructiv articulat pe un program mai amplu, o angajare mai
decisă într-un proiect de edificare estetică, morală, europeană ...” (Diaconu 2003:
26), revistele basarabene îşi bătătoresc cărarea deschisă de restructurare şi se
angajează, morfologic, în procesul de convertire a reacţiei sociale în reacţie
culturală, reacţie ce seamănă, mai degrabă (aşa cum afirmă şi Vitalie Ciobanu), cu o
poziţionare între „obsesia identitară şi tentaţia cosmpolită” (Ciobanu). La începutul
deceniului al zecelea, revistele îşi asumă rolul „de coagulare a rezistenţei
intelectuale, de promovare a valorilor naţionale româneşti şi a spiritului democratic
în Basarabia” (ibidem), parcurgînd treptat o etapă „păşunistă” (ibidem), devenită
conservatoare, „baricadîndu-se într-un discurs naţionalist tot mai exaltat şi mai
găunos, lipsit de eficienţă politică şi culturală” (ibidem) (de ex., Nistru; Literatura şi
arta), apoi o etapă polemică între tradiţionalişti şi postmodernişti şi, în fine, o
perioadă de solidarizare în jurul unor nuclee culturale, cum sînt revistele Contrafort,
Sud-Est şi Semn ale căror program de „sincronizare şi integrare” în spaţiul
românesc (la începutul deceniului) se transformă în unul „cosmopolit” (ibidem),
deschis către universalitate, prin proiectarea dramei Basarabiei (şi a României) în
miezul istoriei şi al culturii europene.

Bibliografie
Abăluţă, Constantin, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 6, p. 7.

379
Ciobanu,Vitalie, Revistele de cultură din Basarabia – între obsesia identitară şi tentaţia
cosmopolită; http://www.ecumest.ro, vizitat pe 27 iunie, 2012.
Demisianu, Gabriel, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 5, p. 27.
Denni, Bernard, Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, vol. I, Bucureşti, Editura EIKON,
1999.
Diaconu, Mircea, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 5, p. 26.
Dragičević-Šešić, Milena, Politicile culturale în Europa Centrală şi de Est, în Contrafort,
2003, nr. 3-4, p. 15.
Mihalache, Adrian, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 5, p. 27.
Moldovan, Ioan, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 5, p. 24.
Oişteanu, Andrei, Ancheta Contrafort: Scriitorul rom în tranziţie, în Contrafort, 1998,
nr. 7-8, p. 16.
Paler, Octavian, Este posibil, azi, un dialog real Est-Vest?, în Caiete critice, 1998, nr. 1-4,
p. 41-42.
Schwartz, Gheorghe, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 6, p. 7.
Weber, Raymond, O privire de ansamblu asupra politicilor culturale, în Contrafort, 2003,
nr. 3-4, p. 12.
Zalis, Henri, Ancheta Contrafort: Revistele de cultură şi libertatea de expresie, în
Contrafort, 2003, nr. 6, p. 5.

The Role of Literary/Cultural Journals in the Transition Period

Summary: Following the evolution of Romanian culture in Bessarabia, in the postwar
period, we can clearly observe the increasing role of literary journals in the
construction of the cultural identity and national consciousness after 1989. The
literary/cultural journals are the instances that distinguish authentic values of non-
values, thus becoming their survival space. The transition is a phenomenon that has
harnessed the potential of magazines involving them in dealing with culture related
problems. Regardless of the appreciative optics of their work, all results converge, by
the cultural policies of these journals, to homogenization of national culture, based on
the recovery and integration in the Romanian and European cultures.
Key-words: literary/cultural journals, cultural context, transition, national identity,
integration.

380
 Kommunikative Textarbeit im DaF-Unterricht
Nicoleta ENCIU
Staatliche Aleku-Russo-Universität Balti

er Bedarf an Fremdsprachen steigt stetig, und das ist durch die wachsende
D Globalisierung aller Bereiche des Lebens, durch die Mobilität der
Menschen im Beruf und Freizeit (Tourismus) und die rasende Entwicklung der
Kommunikationsmedien zu erklären. Die modernisierenden Veränderungen in allen
Aspekten des Lebens haben eine deutliche Wirkung auf den Fremdsprachenbedarf
und auf den Fremdsprachenunterricht im Einzelnen, der dem Geist der Zeit
entsprechen muss.
In einem aktuellen Fremdsprachenunterricht geht es um die Vermittlung der
Fremdsprache mit dem Ziel, die Lernenden zur Kommunikationsfähigkeit in dieser
Fremdsprache zu führen, d.h. zu der Fähigkeit, fremdsprachliche Texte zu verstehen
und zu produzieren. Deswegen sollte der moderne Fremdsprachenunterricht unter
dem Gesichtspunkt der Kommunikationsschulung betrachtet werden, was den
neusten Methodenkonzepten völlig entspricht. Der Text ist ein wichtiger und sogar
grundlegender Bestandteil des kommunikativen Fremdsprachenunterrichts und ist
als Ausgangspunkt des Sprachgeschehens zu verstehen.
In diesem Artikel habe ich vor, die Funktion des Textes im
Fremdsprachenunterricht zu bestimmen, die Textsorten, die den didaktischen
Zwecken passen, zu untersuchen und Arbeitsweisen am Text zu erarbeiten.
Die erste Frage, die beantwortet werden muss, ist: Was ist ein Text? Man kann
und man darf keinen allgemeingültigen Begriff formulieren. Es gibt verschiedene
Auffassungen, die von der Mannigfaltigkeit der möglichen Sichtweisen zeugen.
Der deutsche Begriff „Text” ist eine Entlehnung aus dem Lateinischen und
bedeutete ursprünglich „Gewebe”, „Geflecht”, d.h. der Text ist eine
zusammenhängende mündliche oder schriftliche, monologische oder dialogische
Äußerung. ,,Ein Text ist keine Aneinanderreihung beliebiger Einzelsätze, sondern
besitzt eine Struktur, die ihn zu einem sinnvollen Ganzen macht” (Solmecke 1993: 9).
V. A. Buchbinder und W. H. Strauß (Buchbinder et alii 1986: 95) schrieben
von zwei unterschiedlichen Auffassungen vom Text: von einer propositional-
statische und einer kommunikativ-dynamischen Auffassung.
Die propositional-statische Auffassung definiert den Text mit Hilfe von
ähnlichen Mitteln, die zur Beschreibung von Sätzen dienen. Dazu gehören Daten,
die von den drei Dimensionen der linguistischen Grundlagenforschung geliefert
werden:
– der Textgrammatik
– der Textsemantik und
– der Textpragmatik

381
 Die Erkenntnisse dieser drei Teilbereiche der Linguistik sind für die Erteilung
des Fremdsprachenunterrichts in unterschiedlichem Grade bedeutsam.
Der Untersuchungsgegenstand der Textsemantik ist die Bedeutungsstruktur im
Text. Auf dieser Grundlage widmet sich die textsemantische Forschung der
Beschreibung der semantischen Beziehungen im Text. Die Textpragmatik forscht
die intra- und extralinguistischen Faktoren, die bei der Sinnerzeugung mitwirken.
Es wird die Beziehung zwischen den sprachlichen Zeichen und ihren Benutzern
(Hörer/Leser) behandelt (Ehrhardt 2011: 10). Eine akzeptable Textdefinition im
Rahmen der grammatischen Forschung soll die Textualität in einem
Zusammenhang mit den grammatischen Zeichen und ihren Regeln bringen. Dabei
muss aber die semantische und pragmatische Dimension des Textes berücksichtigt
werden. Dies führt zu folgender Definition: ,,Ein Text ist ein komplexes
sprachliches Zeichen, das von den Kommunizierenden zusammenhängend codiert
bzw. decodiert wird. Schreiber und Leser folgen dabei syntaktischen, semantischen
und pragmatischen Regeln” (Duden 2009: 1060).
Die kommunikativ-dynamische Textauffassung betrachtet dagegen den Text als
komplexe sprachliche Einheit im sozialen Zusammenhang, denn das einem
kommunikativ orientierten Fremdsprachenunterricht zugrunde liegende
Textkonzept kann laut W.-D. Krause (Adamzik et alii 2009: 12) nicht primär
propositional, also textgrammatisch geprägt sein, sondern muss den Text als
Ergebnis sprachlich-kommunikativen Handelns auffassen. Ein sprachliches Gebilde
wird als Text aufgefasst, wenn es in einem bestimmten situativen Kontext mit einer
bestimmten Intention erzeugt worden ist. Deshalb gehören die Ein-Satz-Texte, ja
Ein-Wort-Texte (z. B. ,,Komm bitte her!”, ,,Guten Tag!”, ,,Vorsicht!”, ,,Feuer!”,
,,Hilfe!” u. ä.) ebenso dazu wie die umfänglicheren Texte. Im Fremdsprachenun-
terricht betrachten wir als Texte gewöhnlich solche, die mehr als nur einen Satz
umfassen.
Abgesehen von den traditionellen Begriffen des Textes, ist auch die
Multimodalität zu bemerken, d.h. der Entwurf eines neuen Textbegriffs, der
heutzutage sehr verbreitet ist. Die traditionelle Textlinguistik versteht unter einem
Text vor allem ein sprachliches Produkt (Text = sprachliches Gebilde). Sprache
erscheint aus dieser Sicht als das einzige Zeichensystem, aus dem Texte erstellt
werden. Wenn Bilder auftreten, dann wird diesen nur eine sekundäre Funktion bei
der Sinnerzeugung zugebilligt. Ein solcher Textbegriff wird modernen (Medi-en-)
Texten nicht mehr gerechnet. Die Textsemiotik geht von einer Gleichwertigkeit der
Zeichensysteme aus. Die Sprache, die Typographie, das Bild und die Musik/das
Geräusch sind gleichwertig an der Sinnstiftung beteiligt. Man spricht von der
Gesamtarchitektur des multimodalen Texten. Jedes dieser Zeichensysteme (Sprache,
Bilder, Musik, Töne) hat seine spezifischen Eigenschaften, durch die jedes
Zeichensystem in der Kommunikation zu bestimmten Leistungen befähigt ist.

382
 Aus den oben erwähnten Definitionsversuchen kann man die Schlussfolgerung
ziehen, dass der Text eine wichtige Rolle im Fremdsprachenunterricht spielt. Ilona
Feld-Knapp (ibidem: 119) behauptet, die Texte haben im Fremdsprachenunterricht
einen multifunktionalen Charakter. Der Text wird als das eigentliche Vehikel des
Fremdsprachenlernens betrachtet. Ein Text ist stets Mitteilung und Ansammlung von
Sprachformen. Einerseits liefert er Informationen, Meinungen, Sachverhalte,
Argumente usw., deren Verständnis die Basis für den fremdsprachlichen Unterricht
schafft (Mitteilungsfunktion). Andererseits wird durch den Text eine weitere
Problematik eröffnet, denn der Sprachlernende soll über eine gewisse
Textkompetenz verfügen, d.h. er soll erkennen, wie die Inhalte in die Sprache
,,eingekleidet” werden (Musterfunktion). Der Text im Fremdsprachenunterricht
bildet den Ausgangspunkt eigener mündlicher wie schriftlicher Textproduktion. In
diesem Zusammenhang ist noch eine weiter Funktion des Textes zu erwähnen und
nämlich die Kontrollfunktion. Darunter versteht man, dass der Text zur (Selbst)
Überprüfung des Lernerfolgs (als Vergleichsbasis für die Bewertung des selbst
erstellten Textes bzw. der Rezeptionsleistung) dienen kann. Zusammenfassend lässt
sich sagen, die Textarbeit im Fremdsprachenunterricht ist ,,die Arbeit an, mit und
nach Texten, die in den Dienst kommunikativer Zielsetzungen des Unterrichts
gestellt wird” (ibidem: 122).
Textarbeit im DaF-Unterricht bedeutet viel mehr als nur bloßes Lesen eines
beliebigen Textes. Es handelt sich um die Fähigkeit, geschriebene Texte
eigenständig zu erarbeiten und zu verstehen, das Verstandene zu verarbeiten und als
Ausgangspunkt eigener Textschaffung zu benutzen. Deswegen hat
Textsortenwissen eine große Bedeutung nicht nur für die Textrezeption, sondern
auch für die Textproduktion.
Zur Theorie der Textsorten ist viel geschrieben und herum gestritten, trotzdem
gibt es keine einheitliche und klare Meinung darüber. Laut Hans Aebli (Aebli 2006:
148) zeige ein Blick auf die Textpalette ein Bild von überraschender Vielfalt. Jetzt
stehen wir vor der Frage, wie man diese Vielfalt von Texten ordnen und
kategorisieren könnte? Grimm & Engelkamp (1981) (ibidem: 149) stellen fest:
,,Eine allgemeine anerkannte Typologie von Texten steht noch aus”. Es hängt
davon ab, welche Gesichtspunkte herangetragen werden.
Hans Aebli z. B. formuliert eine äußerst originelle Einteilung der Textsorten.
Seine Auffassung beruht auf der Kommunikationstheorie, laut der jeder Text eine
Botschaft übermittelt. Dabei ist die Frage wichtig – Was Texte im Leser bewirken?.
Verschiedenartige Wirkungsabsichten des Verfassers definieren Textsorten
verschieden. H. Aebli unterscheidet zwei Haupttextsorten:
– darstellende Texte
– Texte mit spezifischer Wirkungsabsicht
Die erste große Textsorte sind die darstellenden Texte, die keine spezifischen
Reaktionen auslösen. Die Funktion dieser Textsorte besteht darin, die Wirklichkeit

383
und darin sich abspielende Prozesse darzustellen. Die wichtigsten Untergruppen
dieser Textsorte bilden die beschreibenden und deutenden (erklärenden) Texte.
Beschreibender Natur wären z.B. Meldungen über Tagesereignisse, lexikalische
Angaben. Dazu gehören ebenfalls Berichte, Protokolle, Darstellungen „für die
Nachwelt”, die die sog. Gruppe der fixierenden, d.h. das Gedächtnis stützenden
Texte bilden. Wissenschaftliche Texte intendieren aber die Deutung und die
Erklärung der Wirklichkeit.
Die zweite Textsorte sind die Texte mit spezifischer Wirkungsabsicht. Es geht
um die Texte, die das Handeln des Lesers oder der Leser direkt und gezielt
beeinflussen, denn die Sprache ist nicht nur ein Mittel zur Darstellung der
Wirklichkeit, sondern auch ein Handlungsmittel. Die Sprache ,,appelliert” an den
Leser. Diese Auffassung H. Aeblis beruht auf der Sprechakttheorie (Austin &
Searle) und auf dem Organonmodell von Karl Bühler (1934). In diesem Sinne
werden drei Typen von Texten unterschieden: der beziehungsstiftende Text (z.B.
Vertrag, Vereinbarung, Liebesbrief, Willkommensschreiben u. ä.), der Text, der
Motive und Interessen weckt oder verändert (z.B. Werbetexte, Offerte) und der
Text, der zum Handeln oder zum Gebrauch einer Sache anleitet (z.B.
Gebrauchsanleitungen, Handlungs-anweisungen).
Eine zu didaktischen Zwecken besser geeignete Kategorisierung der Textsorten
wäre die folgende (Ulshöfer 1972):

Textsorten

Fiktionale Texte Nicht fiktionale Texte =

Gebrauchstexte

künstlerisch Unterhaltungsliteratur
gestaltete Texte

Von großer Bedeutung für den Fremdsprachenunterricht sind die Alltagstexte =

nicht fiktionale Texte (meist synonymisch gebraucht mit ,,authentischen Texten”).
Gerhard Neuner und Hans Hunfeld (Neuner et alii 1997: 99) sprechen von 2
Hauptabarten, denen mehrere Textsorten zugewiesen sind:
a) Gebrauchstexte, die den Alltag im Zielsprachenland regulieren;
b) Sachtexte mit Informationscharakter.
Also, das Spektrum der Alltagstexte, die im DaF-Unterricht eingesetzt werden
könnten, ist sehr breit. Dementsprechend können solche Texte reiche
Arbeitsmöglichkeiten anbieten. Die pragmatisch orientierte Textarbeit bedient sich

384
dieser Textsorten, um das Verstehen von Alltagstexten zu ermöglichen, um
Alltagssituationen sprachlich treffend und authentisch erfassen zu können.
Die Gebrauchstexte, die den Alltag regulieren, enthalten authentische
Informationen über das Zielsprachenland und regen zum Vergleich an (der Schüler
vergleicht z.B. die Werbung/Reklame/Zeitschriften im Sprachgebrauch und Layout
mit denen in seinem eigenen Land und mit den Erfahrungen der eigenen Welt).
Diese Art von Texten bringen in den Fremdsprachenunterricht einen ,,Hauch von
Authentizität” ein. So wird der realitätsnahe Sprachgebrauch vorbereitet, der
insbesondere für jüngere Schüler sehr attraktiv wirkt, denn besonders ihre kreative
Phantasie wird im Rahmen der Arbeit an einem solchen Text herausgefordert.
Die Sachtexte mit Informationscharakter könnten ebenfalls erfolgreich im DaF-
Unterricht verwendet werden. Dabei sollte der Informationsgehalt auf solche Art
und Weise strukturiert werden, so dass die Schüler Anknüpfungsmöglichkeiten aus
eigener Lebenserfahrung finden können.
Der Einsatz der Alltagstexte im Fremdsprachenunterricht setzt keinesfalls das
Wort-für-Wort-Verständnis oder die Wort-für-Wort-Übersetzung voraus. Man muss
ihn nicht in allen sprachlichen Details ,,dekodieren” können. Meistens reicht das
selektive oder globale Verstehen des Textes. Einen Text selektiv zu verstehen ist die
gezielte Aufnahme bestimmter Informationen (z.B. bei einem Fahrplan: Zugabfahrt;
bei einem Wetterbericht: für eine bestimmte Region wichtig usw.). Einen Text
global zu verstehen heißt z.B. den Inhalt eines Zeitungsartikels, eines Briefes oder
Prospekts erfassen. Das Detailverstehen von fremdsprachlichen Texten wird erst
auf einer fortgeschrittenen Stufe der Sprachbeherrschung möglich und sinnvoll.
Es wird empfohlen, authentische Texte im Unterricht unverändert zu
übernehmen. Falls es für didaktische Zwecke unbedingt nötig ist, könnte man diese
Art von Texten sprachlich (z.B. den Wortschatz) vereinfachen, aber die für die
jeweilige Textsorte charakteristische Sprache (der Stil/sprachliches Register) sollte
dabei nicht ,,zerstört” werden. Die Aufmachung (,,Layout”) soll unbedingt behalten
werden.
Zusammenfassend lässt sich sagen, dass ein Fremdsprachenunterricht, in dem
solche Texte eingesetzt werden, hat folgende Ziele:
A. Die Schüler müssen gelehrt werden, die fremde Sprache so verstehen, wie
sie tatsächlich im Zielsprachenland verwendet wird
B. Die Schüler sollen die Fähigkeit erwerben, Informationen den authentischen
Texten zu entnehmen (und ggf. Handlungen danach richtig auszuführen).
Anmerkung: Nicht jeder authentische Text eignet sich gleich gut für den
Fremdsprachenunterricht, weil jeder Text die fremde Welt in unterschiedlicher
Weise repräsentiert und verschiedene didaktische Zwecke erfüllt. Der authentische
Text hat in seinem kulturellen Kontext eine bestimmte Aufgabe und falls der Text
von diesem Kontext losgelöst wird, ändert sich sicher auch seine Wirkung und
Funktion. Dieselbe Meinung vertritt Jürgen Weigmann (Weigmann 1992: 73):

385
„Sobald ein Text in ein Lehrbuch übernommen wird, ändert sich der
Adressatenkreis, für den der Text ursprünglich geschrieben wurde, völlig.” und
außerdem „… wirklich authentische Texte (kann) es im Unterricht nie geben, da
diese immer in ihnen fremde Kommunikationsbedingungen, nämlich die der
Kurssituation eigebettet sind” (Themen 1, Lehrhandbuch, S.14). Deswegen ist es zu
bemerken, dass die Arbeit mit und an authentischen Texten ein hohes Maß an
Flexibilität, Arbeitsbereitschaft und Motivation verlangt sowohl von den Schülern,
als auch von den Lehrern.
Obwohl die authentischen Texte heutzutage sehr angesagt sind, sind die
fiktionalen (= literarischen) Texte nicht weniger wichtig für den
Fremdsprachenunterricht und waren immer ein fester Bestandteil des
Fremdsprachenunterrichts. Die literarischen Texte stehen im Gegensatz zu den
authentischen und vor allem zu den synthetischen oder grammatikalisierenden
Texten, die für bestimmte Zwecke entworfen wurden, zum Beispiel um ein
sprachliches Phänomen einzuführen (z.B. ein neues Grammatikpensum oder den
neuen Wortschatz). Der Einsatz der literarischen Texte im DaF-Unterricht war
immer umstritten. In den früheren Phasen der Entwicklung der
Fremdsprachendidaktik, (z.B. in der Zeit, als die Grammatik-Übersetzungs-
Methode dominierte) galt es ausschließlich an literarischen Texten zu arbeiten, denn
das entsprach dem Prinzip ,,der allgemeinen Geistesbildung”, ,,der Bildung des
Verstandes und des Gemüts oder Herzens” (nach Gustav Tanger 1888). Die Schüler
sollten die Literatur, in der die kulturellen Werte der jeweiligen Sprachgemeinschaft
zutage traten, aufnehmen und verstehen. Auszüge aus literarischen Texten galten
laut dieser Methode auch als Material für Übersetzungsübungen. Später aber verlor
die Arbeit mit und an literarischen Texten an Bedeutung, sie wurde in den
Hintergrund gestellt. Die Vertreter der kommunikativen Didaktik meinten, man
sollte mehr Aufmerksamkeit den ,,schülerrelevanten” und authentischen Texten
widmen. Der Fremdsprachenunterricht war pragmatisch orientiert, denn man lernte
Sprachen vor allem, um sie in der Alltagskommunikation zu benutzen. Man
beschränkte sich deswegen auf die Behandlung von Texten, die den unmittelbaren
Alltaggebrauch der Sprache betrafen. Literarische Texte wären in diesem Sinne
wenig nützlich, zu schwierig und insgesamt überflüssig.
Ich finde diese Vernachlässigung der literarischen Texte unakzeptabel. Sie sind
unersetzbar im Fremdsprachenunterricht, sie regen die Phantasie an, schaffen
Begeisterung, Engagement und Identifikationsmomente (mit Personen, Situationen,
Gedanken) für die Schüler. Die Arbeit an literarischen Texten gibt den
Sprachelernenden mehr Freiraum für subjektive Wahrnehmung und Interpretation
als die Gebrauchstexte. Die literarischen Texte ermöglichen die nähere
Auseinandersetzung mit einer fremden Kultur, sie sind eine Brücke zwischen
Kulturen. Außerdem tragen sie zur Erweiterung des Wortschatzes und der
Entwicklung der Sprachautomatismen beträchtlich bei. Solche Texte entfalten ganz

386
besondere Qualitäten, sie gehen sogar über die didaktischen Qualitäten von
Sachtexten weit hinaus, und natürlich muss man mit ihnen im
Fremdsprachenunterricht anders umgehen.
Es ist kaum möglich, ein in sich stimmiges wissenschaftliches Konzept für die
Klassifikation von Textsorten zu entwickeln, denn eine Sprachgemeinschaft geht
bei der Entwicklung der Textsorten nicht planvoll vor. Aus dem Sprachgebrauch
bilden sich die Textsorten heraus, die man benötigt. Die Mitglieder einer
Sprachegemeinschaft erwerben ihr Textsortenwissen meist, ohne es zu merken, im
alltäglichen Umgang mit Texten. Bei den Fremdsprachlern aber bildet es sich
stufenweise aus, und weil es kulturbedingte Unterschiede gibt, sind Entwürfe von
Kategorisierungen nötig. Die oben erwähnten Kategorisierungsversuche sind am
meisten zu treffen, weil sie den Fremdsprachenunterricht besonders ansprechen.
Wichtig ist auch, dass es bestimmte Kriterien gibt, die bei der Auswahl der
Texte berücksichtigt werden müssen, denn nicht alle Textsorten und Texttypen sind
für den Fremdsprachenunterricht im gleichen Maßstab geeignet. Der Text soll den
Interessen und Bedürfnissen des Lernenden entsprechen, so dass er genau das lernt,
was er im Rahmen seiner deutschsprachigen Kontakte braucht. Deswegen muss die
Textauswahl nach vorgeschrieben Kriterien erfolgen, um den Erfolg des Lehr- und
Lernprozesses zu garantieren.
Dieter Strauß (Strauß 1984: 65) präsentiert beispielsweise einen
Kriterienkatalog für Sprechfertigkeitstexte, d.h. für Texte, die in einem
kommunikativ orientierten Fremdsprachenunterricht eingesetzt werden können. Die
unten aufgezählten vier Kriterien entstammen der oben genannten Quelle.
– Kommunikationsrahmen
Der Text soll aus der Perspektive seines Themas, seiner Situation dem
gegenwärtigen und (oder) zukünftigen Kommunikationsrahmen der Lerner
entsprechen. Außerdem ist es wichtig, dass der gewählte Text einer passenden
Textsorte angehört und eine situationsgemäße Sprachfunktion erfüllt.
– Text-Charakter
Der Text soll den Lernenden zum Sprechen motivieren und ein argumentatives,
provokantes oder problematisierendes Thema behandeln. Besonders aktuell sind
Texte, die nebst ihrer sprachentwickelnden Funktion auch das Verständnis für das
Zielsprachenland fördern und dementsprechend Ausschnitte der kultur-
anthropologischen Besonderheiten des Zielsprachenlandes (z.B. im Bereich der
Wertsetzungshorizonte, Verhaltensnormen u. ä.) enthalten. Der Text soll die
Möglichkeit bieten – falls das Zielsprachenland einen kulturellen Kontrast zu der
Heimat der Lerner darstellt – die Identität der Lerner zu fördern, ihre eigene
Position distanzierter zu sehen und besser zu verstehen.
– Sprachebene

387
 Der Text soll insgesamt oder mindestens partiell der gesprochenen
Standartsprache angehören oder ihr annähern. Die Sprache muss konkret und
anschaulich sein.
– Schwierigkeitsgrad
Dem situativ-thematischen und sprachlichen Schwierigkeitsgrad nach soll der
Text in das Sprachprogramm der Lerner passen. Trotzdem muss der Text sowohl
aktiv zu beherrschende Wendungen enthalten, als auch Kommunikationsstrategien,
die komplementär sind und die man nur verstehen muss.
Andere Kriterien, die zur Auswahl der Texte dienen können, sind folgende:
– Das Thema des Textes soll altersgemäß sein, d.h. der Bezugspunkt ist die
Erfahrungswelt Gleichaltriger im Zielsprachenland.
– Das Thema und die Hauptpersonen im Text sollen Identifikationsmomente
für den Leser darbieten und ihn anzuregen, Stellung zu nehmen.
– Der Text und die Arbeit am Text soll motivierende Sprechanlässe schaffen
und die Meinungsbildung zu kontroversen Themen fördern.
– Die Handlung sollte vielfältig, unterhaltsam und spannend sein.
Bemerkenswert wäre auch die Opposition zwischen Textsorte und Textmuster,
die zwar meist synonymisch gebraucht werden, aber etwas Unterschiedliches
bezeichnen. Laut Ilona Feld-Knapp (Adamzik et alii 2009: 123), seien die
Textsorten an konkrete Realisationsformen von Texten gebunden, die auch
atypische Merkmale aufweisen, die Bezeichnung ,,Textmuster” dagegen werde auf
etwas Idealtypisches bezogen. Für die praktischen Bedürfnisse des
Sprachunterrichts bedeutet das, dass man zweckmäßigerweise vor allem mit
Textexemplaren operiert, die den Kriterien der Prototypikalität entsprechen.
Diese Liste von Kriterien stellt keinen Anspruch an Vollständigkeit. Es ist ein
Entwurf, der jeder Lerngruppe angepasst werden soll, um den Bedürfnissen des
Einzelnen zu entsprechen.
Je nachdem, was in einer bestimmten Zeitperiode für wichtig im Rahmen des
DaF-Unterrichts gehalten wurde, wurde eine große Anzahl an Methodenkonzepte
(Neuner et alii 1997) entwickelt, die verschiedene Anweisungen und Arbeitsweisen
an und mit den Texten vorschlagen. In diesem kurzen historischen Überblick
behandeln wir nur diejenigen Methodenkonzepte, die in der Geschichte des
fremdsprachlichen Unterrichts im Schulbereich nachhaltige Wirkung haben.
Die Grammatik-Übersetzungs-Methode (GÜM) wurde in Europa im 19.
Jahrhundert für den neusprachlichen Unterricht in den Gymnasien entwickelt. Das
übergreifende Ziel des Unterrichts war die ,,allgemeine Geistesbildung”, wobei die
überlieferten Zeugnisse der literarisch geformten Sprache (,,wertvolle Literatur”)
eine große Rolle spielten. Auszüge aus deutscher Prosa waren für
Übersetzungsübungen und Leseverständnisübungen benützt. Außerdem gab es
Ende des Buches verfasst nach der GÜM unbedingt eine Gedichtauswahl, die eine
Vollendung der literarischen Bildung darstellte. Die GÜM wurde einer scharfen

388
Kritik unterzogen. Diese Methode fördert die kommunikativen Fähigkeiten der
Schüler nicht und es wird übertriebene Aufmerksamkeit dem Schreiben und der
Grammatik geschenkt.
Die direkte Methode (DM) löste die vorherrschende Rolle der Schrift und der
Grammatik ab und wandte sich gegen die Zweisprachigkeit und das deduktive
Verfahren der GÜM. Der aktive mündliche Sprachgebrauch, die Anwendbarkeit der
Sprachkenntnisse waren jetzt das Ziel und nicht nur die korrekte schriftliche
Äußerung. Die Unterrichtsstunde war oft um einen Dialog herum aufgebaut, zu dem
ein Situationsbild gehörte. Der Text war meist eine konstruierte (,,künstlerische”)
Geschichte zu einem bestimmten Grammatikpensum.
Die Nachfolgerin der direkten Methoden, die audiolinguale Methode (ALM)
stellt eine andere Auffassung von Textarbeit vor. Folgende Aspekte sind dabei
wichtig: die Aufmachung, die sprachliche Gestaltung und die Funktion des Textes.
An der Aufmachung ist meistens das Foto (Situationsbild) auffällig, das das Thema
angibt. Die Einführungstexte sind meist Gespräche, in denen das Grammatikthema
eingebettet wird. Lektionstexte in Lehrbüchern der ALM haben eine
sprachdidaktische Funktion.
Eine Weiterentwicklung der audiolingualen Methode stellt die audiovisuelle
Methode (AVM) oder ins Deutsche übersetzt ,,die Hör-Seh-Methode”. Das
Unterrichtsprinzip dieser Methode besteht darin, Sprache mit optischem
Anschauungsmaterial zu verbinden. Obwohl diese zwei Methoden ALM und AVM
mehrere Ähnlichkeiten aufweisen, gibt es auch Unterschiede. Der Hauptunterschied
liegt im gleichzeitigen Einsatz von akustischem und visuellem Material. Die
Leistungen dieser Methode helfen einen sinnvollen Bezugsrahmen für die zu
behandelnden Texte (hauptsächlich Dialoge) zu schaffen und das Verständnis des
Textes zu erleichtern.
Die vermittelnde Methode (VM) war ein Versuch, die GÜM und die ALM in
den 50er Jahre zu verbinden. Die Textarbeit in einem Fremdsprachenunterricht, der
nach dieser Methode entwickelt wird, erfolgt anhand eines Einführungstextes, der
das neue Lernpensum enthält. Es sind ,,grammatikalisierende” Texte, die vor allem
deshalb verfasst werden, um ein neues Grammatikpensum einzuführen.
Die kommunikative Didaktik (KD) entstand am Anfang der 70er Jahre als eine
Antwort auf die neuen unterrichtlichen Bedürfnisse, hervorgerufen von den
gesellschaftlich-politischen Veränderungen. Der Fremdsprachenunterricht ist
pragmatisch orientiert, denn man lernt Sprachen in erster Linie, um sie in der
Alltagskommunikation zu benutzen. Diese Überlegungen führten zu einer
Neubestimmung des Lernzieles ,,Leseverständnis”. In der kommunikativen
Didaktik ist das Lesen nicht auf die Lektüre „wertvoller” Literatur bezogen,
sondern auf das Verstehehen von Alltagstexten. Solche Textsorten sind zum
Beispiel Anzeigen, Rezepte, Formulare, Wetterberichte, Bedienungsanleitungen,
Briefe, Flugblätter, Nachrichten, Werbetexte, Schlagzeilen usw. Diese Art von

389
Texten tragen dazu bei, die fremde Sprache so verstehen zu lernen, wie sie
tatsächlich im Zielsprachenland verwendet wird.
Seit der 2. Hälfte der 80er Jahre stellt der interkulturelle Ansatz (IA) eine
Weiterentwicklung des pragmatisch-funktionalen Konzepts dar. Diese Didaktik und
Methodik des fremdsprachlichen Deutschunterrichts hat einen gruppen- bzw.
regionalspezifischen Charakter, d.h. die Kultur und die Weltvorstellung der
Fremdsprachenlerner und die kulturelbedingten Lerntraditionen werden auch
berücksichtigt. Der Literatur kommt in diesem Konzept eine ganz besondere
Bedeutung zu. Die Textarbeit bezieht sich schon nicht nur auf Textsorten des
Alltagslebens (Sachtexte), sondern vor allem auf fiktionale Texte, denn diese tragen
zur Horizonterweiterung bei.
Wie in diesem historischen Überblick klar gemacht wird, gab es eine Menge
von Arbeitsweisen am Text im DaF-Unterricht, die die Textarbeit von
verschiedenen Standpunkten aus betrachtet haben und ihr verschiedene Funktionen
zugewiesen haben. Unbestreitbar bleibt die Tatsache, dass die Textarbeit und der
Text selbst als solcher eine wichtige Rolle im Fremdsprachenunterricht spielt und
spielen muss, denn der Text ist die wichtigste Informationsquelle für den Schüler
und dessen Lesen – einer der Hauptmomente des Unterrichts und Ausgangspunkt
der weiteren Arbeit.
Ferner möchte ich einige Arbeitsweisen am Text vorstellen. Sinnvoll wäre die
Arbeit in Phasen einzuteilen. Unterscheidbare Abschnitte einer Unterrichtsstunde
strukturieren den Ablauf, ermöglichen eine Orientierung und bringen Abwechslung
ins Tempo. Was die Einteilung des Unterrichts in Phasen anbetrifft, gibt es
verschiedene Auffassungen. Meiner Meinung nach, wäre die folgende die passende:
der Einstieg, die Präsentationsphase, die Semantisierung, die Übungsphase und die
Bewertungsphase. Diese Einteilung wird auch in meinem Unterrichtsvorschlag
verwendet. Zum Gegenstand meiner Behandlung habe ich den Text ,,Fünf
Generationen” gewählt, der dem Kursbuch ,,Themen aktuell 2” entnommen ist. Ich
meine, dieser Text könnte erfolgreich in der Mittelstufe eingesetzt werden und
dafür sprechen folgende Gründe:
– Das Thema des Textes ist altersgemäß, spricht die Schüler an und kann
motivierend wirken;
– Es handelt sich um eine große Familie, um die Beziehungen zwischen Eltern
und Kindern, deren Kümmernisse und Sorgen, um verschiedene Erziehungsweisen;
– Das Thema des Textes bietet Identifikationsmomente für die Schüler an und
regt sie an, zum Thema Stellung zu nehmen;
– Der Text und die Arbeit am Text schaffen motivierende Sprechanlässe und
fördern die Meinungsbildung zu einem kontroversen Thema.
Es wird vorausgesetzt, dass die erste Bekanntschaft mit dem Text als
Vorbereitung zum Unterricht aufgegeben wurde. Die Schüler kennen schon das

390
Thema, die Hauptfiguren im Text und haben eine generelle Vorstellung, worum es
im Text geht.
Ich habe meine Unterrichtsvorschläge in mehreren Schritten strukturiert und zu
jedem Schritt des Unterrichts stelle ich einige mögliche Varianten vor, die sich dem
Schwierigkeitsgrad nach unterscheiden. Man darf unter ihnen wählen, je nachdem
ob es sich um eine leistungsstarke oder leistungsschwache Schülergruppe handelt.
Meine Unterrichtsvorschläge integrieren sowohl die Förderung der
Kommunikationsfähigkeit als auch die Erweiterung des Wortschatzes.
Schritt I
1. Als eine Einstiegsvariante in das Thema des Unterrichts und nämlich das
Thema der Familie, würde ich ein Buchstabenspiel vorschlagen, und nämlich ein
Akrostichon mit dem Wort ,,Familie”. Die Schüler nennen Wörter, die mit dem
treffenden Buchstaben beginnen. Um die Aufgabe zu erschweren, könnte man die
Bedingung stellen, nur Substantive/Verben/Adjektive zu nennen. Eine Veränderung
dieser Aufgabe wäre die folgende: statt des Wortes ,,Familie” einen Namen zu
benutzen, jeder Schüler schreibt den Namen eines Mitglieds seiner Familie, der
Mutter, des Vaters usw. Das würde die Schüler stark motivieren.
2. Eine andere Variante des Einstiegs in das Thema des Unterrichts wäre die
Übung, die den Wortschatz aktiviert, den sie für die weitere Arbeit an dem Text
benötigen.
Wer sind die Leute?
1. Die Schwester von meiner Mutter ist meine .
2. Der Bruder von meinem Vater ist mein .
3. Der Vater von meinem Vater ist mein .
4. Der Sohn von meinem Onkel ist mein .
5. Die Schwester von meinem Vater ist meine .
6. Die Tochter von meiner Tante ist meine .
7. Die Mutter von meiner Mutter ist meine .
8. Der Sohn von meiner Schwester ist mein .
9. Die Tochter von meiner Schwester ist meine .
Die dritte Variante des Einstiegs in das Thema ist Fragestellung oder eine
gesteuerte Diskussion mit den Schülern. Die Fragen beziehen sich auf die
Erfahrungswelt der Schüler, auf ihre eigenen Familien und bereiten sie vor, das
neue Thema zu behandeln.
Mögliche Fragen:
1. Wie heißt du? Wa machst du gern und warum?
2. Wie heißen deine Eltern? Ihre Einstellung zur Arbeit?
3. Hast du Geschwister? Wie alt ist dein Bruder/deine Schwester? Wie heißt
deine Schwester/dein Bruder? Womit beschäftigen sie sich in der Freizeit?
4. Wie alt ist dein Großvater? Die Spitzenleistung seiner Berufspraxis?
5. Hast du eine Tante/einen Onkel? Wie heißt sie/er? Wie alt sind sie?

391
 3. Eine weitere Variante des Einstiegs verbindet die kommunikative Methode
mit der audiolingualen Methode. Die Schüler hören einen kleinen Text
aufmerksam. Der Text ,,Die Familie Müller” wird in weiterem als Modell für die
eigene Textproduktion dienen.Die Aufgabe lautet: Hört diesen Text aufmerksam
und schreibt einen kleinen Text über eure Familien nach dem Muster!
Die Familie Müller
Meine Familie ist nicht sehr groß. Wir heißen Müller. Meine Mutter heißt
Ingrid und ist 46 Jahre alt. Mein Vater heißt Ulrich oder Uli. Er ist 48 Jahre alt. Ich
habe einen jüngeren Bruder. Er heißt Markus und ist elf Jahre alt. Ich heiße Katrin
und bin siebzehn Jahre.
4. Die Arbeit mit Bildern ist auch eine sehr gute Möglichkeit die Schüler zu
aktivieren. Sie sollen ihre Meinung äußern und sagen, was auf den Bildern gezeigt
wird und eine kleine Vorgeschichte der Situation auf dem Bild erfinden.
Schritt II
Der Einstieg in den Text kann durch mehrere Aufgabenstellungen erfolgen.
Hier schlage ich zwei Varianten vor, die diesem Text passen:
Arbeit mit den Sprichwörtern, die das Thema der Familie behandeln.
Die Schüler lesen die zwei Spalten und verbinden den Anfang des
Sprichwortes mit dessen Ende.
Was passt zusammen?
I) Die Zweige geben Kunde
II) Die Liebe der Eltern ist hundertmal
III) Was die Familie stärkt,
IV) Der Arme kennt seine Verwandten
V) Inneres Glück blüht nicht auf der Gasse,
VI) Es ist eine Hauptsache, das zu Hause zu haben,
a) besser als der Reiche
b) von der Wurzel
c) was man außer dem Hause selten findet: Freude.
d) stärkt auch die Gesellschaft.
e) sondern im Herzen und in der Familie.
f) größer als die Liebe der Kinder1
Schritt III
1) Das Ausfüllen eines Stammbaumes gilt als eine Übung zum Überlickslesen.
Der von mir gewählte Text ,,Fünf Generationen” unterscheidet sich um den anderen
durch seine Aufmachung, es gibt Schlagzeilen, 5 Textteile und Untertitel, Fotos und
Bildunterschriften zu jedem Textteil. Diese Besonderheiten des Textes helfen den
Schülernbei dem Überblickslesen.

1
Lösungen Ib; II f; IIId; IVa; Ve; VIc.

392
 2) Als eine Übung zum Überblickslesen kann auch das Ausfüllen eines
Rasters fungieren. Die Schüler sollen den Namen jedes Familienmitgliedes, das
Alter und die Verwandtschaftsbeziehungen zwischen ihnen bestimmen.
Schritt IV
1) Zum Globalverstehen des Textes schlage ich Fragestellungen vor. Man geht
auf Einzelheiten nicht ein, die Fragen beziehen sich nur auf den Hauptgedanken.
Fragen zum Text:
1. Wie heißen die Personen im Text?
2. Sind Sie verwandt oder sind sie einander fremd?
3. Wer ist der Kleinste in der Familie?
4. Wer ist der Älteste?
5. Gibt es Unterschide in der Erziehung der Generationen? Wenn ja, beweist
das mit Beispielen aus dem Text.
Schritt V
Die Semantisierungsphase trägt nicht nur zu der Erweiterung des
Wortschatzes, sondern auch zu der Entwicklung der Kommunikationsfähigkeit bei.
Auch wenn es im Text keine unbekannte Lexik gibt, kann man trotzdem einige
Begriffe finden, die die Kommunikation fördern würden. Z. B. Folgende Wörter
und Wortverbindungen sind aus dem Text ,,Fünf Generationen” es zu erklären:
das Altersheim, j-m eine Ohrfeige geben, heiraten, die Kindheit, selbständig.
a) Das Altersheim
Das Wort ist ein Kompositum, daher schlage ich vor, die zwei Komponenten
getrennt durch Bilder zu veranschaulichen.
b) J-m eine Ohrfeige geben
Um die Bedetung dieser stehenden Redewendung zu vermitteln, würde ich die
Definition aus dem Wörterbuch benutzen oder einige Synonyme nennen und dann
die Schüler bitten, Sätze mit der Wortverbindung zu bilden.
c) Heiraten
Man könnte zu diesem Verb Assoziationen bilden.
Typische Verbindungen (Substantive): die Frau, der Mann, das Standesamt,
das Ehepaar, die Kirche, die Familie, die Ringe u.s.w.
Typische Verbindungen (Adjektive): standesamtlich, kirchlich, heimlich, früh,
spät ...
d) Die Kindheit
Sinnvoll ware es das Wort als Glied einer logischen Reihe zu präsentieren:
Kindheit – Jugend – Erwachsenalter – Alter
Interessant wäre es das Vorwissen der Schüler zu aktivieren und nach von
ihnen gelesenen Texten zu fragen, die zum Thema ,,die Kindheit” gehören
(verschiedene Märchen u.Ä.).
Eine andere Arbeitsweise wäre ein gesteuertes Gespräch. Der Lehrer fragt nach
Erlebnissen, die mit der Kindheit verbunden sind.

393
 e) Selbständig
Synonyme des Adjektivs: unabhängig, eigenständig, emanzipiert, frei, mündig
etc.
Das Wort im Kontext gebrauchen: Bist du selbständig? Kannst du für dich
selbst sorgen? Verdienst du dein eigenes Geld? Brauchst du ständig jmds Hilfe (die
Hilfe der Eltern zum Beispiel)?
Schritt VI
Die Übungsphase hat das Ziel, die Kenntnisse der Schüler zu festigen und sie
praktisch anzuwenden.
1) Setzt die folgenden Wörter richtig ein:
Generation, Verwandte, erwachsen, erziehen, Kindheit, Jugend, Elternhaus,
heiraten
1) Das Geschäft ist seit … vier in Familienbesitz.
2) „Die Kinder sind bald… und werden das … verlassen” dachte die Mutter.
3) Die Pinie ist eine… nahe …der Schwarzkiefer.
4) Sie wurde in einem Internat … und kannte nie ihre Eltern.
5) Er … die Tochter des Nachbarn, mit der er in seiner … gespielt hatte.
6) Sie hatte eine sorglose …gehabt.
Was gehört nicht dazu?
Heiraten – Familie – Ringe – Krankheit– Hochzeit
Großmutter – Tante – Onkel – Tochter – Mutter – Schwester
Erziehen – Beibringen – Verzeihen – Lehren – Schulen
Schreibt Sätze mit den folgenden Wörtern und einer Redewendung:
Eine Ohrfeige geben, Generation, Verwandte, erziehen.
Erfindet eine kurze Situation! Gebraucht die folgenden Wörter und
Wortverbindungen!
Eine Ohrfeige geben, Besuch bekommen, erziehen, Mutter, Großvater, Rebell,
Familie, selbständig.
Ein Schüler beginnt die Situation mit einem Satz, der Nächste setzt die
Geschichte fort usw.
Schritt VII
Zu der Bewertungsphase könnt solche Aufgabenstellungen gehören, wie zum
Beispiel:
Äußert eure Meinung zu dem Text ,,Fünf Generationen”.
Was würdet ihr an dem Text ändern?
Welche Figur hat euch am besten gefallen?
Schritt VIII
Als Hausaufgabe würde ich das perspektivische Nacherzählen des Textes
,,Fünf Generationen” vorschlagen, d.h. die Schüler wählen eine der fünf Figuren
und erzählen den Text aus der Ich-Perspektive.

394
 Die Arbeitsweisen, die ich vorgeschlagen habe, wären ein Entwurf der
kommunikativen Arbeit am Text im DaF Unterricht. Sie bedürfen der Anpassung
an die realen Schülergruppen und Lehr- und Lernsituation.
Zusammenfassend lässt sich Folgendes sagen: Lesen ist eine der wichtigsten
Grundkompetenzen unserer Wissensgesellschaft. Die Stärkung der Lesekompetenz
der Schüler ist ein wesentliches Bildungsziel des Schulsystems insgesamt, nicht nur
das des Fremdsprachenunterrichts. Die heutige ,,Computergeneration” ist
textbezogen und wahrscheinlich war es noch nie so wichtig mit den verschiedensten
Texten Kompetenz umgehen zu können. Wer nicht verstehend lesen kann, der
scheitert in höher qualifizierten Berufen. Lesen ist nicht nur dem Unterrichtsfach
Deutsch als Fremdsprache zuzuordnen, es ist im Rahmen aller Fächer gleich
wichtig.
Das Lesen soll keinesfalls als ein passives Aufnehmen von Informationen
verstanden werden, sondern als ein aktiver Prozess, während dessen die Schüler den
Text subjektiv interpretieren und eigene Bilder zu dem Gelesenen entwickeln.
Eines der Ziele des Fremdsprachenunterrichts ist die Textrezeption der Sprachlerner
zu fördern und sie zu eigener Textproduktion zu bewegen. Um dieses Ziel
realistisch zu machen, soll der Lehrer sich der neusten Arbeitsweisen bedienen und
auf solche Weise die Schüler zur freien Kommunikation anregen.

Literaturverzeichnis
Adamzik, Kirsten, Krause, Wolf-Dieter (Hrsg.), Text-Arbeiten. Textsorten im fremd- und
muttersprachlichen Unterricht an Schule und Hochschule, Tübingen, Günter Narr
Verlag, 2, Auflage, 2009.
Aebli, Hans, Zwölf Grundformen des Lehrens, Klett-Cotta Verlag, 13, Auflage, 2006.
Aufderstrasse, Hartmut, Bock, Heiko, Füller, Jutta, Müller, Helmut, Themen aktuell 2,
Ismaning, Max Hueber Verlag, 2004.
Baumann, Klaus-Dieter, Die Verständlichkeit von Texten – eine Herausforderung für den
fachbezogenen Fremdsprachenunterricht, în Börner, Wolfgang, Vogel, Klaus (Hrsg.),
Texte im Fremdsprachenerwerb. Verstehen und Produzieren, Gunter Narr Verlag,
Tübingen, 1996.
Bausch, Karl-Richard, Christ, Herbert, Krumm, Hans-Jürgen (Hrsg.), Handbuch des
Fremdsprachenunterrichts, UTB Verlag, Tübingen, 4, Auflage, 2003.
Buchbinder, V. A., Strauß, W. H. (Hrsg.), Grundlagen der Methodik des
Fremdsprachenunterrichts, Leipzig, VEB Verlag Enzyklopädie, 1, Auflage, 1986.
Duden. Band 4 Die Grammatik, Mannheim und Zürich, Dudenverlag, 8, Auflage, 2009.
Ehrhardt, Claus, Heringer, Hans Jürgen, Pragmatik, Paderborn, Wilhelm Fink Verlag, 2011.
Heyd, Gertraude, Deutsch lehren. Grundwissen für den Unterricht in Deutsch als
Fremdsprache, Diesterweg Verlag, Frankfurt a.M., 1990.
Huneke, Hans-Werner, Steinig, Wolfgang, Deutsch als Fremdsprache. Eine Einführung,
Berlin, Schmidt (Erich) Verlag, 1997.
Neuner, Gerhard, Hunfeld, Hans, Methoden des fremdsprachlichen Deutschunterrichts. Eine
Einführung, Kassel, Langenscheidt, 1997.
Solmecke, Gert, Texte hören, lesen und verstehen, Berlin und München, Langenscheidt KG,
1, Auflage, 1993.

395
Strauss, Dieter, Didaktik und Methodik Deutsch als Fremdsprache. Eine Einführung, Berlin
und München, Langenscheidt KG, 1984.
Ulshöfer, Robert, Methodik des Deutschunterrichts, Teil: 2., Mittelstufe 1, Stuttgart, Klett
Verlag, 1972.
Weigmann, Jürgen, Unterrichtsmodelle für Deutsch als Fremdsprache, Ismaning und
Kempten, Max Hueber Verlag, 1, Auflage, 1992.

Communicative Text Activities at the Lesson of German

Summary: The present study takes into discussion the communication act, that takes place
at the lessons of German as a foreign language. The main topics include the text
understanding and text generation techniques. The article is focused on the analysis
of didactic texts, which make up the most important moment of the foreign language
lesson, taking into account the functions and types of texts, as well as the ways of
implementing the texts during the lesson of German.
Key-Words: foreign language, the lesson of German as a foreign language, text, the
communicative work on text, types of texts, reading, didactics, teaching methods.

396
 Fenomenul argumentării în textul literar
Valentina ENCIU, Nicoleta ENCIU
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

iinţa umană a avut dintotdeauna o atitudine interogativă faţă de viaţă, faţă

F de existenţa sa, fapt ce a favorizat apariţia limbii şi, implicit, a limbajului.
Limbajul îi instituie condiţia colocvială şi, respectiv, implicarea în procesul
comunicării interumane, constituită din multdiscutatele elemente: emiţător, mesaj,
receptor, cod, canal.
Fiind mesaj, literatura face parte din sistemul comunicării umane, mai exact, al
gîndirii logico-emoţionale, ilustrînd astfel raportul sinelui creator cu obiectul
demersului cognitiv. În literatura de specialitate se discută despre existenţa „a trei
moduri fundamentale de relaţie între subiectul creator şi obiectul cunoaşterii sale, şi,
în consecinţă, trei forme fundamentale de realizare a discursului literar: creatorul
poate vorbi în nume propriu – atunci forma de organizare a discursului va fi
descrierea sau argumentaţia, – poate vorbi în numele altora – atunci forma
principală de organizare a discursului va fi relatarea (naraţiunea) – şi poate lăsa pe
alţii să vorbească în numele lor – atunci forma de organizare a discursului va fi
dialogul sau monologul” (Duda 2002: 109).
În cele ce urmează, ne propunem să examinăm fenomenul argumentării prezent
în textul literar ca element component al acestuia. Pentru a elucida problema, este
necesar să precizăm în mod sintetic ce este argumentarea şi care sînt parametrii ei
constitutivi.
O definiţie pertinentă a argumentării atestăm în studiul lui Karyn C. Rybacki şi
Donald J. Rybacki, „O introducere în arta argumentării”: „Argumentarea reprezintă
o formă de comunicare instrumentală, care se bazează pe raţionamente şi dovezi
pentru a influenţa convingerile şi comportamentul cuiva prin folosirea de mesaje
orale sau scrise” (Rybacki 2004: 18).
Din definiţie rezultă că o trăsătură definitorie a argumentării o constituie
raţionamentul sau aranjarea, organizarea unui şir de raţionamente într-un discurs
structural, argumentarea constituindu-se din: „conţinutul argumentării (argumentele
sau dovezile concretizate în propoziţiile-probe), tehnicile de argumentare
(organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamentelor), precum şi finalitatea
argumentării (organizarea conţinuturilor cu ajutorul tehnicilor de argumentare
urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al
tezei) (Sălăvăstru 2003: 35).
Sînt afirmaţii valabile pentru orice tip de discurs, deoarece fenomenul
argumentării este unul prezent în variate domenii: arta elocinţei, în teoria
comunicării, în psihologie, în praxiologie, în erotetică şi, în special, în logică.

397
 Specialiştii în arta argumentării urmează preponderent modelul de argumentare
elaborat de logicianul englez Stephen Toulmin, deoarece anume acesta a elaborat o
structură originală, adecvată şi necesară pentru a înţelege modul de gîndire în
timpul creării argumentului.
Argumentarea reprezintă un domeniu străvechi, cu originea în Grecia antică,
deoarece abilităţile de comunicare constituiau o necesitate pentru cetăţenii
democraţiei ateniene, din aceste considerente retorica – arta de a vorbi convingător
şi frumos – era o disciplină de primă importanţă în şcolile greceşti.
Apreciată înalt de către Aristotel, argumentarea prin afecte sau convingeri
politice, sociale, morale este considerată de Stagirit o practică absolut necesară
omului, „căci, într-o anumită măsură, toţi oamenii se străduiesc să discute afirmaţii
şi să le susţină, să se apere şi să-i atace pe alţii”.
Evoluînd, teoria comunicării umane s-a dezvoltat în trei direcţii teoretice:
retorica, dialectica şi logica, care au determinat teoria argumentării şi au explicat
funcţia şi caracteristicile argumentării:
1. argumentarea implică oferirea unei serii de enunţuri conectate logic între
ele, numite argumente;
2. aceste argumente, în formă scrisă sau orală, implică folosirea
raţionamentelor;
3. raţionamentele sînt utilizate în argumente cu scopul de a induce convingeri;
4. argumentele constituie o modalitate de persuasiune;
5. pentru ca argumentele să aibă utilitate socială, autorii lor trebuie să-şi
asume anumite răspunderi de natură etică (Rybacki 2004: 26).
Una dintre caracteristicile argumentării ca formă de comunicare instrumentală
este că argumentele constituie o modalitate de persuasiune.
În urma acestui expozeu al conceptului de argumentare, constatăm că aspectul
care ne interesează în această cercetare este direcţia retorică din teoria argumentării.
Or retorica este „ştiinţa care încă din perioada clasică s-a îndeletnicit cu studiul
resurselor persuasive şi expresive ale limbii: tehnicile de limbaj şi gîndire care pot fi
folosite pentru a construi discursuri eficiente”, Aristotel considerînd retorica „arta
strategiilor de persuasiune” (Culler 2003: 82).
Teoria argumentării distinge între argumentare şi persuasiune, considerînd-o pe
cea din urmă o categorie „mai cuprinzătoare a comunicării instrumentale: este aceea
că persuasiunea operează atît la nivel afectiv, cît şi la nivel raţional” (Rybacki
2004: 19).
Poezia poate fi echivalată cu retorica – arta persuasiunii, dată fiind imensa ei
forţă de convingere. Orice text artistic întotdeauna presupune o pledoarie în
favoarea sau defavoarea unei afirmaţii pentru a convinge receptorul potenţial,
pentru a exterioriza în formă scrisă sau orală o stare de spirit. Pentru a argumenta,
deci, a convinge, este necesară organizarea şi ordonarea ideilor, structurarea
discursului poetic în aşa fel, încît să convingă logico-emoţional. Elementul
argumentativ din cadrul textului literar este preponderent de natură logico-afectivă,

398
deoarece, independent de tipul de text: liric, narativ, dramatic, pledoaria auctorială
presupune materializarea în cuvînt a stării sale afective, exteriorizarea „metaforei”
interioare a spiritului creator şi provocarea efectului catharhic.
Referindu-se la organizarea textului argumentativ, Gabriela Duda afirmă: „Un
anume retorism, moştenit din tradiţia greco-latină şi perpetuat pînă în secolul al
XIX-lea, în plină epocă romantică, ridică persuasiunea la rangul de calitate esenţială
a literaturii. Cu toate acestea, nu sub aspect istorico-literar este, în primul rînd,
importantă inserţia secvenţelor argumentative în operele epice, lirice sau dramatice,
ci sub cel funcţional: o secvenţă argumentativă se subordonează, cel mai adesea,
caracterelor celor mai generale şi principiilor constructive ale genului respectiv”.
Concluzionînd în final, că textul argumentativ, indiferent de faptul, dacă reprezintă
o structură de sine stătătoare sau este element component într-o operă literară, va
constitui „o configuraţie relativ stabilă: constatarea iniţială, eventual o afirmaţie cu
caracter general, a cărei demonstraţie se cere susţinută, argumentele aduse de autor
în sprijinul sau împotriva constatării anterior enunţate, eventual, ilustrarea acestor
argumente prin exemplificări” (Duda 2002: 170).
Textele clasice de meditaţie istorică şi socială constituie exemple elocvente de
structură literară, în care inserţia argumentativă determină şi promovează opţiunea
auctorială. În astfel de texte se manifestă plenar configuraţia axei argumentative,
cînd constatarea poetică iniţială este susţinută şi demonstrată cu şi prin argumente,
nu lipsesc din ele nici indicatorii argumentativ-conectorii de frază, care marchează
trecerea de la un gînd la altul.
Ex.: „Nu mor strămoşii niciodată,
Războiul lor în noi şi-l poartă,
Căci li-e ţărîna spulberată,
Dar nu li-e duşmănia moartă”.
(Octavian Goga, Strămoşii)
În textul ce urmează există mai multe argumentări, plus la aceasta, majoritatea
indicatorilor lingvistici pot fi determinaţi doar implicit, deoarece propoziţiile
argumentative se află în relaţie de coordonare.
Ex.: „Ne scapă mereu cîte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.
Soldaţilor le scapă, mai ales, pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de
glasuri, la prima linişte deschid ochii, atît de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi
păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi
se trezesc în mormînt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vîrful
unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei plante” (Marin Sorescu,
Iona).
Exemplele de mai sus ilustrează fenomenul inserţiei argumentative de
suprafaţă, cînd secvenţa respectivă este uşor observabilă în planul acestei structuri a
enunţului (a frazei poetice enunţate).

399
 O modalitate, artă/tehnică mai subtilă de argumentare în textul literar sînt actele
lingvistice de orice tip, care generează figuri de retorică. Teoreticianul Jonathan
Culler susţine că „figurile de retorică au fost definite în general ca modificări sau
devieri de la limbajul obişnuit” şi că „studiul retoricii a încercat la început să facă
diferenţa între «tropi» specifici care «deviază» sau schimbă înţelesul unui cuvînt”
(cum se întîmplă în cazul metaforei) şi „diverse figuri de stil care aranjează
cuvintele în aşa fel încît să obţină efecte speciale” (cum ar fi aliteraţia, apostrofa,
asonanţa). Mai tîrziu însă se va renunţa la această idee, declarîndu-se că „limba este
fundamental figurativă şi că ceea ce numim limbaj literal constă în figuri de stil a
căror natură figurativă a fost dată uitării”, ideea susţinînd adevărul că „tropii şi
figurile de retorică sînt structuri fundamentale ale limbii, nu excepţii sau mutaţii”
(Culler 2003: 84).
Cea mai importantă figură, independent de teorii şi opinii, a fost şi rămîne
metafora – modalitate fundamentală de cunoaştere.
Studii recente au semnalat cercetări deosebit de interesante care pun în relaţie
metafora şi argumentarea. Se pare, afirmă cercetătorii, că printr-o metaforă este mai
uşor să argumentezi, să promovezi o idee, este mai lesne să convingi. O adevărată
revelaţie ştiinţifică a generat cercetarea metaforei în raport cu teoria argumentării,
afirmă Michael Pielenz în studiul „Argumentarea şi metafora” (1993),
demonstrîndu-se conlucrarea fericită a practicii argumentative cu cea metaforică.
Astfel, mecanismul de care uzează metafora este similitudinea, de aici
transferul înţelesului unui cuvînt de la un domeniu la altul (ex.: „claviatura rîului”),
o altă figură – metonimia – asociază un lucru cu altul care este alăturat celui dintîi
(ex.: „Intrase sabie în ţară”), substituţiile generate de principiul contiguităţii
materiale sînt proprii sinecdocei (ex.: „Trec albe frunţi cu flori, şi braţe dalbe ...”),
ironia pune faţă în faţă aparenţa şi realitatea (ex.: „– Mintiosule, de unde vii ? o
vulpe pe măgar l-a întrebat”). Exemplele aduse constituie aranjări de cuvinte care
produc „efecte speciale” şi nu sînt altceva decît modalităţi profunde de
argumentare, mult mai convingătoare şi mai eficiente, avînd o încărcătură logică
minuţioasă. Concluzia este că unele structuri lingvistice au forţă argumentativă
implicită mult mai puternică, funcţia figurii de retorică fiind una persuasivă, de
convingere şi argumentare, prin efectul emoţional pe care îl provoacă şi prin
conţinutul logic pe care îl transmite.

Bibliografie
Culler, Jonathan, Teoria literară, traducere de Mihaela Dogaru, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2003.
Duda, Gabriela, Analiza textului literar, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2002.
Pielenz, Michael, Argumentation und Metapher, Tübingen, Gunter Narr Verlag, 1993.
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., O introducere în arta argumentării: pledarea şi
respingerea argumentelor, traducere de Viorel Murariu, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

400
 The Phenomenon of Argumentation in the Literary Text
Summary: The article points out summarily the parameters of argumentation; it reveals
the differences between argumentation and persuasion within the non-literary texts
and its peculiarities in the constitution of a literary text: namely in lyrics, narrations
and dramas. The theory of argumentation developed by Stephen Toulmin is used as
scientific basis in order to establish the similarities of argumentative and metaphorical
communication, emphasising the means and modalities widely used to construct
argumentative sequences in the literary text.
Key-words: argumentation, connective words, rhetoric, metaphor, poetics, persuasion,
message.

401
 Simbolismul obiectelor rituale nupţiale
în folclorul românilor şi ucrainenilor din nordul Basarabiei
Octavian GAIVAS
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

şa cum „analiza ceremonialului de nuntă ne arată că antagonismele dintre

A cele două principii pe cale de armonizare şi reunificarea lor sunt
simbolizate nu numai prin actele la care participă în mod nemijlocit mirele şi
mireasa, ci şi prin obiectele rituale ce îi semnifică şi îi reprezintă” (Evseev 1987:
199), ne vom referi în continuare la simbolismul acestor obiecte prezente atît în
folclorul de nuntă basarabean, cît şi în cel ucrainean.
Cercetătorul Ivan Evseev propune în cartea sa „Simboluri folclorice: Lirica de
dragoste şi ceremonialul de nuntă” următoarea clasificare a simbolurilor nupţiale:
1) Simboluri-obiecte;
2) Simboluri vegetale;
3) Simboluri zoomorfe;
4) Simboluri ale mirelui;
5) Simboluri ale miresei.
Cele cinci categorii de simboluri propuse de noi pot fi depistate atît în oraţiile
de nuntă, cît şi în obiceiurile nupţiale propriu-zise.
Astfel, în folclorul de nuntă al românilor din nordul Basarabiei sunt prezente
următoarele simboluri-obiecte: bostanul, inelul de logodnă, grîul, vasul cu grîu,
plosca cu vin, vinul, foaia de zestre, pîinea ritualică, sarea, cămaşa mirelui, rochia
miresei, basmaua (broboada) miresei, laptele, mierea, busuiocul, oglinda, buchetul
de flori, steagul mirelui, pantofii miresei, lada de zestre, prosopul de nuntă, cuţitul,
icoana, cununa miresei, covorul de nuntă, lumînările de cununie, căldarea cu apă,
aghiazma, vasul pentru nuni, vadra, panglica roşie, vinul roşu, farfuria stricată,
jugul, plăcintele, năframa.
Simbolurile vegetale sunt reprezentate de diferite denominative din mediul
botanic precum: floarea, busuiocul, bradul.
Simbolurile zoomorfe sunt reprezentate de diferite denominative din mediul
zoologic precum: fiara, căprioara, pasărea, găina.
Simbolurile mirelui şi ale miresei aparţin unor coduri şi limbaje extrem de
variate alcătuite din elementele unui vocabular cu punctul de plecare în următoarele
domenii:
a) Domeniul astral: Soare, Luceafăr, Lună, stea;
b) Domeniul mitico-fabulos: Adam, împărat, Eva, zînă, crăiasă;
c) Domeniul zoomorf şi cinegetic: vînător, cocoş, căprioară, găină;
d) Domeniul decorativ-vestimentar: inel, cămaşă, pantof, năframă, cunună, văl;
e) Domeniul instrumental-obiectual: steag, ladă de zestre, ploscă, vadră.

402
 În ceea ce priveşte folclorul de nuntă al ucrainenilor din nordul Basarabiei, ne
vom referi la următoarele simboluri-obiecte: пляшка з горілкой (plosca cu rachiu),
oбручка (inelul de logodnă), весільний хліб (pîinea ritualică), рушник (prosopul),
гарбуз (bostanul), хустка (basmaua), барвінок (brebenocul), вінок (cununa
miresei), гільце (pomul nupţial), шишки (jemnele), весільни свічки (lumînările de
cununie), скрині-посаг (lada de zestre), червона стрічка (panglica roşie), зерно,
пшениця (grîul), сніп жита (snopul de secară), весільний букет (buchetul
miresei), сорочкa нареченого (cămaşa mirelui), сукня нареченої (rochia miresei),
базилік (busuiocul), верба (salcia).
Simbolurile vegetale sunt reprezentate de: барвінок (brebenocul), гарбуз
(bostanul), базилік (busuiocul), гільце (pomul nupţial), верба (salcia), різноцвітни
квитки (flori de diferite culori), калина (călina).
Simbolurile zoomorfe sunt reprezentate de: куниця (jderul, căprioara) şi зозуля
(cucul).
Simbolurile mirelui şi ale miresei sunt reprezentate de: сорочкa нареченого
(cămaşa mirelui), пляшка з горілкой (plosca cu rachiu), вінок (cununa miresei),
сукня нареченої (rochia miresei), хустка (basmaua), скрині-посаг (lada de zestre),
червона стрічка (panglica roşie).
În continuare vom încerca să explicăm semnificaţia tuturor simbolurilor
menţionate din folclorul de nuntă al ambelor etnii.
Simbolul-obiect bostanul (гарбуз), este prezent în obiceiul prenupţial peţitul la
basarabeni şi сватання la ucraineni. În folclorul ambelor etnii bostanul
simbolizează refuzul manifestat din partea miresei cu privire la căsătoria sa cu
tînărul respectiv. Cu alte cuvinte, tînărul primea un bostan din partea miresei în
cazul cînd aceasta nu dorea să se căsătorească cu el din diferite motive. Bostanul
mai face parte din categoria simbolurilor vegetale.
Următorul simbol-obiect este inelul de logodnă, care este prezent în obiceiul
prenupţial logodna. În folclorul basarabean el simbolizează unirea sau consolidarea
relaţiei dintre miri pentru toată viaţa. Cu atît mai mult, el simbolizează
consimţămîntul miresei de a se căsători. În ziua logodnei, cînd părinţii mirelui şi ai
miresei se adunau la mireasă acasă, pe o masă se punea un vas cu grîu. În acest vas
se ascundeau inelele de logodnă ale tinerilor. Dacă fata accepta căsătoria, ea trebuia
să găsească în vas inelul mirelui.
La ucraineni inelul de logodnă se numeşte oбручка şi este la fel simbolul unirii
tinerilor, numai că el este prezent în timpul nunţii propriu-zise, atunci cînd mireasa
este adusă la mire acasă. Această particularitate este caracteristică pentru satul Danu
din raionul Glodeni. În ziua nunţii, cînd mireasa este adusă acasă la mire, ambii
însurăţei trebuia să găsească inelele de logodnă ascunse în vasul cu grîu de pe masa
de sărbătoare. După aceasta se trecea nemijlocit la ospăţul nupţial. Se considera că
cine din tineri va găsi primul inelul de logodnă, acela va fi cel mai harnic în familie.

403
 Alt simbol-obiect este plosca cu vin/rachiu care este prezent la basarabeni în
obiceiurile prenupţiale răspunsul şi poftirea la nuntă. În cadrul obiceiului răspunsul
plosca cu vin/rachiu era pusă pe masă şi din ea se servea vin sau rachiu. Aceasta
semnifica că părinţii mirelui şi ai miresei beau răspunsul, adică s-au împăcat cu
privire la data nunţii, cu privire la toate problemele legate de nuntă.
Al doilea moment în care apare plosca cu vin/rachiu este obiceiul poftirea la
nuntă, unde recipientul în cauză contribuie la invitarea propiru-zisă a nuntaşilor la
nuntă, iar vinul din ploscă exprimă onoarea faţă de cel invitat.
Vinul, în calitate de băutură simbolică, este prezent nu numai în folclorul de
nuntă, dar şi în întreaga cultură populară românească. Simbolismul vinului îşi are
originea încă din cele mai vechi timpuri, cînd această băutură era considerată
băutura zeilor. Este vorba de perioada precreştină, cînd oamenii făceau sărbătoarea
vinului închinată lui Dionysos, care era considerat zeul vinului la romani. Mai
tîrziu, în perioada creştinismului, vinul devine simbol al sacrificiului suprem pentru
iertarea păcatelor prin euharistie, adică un simbol al sfintelor daruri din cadrul
împărtăşaniei.
În cultura populară vinul este considerat sacru. Această băutură „a dobîndit
condiţia sacralităţii treptat, graţie valorificării multidimensionale de către societăţile
umane a calităţilor vinului în forme simbolice ale imaginarului colectiv.” (Buzilă
2006: 488).
În obiceiurile de nuntă vinul a devenit simbol pe cale creştină prin prezenţa sa
în cadrul cununiei, cînd mirii se împărtăşeau cu sfintele daruri.
Deci, putem afirma că în cadrul obiceiului cununia vinul este simbolul sfintei
împărtăşanii. Însă el mai apare şi în cadrul altor obiceiuri precum: peţitul,
răspunsul, poftirea la nuntă, masa mare.
În obiceiul prenupţial peţitul, vinul este menţionat în oraţia de peţit cînd
starostele prezintă vinul ca pe o băutură aleasă. Exemplu:
Oraţie de peţit
Iată steaua că se lasă Deci ori zîna ne arătaţi
Şi zîna intră în casă Ori de nu bine nu-mblaţi,
Dar şi noi mult n-am stătut, Că noi n-am băut holercă,
Ci pe loc ne-am abătut Să ne fie cuvîntul de nimică
La această curte-aleasă Ci am băut buti de vin
Mare, mîndră şi frumoasă! Să ne fie cuvîntul deplin!
(Folclorul …1979: 87).
În obiceiul prenupţial răspunsul, vinul închinat de către părinţii mirilor
simbolizează împăcarea lor cu toate aspectele ce ţin de pregătirea şi realizarea
nunţii.
În cadrul obiceiului prenupţial poftirea la nuntă, vinul închinat de către invitat
simbolizează acceptarea invitaţiei la nuntă şi respectul faţă de protagoniştii nunţii,
adică mirele şi mireasa. În acest sens au fost create oraţii de poftire la nuntă de către

404
popor, unde vinul îşi găseşte valoarea binemeritată. Un exemplu de oraţie de poftire
la nuntă este următorul:
Oraţie de poftit la nuntă
Mirele nostru vestit Vă va sta într-ajutori.
Azi prin mine v-a poftit, Eu sunt stol împărătesc,
Să faceţi o cale La curtea lui vă poftesc
Ş-o cărare Şi dacă mi-ţi asculta,
Pîn-la curtea dumisale – Cuşma din cap mi-oi lua,
La un scaun de odihnă Pîn-la pămînt m-oi pleca,
Ş-un pahar de băutură Dumneavoastră m-oi ruga,
Şi mai multă voie bună. Să faceţi bine să veniţi,
Că şi el de multe ori Dară să nu bănuiţi!
(ibidem: 88)
La masa mare vinul este interpretat ca simbol al dispoziţiei bune şi al veseliei
nuntaşilor. El apare în oraţia de poftire la masa mare, în oraţiile de pahar şi în
toasturile de pahar. Exemple:
Oraţie de poftire la masa cea mare
Poftim cucoane nun mare şi cuconiţă nună, să binevoiţi un pahar de vin cu toţi
poftiţii dumneavoastră!

Oraţie de pahar
Staţi, fraţi, şi ascultaţi Poamă din pom, poamă din viţă.
Şi bine sama să băgaţi, După care fetele sughiţă.
Că aist pahar de vin de la mine din mînă, Nu sughiţă nici de-un greu
Nu este luat nici de sus, nici de jos. Nici de-un amar,
Ci este luat din mînă de om, Ci de aist pahar de vin,
Să-l urăm, să-l facem pom, Care vreau eu să-l închin.

Toast de pahar
Poftim
Aceste două păhărele cu vin!
Să le beţi,
Să le cinstiţi,
Cît v-a lăsa inima să dăruiţi
………………………………
Să dăm bacşiş şi la lăutari!
(ibidem: 97, 174, 180).

405
 La ucraineni plosca cu vin/rachiu se numeşte пляшка з горілкой şi apare în
obiceiurile prenupţiale заручини (заручення) (logodna) şi запрошення на весілля
(poftirea la nuntă). În cadrul obiceiului заручини (заручення) (logodna) plosca cu
vin/rachiu contribuie la înţelegerea părinţilor şi simbolizează împăcarea socrilor cu
privire la toate aspectele ce ţin de pregătirea şi realizarea nunţii.
În obiceiul запрошення на весілля (poftirea la nuntă), plosca cu vin/rachiu se
suprapune cu obiceiul propriu-zis şi simbolizează poftirea la nuntă.
Simbolul-obiect foaia de zestre apare în obiceiul prenupţial răspunsul. Foaia
de zestre este la basarabeni un simbol al contractului nupţial încheiat între părinţii
tinerilor. Acesta reprezintă o listă a tuturor obiectelor-daruri pe care părinţii le
dădeau mirilor la nuntă. În folclorul ucrainean simbolul foii de zestre nu este
prezent.
Următorul simbol-obiect este grîul, care este prezent în obiceiul prenupţial
logodna, precum şi în cadrul nunţii propriu-zise. În folclorul nupţial basarabean
grîul simbolizează belşugul, rodnicia tinerilor căsătoriţi, hrana esenţială şi
primordială. În obiceiul logodna inelele tinerilor se ascund într-o farfurie cu grîu.
Iar în ziua nunţii propriu-zise mama mirelui aruncă seminţe de grîu peste capul
mirelui înainte de a pleca după mireasă, pentru ca ele să-i aducă roadă şi belşug în
familie. În acelaşi timp, grîul mai simbolizează bunăstarea şi pacea din familie.
La ucraineni grîul, numit зерно, пшениця, are aceeaşi semnificaţie ca şi la
basarabeni. Totuşi în unele localităţi din nordul Republicii Moldova prezenţa grîului
este atestată în diferite momente ale nunţii. De exemplu, în satul Unguri din raionul
Ocniţa mirele şi mireasa erau „semănaţi” cu grîu în timpul mesei mari. Iar în satul
Şofrîncani din raionul Edineţ „semănatul” cu grîu îl realizează mama mirelui înainte
de plecarea acestuia după mireasă.
Alte două simboluri importante în folclorul nupţial al basarabenilor şi
ucrainenilor sînt pîinea ritualică şi sarea. Pîinea ritualică poate fi interpretată ca un
simbol al sacralităţii supreme, căci fără ea nunta şi obiceiurile nupţiale ar pierde din
valoare.
În tradiţia populară pîinea este interpretată ca „simbol străvechi al vieţii alături
de sare, care este numită în popor «mama lui Dumnezeu». Ambele au constituit şi
constituie pentru români două elemente cu caracter sacru. Cel mai cunoscut ritual în
care sunt incluse pîinea şi sarea rămîne cel al întîmpinării oaspeţilor cu pîine şi sare,
în semn de dragoste, bunătate şi omenie.” (Bălinișteanu 2012).
În tradiţia creştin-ortodoxă, pîinea este simbolul vieţii, pe care Dumnezeu i-o
oferă omului. Aceste valenţe sacre s-au transmis, de altfel, şi în tradiţia populară,
pîinea în sine însemnînd viaţă. Şi nu putem să exemplificăm mai bine acest simbol
„decît gîndindu-ne la modul în care şi acum, ca şi odinioară, se pregătesc femeile
din satele din zona de nord a Republicii Moldova să facă pîinea: în haine curate, cu
broboada schimbată, frămîntînd cu grijă aluatul, în covata de lemn, cu făina cernută,
cu apă curată, de izvor, adăugînd drojdia care va da viaţă aluatului, îl va face să

406
crească, primenind apoi tăvile şi cuptorul, făcînd semnul crucii înainte de a o pune
la copt şi, în fine, pregătind un ştergar alb, pe care va fi aşezată pîinea aburindă.”
(ibidem).
Toate aceste nuanţe cu privire la coacerea pîinii denotă caracterul colectiv al
coacerii pîinii. Participarea colectivă a femeilor la coacerea pîinii ritualice
demonstrează în ce măsură ele îşi exprimă dragostea faţă de acest dar dat de la
Dumnezeu. Ca să fie mai clar care este rolul de căpătîi al pîinii este cazul să
menţionăm afirmaţia lui Simeon Florea Marian că „Grîul este cinstea mesei, iar
păpuşoiul e hrana casei.” (ibidem).
Grînele, făina, aluatul şi în cele din urmă pîinea sunt încărcate de o simbolistică
pe cît de veche, pe atît de prezentă în lumea satului, fiind, după caz, semn de
bucurie, rodnicie, belşug, puritate. Luînd diferite forme, pîinea îl însoţeşte pe om
de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi la necaz. Iar acest lucru este
vizibil şi astăzi în comunităţile tradiţionale, în diverse momente de peste an.
Din categoria pîinii ritualice trebuie să menţionăm colacii cu diferită destinaţie
şi jemnele. În cadrul obiceiurilor de nuntă colacii sunt de mai multe feluri: colacii
pentru nuni, colacii pentru socri, colacii pentru miri şi jemnele (colăcei pentru
oaspeţi).
Astfel, la nuntă colacul (o formă arhaică a pîinii) este semn de bucurie, la
înmormîntare colacul semnifică trecerea omului prin viaţă, închiderea ciclului vieţii
şi un pod de trecere către lumea de dincolo. „Pîinea, întruchipare a hranei esenţiale,
semnifică trupul şi se asociază vieţii active. Românii privesc pâinea ca pe o fiinţă
vie, fiind chiar întruchiparea lui Dumnezeu, astfel că era aşezată la loc de cinste pe
masă, învelită într-un ştergar alb şi curat, lîngă icoană” (ibidem), susţine Marcel
Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei de la Iaşi.
Colacii pentru nuni simbolizează stima faţă de nuni exprimată de părinţii
mirilor. Colacii nunilor apar în diferite momente ale nunţii. Primul moment ţine de
obiceiul prenupţial prinderea de nănaşi de către mire. Tînărul cînd manifesta o
simpatie deosebită faţă de o pereche căsătorită din sat, pe care o dorea în calitate de
nănaşi, atunci el se ducea la această pereche şi o prindea de nănaşi cu ajutorul
colacului. Al doilea moment ţine de închinatul colacilor la nuni, care este un obicei
realizat în timpul mesei mari. De obicei, în timpul mesei mari colacii sunt închinaţi
de către socri. În acelaşi timp, închinatul colacilor poate fi interpretat şi ca un act de
consolidare a relaţiilor dintre nuni şi părinţii tinerilor. Al treilea moment ţine de
calea primară, care este un obicei postnupţial realizat de către tinerii însurăţei la o
săptămînă după nuntă. Tinerii soţi făceau o vizită nunilor şi le duceau în semn de
respect o pereche de colaci. Colacii respectivi simbolizează consolidarea relaţiilor
dintre nuni şi tinerii soţi.
Colacii nunilor apar şi în oraţia de dat colacii. Exemplu:

407
 Oraţie de dat colacii
Sus colacii pîn-la grindă, Nu ştiu cît a fi de bun
Că mireasa-i tare mîndră! Şi mireasa-i ca o păună,
Să trăieşti nănaşă mare, Nu ştiu cît a fi de bună,
Şi cu finii dumneatale! Să fie mare fudulie,
Să trăieşti şi să-i cununi, După nuntă – cumătrie!
Mirele-i ca un păun, (Folclorul … 1979: 167).

Colacii socrilor apar doar o singură dată pe parcursul nunţii şi ei ţin de obiceiul
schimbului colacilor dintre soacre. Acest obicei simbolizează două aspecte:
încuscrirea şi consolidarea relaţiilor dintre părinţii mirilor. Drept confirmare a
acestor aspecte sunt şi diferite oraţii dedicate socrilor la schimbul colacilor.
Exemplu:
Oraţie de dat colacii la încuscrire
Poftim şi primiţi, Şi acest covoraş de mătasă,
Cucoane socru şi cucoană soacră Să-i fie cucoanei soacre
Mari şi mici! De purtat prin casă!
Poftim şi primiţi aceşti colăcei, Poftim şi primiţi
În opt împletiţi Şi cu dragoste mulţămiţi,
Pentru feţele dumneavoastră Şi la buzunar vă scormoniţi
Foarte bine pregătiţi, (ibidem: 165)
Colacii mirilor ţin de două momente ale nunţii. Primul moment se referă la
obiceiul ruperea colacului, care era realizat de către vorniceii mirelui şi ai miresei
în momentul cînd se schimbau colacii dintre ei. Mirele trebuia să treacă de trei ori
pe sub colac, după care colacul era rupt în bucăţi şi împărţit oaspeţilor. Şi cine gusta
din acest colac se considera că va fi fericit în familie şi se va căsători în curînd. În
cazul acesta colacul poate fi interpretat ca simbol al fericirii. Al doilea moment ţine
de obiceiul întîmpinarea miresei de către socrii mari cu colac şi cu sare. Aceasta se
întîmpla după cununie, cînd tinerii veneau acasă la mire, unde avea loc nunta la
mire. În cadrul acestui obicei colacul simbolizează bunăvoinţa, blîndeţea şi
ospitalitatea socrilor faţă de noră.
Jemnele erau nişte colăcei mai mici care ţin de obiceiul masa mare. Mirele
dăruia fiecărui oaspete venit la nuntă o jemnă în semn de mulţumire. Oaspetele
primea acest colac după ce punea bani pe tava din faţa mirilor. În acest context
jemnele simbolizează darurile oferite oaspeţilor din partea mirelui.
Aceleaşi atribute sacre ca şi pîinea le-a avut şi le are şi în zilele noastre şi sarea,
care este numită în tradiţia populară „mama lui Dumnezeu”. Deloc întîmplător, se
spune în popor că atunci cînd scapi sare pe jos e „a ceartă”, aceasta fiind un element
de mare preţ în viaţa de zi cu zi. De aici şi zicala „ca sarea în bucate”, sugerând acel
408
lucru despre care se spune că este indispensabil în anumite situaţii, aşa cum, fără
sare, bucatele nu au gust.
Adăugarea sării în aluatul pentru pâine sporeşte şi mai mult valenţele sale
simbolice. „Adăugarea sării, personificată în unele credinţe populare ca «mamă a
lui Dumnezeu» sau sfîntă (numită sfînta dreptate), este de natură să mărească
puterile magico-rituale ale pîinii (Bălinișteanu 2012), afirmă Ofelia Văduva.
De altfel, sarea alăturată pîinii constituie poate cel mai vechi obicei de
ospitalitate al românilor, care, încă din vechime, îşi întîmpinau oaspeţii cu pîine şi
sare, în semn de dragoste, de bunătate şi de respect.
În folclorul ucrainenilor pîinea ritualică (весільний хліб) contribuie la fel la
realizarea diferitelor obiceiuri de nuntă. La ucraineni pîinea ritualică include
colacul, care se numeşte коровай şi jemnele, care se numesc шишки.
Prezenţa pîinii ritualice коровай în cadrul obiceiurilor de nuntă ucrainene
simbolizează prosperitatea şi fericirea tinerii familii. Pîinea ritualică apare în cadrul
următoarelor obiceiuri nupţiale: сватання (peţitul), випікання шишок и короваю
(coacerea colacului şi a jemnelor), посад молодих (masa mare), перевезення
приданного и молодої (aducerea zestrei şi a miresei la casa mirelui), шлюбна ніч
(noaptea conjugală), розподіл короваю (împărţirea colacului).
În cadrul obiceiului сватання (peţitul) pîinea apare în momentul cînd mireasa
cerută în căsătorie este de acord să se căsătorească. Ea punea pîinea pe un prosop
(рушник) şi o dădea starostilor în semn de acord. Pîinea este interpretată în acest
context ca simbol al consimţămîntului miresei cu privire la căsătorie.
În cadrul obiceiului випікання шишок и короваю (coacerea colacului şi a
jemnelor) pîinea ritualică este interpretată ca un simbol al sacralităţii supreme.
Actul coacerii pîinii era realizat doar de femeile căsătorite care erau fericite în
familie. Văduvele nu aveau dreptul să participe la acest obicei, căci se credea că
pîinea coaptă de o văduvă aducea căsătorie de durată scurtă tinerilor.
În cadrul obiceiului посад молодих (masa mare) colacul (коровай) apare în
momentul schimbului colacilor între soacre. Aici colacul simbolizează consolidarea
relaţiei dintre părinţii mirelui şi ai miresei.
Jemnele, care se numesc шишки, denotă aceeaşi valoare simbolică ca şi în
folclorul basarabean. Ele simbolizează darurile oferite oaspeţilor din partea mirelui,
dar sunt interpretate şi ca simbol al mulţumirii din partea mirelui.
În cadrul obiceiului перевезення приданного и молодої (aducerea zestrei şi a
miresei la casa mirelui) pîinea simbolizează întîmpinarea şi primirea miresei în
familia mirelui. Mireasa este întîmpinată cu pîine şi cu sare de către socrii mari. Un
gest important pe care trebuie să-l facă mireasa în acest context este să sărute
pîinea, să rupă o bucăţică din ea, să presoare sare pe această bucăţică şi s-o
mănînce. Toate aceste trei gesturi făcute de mireasă pot fi interpretate ca un simbol
al supunerii miresei în faţa mirelui, dar şi ca un simbol al stimei faţă de socri şi faţă
de rudele mirelui.

409
 În cadrul obiceiului шлюбна ніч (noaptea conjugală) pîinea ritualică se
numeşte тещин пиріг, adică pîinea soacrei. În momentul cînd tinerii petreceau
prima lor noapte conjugală, pe perete, deasupra patului era agăţată această pîine
simbolică. Ea poate fi interpretată ca un simbol al supravegherii actului de
transformare al tinerilor din flăcău şi domnişoară în bărbat şi femeie.
Un alt obicei ce se desfăşoară imediat după noaptea conjugală este
demonstrarea nevinovăţiei miresei. Aici pîinea ritualică se numeşte їжак (arici).
Dacă mireasa era virgină, mama ei primea de la nănaşă sau de la druşcă pîinea
respectivă legată cu o panglică roşie. Dacă mireasa nu era virgină, mama ei primea
de la nănaşă pîinea respectivă fără panglică roşie, dar cu dulceaţă în mijloc. Plus la
aceasta primirea unei astfel de pîini simboliza o ruşine atît pentru mireasă, cît şi
pentru mama ei. Mai putem interpreta această pîine şi ca o dojană sau un protest
pentru soacra mică din partea nunei mari, deoarece soacra mică nu a ştiut să-i dea o
educaţie bună fiicei sale, adică miresei.
În cadrul obiceiului розподіл короваю (împărţirea colacului) pîinea ritualică
are o semnificaţie aparte. Acest obicei se realiza imediat după obiceiul legătoarea
(dezhobotatul, dezbrăcatul) miresei, care la ucraineni se numeşte розвивання
молодої sau зняття вінка. După ce mireasa este legată cu basma, se împărţea
imediat colacul. Fiecare oaspete era servit cu cîte o bucăţică din acest colac. Acest
obicei împreună cu colacul simbolizează aderarea tuturor oaspeţilor la festivitatea
familiei, adică încadrarea lor în această sărbătoare ca participanţi şi ca susţinători
materiali ai familiei recent create. Obiceiul în cauză se aseamănă cu obiceiul
ruperea colacului din folclorul basarabean.
Bunăoară, în satul Danu din raionul Glodeni acest obicei se desfăşura nu după
dezbrăcatul miresei, ci în timpul nunţii, cînd mireasa era adusă acasă la mire. Doi
vornicei din partea mirelui ţineau în mînă un colac ridicat în sus. Ei se aflau pe
pragul casei şi vorniceii cu druştele trebuiau să treacă de trei ori pe sub colac. După
aceasta colacul era rupt în bucăţi şi împărţit tuturor celor prezenţi.
De o valoare poetică sunt şi cîntecele în care pîinea ritualică este cinstită şi
sacralizată la cel mai înalt nivel. Aceste cîntece erau interpretate mai mult în timpul
obiceiului випікання шишок и короваю (coacerea colacului şi a jemnelor), adică
în timpul coacerii propriu-zise a colacilor.
Un exemplu relevant în acest sens sunt cîntecele Ой раю ж мій, раю (Vai
raiule, raiul meu) şi Вдайся нам, короваю (Fă-te frumoasă, pîine bună), care
sunt interpretate şi în unele sate din nordul Basarabiei precum: Stolniceni din
raionul Edineţ şi Unguri din raionul Ocniţa. În alte localităţi din zona de nord a
Republicii Moldova, băştinaşii doar au auzit de aceste cîntece dar nu le cunosc din
cauza dispariţiei lor din memoria colectivă a satului.
Cîntecul Вдайся нам, короваю (Fă-te frumoasă, pîine bună) este interpretat
în satul Unguri din raionul Ocniţa:

410
 Вдайся нам, короваю, Fă-te frumoasă, pîine bună,
Вдайся нам, короваю, Fă-te frumoasă, pîine bună,
Кращий ще від Дунаю. Mai frumoasă decît Dunărea.

А ще вищий від плота, Dar mai mare decît pluta,

А ще вищий від плота, Dar mai mare decît pluta,
А ще кращий від злота. Dar mai frumoasă decît aurul.

Вдайся нам, короваю, Fă-te frumoasă, pîine bună,

Вдайся нам, короваю, Fă-te frumoasă, pîine bună,
Кращий ще від Дунаю. Dar mai frumoasă decît aurul.

А ще вищий від плота, Dar mai mare decît pluta,

А ще вищий від плота, Dar mai mare decît pluta,
А ще кращий від злота. Mai frumoasă decît Dunărea.

Cîntecul Ой раю ж мій, раю (Vai raiule, raiul meu) este interpretat în satul
Stolniceni din raionul Edineţ:
Ой раю ж мій, раю, Vai raiule, raiul meu,
Щоб коровай гнітила! Pîine din grîu ales!
З семи кирниць водиця, Ca pîinea să se coacă!
З семи стогів пшениця. Grîu din şapte snopuri.
А в нашої печі Dar în cuptorul nostru
Золотії плечі, Sunt umeri de aur,
А срібнії крила, Şi aripi de argint,
Пшеничний короваю! Apă din şapte fîntîni,

Un alt simbol din folclorul ambelor etnii ţine de vestimentaţia mirilor. Este
vorba de următoarele simboluri-obiecte: cămaşa mirelui (сорочкa нареченого),
rochia miresei (сукня нареченої), vălul miresei (фата нареченої), basmaua miresei
(хустка нареченої), pantofii miresei (туфлі нареченої).
Cămaşa mirelui (сорочкa нареченого) simbolizează trecerea mirelui din starea
de flăcău în starea de mire, apoi de bărbat căsătorit. Atît la ucraineni, cît şi la
basarabeni cămaşa mirelui mai poate fi interpretată şi ca simbol al darului oferit
mirelui din partea miresei. Încă o nuanţă specifică acestui simbol este culoarea albă,
care este simbolul neprihănirii, purităţii sufleteşti şi trupeşti.
Rochia miresei (сукня нареченої), care la fel este de culoare albă, simbolizează
trecerea fetei din starea de domnişoară în starea de mireasă şi respectiv de nevastă.
Ca simbol vestimentar, rochia miresei mai poate fi interpretată şi ca un indiciu care
o diferenţiază de ceilalţi participanţi la nuntă.

411
 Vălul miresei (фата нареченої), la fel de culoare albă, pe care mireasa îl
poartă doar în cadrul nunţii, simbolizează promovarea ei într-o nouă etapă a vieţii,
dar şi debarasarea pentru totdeauna de vîrsta fecioriei.
Basmaua miresei (хустка нареченої) simbolizează trecerea miresei din starea
de mireasă în starea de nevastă. Acest simbol devine mai clar în cadrul obiceiului
legătoarea (dezhobotatul, dezbrăcatul) miresei, cînd nuna mare îi ia de pe cap vălul
şi îi acoperă capul cu o basma şi o leagă ca pe neveste. Specific acestui obicei este
că la realizarea lui se interpretează Cîntecul miresei atît în folclorul basarabean, cît
şi în cel ucrainean.
Astfel, în satul Danu din raionul Glodeni cu această ocazie este interpretat
cîntecul Та як уночи сонца ніхто не бачиу (Şi cum în noapte nimeni nu a
văzut soarele).
Pantofii miresei (туфлі нареченої), împreună cu rochia miresei, vălul miresei
şi basmaua miresei simbolizează în folclorul ambelor etnii darurile oferite miresei
din partea mirelui. Unica nuanţă ce diferenţiază folclorul basarabenilor de cel al
ucrainenilor este că la basarabeni aceste daruri sunt certificate prin oraţia
pocloanele, iar la ucraineni această oraţie nu există. Cînd vorniceii mirelui aduc
aceste daruri, dialogul dintre ei se realizează în proză.
Un alt simbol-obiect care merită atenţie din partea noastră este prosopul de
nuntă, care la ucraineni se numeşte рушник. În folclorul basarabean prosopul de
nuntă apare în următoarele momente: la mireasă acasă, cînd nunilor li se dăruieşte
prosoape cu care ei sunt legaţi ca nuni, la cununie, cînd icoana dăruită de soacra
mică este însoţită de prosop şi cînd cu ajutorul prosopului se leagă nodul căsătoriei,
care simbolizează unirea lor pînă la moarte, dar şi ca semn că ce a împreunat
Dumnezeu prin cununie nu are dreptul să despartă nimeni; la mire acasă, cînd socrii
mari întîmpină mirele şi mireasa după cununie cu pîine şi cu sare care sunt puse pe
prosop. Prezenţa prosopului de nuntă în momentele menţionate anterior denotă o
valoare simbolică apropiată de cea a pîinii ritualice. Am putea afirma că prosopul
de nuntă este un simbol sacru care reprezintă o caracteristică specifică poporului
român. El este simbolul care ne reprezintă ca neam, dar fără de care nunta ar fi un
act neîmplinit.
Aceleaşi valori sacre le denotă prosopul şi în folclorul ucrainean. În folclorul
nupţial ucrainean prosopul (рушник) este un obiect obligatoriu ce face parte din
zestrea miresei. Fetele coseau înainte de căsătorie prosoape cu diferită destinaţie.
Existau prosoape pentru starosti, cînd ea îi lega în timpul obiceiului сватання
(peţitul) dacă era de acord să se căsătorească.
Un alt moment în care apare prosopul este cununia, unde el apare ca simbol al
unirii mirilor pentru toată viaţa. Tot la cununie tinerii plecau cu o icoană împrejurul
căreia era pus un prosop.
Ca şi la români, tinerii ucraineni erau întîmpinaţi la mire acasă cu pîine şi cu
sare pe prosop, ceea ce denotă ospitalitatea acestui popor.

412
 O altă destinaţie a prosoapelor de nuntă constă în faptul că mireasa lega rudele
sale şi rudele mirelui cu cîte un prosop, ca semn al stimei şi recunoştinţei.
Privit în ansamblu, prosopul devine după nuntă un element decorativ din casa
fiecărei familii ucrainene, dar şi un simbol al ocrotirii căminului familial, căci el
este pus la loc de cinste lîngă icoanele din casă.
Despre importanţa prosopului de nuntă ne vorbeşte cîntecul popular ucrainean
Весільний рушник (Prosopul de nuntă):
Нам рушник весільний мати простелила, Prosop de nuntă mama ne-a aşternut,
На подружнє щастя нас благословила. Să fim fericiţi ne-a binecuvîntat.
Польові ромашки друзі дарували, Prietenii ne-au dăruit romaniţe din cîmp,
Музика весела цілу ніч лунала. Muzica a răsunat vesel toată noaptea.

І рушник весільний – білі голуби – Şi prosopul de nuntă – porumbei albi –

Дякую, матусю, я за них тобі.
За безсонні ночі, за тепло душі
Я вклонитись хочу, рідна, до землі!
Той рушник на щастя мати відшивала,
Голубята білі на нім танцювали.
Хай він наші долі навік поєднає
І дорогу світлу радістю квітчає!
Îţimulţumesc, mamă, pentru ei.
Pentru nopţi nedormite şi căldură sufletească
Mă închin în faţa ta pînă la pămînt!
Acel prosop de nuntă mama cu noroc l-a cusut,
Porumbeii albi pe el dansau.
Fie ca el pe veci destinele să ne le unească
Şi drumul să ni-l înfrumuseţeze cu bucurie!

Нам рушник весільний мати простелила,
На подружнє щастя нас благословила!
Голуб і голубка ніжно воркотали,
Берегти кохання наше обіцяли!
(Українська…1958)
Prosop de nuntă mama ne-a aşternut,
Să fim fericiţi ne-a binecuvîntat!
Porumbelul şi porumbiţa tandru ciripeau,
Şi au promis dragostea să ne-o păstreze!

Bibliografie
Bălinișteanu, Otilia, Pîinea şi sarea în tradiţia românească, 6 Mai 2012;
http://www.doxologia.ro/societate/traditii/painea-sarea-traditia-romaneasca
(vizitat 17.10.2013).
Buzilă, Varvara, Obiceiul cinstirii vinului la moldoveni, în Tyragetia: Anuar 15,
2006, vol. 15, p. 488-497.
Evseev, Ivan, Simboluri folclorice: Lirica de dragoste şi ceremonialul de nuntă,
Bucureşti, Editura Facla, 1987.
Folclorul obiceiurilor de familie, alc., art. introd., coment: A. S. Hîncu, V. S.
Zelenciuc, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1979.
Українська народна поетична творчість, Т. 1. Редкол.: Відп. ред.
М. Т. Рильський, Київ, Видавництво Радянська школа, 1958.

Le symbolisme des fournitures de mariage

dans le folklore des roumains et des ukrainiens au nord de la Bassarabie
Résumé: L’article vise une étude comparative des symboles des fournitures de mariage
dans le folklore des roumains et des ukrainiens au nord de la République Moldova. Au
cours de l’exposition des idées de cet article on présente la liste des symboles

413
 présents dans le folklore des deux peuples. On mentionne aussi les catégories des
symboles présents dans le folklore de mariage. Le but de cette étude est de mettre en
valeur les conotations de ces symboles pour le peuple roumain et pour le peuple
ukrainien. À la fin de l’article on a remarqué que certains symboles du folklore
roumain symbolise une chose, mais pour le folklore ukrainien ils symbolisent autre
chose et en même temps ces symboles symbolisent la même chose pour les deux
peuples.
Mots-clés: noce, symbole, sel, vin, blé, pain rituel, anneau de fiançailles, feuille de dot,
commode de dot, robe de la mariée, glace, miel, drapeau du marié, marié, mariée,
basilic, bouteille de vin, couronne de mariée.

414
 „Am ars poetica” sau reprezentare şi autoreprezentare
în poezia lui Vsevolod Ciornei
Nicolae LEAHU
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Introducere
„Poeţii sînt neruşinaţi faţă de întîmplările lor:
ei le exploatează.”
Friedrich Nietzsche
Faima de macho şi de replicar de temut, tratîndu-şi interlocutorii cu vorbuliţe
alambicat-ironice (nu fără a cultiva şi autoflagelarea, spre deliciul vulgului), vor
face, suficient de devreme, încă de pe băncile facultăţii, ca legenda lui Seva să
premeargă – zgomotoasă – operei lui Vsevolod Ciornei (Cernei – în evul alfabetului
chirilic). Devansîndu-l (ca buzduganul din poveste, care, lovind în poarta barocă,
anunţa zmeul despre iminenta sosire a voinicului), legenda riscă să submineze
impactul debutului editorial, amînat, şi el, dincolo de vîrsta patimilor isusiace.
Adevărul e că nici literatul, anunţîndu-se ani la rînd ba ca o mare promisiune, ba ca
o certitudine gata să eclozeze, nu-şi descoperă prea lesne vocaţia, miza practică a
căreia se va developa mai tîrziu, cînd nonconformismul juvenţei poetice va sfîrîi ca
o legumă deshidratîndu-se în uleiul încins al publicisticii militante.
Începînd, deci, ca gazetar, continuînd cu preocupări de critică literară (volumul
colectiv „Dintre sute de catarge”, 1984, îl recomandă, de exemplu, ca teoretician şi
comentator al parodiei) şi eseistică, autorul nostru se va acredita liric în cenaclurile
literare „Luceafărul”, „Dialog” şi „Alexie Mateevici”, dar şi în publicaţii mai
liberale, cum ar fi ziarul „Tinerimea Moldovei” şi revista „Orizont”. Dacă mai
amintim şi cooptarea lui Vsevolod Ciornei, de către Emil Loteanu, într-o numeroasă
echipă de juni – care-i avea ca pivoţi pe celebrii Tudor Tătaru şi Constantin
Munteanu – şi care urmau să formeze, la Moscova, noua generaţie de cineaşti
moldoveni, putem constata că tînărul Ciornei nu-şi refuză nicio ispită (inclusiv pe
cea a traducerilor, din Mihail Bulgakov, de pildă), iar impulsul aventurii tinde să-l
marcheze caracterial. Cum se va şi întîmpla. Oricum, prima sa carte („Cuvinte şi
tăceri”, 1989) este una aşteptată şi bine primită, după standardele chişinăuiene, cu
3-4 cronici. Poetul va constitui un memorabil triumvirat alături de Andrei Ţurcanu
(cf. vol. „Cămaşa lui Nessos”, 1987) şi Eugen Cioclea (cf. vol. „Numitorul comun”,
1988), cu toţii împărtăşind destinul debuturilor cu personalitate, care încîntă şi irită
deopotrivă, însilozînd pufuleţul de păpădie al ierarhiei literare nomenclaturiste.
Salturile imprevizibile, dintr-o barcă în alta (nu numai ale publicistului,
desigur), cu toată savanta strădanie a disimulării echidistanţei, vor dezorienta,
totuşi, în cele din urmă, receptarea, împingîndu-i poezia într-o nemeritată
marginalitate. Numai un artist al foamei ar putea înţelege (nu de justificări e vorba,
bineînţeles) viteza cu care trece Vsevolod Ciornei de la iconoclastia estetă din

415
„Cuvinte şi tăceri” la vehemenţa discursului naţional din „Istoria geloasă” (1990) şi,
aproape concomitent, de la revistele de cultură „Orizontul”, „Glasul” şi „Literatura
şi arta” la împăciuitorismul programatic al proaspăt-înfiinţatului oficios comunist
„Cuvîntul” (girat de nu mai puţin proaspăt-ejectatul din adîncurile Asiei prim-
secretar Petru Lucinschi), iar de aici, şi la criptobolşevicioasele sinusoide ale
ziarului „Vocea poporului” (patronat de bossul naţional-sindical Grigore Eremei).
Faptul că gazetarul va izbuti ulterior să danseze profesionist şi pe sîrma
hebdomadarului, evident independent, „Săptămîna”, şi pe cea a ziarului
„Momentul”, hăţuite din culisele teatrului de marionete marxiste de acelaşi Petru
Lucinschi, fără a evita şi sofista zbînţuire în păienjenişul mediatic întins între
busturile leniniste şi monumentele voievodale de Vladimir Voronin şi Iurie Roşca,
iar, mai nou, între telesereleurile cipriote crescute sub brazii comitetului central
moldav, fac din Vsevolod Ciornei o omniprezenţă media cu cam toate hramurile
într-o singură neuroviziune asupra lumii. Un personaj de roman, publicistul; un
tratat greu pieptănabil, ideologia sa ... Restul e literatură, cum scria Paul Verlaine,
undeva ...
Ars poetica
„Farmecul unei teorii constă nu în mică măsură
în faptul că e contestabilă ...”
Friedrich Nietzsche
În interviul acordat Aureliei Potlog1 cu prilejul apariţiei volumului „Cuvinte şi
tăceri”, poetul distingea între principiile sale de viaţă şi de creaţie „fidelitatea faţă
de sine însuţi” (în sensul de a scrie „ceea ce-i al tău”) şi o curiozitate îndoită cu
rezerve faţă de instituţia criticii: „nu-mi modelez personalitatea la fiecare bătaie de
vînt critic”2. Ambele enunţuri converg în ideea de consecvenţă şi o afirmă implicit,
chiar dacă, aşa cum abia sugeram anterior, forma dominantă de consecvenţă
ideologică a lui Vsevolod Ciornei pare a fi însăşi inconsecvenţa sau, i-am mai putea
spune, oscilaţia trepidant-speculară a opiniei personale după polul magnetic al
discursului puterii. Iar aşa cum acest amestec de persuasiune şi interes ajunge să
cadă plumb, îndărăt, ca o umbră răzvrătită asupra obiectului care o proiectează,
încorporîndu-se plăcerii de a se da cu părerea a comunicatorului public Vsevolod
Ciornei, concepţia poetică a aceluiaşi se colorează metaforic, impregnînd scriitura şi
impunînd un extrem de insolit model al autoreprezentării instanţei elocutorii.
Neîndoios, la mijloc nu e intenţia de a-i scoate omului vorbe incorecte politic,
Vsevolod Ciornei nefiind deloc singular în dorinţa de a concilia capra autonomiei
esteticului cu varza bugetelor de partid (un infim interes – al demonstraţiei, barem –
există inclusiv în rîndurile de faţă), pur şi simplu, această formă de coabitare
ideologică are la el o configuraţie mult prea bombată pentru a-i ignora luciul. Să
luăm, de exemplu, celebrul vers „Cuvîntul nu-mi mai coincide cu ceea ce spun”
(III, 27)3, care pune în cauză, pe de o parte, un raport lingvistic fundamental, acela
dintre semnificant şi semnificat, importantă temă de reflecţie de la Saussure la

416
structuralişti şi deconstrucţionişti, iar, pe de altă parte, codifică o manevră de
învăluire, executată de autor împotriva dispozitivului hermeneutic: pentru a-l
plimba, ca Susanin pe leşi, pe cărările iremediabilului. Or nu spunea poetul, în
acelaşi dialog, cu o răspicare-afront: „nu avem şcoală de critici (în Basarabia,
bineînţeles: n.n., N.L.), fiindcă nu avem şcoală filologică în general”? Faptul că aşa
stînd lucrurile s-ar fi putut nici poezie să nu prea avem, nu era încă, pe-atunci, o
chestiune de luat în seamă, şi încă într-un interviu acordat de un poet postmodern
neîncrezător în -isme.
Reperat prompt încă de Andrei Ţurcanu4, programul poetic vsevolodciorneist
(un truvai bun la toate, atribuit de Eugen Lungu lui Dinu Mihail), este, la origine,
unul buf, poezia „Exhibiţie” fiind considerată una exponenţială pentru mina
nonşalantă – epistemic! – pe care o afişează personajul liric la intrarea în scena
literară. Dovada că exhibiţia e doar una virtuală, suspendînd într-un viitor incert, o
aflăm în chiar cele mai citate versuri: „Voi ieşi în stradă cu un ceainic
balăbănindu-mi-se la piept / cu o pereche de blugi cîrpiţi în loc de steag, /
fîlfîindu-mi de-asupra capului (şi voi striga, bîlbîindu-mă de ciudă şi deznădejde: /
lăsaţi-mă în pace să mă joc de-a acel / care nu-mi este dat să fiu niciodată” – I, 21).
Viitorul retoric „voi ieşi” şi condiţionalul „aş fi vrut” precizează statutul de
indeterminare al frondei, invocate atît de des de comentatori, punînd-o pentru
totdeauna între paranteze. De altfel, alte versuri din acelaşi poem – „Dar în toiul
acestei ninsori cu bancnote murdare, scrobite cu jeg/ eu mă voi juca de-a acel/ care-
aş fi vrut totdeauna să fiu” – rimează aproape perfect cu declaraţia poetului că, la el,
în ceea ce priveşte substanţa actului textualizant, „Autobiografia se împleteşte cu
fantezia, cu ceea ce sînt şi cu ce-aş fi vrut să fiu, cu ceea ce n-aş putea să fiu
niciodată, cu ceea ce mă tem c-aş fi, cu ceea ce aş fi fost, dacă ar fi fost altcumva”5.
Deducîndu-şi metoda, într-un efort de autocunoaştere, subiectul rostitor lasă vraişte
toate uşile şi ferestrele enunţului, parcă pentru a fi liber în orice clipă, la orice
turnură imprevizibilă a sensului, să abandoneze sau să-şi repopuleze reduta
doctrinară. Nu putem decît bănui aici influenţa lui Mircea Cărtărescu, improbabilă
mai curînd, prin momentul redactării acesteia, în 1987, şi circulaţia ca şi inexistentă
a periodicelor bucureştene la Chişinău spre sfîrşitul deceniului al nouălea, dar
afinităţile de mentalitate – postmodernă! – în conceperea actului poetic la cei doi
poeţi sînt pur şi simplu frapante: „A încerca să-ţi transformi viaţa, unică,
individuală, irepetabilă, în poezie, cu fiecare ungher al ei, cu fiecare ac şi fiecare
soare pe care le-ai văzut vreodată, în realitate sau în vis, cu fiecare gînd şi fiecare
senzaţie. A spune totul, confesiune, mărturie şi creaţie simultan. Şi, mai ales, a
spune clar. [...] Limpezimea şi precizia viziunii poetice, „pozitivismul” ei, într-un
fel, sînt note definitorii ale poeziei noastre”6.
Dacă de influenţă nici vorbă, singur zeitgeist-ul e – iarăşi! – de vină, bîntuind
scîrţîindele porţi ale Orientului sau oglindindu-se – pentru grăniceri, se vede – în
Prut. Aşa sau altfel, spiritul vremii dă pe dinainte şi în „Cuvinte şi tăceri”, latura

417
textualistă a conştiinţei poetice întemeindu-se, în esenţă, pe cuvîntul cuvînt. Emilian
Galaicu-Păun remarcase fenomenul şi la Margareta Curtescu, în volumul „Prinsă
între clamele speranţei”, unde acribia statistică fixa 14 utilizări. La Vsevolod
Ciornei ar fi hăt peste o sută, dacă le-am trece pe abac. „Cuvinte vînd, cuvinte
potrivesc, / cuvinte-mbrac, mă satur de cuvinte” (I, 13). Cam multe, dar nu fără un
rost, pentru că celebrează negativ materialul principal de construcţie a poemului şi
derutanta evanescenţă a acestuia, numirea ca act originar de luare în posesie a
realului şi demonetizarea poetică a numelor (istovite de o prea lungă utilizare); în
definitiv, precizia şi ambiguitatea, extazul evocator şi lehamitea modelării sensului.
E şi firesc, prin urmare, ca neîncrederea în cuvînt, în forţa ordonatoare şi, poate,
mîntuitoare a acestuia să ajungă prea repede la punctul (sau punctele) în care
tronează tăcerea (sau tăcerile, suprapuse, ale exceselor comunicării („Toarnă vinul
şi hai să vorbim politică. / E unica temă al cărei rost e de a nu avea rost. / Sare
dopul şi se cotileşte sub masă. / E unicul eveniment despre care pot spune că a
fost.” (III, 58)). Oricît de inventivă retoric şi neobosită în mecanismele ei de
producere, comunicarea păleşte, deci, în faţa evenimentului, a faptei, instaurîndu-se
ca o formă a epuizării orfice – după Ihab Hassan – şi a lipsei de sens, a acelui sens,
mai precis, care copleşeşte prin incomensurabilitatea reţelei diacronico-sincronice la
care se simte conectat. Iată de ce comunicarea (inclusiv cea monologică,
hamletiană, cu tine însuţi) apare, mai degrabă, ca o bîlbîială, la Vsevolod Ciornei.
Mitul modern al poeziei (M. Raymond) e la capătul său, pe culmile, şi mai înalte,
ale disperării (postcioraniene): „Ce să-ţi mai spun cînd toate sau fost spus, / cînd
orice monolog e-o bîlbîială [...]?” sau „Nimic să-ţi spun. Nimic să fac. Nimic. /
Căci, vezi, glorificînd nimicnicia, / din ochiul hrăpăreţului ibric / mă urmăreşte-o
moarte cafenie” (I, 119). Asediată de nimic şi nimicnicie (a căror glorificare
vizează condiţia cîntăreţului, inclusiv statutul său ontologic şi artistic), emisia lirică
postmodernă îşi află singura raţiune în întreţinerea iluziei comunicării. Faptul că
enunţul poetic mai este posibil doar în profunda sa transparenţă îl sesizăm şi în
deplina conştiinţă a convenţionalităţii expresiei: „Copacii îşi oblojesc rănile cu
păsări. / E doar o frază frumoasă, nimic mai mult; / copacii mor fără să-şi mai
oblojească rănile, / iar noi facem focul, iubito, şi este cald” (I, 8).
Luciditatea producerii discursului atrage după sine, ca un magnet, fie „refuzul
calofilicului7, remarcat şi de Ghenadie Nicu (a se vedea versurile „E-atîta proză
frumoasă în jur încît metaforele încep să pută/ ca nişte conserve fără capace”
(III, 58)), fie ironizarea „angoasei contaminării”8, cum ar numi-o Harold Bloom, ca
în poezia „Ceva adaptat”: „Acuma scriu cu ceva împrumutat şi adaptat / Aşa-i că se
simte? (III, 14). Sau: „Foamea citeşte ziarul / Parafrazez şi eu ca să priceapă iapa
[...] // Dacă scriu mai departe etcaetera / o să ziceţi, desigur, că sînt evaziv, / dar
dracu ştie cum să mai sucesc pastişa aia / ca să n-o depisteze deştepţii ăia / care-şi
căştigă pîinea cu depistarea pastişelor?” (III, 36). Parafrazîndu-l pe Mircea Dinescu
(cel din volumul „Moartea citeşte ziarul”), Vsevolod Ciornei insinuează, în fapt, că

418
gestul său transgresează domeniul discursului repetat, el parafrazînd o altă parafrază
(a, neîndoios, altor parafraze). Scrutată cu o atenţie postmodernă, deci, matricea
poemului nu e decît o pastişă (de „pastişa aia” „istorică”, s-ar putea spune, e vorba,
nu de cea aflîndu-se în plin act generativ), iar pretenţia noutăţii, la postmoderni, se
împlineşte doar în cîmpul permutărilor, al artei combinatorii. Marele text, pare să
spună poetul, E SCRIS, ceea ce mai putem face e să schimbăm sau să adăugăm cîte-
un cuvînt, ca în titlul poemului „Am ars poetica” (III, 36), din care am citat ultimele
două secvenţe. Exprimîndu-se pe muchie, premeditînd ambiguitatea, poetul, într-un
fel, îşi revendică o poetică personală, iar, într-altul, o aruncă în nevătămătoarele
flăcări ale ludicului (nu ale iadului, deci, care, la postmoderni, e doar un topos
cultural-religios, un sens sacru care s-a golit pe dinăuntru de conţinutul originar).
De aici încolo poetului – şi artei sale! – pare să nu-i rămînă decît să fixeze ceea ce
am numi escatologia comunicării, adică acea conştiinţă de staţie terminus a
discursurilor de cunoaştere care sucombă, unul după altul, în revelaţia – ludică, în
acest caz – a epuizării poveştii despre epuizarea „marilor poveşti legitimatoare”9
(Lyotard). De exemplu: „Despre tristeţe nu se poate spune nimic nou, decît ceea ce
se spune în fiecare moment dat de tristeţe”10. Adevărul, în consecinţă, s-a
subiectivizat la limită, legîndu-şi destinul de toanele retoricii, capriciile sintaxei şi,
nu mai puţin, de ticul cultural al provocării tradiţiei, iar, din cînd în cînd, în
conformitate cu tabietul textualist, pînă şi de tachinarea cititorului însuşi: „Bate
ceasul. Dar nu căuta simboluri / Chestia decurge dintr-o rotiţă dinţată” (III, 58). În
numai două versuri, poetul subminează metafizica timpului, relativizează
importanţa simbolurilor, arătînd că are ştiinţă de funcţionalitatea stilistică a
semnelor oralizante (v. cuvîntul „chestia”), pentru a reduce întregul enunţ la banala
constatare că întreg „misterul” poetic se explică prin inteligenţa – mecanică – a unei
„rotiţe dinţate”. Deşi nu e un sfînt nici el în materie de ironie şi autoironie, nu ne
prea vine să ni-l imaginăm pe-un Eminescu (sau Blaga, dintre interbelici) rîzîndu-şi
de uneltele sale, cuvintele. Pentru aceştia, şi o atît de ... lată tradiţie, cuvîntul, în
poezie, e vehicolul adevărului („... cuvîntul ce exprimă adevărul”). La un
postmodernist (nu tocmai conştient, la începuturi, de condiţia retorică a poeziei
sale) ca Vsevolod Ciornei, însă, însăşi ideea de poezie s-a dezumflat, riscul
degradării conţinîndu-se în ea ca oxigenul în formula apei: „Fireşte, s-ar putea scrie
nişte versuri cu ocazia asta / Mai pui un titlu de ziar prin ele şi merg / Esenţialul e să
fie fără esenţă” (III, 55). Cu un lexic „dezertat din oastea buletinelor de ştiri”
(III, 27), din oastea catastrofică, îţi vine să zici, a evenimentului mundan, e clar că
poetica vsevolodciorneistă nu are nici o pretenţie să acceadă în empireu. Dar nici
tăcerea n-o cotropeşte, chiar dacă personajul liric o invocă frecvent ca pe-un
pandant al spusului/ scrisului: „Restu-i tăcerea care răsare după atîtea vorbiri”
(III, 21); „Se umple văzduhu-ntre obuze / cu vorbe” (III, 24); „şi zic ceva ca să
umplu acest gol / în care mă bălăbănesc ca limba în clopot” (III, 26).

419
 Logica ludicului şi, implicit, a relativizării ludice a enunţurilor guvernează
conştiinţa poetică a lui Vsevolod Ciornei, chiar dacă ea nu se manifestă în formule
„pline” şi cristaline precum în poezia „Nici” din volumul „Cuvintele dintre tăceri”,
pe care o vom cita integral atît pentru ceea ce spune, ca joc textualist exemplar, net
superior exerciţiilor absconse ale lui Gheorghe Iova, dar şi pentru ceea ce ascunde,
ca mecanism de producere a discursului poetic postmodern, în care golul semantic
se reflectă în transparenţa convenţiei formale (a fiinţei de hîrtie) a poemului:
Nici
Nu citi ceea ce va fi scris mai jos
Dacă totuşi insişti şi nu vrei să mă asculţi şi citeşti
află că nu trebuia s-o faci pentru că nu aveam de gînd
să scriu nimic
acum însă trebuie să scriu ceva pentru tine aşa cum eşti
Dacă ai ajuns cu cititul pînă aici
Iartă-mă Nu mai scriu în afară de rimă nici o silabă
Nici!
Enunţ cu enunţ, intenţia poetică (= sensibilă) se autoanulează pe măsură ce se
dezvoltă actul textualizant. În ordine experimentală, poemul e la fel de curajos ca
ideea, verlaineiană, de „cîntece fără cuvinte”, ca „Pătratul negru” al lui Malevici sau
„Sonetul de liubov, trist” al lui Dumitru Crudu, conceput doar ca un titlu urmat de
pura succesiune formală a 14 rînduri de puncte-puncte întrerupte de virgule şi
aşezate grafic în două „catrene” şi două „terţine”, garnisite – pentru a identifica
„misterul” – şi cu cîte-un semn de întrebare/exclamare. Toate aceste lucrări se
intersectează în punctul în care comunicarea artistică se răsuceşte brusc înspre
interiorul său, încercînd să forţeze un act de însumare semiotică a întregului, a
precedenţei culturale din care derivă şi pe care o numeşte, scurt, printr-un singur
gest neantizator.
Limbă, stil, scriitură
„Nu există defel fenomene morale,
ci doar o interpretare morală a fenomenelor ...”
Friedrich Nietzsche
Constrînsă la o supravieţuire la limită între o limbă în paragină (cu un nume
regional, moldovenească, şi o vagă conştiinţă a proiecţiilor sale istorice), limbajul
de lemn al literaturii de partid, conservat la Chişinău – pe spaţii largi – practic pînă
la disoluţia imperiului, în pofida tuturor „dezgheţurilor” moscovite („Rechini
bolnavi îmi vor citi reportajele, / crocodili ipocriţi îşi vor face siesta, / îmbătîndu-se
cu metafore gazetăreşti ...” (I, 22)), şi paradoxala, agonic-thanatica naştere a
scriiturii liberale, perestroichiste şi, apoi, postsovietice („Tot lexicul meu este
dezertat / din oastea buletinelor de ştiri” (III, 27)), poezia lui Vsevolod Ciornei
adoptă un stil confesiv, în albia căruia elanurile patetice (exclamaţia, invocaţia,
interogaţia retorică etc.) sînt contrabalanţate din greu de notaţia cînd exactă („Masă

420
de scris. Perdea de cit. Plită de gaz” (I, 9), cînd metaforică a stărilor eului („în
lacrima Lui [a poetului Grigore Vieru, în cazul de faţă – n.n., N.L.] trăiesc mamele
noastre” (I, 15)). Deromantizarea lingvistică a eposului existenţial nu trece, însă,
fără nostalgii şi regrete, locurile comune ale realismului socialist şi extazele
literaturii celei mai gustate în epocă, eroică şi/sau de aventuri (inclusiv revoluţionar-
militare) fiind persiflate de departe, dar cu pişcături mereu reluate:
„nici tu cowboy înfipţi semeţ în şa,
sfidînd eternitatea în galop,
nici tu-aventuri pe plapume de-atlaz,
distinse lady cucerind Rocheforii [...].
Nimic măreţ, romantic, metaforic” (I, 9).
Emancipată pe modelul dominant al „poeticii răsturnărilor vizionare”, atestată
de Mihai Cimpoi la poeţii generaţiei „ochiului al treilea” (un exemplu: „Din cioburi
se încheagă geamuri, şi pietrele se-ntorc în praştii, / ideile în cărţi se-ntoarnă şi
redevin toţi docţii proşti” (II, 59)), scriitura vsevolodciorneistă contrage scriitura
relaţională, clasică11, în scriitura fragmentaristă, modernă, întemeiată, pentru
Roland Barthes, pe cuvînt („o formă generică”, „o categorie”, „o cutie a Pandorei
din care îşi iau zborul toate virtualităţile limbajului”12), pentru a constitui o partitură
lirică de tip sintagmatic, animată de vectori semantici contradictorii, licăre
indeterminate, suspansuri şi tăceri. Cu toată sacadarea lor, provenind din frecventa
fracturare a direcţiilor enunţării, dar şi din tensiunea gnomică, uneori, a oazelor
reflexive ale lirismului filozofard (una din pozele preferate ale vocii rostitoare),
poemele recuperează cu un sigur instinct postmodern cuvinte şi sintagme marcate
de tradiţia literară, bruindu-le însă insistent integrarea în discurs cu achiziţii din
vocabularul muzical („sau zburătăcit bemolii şi-i mare jale prin diezi” (III, 39);
„Nota re face carieră, saltă şi îşi zice fa” (II, 42)), din domeniul serviciilor sau al
comerţului (chelner, bacşiş, cizme finlandeze etc.), al geopoliticii („în R.S.A.-i un
nou măcel şi la Ierusalim se taie”(II, 45)), al punctuaţiei („şi stă-ntr-un par tentanta
cioară/ şi-mi ciuguleşte viitorul paralizat în paranteze” (II, 45)), al existenţei umile,
tratată ironic („îţi las creaţia postumă ticsită într-un portofel ...” (II, 45)) sau din
sfera profesionalismelor şi argoului. Nu lipseşte nici lexicul licenţios, chiar dacă în
cele trei volume ale autorului atestăm doar tripla convocare a unui singur cuvînt
care încearcă rezistenţa tradiţiei pudice („Cotcodacissmus, amice, / la suveranul
cucurig / ce nu-ndrăzneşte să abdice / căci fără tron la c ... i-i frig” (II, 86); „Stai cu
c ... pe rug şi meditezi la nuanţele vieţii ...” (III, 29); „Cel ce votează contra e-un
nour în formă de c ...” (III, 57)). La Vsevolod Ciornei, prin urmare, dezinhibarea
retoricii pare a fi mai degrabă un mod de a tatona riscurile de imagine pe care le
implică asumarea îndrăznelilor de limbaj. Deşi în poezia sa nu se abuzează de
invenţia verbală, puţinele mostre identificate dovedesc un cultivat simţ al limbii şi
parcimonie în administrarea disponibilităţilor creative de acest gen („Şi-am importa
detaşamente de logopezi calificaţi / să ne demostenească graiul dezmoştenit.”

421
(II, 41); „umăr sergentin”(II, 57); „surdomuţim cu burta plină, / iar uneori cu burta
goală / am da regretul pe-o găină ...”(II, 85)). Se reţin şi rarele, dar memorabilele
jocuri de cuvinte („Trec femeile îmbătrînind şi îmbrăţişînd reumatisme / Trec oftînd
şi sărutînd şi săturînd şi saturînd” (III, 32); „Nu e nimeni în jur / nici chiar în jurul
jugului / de peste noi” (III, 34)), mărci discrete ale unei plăceri a jocului, care îşi
caută temeiul cînd în ontologie şi cînd în retorică, dar şi între acestea, suspendînd,
ca sfîntul duh, deasupra apelor în care gestează virtualitatea Scripturii.
Aventurile elocuţiei
„Tuturor lucrurilor profunde le e dragă masca;
cele mai profunde dintre ele nutresc
chiar o anumită ură faţă de imagine şi simbol.”
Friedrich Nietzsche
Poezia lui Vsevolod Ciornei debutează, prin versurile liminare ale volumului
„Cuvinte şi tăceri”, sub semnul unei voci plurale: „Cavalereşti, burleşti, păgîni, /
trăim ca-ntr-un poem vetust, / spuziţi de cîte-avem de spus, / răniţi de spini, arşi de
lumini” (I, 5), „Noi, cei contaminaţi de cîntec” e titlul, nu fără emfază şi doar parţial
programatic, al acestei compuneri trimiţînd, dintr-o postmodernitate
neconştientizată încă, la originile orfice ale lirismului. Ataşamentul faţă de o lume
organică, necoruptă deocamdată de spunere (v. versul „spuziţi de cîte-avem de
spus”), deci cu un viitor deschis, iese la iveală şi în poezia „Hotar”, al doilea text al
plachetei, unde aceeaşi voce plurală semnalează continuitatea rizomatico-vegetală a
genealogiei umane şi, implicit, a nobilei spiţe a cîntăreţilor orfici:
„Şi-n cercu-acesta nesfîrşit
se-nvîrte-o pîine şi-un ogor –
sub noi sînt cei ce au murit,
deasupra lor sînt cei ce mor.
E iarba un fragil hotar
dintre murinzi şi-nmormîntaţi.
Sub noi sînt cei care răsar.
Iar noi sîntem cei semănaţi.”
Anunţîndu-se cu intermitenţe, verbul sînt semnalează că sub cripta comună a
pluralului noi mai respiră cel puţin un subiect, cel care se rosteşte – „Sînt rob
flămînd. Sînt mort şi ar. / Sînt cel arat. Sînt viu şi gem.” (I, 6) sau „Sînt poate altfel
decît ai fi vrut. / Sînt poate altfel decît ar fi bine.” (I, 13) – şi că recuperarea
pronumelui personal eu este iminentă. Iminentă, e adevărat, dar fără a se impune
dictatorial în faţa celorlalte forme pronominale, care vor avea de jucat şi de aici
încolo un rol însemnat în economia elocuţiei, a unei instanţe emitente suficient de
vocale, dar şi suficient de prudente pentru a se instala decisiv sub umbrela persoanei
întîia singular, ceea ce sugerează fie un dezinteres pentru valorificarea atitudinii
biografiste a poeziei postmoderne, fie un tribut plătit – din obişnuinţă – retoricii
lirismului colectiv.

422
 Ceea ce-l individualizează pregnant pe Vsevolod Ciornei între congenerii săi
basarabeni – la sfîrşitul deceniului al nouălea – este autoironia, o atitudine rarisimă
în contextul preocupării cvasigenerale a literaţilor basarabeni pentru „temele
majore” ale vieţii social-politice, sau, cel mai ades, pentru nivelul inferior, caligrafic
– am zice, al discursului naţional(ist), unde aluzia (cu două proţapuri!) e cea mai
fecundă strategie de comunicare literară cam pînă la prăbuşirea imperiului roşu.
Poezia „Mamei mele celei de toate zilele” este, în esenţă, un autoportret subminînd
poza gravă a oficialităţii literare a momentului („eu, boţ de lut cu inimă şi minte
(...). / Trecut din an în an, din hat în hat, / într-un regat ce-mi pune-n spate tronul, /
sînt mare şi bărbos, şi-un pic pleşcat, / de fapt un prunc, ce s-a cam desfăşat / şi-a
cam scăpat din mînă biberonul, / şi a luat în locul lui creionul, / şi gîngureşte
literele-n scris ...”). Gestul nu-l cruţă, arcuindu-se polemic, nici pe Grigore Vieru,
poetul brevetat al maternităţii, acreditînd un discurs care ştie cum să facă din
autoironie o redutabilă armă ofensivă împotriva exceselor tematice. Nu vom uita
că, ulterior, şi optzecistul Eugen Cioclea va amenda „exploatarea” de către Grigore
Vieru a temei maternității, ceea ce sugerează faptul că, în literatură, ca şi în viaţă,
orice formă de suprasaturare solicită, îndărătul ei, cel puţin, o pauză de reflecţie.
Ironic faţă de lume, poetul postmodern nu vede de ce s-ar scoate pe sine însuşi din
ecuaţia relativizării. Pe-alocuri, autoportretul în expansiune al personajului liric e
mai mult decît ludic, luînd forma meditaţiei inconfortabile: „Ambalajul în care mă
aflu putea fi şi ceva mai agreabil, / gîndesc eu fumînd şi dovadă dînd de spirit
autocritic.” (III, 36). Deşi declarat-autocritică, atitudinea se rezolvă tot ... critic,
zeflemizînd practica autocriticii (o pseudocritică, în esenţă), reinstituită în contextul
perestroicii în administraţia sovietică. Cum să dovedeşti că te-ai „restructurat”, fără
autocritică?! Oricum, asediul autoironic nu conteneşte în „Cuvinte şi tăceri” („Mă
frecventează de-un timp un ţînţar / A şi gustat, probabil, vampirul din mine – /
altminteri de ce m-aş simţi slăbit şi fără idei” (III, 36)), prelungindu-se şi în celelate
două volume, cu o mai sigură artă a dozării efectelor, poate ...
De la patosul bufon şi declamator („Sînt răstignit pe o literă” (I, 50)) la o
luciditate intens-interogativă („Să fiu ce sînt sau să devin ce pot? / Să fiu ce vreau
sau cum o să se ceară? (II, 9)) sau autoironică („Sînt cabotin ca semnul de-ntrebare /
încondeiat în glumă pe-o lozincă. / Grotesc precum un semn de exclamare / perfid
intercalat în necrolog” (I, 67)), autoportretul personajului liric dezvăluie o
fizionomie metamorfică şi un fond sufletesc dinamic, ciocnind violent naturaleţea
reacţiilor („Trec printre oameni sau ei / trec pe lîngă mine / de sînt atît de singur /
încît rîd / ca masca bufonului / lipită de lacrimi / De fapt, mai este / şi o femeie
alături. Dar ea / se uită-n oglindă” (I, 98)) cu extravaganţa – intertextualizantă! – a
eforturilor de autodefinire („Sînt veşnicul înfometat de sens, / umil vasal unei umile
speţe, / mă-mpart egal între-aforism şi sex, / banal ca o formulă de tristeţe” (I, 59);
„Sînt trist ca un portret renascentist / ce-acoperă o oală cu iaurt” (I, 67); „Sînt inutil
ca un copac pictat / pe scoarţa unui alt copac, în care / un fruct nefericit s-a

423
spînzurat / de-un ram bătrîn cutreierat de carii” (I, 67); „Sînt răstignit pe-an ac de
ceas, / pe-un arc de pat, os de femeie, / din steaua mea doar o scînteie / să pîlpîie a
mai rămas” (I, 97)), veneraţia pentru valorile tradiţionale („port cu mine catedrala /
cu sfinţii ilegali, dar vii” (I, 31)) cu puseul prozodic sau fantezist („dar totuşi tu
visează-mă frumos / fardat cu raze, parfumat cu roze, / tulpini de crin să am în loc
de os / în visul tău de vizavi de proză” (I, 54)).
Dacă în volumul „Cuvinte şi tăceri” personajul de/din poezie afirmă o
identitate lirică relativ unitară, cu o uşor sesizabilă tendinţă de a abandona polul
ironic (pentru o definiţie operativă, l-am numi, mai exact, dinescian) în favoarea
recuperării etosului tradiţional, aciuat în profunzimile demersului promoţiei
(„copiilor anilor ’30”, cum o defineşte Mihai Cimpoi) lui Grigore Vieru şi, într-o
acţiune simultană, a maximalismului etic de extracţie vîsoţkiană, în „Istoria
geloasă”, cel de-al doilea volum al său, descoperim un reportaj versificat pe
baricadele mişcării de eliberare naţională a anilor 1988-1990. Textul emblematic
pentru acest moment, marcat de un puternic impuls al comunicării directe, îl aflăm
în partea a treia a tripticului „Urme de sînge”, care, inaugurînd o nouă dispoziţie
lirică, poartă, la sfîrşit, şi o extrem de semnificativă dată: „28.12.89”:

„Durerile nu ştiu geografie De stau, deci, grănicerii la hotar,

şi nu sînt cu istoria de-acord
în sînge-mi se răscoală România
cea care îmi lipseşte-n paşaport;
cest sînge n-are ochi să vadă harta,
cu rîuri şi cu sîrme nu-l separi
de partea lui ce i s-a zis că-i alta –
el nu este condus de secretari;
el poate să se verse-n Timişoara
şi să mă doară-aici, la Chişinău;
el îşi iubeşte, nu-şi măsoară ţara
şi o include-n perimetrul său.
Aş vrea să cred: cînd piere un tiran
îşi ia cu el în groapă tirania.
În suflet n-am un locuşor viran –
în orişice celulă-i România.
de-şi vede strict de datorie vama –
de hărţile minciunii n-am habar:
sînt haşurat, dar ştiu cine mi-e mama;
sînt haşurat, dar ştiu cine mi-e tată
pe bietul teritoriu haşurat:
un fost soldat cu urmele uitate
într-un oraş departe în Banat;
şi-aceste urme s-au trezit şi-l cheamă,
şi nopţile stă la televizor –
s-au dizolvat pichetele şi vama
în undele ce-au străbătut în zbor
distanţa dintre noi şi ceilalţi noi.
Una iubirea ni-e, una ne-a fost mînia,
Zău, nici nu ştiu dacă mai sîntem doi.
De fapt o ştiu.
Ştiu.
Ave, România.
28.12.89”

424
 Valorificînd sonuri ale acelui memorabil context naţional(ist), textul lui
Vsevolod Ciornei curge cu o francheţe depăşind net efuziunile vulcanice ale
corifeilor patriotismului prozodic basarabean. Îţi revii din această baie de curaj
naţional fără rest (exprimat cu exact doi ani înainte de prăbuşirea şi dizolvarea
slăvitei huniuni, cum porecleşte URSS-ul, inspirat, Magistrul din Cajvana), doar
dacă ai datele generale ale parcursului ulterior al autorului. Contrariant e un cuvînt
bun pentru limbajul criticii ... eufemistice. Sau: milostive ...

Note şi bibliografie
1. Cf. Vsevolod Ciornei, „Lumea în care trăim este o sabonă” [sorbonă!: n.n., N.L.],
interviu de Aurelia Potlog, în revista „Columna”, nr. 3, 1990, p. 30.
2. Idem, ibidem, p. 32.
3. Aici şi în continuare cifra romană din paranteze marchează volumul, în ordinea
apariţiei (I – „Cuvinte şi tăceri”, cu o prefaţă de Andrei Ţurcanu, Chişinău, Editura
„Literatura artistică”, 1989, 126 p.; II – „Istoria geloasă”, Chişinău, Editura „Hyperion”,
1990, 94 p.; III – „Cuvintele dintre tăceri”, Chişinău, Editura „Cartier”, 2002, 63 p.), iar cea
arabă – pagina la care ne referim.
4. Cf. Andrei Ţurcanu, „O lume în derivă într-o lacrimă cristică”, prefaţă la: Vsevolod
Ciornei „Cuvinte şi tăceri”, Chişinău, Editura „Literatura artistică”, 1989, pp. 3-4.
5. Vezi interviul citat, pp. 34-35.
6. Cf. Mircea Cărtărescu, „Realismul poeziei tinere” (articol publicat iniţial în
„România literară”, nr. 17, 1987), citat după: Gheorghe Crăciun, „Competiţia continuă.
Generaţia ’80 în texte teoretice”, Piteşti, Editura Vlasie, 1994, p. 184.
7. Ghenadie Nicu, „Sentiment de frondă, eşec şi interogaţie”, în revista „Basarabia”,
Anul III, nr. 5, 1990, p. 156.
8. Cf. Harold Bloom, „Anxietatea influenţei”, traducere de Rareş Moldovan, Piteşti,
Editura Paralela 45, p. 8-48.
9. Cf. Jean-François Lyotard, „Condiţia postmodernă”, traducere şi prefaţă de Ciprian
Mihali, Bucureşti, Editura Babel, 1993.
10. Vezi interviul citat, p. 35.
11. Roland Barthes, „Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri critice”, traducere de Alex.
Cistelecan, Chişinău, Editura Cartier, 2006, p. 41.
12. Idem, ibidem

"I’ve ars poetica" or representation and self representation

in Vsevolod Cernei’s poetry
Summary: Genetically animated by an impulse of sophist nature persuasion, and also by a
political interest actively generated under the folds of elocution that conceals the
disgust, Vsevolod Ciornei’s conception of poetry transfers in writing the residues of a
theatrical ideological lability, and impose in this way an extremely original model of
self representative way of speaking. To describe and to analyse the forms of
manifestation of self representation process means to detect his irreducible identity
both in the context of 1980 poetry and in the contemporary Romanian lyric poetry in
general.
Key-words: representation, self representation, pastiche, combinatorial art, ambiguity,
personal poetics, playful relativization, textualist play, notation, linguistic
deromantization, existential epos, relational/ fragmentary writing, self irony, hint,
ethical maximalism.

425
 Oralitatea ca sursă de manipulare în textul publicistic
Viorica MOLEA
Universitatea de Stat din Moldova

acă în trecutul nostru nu prea îndepărtat limbajul publicistic, încremenit în

D clişee, devenise o armă ideologică a singurului partid aflat la putere, o
armă osificată a manipulării continue, astăzi asistăm la o diversificare fără
precedent a acestui limbaj, care are, în esenţă, aceeaşi misiune: a manipula masele
pentru interesele unora sau altora dintre liderii aflaţi la putere sau în opoziţie.
Diferenţa dintre publicistica practicată atunci şi acum rezidă, pe lîngă alte strategii
relansate sau împrumutate, în limbajul adoptat. Cheia succesului unei publicaţii a
ajuns să fie, pe lîngă conţinutul propriu-zis, limbajul utilizat de autori. Textele
publicistice din perioada sus amintită erau scrise, în cea mai mare parte, într-un
limbaj rigid, sec, clişeizat, cu structuri impersonale, adică într-un limbaj de lemn,
insensibil şi anost, care era în deplină consonanţă cu structurile statale guvernatoare
şi cu scopurile acestora. Altfel spus, un limbaj lînced şi impersonal contribuia la
crearea continuă a omului fără individualitate, fără personalitate, a unui supus
necondiţionat al ideologiei oficiale.
Astfel, odată cu deschiderea spre valorile democraţiei (chiar dacă strîmb
înţelese, încă), publicistica românească, în general, şi cea basarabeană, în particular,
a abordat şi a folosit, cu sete şi fervoare, toate resursele valorificate ale limbajului,
însufleţind şi colorînd discursul anemic de odinioară. Evident, au fost revigorate, în
primul rînd, straturile expresive, vii, constituite de veacuri în limba română, cele ale
oralităţii populare, familiare, care au reizbucnit, în textele destinate publicului larg,
cu o forţă de-a dreptul impresionantă, devenind, în scurt timp, una din sursele de
inspiraţie de bază ale jurnaliştilor. Rodica Zafiu menţionează, în una dintre lucrările
sale: „Faptul ca presa românească de dupa decembrie 1989 a marcat o ruptură
stilistică faţă de «limba de lemn» printr-o deschidere spectaculoasă faţă de oralitatea
familiară şi chiar argotică e una dintre trăsăturile sale fundamentale” (Zafiu
2001: 46). În acelaşi context, se înscrie şi afirmaţia Irinei Condrea: „… stilul
colocvial, familiar îşi lărgeşte tot mai mult aria de circulaţie scrisă, în special în
ultimii ani, ca reacţie şi ca opoziţie faţă de formele rigide ale textelor oficiale din
perioada sovietică şi ca o manifestare a libertăţii de exprimare şi a dorinţei de a
părăsi canoanele oficiale ale textului scris în favoarea unei exprimări mai familiare
şi mai apropiate de limbajul vorbitorilor simpli” (Condrea 2008: 89).
Fiind definit ca ansamblu de preferinţe lexicale şi gramaticale diferite de limba
literară (I. Coteanu) sau ca expresia Eului naţional (D. Irimia), limbajul oral, în
multiplele accepţii şi interpretări (popular, familiar, vulgar, substandard, colocvial
etc.), reprezintă forţa expresiei comunicative în societate, pregnanţa diverselor
relaţii dintre oameni, în special, ale celor afective, intenţionale, persuasive etc.

426
Configuraţia actuală a oralităţii exprimă şi tendinţele multicolore din societate,
apropiind-o din ce în ce mai mult de textul scris prin ajustarea acestuia la mofturile
moderne ale respectivului segment al limbajului. Pe de altă parte, şi limba vorbită se
racordează tot mai vizibil rigorilor limbii scrise în virtutea unor profunde
metamorfoze, a unei evoluţii uluitoare, a noilor tehnologii informaţionale, în primul
rînd. De exemplu, accesul nelimitat, aproape al fiecărui individ, la expunerea în
scris a opiniei pe reţelele de socializare. Este totuşi o chestiune de responsabilitate
forma în care sînt îmbrăcate gîndurile, chiar dacă, de cele mai multe ori, limbajul
este considerat secundar în atare context de comunicare. Astfel, asistăm la o
conjugare fără precedent a limbajului oral cu cel scris, ceea ce solicită şi o altă
interpretare a raportului dintre ele.
Cu toate acestea, în mentalitatea vorbitorului mai există o linie demarcatoare
între limba literară scrisă, supusă unor norme, adecvată anumitor situaţii, şi cea
orală, colocvială, degajată, în care îşi poate exprima toată puterea trăirilor
sentimentale şi atitudinale. Astfel, chiar dacă se şi prefigurează o „colaborare”
strînsă între oral şi scriptic, pentru viitor, în actuala accepţie, oralitatea mai este
percepută de condeieri ca un preţios zăcămînt expresiv.
Nu este de mirare, deci, că această parte semnificativă a limbajului devine o
sursă valoroasă şi pentru publicişti, care pun în mişcare idei, scopuri, intenţii,
tendinţe, o gamă bogată de nuanţe şi sugestii capabile să scoată din inerţie liniştea
socială, dar şi să schimbe mentalităţi, opţiuni, trasee politice, morale, intelectuale.
Limbajul oral imprimă discursului publicistic diversitate, expresivitate,
sensibilitate, familiaritate. Deşi funcţia prioritară a mass-media este aceea de a
informa, ea putînd fi realizată, în fond, prin utilizarea unui limbaj standard, totuşi
aceasta, în elanul mass-media de a atrage un public numeros şi de a spori influenţa,
colaborează activ şi cu celelalte funcţii: persuasivă, intenţională, seductivă,
manipulativă ş. a.
Dintre toate funcţiile discursului mediatic, cea de manipulare, a atras cel mai
mult atenţia specialiştilor în ultima vreme. Strategiile şi tehnicile de manipulare sînt
numeroase şi variate, iar interpretările, tezele referitoare la acest subiect reclamă atît
intervenţia psihologiei, care determină, de fapt, conceptul, cît şi pe cea a
sociologiei, a istoriei, a pragmaticii, a filozofiei sau a lingvisticii.
Limba, prin forţa sa nebănuită, latentă, poate supune entitatea umană cu
întreaga-i „armură” intelectuală şi sentimentală, revendicîndu-şi o poziţie
privilegiată în civilizaţia actuală. „În ultimul timp ştiinţele comunicării se ocupă tot
mai mult de puterea cuvintelor, de consecinţele folosirii cuvintelor în comunicare”,
remarca Inga Druţă, adăugînd: „Efectul cuvintelor în diverse ambianţe sociale poate
fi benefic, dar poate fi şi nociv, atunci cînd utilizarea abuzivă a cuvintelor (prin
distorsiuni semantice, schimbarea semnificaţiei uzuale, excesul de cuvinte străine în
locul celor tradiţionale pentru a ascunde/a masca realitatea) duce la deturnarea
comunicării” (Druţă 2009: 115). „Deturnarea” este intenţionată, însemnînd, de fapt,

427
influenţa prin limbaj asupra sentimentelor, a gîndurilor şi ideilor oamenilor pentru
a-i determina la o faptă sau alta ori a le inocula anumite viziuni, opinii, creînd,
conturînd mentalităţi favorabile unui grup mai mare sau mai mic de oameni
interesaţi în asemenea transformări spirituale. Acesta este modul de acţiune al
manipulării.
Manipularea prin limbaj este una dintre armele redutabile de care se folosesc,
în primul rînd, cei care deţin puterea, care au acces şi controlează mijloacele de
informare în masă, dar şi cei care stăpînesc arta cuvîntului pentru interese meschine.
Un cercetător psiholog, Grigore Ţapu, semnala, într-un articol, că „limbajul prezintă
unul din cei mai importanţi factori în procesul de asimilare şi realizare a controlului
social” (Ţapu 2008: 79). Iar Inga Druţă declară tranşant: „Manipularea prin limbaj
contribuie la instaurarea şi apoi la consolidarea unei Puteri (de orice natură: politică,
economică, comercială-publicitară, religioasă” (Druţă 2009: 116). Astfel, cei care
deţin, după cum se afirmă, a patra putere în stat, adică mass-media, sînt şi cei care
contribuie, prin forţa cuvîntului, la această manipulare, folosind numeroase strategii
de limbaj, în primul rînd. Pe lîngă utilizarea unor elemente de limbaj ce deturnează,
diminuează sau „îngroaşă” sensul de bază al cuvintelor în diverse contexte, ale celor
ce evidenţiază intenţionat şi selectiv unele note stilistice ale conţinutului semantic
propriu-zis sau ale celor ce uniformizează textul, lipsindu-l de individualitate cu
anumite scopuri de propagandă în abordarea unor subiecte-cheie din societate, sînt
relevante mostrele de limbaj oral, selectate şi inserate în textele publicistice cu
variate roluri: de persuadare, de incitare, de seducţie a potenţialului cititor.
Textul publicistic este, de regulă, locul unor manevre scandaloase, al unor
manipulări calculate, uneori meschine, alteori de inducere a unei atitudini critice
faţă de anumite evenimente, fapte, persoane. Prin urmare, în analiza ce urmează
vom lua ca reper anume aceste laturi ale manipulării.
Pregnanţa oralităţii este frecvent invocată la crearea titlurilor de texte, capabile
să atragă atenţia consumatorilor de produse mediatice. În acest sens, există diverse
procedee de redactare a titlurilor, care implică toată gama de sensuri şi nuanţe ale
limbajului oral: de la structuri fixe metaforice (frazeologismele), cuvinte marcate
stilistic (populare, argotice, regionale, învechite, peiorative, familiare şi chiar
vulgare) la elemente de sintaxă afectivă. Evident, ne referim la titlurile cu subtext
manipulator. Un exemplu: Hă-hă-hă-itul s-a întors la Cotroceni ca să-i violeze pe
români cu ajutor extern (moldovasuverana.md, 28.08.12). Este vorba, în acest
articol, despre a doua suspendare a preşedintelui român Traian Băsescu şi revenirea
acestuia la Cotroceni după invalidarea referendumului. Numele preşedintelui fiind
înlocuit cu un compus creat pe bază de onomatopee (un fel de imitare ironică a
felului de a rîde al Preşedintelui Băsescu), se induce o senzaţie de hipertrofiere a
personajului în cauză, intensificînd, astfel, atitudinea de dispreţ faţă de acesta.
Miza adversarilor politici ai lui Traian Băsescu este aceea de a-l discredita
definitiv pe acesta. În Basarabia, interesul pentru subminarea poziţiei preşedintelui

428
român rezultă din aversiunea Rusiei şi, respectiv, a partidelor filoruse de la
Chişinău faţă de acesta ca răspuns la declaraţiile îndrăzneţe faţă de politica
imperială a statului rus. Prin urmare, publicistul angajat în serviciul forţelor politice
respective, potrivnice lui Băsescu, îi creează politicianului această imagine de
personaj ridicol şi penibil, spre a-i inocula publicului cititor un sentiment de
dezgust, de jenă, dar şi de dezaprobare a preşedintelui.
În acelaşi context, al suspendării preşedintelui Băsescu, se înscrie şi titlul unui
alt articol publicat în Jurnalul Naţional, care pare a fi, la fel, o publicaţie de
propagandă şi manipulare: Vai, ce oropsit şi neajutorat e Băsescu! (jurnalul.ro,
Petru Calapodescu, 21.07.12). Interjecţia cu multiple valori expresive vai!, precum
şi utilizarea unui cuvînt marcat stilistic şi învechit, oropsit, dar şi intonaţia
ironico-sarcastică a exclamaţiei sugerează explicit o atitudine de zeflemea,
transferînd-o într-un mod primitiv în mintea cititorului. Astfel, cititorul pregătit deja
pentru un asemenea tratament verbal aplicat preşedintelui, va fi intrigat de noua
„ispravă” a acestuia, lăsîndu-se ademenit de titlu, pe care îl va „sorbi” ca pe o nouă
porţie de manipulare.
Alte titluri întîlnite pe site-urile unor publicaţii importante, formatoare de
opinie de la noi, exprimă diverse percepţii, sentimente, opinii referitoare la anumite
personalităţi, evenimente cu scopuri determinate de politica editorială, şi nu numai,
a respectivei publicaţii. Astfel, pe site-ul publica.md întîlnim următorul titlu, fără
autor: Consilierii lui Timofti nu ştiu cum să-l scoată în lume (publica.md,
27.06.12). Mai întîi, menţionăm că utilizarea unei expresii frazeologice în varianta
originară sau parafrazarea acesteia este un procedeu frecvent întîlnit în mass-media,
în general, şi în presă, în particular, fapt ce conferă titlului o forţă expresivă şi
sugestivă deosebită. În titlul vizat, frazeologismul „a scoate în lume” pe cineva,
zeflemitor, în varianta iniţială, îşi păstrează valenţele aproape integral, cu singura
deosebire că, în varianta populară, acesta mai are o notă de şăgălnicie, iar în titlul
respectiv expresia trădează o nuanţă de ironie caustică, importantă, cum se vede,
pentru intenţia de comunicare a site-ului în cauză. Aşadar, prin această nuanţă abia
perceptibilă, se diminuează importanţa unei persoane publice, sugerîndu-se subtil
deziluzia într-un personaj anost, uşor manevrabil de anturajul său.
Într-o altă publicaţie de propagandă a unui partid, articolele publicate sînt
invadate de elemente ale oralităţii familiare, vulgare, bazîndu-se, în mod cert, pe un
destinatar neinstruit, neinformat, flexibil la manevre lingvistice relaxante, cu iz de
bîrfă şi conotaţii specifice, de mahala. Acestea se regăsesc atît în titluri, cît şi în
conţinutul propriu-zis al textelor. Astfel, în titlul scurt şi redactat într-o manieră
familiară, de gaşcă precum Băi, voi chiar nu înţelegeţi nimic? (moldova
suverană.md, M. Conţiu, 18.09.12), adresarea populară, familiară „băi”, implică
absenţa unor convenţii sociale, a unor complexe mai vechi ale oamenilor legate de
un text oficial, tipărit. Pe lîngă faptul că titlul îndeamnă la lectură, sugerează un
vădit dispreţ şi o simulată superioritate, anulînd, cu succes, în conştiinţa cititorului,

429
orice încercare de a pricepe esenţa sau necesitatea unor atare acţiuni (în cazul dat,
Marşul unirii din 16 septembrie 2012 – n. n.)
După cum spuneam, uneori elementele oralităţii folosite în titluri au şi funcţii
de incitare a celor mai rebele, dar şi nobile porniri, de inducere a sentimentului
firesc de revoltă faţă de nedreptate şi minciună, care, într-un fel sau altul, determină
comportamentul, atitudinea cititorului. Asemenea exemple sînt numeroase în
virtutea unor funcţii primordiale ale presei: combativă, formatoare de opinie.
Propunem cîteva: Rîzi, ţuvilule, că de aia ţi-a dat statul gură! (C. Tănase,
Timpul.md, 23.07.12); Iac-aşa! Cu Lupu’ nu te joci! (C. Tănase, timpul.md,
24.07.12), Timofti despre judecătorii corupţi: Cei cu pufuşor pe botişor au început
să plece din sistem. (publica.md, publicat în data de 09-07-2012). Aceste mostre de
titlu, fie că e vorba de adresarea retorică, de o exclamare voit afectivă sau de
enunţarea unor nereguli sînt marcate de tonul oralizant şi de: pitoresc (ţuvilule),
ironie subtilă (iac-aşa! Cu Lupu’nu te joci!) sau zeflemea, valoare implicită a
frazeologismului (cei cu pufuşor pe botişor), te invită la lectură, creînd, din start, o
anumită predispunere, de obicei, critică faţă de lucruri sau persoane.
Funcţii şi valori asemănătoare celor de mai sus, care se înscriu, la fel, în
registrul manipulărilor, aflăm şi în titlurile articolelor din paginile presei de dincolo
de Prut, care sînt, de asemenea, foarte numeroase şi expresive. De exemplu, Dovezi
noi că Victor Ponta şi Crin Antonescu vor să reinventeze „stupid people”
(Laurenţiu Mihu romanialibera.ro, 26.07.12), (Petre Barbu adevarul.ro, La
ţăcăneală, birjar!, 19.07.12) sau Politica cu inima în dinţi (Teodor Seran,
ziuaveche.ro, 21.07.12). Ne putem opri, în mod special, la expresia „stupid people”,
care şi-a făcut loc recent în limbajul oral. Fiind un împrumut din engleză, este
folosită îndeosebi de generaţia mai tînără, avînd diverse conotaţii depreciative în
limba română, după sensul său din limba de origine. În contextul titlului invocat,
acest element „postmodern” este polivalent şi concentrează o atitudine
batjocoritoare faţă de cei doi lideri, care s-au discreditat prin vorbele şi faptele lor
incoerente, disproporţionate. Astfel, expresia din titlul respectiv îi denunţă ca pe
nişte bufoni ai politicii româneşti, această imagine fiind indusă reuşit cititorilor.
În textul publicistic propriu-zis, avalanşa de formule şi entităţi lingvistice ale
oralităţii sporeşte considerabil expresivitatea lui şi, în acest fel, accesibilitatea,
şansele ca acesta să fie citit şi bine înţeles de receptor. Pot fi aduse nenumărate
exemple în acest sens, cele mai relevante fiind şi cele cu un impact major asupra
cititorilor.
Să urmărim unul din numeroasele exemple, întîlnite pe paginile presei noastre:
Văzînd cum conducerea ţării noastre, în loc să ne apere ţara, face caca de sus pe
capul Moldovei, hotărîi să intru într-o profundă pauză de gîndire. Şi cum stam aşa
tremurînd ca un scăpat de la înec pe malul rîului, deodată îmi telefonează Colea C.
şi-mi spune că un tîrîie-obială l-a agresat pe Bogdan Ţîrdea cu nasul într-un loc
foarte sensibil. Fiind preocupat de „vai de căpuşorul Moldovei noastre” plin de

430
resturi alimentare, n-am prea avut timp să răsfoiesc Internetul. Am îmblat să caut
leşie, săpun de cămaşă, săpun bun, substanţe aromatice ca să scap Moldova noastră
de ruşine, căci, cu capul nespălat, taare urît arăta şi taare urît aducea de la dînsa…
(saptamina.md, V. Mihail, Abzaţ, полный abzaţ, Anatoale!, 24.08.12) Textul
impregnat cu variate elemente ale oralităţii: colocviale, vulgare (face caca de sus pe
capul Moldovei, cu nasul într-un loc); expresii frazeologice din registrul popular (ca
un scăpat de la înec, un tîrîie-obială, vai de căpuşorul Moldovei noastre),
exprimarea prin mijloace fonetice a superlativului, şi anume, lungirea vocalelor
(taare urît arăta şi taare urît aducea de la dînsa), precum şi forma familiară,
prescurtată a numelui, împrumutată din limba rusă, cu funcţie hipocoristică
(Colea C.) se înscrie, mai curînd, în stilul/maniera de narare al/a unui povestitor
popular, ale unui palavragiu din mediul rural, nestingherit în exprimare, volubil şi
agreat de ascultători. Deloc întîmplător acest tip de limbaj, căci nota voit forţată a
unor secvenţe similare se poate observa cu uşurinţă. Autorul adoptă acest arsenal
lingvistic pentru scopuri, funcţii bine determinate, în concordanţă cu politica
editorială a ziarului şi cu interesele celor care finanţează respectiva publicaţie. Prin
utilizarea excesivă a elementelor oralităţii, autorii se apropie mai mult de maniera
de a vorbi şi de mentalitatea maselor, care nu prea înţeleg stilul oficial, sobru al
unor texe din mass-media. Astfel, ei cîştigă un surplus de încredere, pe care-l
gestionează cu pricepere şi consecvenţă, obţinînd susţinători fideli, bine pregătiţi
pentru cauza promovată. Aşadar, oralitatea din „dotare” se transformă într-o armă
perfidă de manipulare a omului nepregătit şi insuficient informat. Aici, scopul
debitării cu elemente de limbaj preponderent orale din fragmentul de text propus
este de a discredita o personalitate ostilă ideologiei propagate de publicaţia
respectivă prin cumularea unor conotaţii depreciative, ironice, menite să inducă o
atitudine de dispreţ, care să conducă la dezaprobare, la condamnarea morală a
personajului vizat.
În alte texte, amprenta oralităţii se face simţită prin prezenţa unui lexic
vehement, marcat de indignare, revoltă sinceră. Aici străbat expresii frazeologice,
elemente lexicale (barbarisme) pe potriva sentimentelor redate, transmise cu aceeaşi
putere şi potenţialului cititor: Dodon nu şi-a mai arătat obrazul, dar şi-a trimis, cum
ar spune colhoznicii, „maladniakul”, sau ca în armată: „sălăgile” cu feţe de
repetenţi din clasa a VI-a (timpul.md, C. Tănase, Circ în zi de doliu, 21.05.12). O
altă abordare, dar cu aceeaşi intensitate emoţională, întîlnim în enunţul următor:
Uitaţi-vă la ei cît sînt de frumuşei, la Mişin şi la Tarlev, uitaţi-vă, uita-i-ar
electoratul să-i uite! (timpul.md, C. Tănase Hai să rîdem: Mişin şi Tarlev vor să
facă ceva la toamnă, 09.07.12). Ironia caustică exprimată prin forma diminutivală a
adjectivului frumos, dar, mai ales, prin invectivele populare reuşit combinate,
străbate impetuos printre rînduri, aproape dominînd gîndurile şi sentimentele unui
eventual receptor, influenţîndu-l astfel să gîndească, să „vadă” la fel persoanele în
cauză, dar şi intenţiile acestora.

431
 În presa de dincolo de Prut, publiciştii la fel sînt tentaţi să recurgă frecvent la
folosirea oralităţii ca tertip manipulator pentru a se apropia suficient de mult de
mintea şi inima maselor. Există şi acolo publicaţii care s-au transformat în tribune
ale unor partide, cu interese obscure, oculte, care denaturează vădit realităţile,
sfidînd adevărul şi bunul-simţ, iar limba devenind o prizonieră a intrigilor şi a
indezirabilului. În ziarul Jurnalul Naţional întîlnim mai multe articole, editoriale în
care, prin intermediul unor trucuri lingvistice, între care şi utilizarea în exces a
oralităţii, sînt distorsionate intenţionat evenimente, acţiuni, sînt denigrate
personalităţi incomode pentru interesele celor care deţin controlul mediatic. Ca
exemple ne servesc mai multe secvenţe din această publicaţie, dar şi din altele:
D-aia tăcea el cînd tăcea şi ne miram. Îşi ordona ideile, îşi alegea cuvintele: bă, să
vă intre în cap, eu sînt ... (jurnalul.ro, Răzvan Bărbulescu, După suspendare,
Titircă rupe lanţul, 05.09.12); Cretini, garaveţi, papă-lapte, burtă-verde, gogomani,
haple. Recunoşti, nu? Şi, în acelaşi timp, dar în altă ordine de idei, circa 30%,
poate chiar mai mult, sînt hoţi, şmecheri, lichele, pramatii. Mai adaugă procentul
obligatoriu de escroci din naştere, de parveniţi, de turnători şi şnapani, de
demagogi şi fîlfîiţi, huidume, troale, fufe, tufe, sferto-docţi, căcănari, linge-blide
(cotidianul.ro, Adrian Majuru, „Ultimul cuvînt” al „tinerei generaţii”, 19.09.12).
Lexicul pestriţ (cuvinte populare, regionale, argotice, familiare, vulgare,
depreciative), formele gramaticale colocviale (d-aia; bă, să vă intre în cap),
structura tautologică (tăcea el cînd tăcea) din pasajele citate menţin tensiunea
emoţională a cititorului, reuşind să provoace diverse stări de spirit, atitudini,
sentimente care îl ghidează pe acesta spre mrejele manipulării. Adesea impactul
exerciţiului de manipulare este atît de puternic, încît toată coloratura verbală (mai
ales, a oralităţii) a unui text se poate regăsi în comentariile celui manipulat, fiind o
dovadă în plus a faptului respectiv împlinit.
Aşadar, rezumînd cele expuse, constatăm că limbajul popular se transformă,
sub peniţa unor publicişti, într-o forţă nebănuită de manipulare, fie că este vorba de
trişare, de distorsionare a adevărului sau a realităţii, fie că este vorba de
transmiterea ferventă a unor sentimente, atitudini, stări de spirit. Indiferent cine
foloseşte această forţă, mizează pe un destinatar receptiv, sensibil la calităţile
limbajului oral, pregătit să preia ideile, emoţiile, impresiile care îi sînt inoculate
subtil, sau impetuos şi provocator.

Bibliografie
Condrea, Irina, Curs de stilistică, Chişinău, CEP USM, 2008.
Druţă, Inga, Contribuţii la studiul manipulării prin cuvînt, în Distorsionări în comunicarea
lingvistică, literară și etnofolclorică românească și contextul european, Iași, Editura
Alfa, 2009.
Ţapu, Grigore, Control, limbaj şi manipulare în spaţiul relaţional, în Manipularea în
posttotalitarism, Chişinău, Editura Gunivas, 2008.

432
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2001.

Orality as Manipulation Source in the Publicist Text

Summary: The article represents an attempt to emphasize the oral speech as a source of
manipulation in the present publicist texts. Having a notable expressive potential,
orality represents an important linguistic support for the accomplishment of different
functions, especially in the publicistic language. One of these functions is
manipulation, a concept frequently used next to the term "media". The use of
disguised pressures on the public consciousness through language has become a
common practice of media communication. Those who use the qualities of oral
language in this purpose count on the less educated, emotional readers, who despise
the official, sober style of publicist texts.
Key-words: orality, manipulation, language, expressive, functions, publicist text, familiar,
popular, publicists.

433
 Vîrstele diaristicii lui Paul Goma
Ramona PALADE-JITARU
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (România)

aul Goma scrie, de cîţiva ani buni, doar jurnal. De ce? Probabil că starea de
P sănătate nu-i permite altceva – răspunsul cel mai la îndemînă. Probabil şi-a
pierdut încrederea în roman. Sau în acel cerc vicios care duce romanul în casa
cititorului – editare-tipărire-difuzare-întîmpinare. A răspunde la întrebarea din
incipit ar fi însă mai degrabă un act gratuit, pentru că evaluînd, conştientizăm faptul
că jurnalul la Paul Goma este, de fapt, în sine o creaţie privilegiată a exerciţiului
interpretativ, în care se pot identifica structuri recurente, toposuri predilecte, vîrste
înnoitoare. Încăpăţînarea-i caracteristică de a nu abandona, de a insista, de a şlefui,
de a căuta perfecţiunea a condus, în cele din urmă, la impunerea unei noi
dimensiuni a operei sale. Miza acestei lucrări este de a demonstra că jurnalul este o
specie proteică, în permanentă transformare, care îşi merită cu prisosinţă locul în
marea familie literară, deoarece transformarea însăşi smulge jurnalul de sub iluzia
unui simplu raport asupra cotidianului, evidenţiindu-i literaritatea. Vom încerca,
aşadar, să punctăm etapele de transformare pe care le înregistrează jurnalul la Paul
Goma.
Ca gen, jurnalul, reactivează pare-se anticul concept epimeleia heauton
(preocuparea de sine), noţiunea-matcă din care filosofia a desprins şi a girat celebrul
gnôthi seauton (cunoaşte-te pe tine însuţi)1. Corpusul diaristic al lui Paul Goma
cristalizează trei vîrste: o primă etapă ce încă se hrăneşte din arhitectura epicului, o
etapă secundă a jurnalului propriu-zis şi, în fine, o ultimă etapă, cea a jurnalului cu
narator multiplu. Vom considera textul Culoarea curcubeului drept kilometrul zero
al jurnalului la Paul Goma, iar, de aici încolo, pentru a ilustra specificitatea etapelor,
dar mai ales literaritatea speciei, vom căuta să distingem particularităţile a două
jurnale – Jurnal de căldură mare (scris în vara lui 1989) şi Jurnal 2012 (ianuarie –

1
Michel Foucault avertiza, în cursurile sale universitare [Hermeneutica subiectului.
Cursuri la Collège de France (1981-1982), trad. în română de Bogdan Ghiu, Iaşi, Editura
Polirom, 2004], că filosofia a deturnat sensul iniţial pe care gnôthi seauton (cunoaşte-te pe
tine însuţi) îl avea. Preceptul delfic recomanda muritorilor care intrau în Templul lui Apollo
normele de conduită, alături de Mêden agan (nimic prea mult) şi egguê (promisiuni):
cunoaşterea era, deci necesară pentru a se putea pune oracolului puţine, dar semnificative
întrebări. Raportul subiect-adevăr era cuprins, în Grecia vîrstei de aur, în epimeleia heauton
(preocuparea de sine), concept tare căruia nu i se poate atribui niciun sens negativ. În ceea
ce priveşte literatura memorialistică, ne interesează un aspect al noţiunii: „Epimeleia mai
desemnează şi o serie de acţiuni pe care le exercităm singuri asupra noastră înşine, acţiuni
prin care ne luăm în îngrijire pe noi înşine [...]. Şi, de aici, o serie întreagă de practici [...].
Tehnicile de meditaţie, de pildă, sau tehnicile de rememorare a trecutului; ori tehnicile
examenului de conştiinţă; ori tehnicile de verificare a reprezentărilor pe măsură ce acestea se
înfăţişează minţii etc.” (Foucault 2004: 22). Or jurnalul intim este, prin excelenţă, poligonul
de încercări pentru toate aceste exerciţii.

434
iunie), sub rezerva trimiterilor şi la alte texte diaristice sub imperiul necesităţii
clarificărilor. Cele două texte diaristice citate se constituie în două vîrste specifice
ale jurnalului lui Paul Goma: prima vîrstă, îndatorată încă epicului, pentru care vom
folosi comparaţia cu palimpsestul (papirus de pe care textul vechi este şters, urmînd
a fi apoi rescris); vîrsta a treia, a jurnalului pe internet, pentru care vom utiliza
metoda identificării naratorilor multipli. Vom considera etapa de mijloc drept una
specifică jurnalului clasic, care şi face posibilă identificarea elementelor poeticii
clasice a jurnalului, motiv pentru care nu vom insista asupra acestei vîrste.
(1) Rădăcini
Deşi la început jurnalul intim nu ocupă un loc privilegiat pe ordinea de zi a
scriitorului Paul Goma, din momentul primei notaţii diaristice şi pînă în prezent
răsturnarea ierarhiei este evidentă. Jurnalul va deveni, în timp, specia preferată a
scriitorului. Însă debutul diaristic este un proces cu o lungă gestaţie.
O bună perioadă de timp, la Paul Goma – şi la majoritatea scriitorilor români –
frica de sistemul politic incubă frica de notaţia cotidiană. Prima întîlnire cu jurnalul-
intim îi produce liceanului de 17 ani Paul Goma prima reţinere operată de către
Securitate, aşa cum avea să noteze în Bio-Bibliografia pe care şi-o alcătuieşte în
preambulul cărţii Scrisuri. I 1971-1989: „P.G., elev în clasa a X-a, este «convocat»
la Securitatea din Sibiu şi «reţinut» opt zile. Motive: a vorbit, în clasă, despre
partizani şi, culmea!, ţine un jurnal-intim ... codificat ...” (Goma 2010: 11) În altă
parte, Goma îşi aminteşte că ar fi încercat să ţină jurnal chiar înaintea acestei vîrste,
ba chiar şi-ar fi achiziţionat caiete în acest sens, dar nu a îndrăznit să le strice cu
notaţii diaristice. Cînd cunoaşte ancheta, arestul şi domiciliul obligatoriu, realizează
că un jurnal intim este periculos nu numai pentru semnatarul lui, cît mai ales pentru
cei menţionaţi în text. Notează, în Jurnal de apocrif: „dacă Ion Caraion poate fi
acuzat de ceva este jurnalul: un fost deţinut politic nu avea voie să-l scrie, într-o ţară
ca România” (Goma 1999: 332), pentru ca apoi să concluzioneze: una dintre „cele
10 porunci ale puşcăriaşului: să nu ţii jurnal”. O astfel de atitudine a organelor de
anchetă, de a lua ad litteram orice notaţie jurnalieră şi de a o folosi ca probă în
dosarul acuzării, este cît se poate de grăitoare. Nu încape îndoială că acuzarea ar fi
putut, la fel de bine, să folosească orice altă probă, chiar şi ficţiunea1, atunci cînd

1
De altfel, romanele de ficțiune pe care Goma le va propune în țară vor fi respinse și
din cauza faptului că asupra textelor plana bănuiala că autorul lor ar fi ascuns, în spatele
unor personaje fictive, personalități reale de pe scena politică a timpului. Astfel, unul dintre
motivele pentru care manuscrisul romanului Ușa noastră cea de toate zilele este respins de
la tipărire îl reprezintă faptul că, în spatele personajelor, cenzorii au presupus a se afla cuplul
Nicolae și Elena Ceaușescu. În jurnale, Goma recunoaşte că personajele din ficţiune au ceva
din persoanele din realitate, notînd, spre exemplu, în Jurnalul unui jurnal că Justa o
ilustrează pe Doina Martescu. De asemenea, fostul coleg din liceu, Silviu Jecu, este
personajul Septimiu din Astra, Sabina, și Roman intim. Despre Gogu Rădulescu afirmă, în
Jurnal de apocrif: „L-am încondeiat în Bonifacia”. Descoperirile făcute de cenzorii care au

435
„interesele” patriei dictau vreo arestare. Însă faptul că diaristica favoriza un
asemenea demers demonstrează că jurnalul nu era considerat, nici pe departe,
literatură, ci o formă de fixare a realului fără posibilitatea distorsionării acestuia, un
proces-verbal al cotidianului utilizabil şi de poliţia politică.
A înţelege ce însemna jurnalul în perioada comunistă înseamnă a înţelege cum
se petrece debutul diaristic la Goma. Pe de o parte, jurnalul, iată, conţine o mare
doză de adevăr. Apoi, faptul că este o armă a securităţii devine cu atît mai relevant
cu cît „vechii” puşcăriaşi, „bandiţii”, învăţaseră, de nevoie, să folosească împotriva
regimului propriile lui arme. Aşa se explică existenţa jurnalului ţinut de-a lungul
anului 1977, anul în care se scrie dosarul de caz Bărbosul. Încă din primele zile ale
anului, Goma va nota pe foi volante, păstrate în ciorapi şi care apoi vor fi expediate
cu „poşta” (prin mijlocirea unui diplomat francez) la Paris, date extrem de
importante despre ceea ce apoi istoria va numi Mişcarea Goma. Nu vom relua
istoria acestei mişcări din dorinţa de a nu ne abate de la subiect, dar exprimăm
convingerea că evenimentele din acel an ar trebui să fie evocate cît mai exact.
Revenind la analiză, se cuvine să semnalăm ingeniozitatea arhitecturală a unei
scrieri pe care autorul însuşi o glosează în fişierul dedicat memoriilor, de pe site-ul
personal. Culoarea curcubeului1 este o scriere pe care o editură franceză o
comandase pentru a prezenta occidentului ce se petrecuse anume în „liniştita”
Românie în anul de graţie 1977 – deci din capul locului s-a impus realul, iar nu
ficţiunea. Autorul are la dispoziţie notele de jurnal, expediate din ţară. Dar ele nu
sînt nici suficient de bogate în detalii, şi nici complete. O parte fuseseră pierdute:
„Între 9 şi 16 februarie (1977): pată albă în Jurnal. Însemnările din acea săptămînă
s-au pierdut. Consemnasem pe loc, pe foi volante, apoi la 2-3 zile le dactilografiam.
Cînd am vrut să bat la maşină cronica acelei perioade, nu am mai găsit foile. Să le fi
rătăcit eu însumi exclus. Ana Maria crede şi azi că îmi fuseseră subtilizate de vreun
vizitator” (Goma 2009: 48). Notaţiile acoperind o altă perioadă (13 martie-1 aprilie)
au fost confiscate la arestare. Golul va fi umplut cu rememorări, păstrîndu-se, pe cît
s-a putut, cronologia faptelor. Sînt em, aşadar, în faţa unui prim jurnal, deşi aparent
jurnalul poate suporta interpretarea unei tehnici a colajului, tehnică specifică
romanescului. Spunem aparent, deoarece textul respectă elementele de poetică a
jurnalului, una dintre acestea fiind calendaritatea sau legea Blanchot la care m-am
referit deja. Un alt argument pentru încadrarea acestui text în clasa jurnalului este

trasat descendenţa real-fictiv au produs persoanelor în cauză neplăceri pe care diaristul le

regretă în nu puține cazuri.
1
Dat fiind faptul că tipărirea acestei cărți îi produce lui Goma numeroase neplăceri
(o variantă, publicată la Editura Humanitas, a fost retrasă de pe piață și dată la topit, în
provincie nefiind distribuită, iar dintr-o altă ediție au fost scoase părți însemnate de text),
vom folosi ediția de pe site-ul scriitorului, www.paulgoma.com, varianta 2009 – „Culoarea
curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) – Cod bărbosul”, deoarece aceasta este cea
declarată de autorul ei ca fiind completă.

436
fragmentarismul, element vizibil la tot pasul şi folosit extrem de abil în ultima parte
a textului. Aici, notînd momentul eliberării din arestul de la Rahova, naratorul
creează iluzia că cel care scrie este diaristul însuşi, a cărui minte fusese puternic
zdruncinată de chimizare: „[...] ce bine că m-am gîndit să-i cer graţierea că dînsul
numai lui Rîmaru nu i-a acordat-o, dar să judec eu dacă Rîmaru merita graţierea şi
parcă Pleşiţă a intervenit să spună ceva, mai degrabă a intervenit pentru ca
ministrul-plin a zis Foarte bine, să vină! şi o uşă s-a deschis şi a intrat Ana Maria –
fără Filip – şi socru-meu, fără Lulu, soră-sa şi Ana Maria a început a striga Ce i-aţi
făcut, criminalilor, cînd l-aţi arestat era om şi acuma-i cîrpă, ce i-aţi făcut?, şi eu
voiam s-o potolesc, s-o asigur că-i povestesc eu acasă, dar Ana Maria nu se lăsa,
striga ceva cu pupilele” (ibidem: 48).
Pe de altă parte, pe adevărul textului, farul călăuzitor al lui Goma în demersul
său, se sprijină un alt element de poetică a jurnalului – sinceritatea. Aşadar, printre
puţinele argumente împotriva glosării acestei scrieri drept jurnal intim este
amendamentul Leiris care desemnează simultaneitatea dintre înfăptuirea unui
eveniment şi notarea lui în jurnal. Însă o parte generoasă din text este acoperită de
jurnalul expediat din ţară la Paris de-a lungul anului 1977. Mai mult, amendamentul
Leiris cuprinde un paradox: dacă diaristul îşi trăieşte existenţa, nu are timp să o
scrie, iar dacă o scrie, nu are cum să o trăiască. În caz contrar, remarca Eugen
Simion în studiul Ficţiunea jurnalului intim. Există o poetică a jurnalului?, diaristul
va lăsa impresia că trăieşte cu jurnalul în mînă. Simultaneitatea este, în fond, greu
de atins.
(2) Tipuri de jurnal
În privinţa tipologiei jurnalului intim în care se încadrează textele diaristice
semnate de Paul Goma, unul dintre cele mai evidente criterii de clasificare ţine de
destinatarul jurnalului. Este de notorietate faptul că autorul îşi gîndeşte jurnalul
intim ca pe orice alt proiect editorial, adresîndu-l încă de la început unui naratar
aflat în exteriorul diegezei şi destinîndu-l tiparului. În niciun moment Goma nu
conchide să respecte regula celor 50 de ani, perioadă în care persoanele citate în
jurnal nu vor mai exista şi, deci, textul nu va mai incomoda pe nimeni. Ne aflăm,
aşadar, în faţa unui jurnal cu destinatar necunoscut, deci adresat publicului larg încă
de la început, situaţie foarte răspîndită între diarişti, fie chiar la modul nemărturisit.
Faptul că îşi doreşte jurnalul publicat şi citit de publicul român nu este ascuns nici
de autorul însuşi care recunoaşte acest lucru cu diverse ocazii. Astfel, în 1985,
diaristul notează: „Nu mă mai plîng de nimic. Ar trebui să mă plîng tot timpul, de
toate, de mine mai întîi. Ceea ce ar fi plicticos la culme, chiar şi pentru un jurnal în
principiu intim dar scris cu «speranţa» că odată şi-odată tot va fi publicat” (Goma
1994: 85). Sau, în altă parte: „E jurnalul meu şi bag în el ce vreau – cu condiţia
să-mi fie publicat” (ibidem: 87).
Însă deoarece editurile îi refuză publicarea unor opere, cum este cazul
Alfabecedarului, scriitorului îi mai rămîn două variante: fie va cîştiga la loto şi

437
astfel se va putea tipări singur, fie se va samizdatiza. Alege cea de-a doua variantă,
punînd la punct un site pe care vor apărea toate operele, inclusiv jurnalele. Tiparul,
însă, cartea ca obiect, îi aduce mai multe satisfacţii. Iar cînd primele jurnale sînt
tipărite în România, Goma înregistrează cronicile apărute ca reacţie la textul
diaristic, Jurnalul unui jurnal fiind, în mare măsură, urmărirea atentă a fenomenului
de receptare. Interesul crescut pentru modul în care jurnalul ajunge la public şi cum
este el primit reprezintă o atitudine specifică pentru Paul Goma.
Eugen Simion avertiza, în studiul Ficţiunea jurnalului intim, că în cazul unui
jurnal destinat tiparului autorul acestuia va sonda orizontul de aşteptare al
publicului, ceea ce devine realizabil fie prin inventarierea reacţiilor critice la un
jurnal anterior publicat de acelaşi autor, fie prin analiza jurnalelor altor scriitori. În
procesul receptării, spre deosebire de orice altă specie literară, în cazul particular al
jurnalului intim, cel puţin două aspecte interesează: adevărul notaţiei şi abia apoi
discursul. Între ce a fost spus? şi cum a fost spus?, cei ce semnează cronici sînt mai
cu seamă interesaţi să răspundă la prima întrebare. În ceea ce-l priveşte pe Goma, la
apariţia primelor jurnale, reacţiile critice au ţintit mai cu seamă intrigile de curte,
poveştile despre grupurile din exil şi relaţiile dintre ele. Dat fiind contextul special
în care se mişcă diaristul, istoria pe care acesta are şansa să o înregistreze, dar şi
personalitatea lui, credem că, în fond, modul în care a fost receptat Jurnalul I, II, III
nu a constituit o surpriză pentru diarist. Faptul că în cele mai multe cazuri nu s-a
trecut însă dincolo de fabulă a constituit un aspect stînjenitor, dar intuit. Cînd se
apucă de scris jurnal intim la modul serios, adică aproape zilnic, fără pauze mari
între notaţiile cotidiene, Goma face lecturi solide în materie de jurnal, căutînd ca
textul său să respire aer proaspăt. Îl citeşte pe Lev Tolstoi, pe Andre Gide, pe
Michel Leiris, Cesare Pavese, apoi pe Thomas Mann sau Gombrowicz, dar şi pe
diariştii români, impresii puternice provocîndu-i jurnalul lui Mihail Sebastian, şi
încearcă să îşi păstreze originalitatea: „Şi, zău dacă am măcar o umbră de senzaţie
că «imit» ...” (Goma 1998: 335). Din lecturi, desprinde portretul genului
memorialistic, analizînd rostul unei astfel de scriituri. Analiza relevă aspectul
considerat prioritar, şi anume sinceritatea afirmaţiilor, aspect ce se constituie într-un
derivat prim al adevărului, chiar dacă memorialistica, gen de graniţă, îşi arată la tot
pasul înrudirea cu ficţiunea. Intenţia autorului de a-şi trimite jurnalul în lume ca să
vorbească despre el şi despre universul care îl înconjoară se pliază pe dorinţa intimă
de sinceritate: „Apoi, statutul ambiguu al jurnalului. Adesea îşi adaugă «intim» şi
uneori chiar este, dar nu se poate ca autorul să nu se gîndească la (eventuala)
publicare, la ajungerea în mîini ... indiscrete, dacă nu de-a dreptul «publice» ... De
aceea, la majoritatea jurnalelor citite de mine, impresia de făcut, de artificial, de
oficial, de protocolar, într-un cuvînt de nesinceritate” (Goma 1997: 167). Iată,
aşadar, fundamentul relaţiei dintre diaristul onest şi publicul căruia îi încredinţează
lectura jurnalului.

438
 (I) Prima etapă – Reminiscenţe epice în Jurnal de căldură mare
Atunci cînd definea autobiografia, Phillipe Lejeune accentua că una dintre
condiţiile sine qua non ale acestei specii este identitatea dintre cele trei instanţe:
autor = narator = personaj. Eugen Simion arăta că este o diferenţă fundamentală
între autorii de literatură, adică de ficţiune declarată astfel din capul locului, şi
naratorii de jurnal care nu pornesc un astfel de proiect cu intenţia de a face
literatură. Jurnalul devine operă doar atunci cînd diariştii renunţă să-şi distrugă
notaţiile cotidiene. De multe ori, jurnalul va fi publicat după o perioadă de timp,
cînd gustul specific epocii în care a fost scris se va fi schimbat. Indiferent de
intenţie, un indiciu destul de greu de descoperit al literarităţii este naratorul, aspect
ce ţine de posibilitatea criticului de a discerne între două faţete ale diaristului. Eul
profund şi eul biografic sînt, aşadar, două aspecte ce se cer identificate în textul
jurnalului. Chiar dacă intenţia autorului este de a suprapune perfect cele două
dimensiuni, Eugen Simion avertizează că eul profund poate fi identificat cu
uşurinţă, fie chiar şi într-o întorsătură a frazei care-l trădează pe diarist. Naratorul
personaj al istoriei sale este un personaj dublu, iar de existenţa acestuia depinde
însăşi soarta literară a jurnalului intim. Autorul va plăsmui o imagine pe care o
trimite în lume să îl reprezinte – „personajul-emblemă, personajul autorizat,
acreditat” –, dar lectura atentă va dezveli şi un alt personaj care se va contura în
jurul angoaselor, spaimelor, ratărilor diaristului − „personajul din subtext sau
personajul dintre rînduri” (Simion 2005: 44). Acesta este faţa nevăzută a diaristului,
o latură a personalităţii sale, căreia autorul îi refuză dreptul la o existenţă proprie.
Existenţa acestui personaj care să concentreze cît mai multe dintre atributele
considerate pozitive sau, în fine, acceptate ca pozitive de către societate şi care să
fie cel mai vizibil în operă (în comparaţie cu dublul său dintre rînduri) permite
clasificarea lui drept personaj trialogic. Acest personaj este cel care devine
conştient de acei mulţi ochi ai cititorilor care îl citesc, îl analizează şi îl judecă.
Drept urmare, viaţa lui literară se va desfăşura pe o scenă. Vasile Popovici arăta că
acest tip de personaj „cumulează trei instanţe: Eu-l său, Tu-ul protagonistului cu
care intră în dialog, şi El-ul spectatorului. Personajul trialogic percepe,
interiorizează, trăieşte simultan trei conştiinţe distincte, trei tipuri de conştiinţe. Şi
le trăieşte nu numai cînd se află prins cu adevărat în tiparul teatral, deci cînd de
faţă, fizic, se găsesc nişte persoane dispuse în mod specific, ci şi în absenţa lor”
(Popovici 1997: 70). În cazul personajului din jurnal, o astfel de absenţă este doar o
iluzie în care nici naratorul nu crede cu adevărat. Gesturile sale sînt în permanenţă
urmărite, fie şi prin simpla intuire a lecturii ulterioare.
O situaţie cu totul deosebită, plasată, considerăm, la graniţa dintre speciile
canonice ale epicului şi jurnalul intim, este cea a Jurnalului de căldură mare.
Limitele scriiturii sînt aici atît de forţate încît, dacă ar lipsi calendaritatea, textul s-ar
putea încadra, cu uşurinţă, într-una dintre speciile epicului. Este evident că acest
jurnal este ulterior „aranjat”, termen căruia nu înţelegem să-i atribuim nicio nuanţă

439
peiorativă. Impresia de imediat, de ţîşnire este eludată doar la nivelul construcţiei –
jurnalul este împărţit pe capitole, avînd subtitluri care sintetizează corpul textual –,
pentru că la tot pasul rîndurile respiră aerul firesc al confesorului. Iar arhitectura
este accesată dintr-un motiv cît se poate de simplu: evenimentul narat se constituie
în grupa celor tari, pe care diaristul nu îşi permite luxul de a le lăsa nereglementate.
Aşadar, condensarea evenimentelor, impresia de bulgăre de zăpadă ce se prăvăleşte
peste toţi şi toate, traumaticul îl determină pe diarist să se dea un pas în spate şi să
analizeze cotidianul ca şi cînd acesta ar fi o plăsmuire, o ficţiune – lucru ce nu se
poate face decît sub imperiul şocului. Aceeaşi atitudine o va avea diaristul şi în
pragul publicării, cînd va inversa voit cronologia în favoarea logicii discursului.
Rezultă pagini întregi de jurnal în care se deghizează epicul, haina de împrumut
fiind schiţa caragialească, unul dintre puţinele puncte ieşite din tipar fiind întinderea
generoasă a textului de jurnal.
Tot în domeniul schiţei rămînem şi dacă observăm faptul că jurnalul amintit
urmăreşte un singur eveniment din viaţa personajului-narator, întins de această dată
de pe 28 iunie – cu o analepsă acoperind 17 mai – pînă pe 11 iulie, nu doar pe
cîteva ore petrecute în tren sau la cîrciumă. De asemenea, personajele sînt puţine:
naratorul, Monica Lovinescu, Alain Paruit, Bujor Nedelcovici, Sorin Alexandrescu
şi personajul absent Dumitru Ţepeneag, la care însă se va face constant referire.
Introspecţia va aduce în prim-plan mai multe nume de pe scena literaturii române,
însă doar persoanele amintite mai sus întrunesc condiţiile de personaj, participînd
activ la fabulă. Comparaţia cu schiţa este întreţinută şi de numeroasele elemente de
transtextualitate folosite de diarist, începînd cu titlul jurnalului şi cu prima notaţie
din jurnal care avertizează pe cititor că acea căldură pariziană – devenită metaforă a
tensiunii – aminteşte de România şi de marele ei moralizator: „ne-am crede la noi,
în Caragiale; acasă, la Bucureşti”. Nu mai departe motto-ul care, alături de titlu, se
constituie într-o cheie de lectură a întregului text: „Termometrul spune la umbră 33˚
Celsius.”/ „În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil,
egal şi plin de dignitate.”/ „D.: A! Atunci feciorul e un stupid! ... Mersi! ... Întoarce,
birjar!” (Caragiale, Căldură mare).
Evenimentul care îl captează pe diarist şi care va avea consecinţe pe termen
lung, ţine de înfiinţarea unei organizaţii culturale a scriitorilor din exil. Ideea ar fi
fost mai veche şi s-a născut, conform notaţiilor din primul jurnal cronologic semnat
de Goma, la o discuţie, în urma constatării că în exil se aflau, la începutul lui ’89,
aproximativ o sută de scriitori români – de curînd se alăturaseră exilului Mircea
Dinescu şi alţi disidenţi. În acel moment, erau de faţă, printre alţii, Bujor
Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag şi Monica Lovinescu. Pe coperta interioară a
Jurnalului de căldură mare, varianta de pe blogul personal, în 2004, după ce citise
memoriile lui Dan Culcer, Goma avea să noteze că, în fapt, tot ceea ce trecuse în
textul diaristic în 1989 − în jurnalul citat, dar şi în ultima parte a Jurnalului pe
sărite (acoperind acelaşi an) − erau neadevăruri. Eroarea se datorează unei

440
inexplicabile intoxicări pe care o orchestrase Monica Lovinescu. Vocea de la
„Europa liberă” îl sunase pe Goma, în 28 iunie 1989, pentru a-l întreba dacă fusese
cooptat în noua organizaţie, afirmînd totodată că nici ea, nici Virgil Ierunca, nu
fuseseră invitaţi ca membri fondatori. Mai mult, Monica Lovinescu îi mărturiseşte
că Ion Negoiţescu ar fi anunţat-o, printr-o scrisoare trimisă din München, că
Ţepeneag ar dori excluderea ei din fruntea exilului dintr-un gest de răzbunare (din
cauza unei neînţelegeri asupra statutului său juridic în Franţa, Ţepeneag însuşi se
retrăsese din viaţa literară mai mulţi ani, timp în care practicase exclusiv şahul). Pus
în faţa unei astfel de situaţii, după ce iniţial încearcă să dezamorseze conflictul,
Goma alege să se solidarizeze cu cei doi excluşi. Va afla însă, peste 15 ani, după ce
va fi citit memoriile amintite că, de fapt, Dan Culcer îi propusese Monicăi
Lovinescu să participe la constituirea acelei organizaţii, însă a fost refuzat. Motivul,
spune Culcer, era că Monica Lovinescu avea o înţelegere cu americanii, prin care se
obligase să nu se înscrie în nicio organizaţie. Chiar şi aşa, probabil dintr-o
neînţelegere, Monica Lovinescu va întreţine cu o aciditate neimaginată starea de
tensiune a lui Goma, iar jurnalul va urmări modul în care intriga va săpa adînc în
sufletul acestuia.
Jurnalul de căldură mare urmăreşte modul în care Goma va căuta să dezlege
această problemă, să şi-o lămurească, în primul rînd, dar şi să pună cap la cap
indiciile care ar conduce la detronarea Monicilor, cum numeşte el cuplul
Lovinescu-Ierunca. Totodată, textul creşte în cercuri concentrice şi punctează
intrigile din interiorul exilului, naratorul oscilînd între a accepta informaţiile din
discuţiile telefonice cu Monica Lovinescu, cea care inflama conflictul invocînd
mereu ideea unui complot, şi opiniile împăciuitoare ale lui Alain Paruit, singurul
care se limitează la a discuta doar în baza unor dovezi palpabile. Acesta din urmă îl
vizitează pe Ţepeneag şi află despre existenţa unei scrisori, nu de dragoste!, prin
care comitetul de organizare al uniunii amintite solicită adeziunea scriitorilor
români aflaţi în exil. Intrigile puse pe seama lui Ţepeneag sînt duse la îndeplinire de
Bujor Nedelcovici, cel care va fi portavocea comitetului în lumea scriitorilor
români. Nimic concret, nimic palpabil, nimeni nu îl lămureşte pe personajul narator.
El se va avea doar pe sine însuşi ca sfătuitor, iar textul va reproduce modul în care
bănuiala va creşte în sufletul celui ocolit de colegi. Crescendo-ul sentimentului va
acoperi planul perceptiv-psihic textual. Senzaţia resimţită este că noul val de exilaţi,
cei fricoşi, cei care nu s-au implicat, care au refuzat statutul de exilat, din frică
pentru cei rămaşi în ţară (Ţepeneag, Alexandrescu) sau poate din oportunism,
încearcă să îi răstoarne pe cei vechi, care au avut curajul de a se opune făţiş şi, drept
urmare, de a cristaliza, pînă la urmă, exilul românesc: „Da, domnule: aceşti ne- şi
aceşti anti- organizează exilul!/ Păi nu asta-i căldura-mare, soro? Cu atît mai
fierbinte, cu cît „inocentul” lor demers cade în urechile noastre, înfierbîntate de În
Aşteptarea lui Complot – ca să zic aşa. Aşa-căci-iată-pentru-că-de-ce: si dă-i, si dă-i
– luptele seculare!” (Goma 1996: 222).

441
 Scena aminteşte, evident, de Agamemnon Dandanache, cel care prin intrigă şi
prin deposedarea prietenilor – în comedie, de o scrisoare, în jurnal, de o poziţie –
reuşeşte să acceadă la o demnitate pentru care nimic nu-l recomandă. Situaţia, iar nu
sforile trase în spatele cortinei, dar intuite, va fi clarificată de Sorin Alexandrescu,
universitarul care îi face lui Goma o vizită la Paris. Întîlnirea se încheie cu
certitudinea gazdei că organizaţia va fi creată şi, cu atît mai dureros, că amănuntele
organizatorice sînt bine puse la punct – deşi, evident, ele îi scapă lui Salex, aşa cum
este Alexandrescu numit în jurnal. Discuţia dintre cei doi aminteşte de momentele
caragialeşti în care substanţa scapă, în care personajele vorbesc să se audă vorbind,
nu pentru că ar avea ceva să-şi comunice. Iată un fragment ce rivalizează cu Cum se
înţeleg ţăranii: „«Nici o problemă? zic. Deci e adevărat că Ţepeneag vrea să scoată
iar Les Cahiers de l’Est?» «Adevărat, zice Sorin. Dar nu pentru ... Asociaţie. Les
Cahiers de l’Est, după cum numele indică, rămîne o revistă a întregului Est [...]».
«Eu nu vorbesc de revista lui Ţepeneag, eu vorbesc de revista Uniu... în fine, a
Asociaţiei, că i-am schimbat numele». «Revista Asociaţiei? Care? − Păi, Agora,
nu?» «Păi, Agora – ce? De unde-ai scos asta?» «Păi, ce, n-ar fi bună? – e o revistă
bună, Agora.» «E bună Agora: dacă o face Tudoran ...» «Păi, să ne-o dea! – ar
rămîne tot el şef ...» [...] «Avem şi revista lui Nego ...» «Revista lui Nego? Nu ştiam
că Nego scoate o revistă – care?» «–Dialog – a zis că o pune la dispoziţia Asociaţiei
noastre...» «A zis că ...? Ce face Nego? Pune la dispoziţia ... Ţi-a spus ţie Nego că
pune la dispoziţia ...?» «Nu mie, lui Ţepeneag. Aşa a spus Ţepeneag: Nego pune la
dispoziţia Asociaţiei revista lui, Dialog ...» «A-ha! Spune: tu ai văzut vreodată
revista-lui-Nego, Dialog?» «Cred că da ... Parcă ...» «A-ha! Deci nici n-ai auzit de
Dialog – dar de Ion Solacolu?» «Parcă ...» «Ei, află: Dialog e a lui Solacolu»”
(ibidem: 222).
Elementele de intertextualitate şi paratextualitate care pun în legătură jurnalul lui
Goma cu opera lui Caragiale au rolul de a contura atmosfera, dar şi de a împrumuta
personajelor ceva din elanul lui Mitică cu care acestea urmează să se măsoare pentru
o cît mai adecvată comparaţie. Lucrurile sînt cu atît mai dramatice cu cît cei propuşi
să-şi măsoare forţele cu personajul caragialesc sînt intelectualii, diaristul însuşi
simţindu-se, în cele din urmă, proaspăt asimilat de vertijul lumii pestriţe: „La vîrsta şi
la experienţa-mea-de-viaţă, credeam că am întîlnit cam toate nuanţele de prostie-la-
români; că ştiam cum arată diferiţii proşti români. Îmi mai imaginam că, dacă ştiam
pe de rost multe replici ale prostului din Caragiale, stăpîneam prostia mítică şi
mitícă ... Ei bine, eu însuşi eram un ... prost” (ibidem: 63).
Recursul la Caragiale este vechi la Goma. Bunăoară, în Bonifacia studentul
deţinător de manuscris interzis şi anticarul ce îi oferise gazdă folosesc din
abundenţă replici caragialeşti, mai ales din Conu Leonida faţă cu reacţiunea,
acestea avînd în romanul amintit şi funcţia de limbaj codificat, care ar fi scăpat
anchetatorului, dar ar fi fost înţelese de cel ce urma a fi percheziţionat. În jurnal nu
este privilegiat codul, ci aluzia şi eufemismul. „Vedetele” sînt Mitică, „comersanta

442
de băuturi spirtoase” Leanca (Justiţie), Trahanache (O scrisoare pierdută). Toate
aceste personaje-marcă ancorează textul în social, aşa cum remarca Julia Kristeva:
„Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele
modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea. Modul concret în care
textualitatea se realizează într-un text dat va determina caracteristica majoră
(«socială», «estetică» etc.) a unei structuri textuale” (Kristeva 1980: 266). Dacă
Leanca comersanta şi kilele de mastică prima îi servesc diaristului în prolog pentru
a sublinia „onoarea nereperată”, cum ar zice pîrîta, dar şi absurdul procesului
constituit, Trahanache rămîne cel ce etichetează societatea românească, dispusă să
solicite fonduri de la Drăgan, îmbogăţitul în exil şi apropiatul lui Ceauşescu. Toate
acestea în numele proiectelor culturale, deci în numele esteticului care demolase
eticul în actul de rezistenţă prin cultură. Disponibilitatea aceasta este descoperită în
urma unei vizite singulare la Bujor Nedelcovici, proaspătul iubit al nepoatei
Dimisiancăi, unde este întîlnit Veroiu, un Mitică autentic: „«Păi, dom’le! Că unde
nu-i concepţie, nu-i artă – scurt!» Am vrut să zic, în ecou: «Unde nu-i moral, acolo
e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are, tatiţule!», dar am
renunţat: Ana singură ar fi gustat – or pentru asta mai puteam aştepta pînă ne
întorceam acasă” (Goma 1996: 64).
Însă nu elementele de transtextualitate sînt cele care oferă noutatea în Jurnal de
căldură mare. Dispunerea textuală în capitole, numerotate şi intitulate
corespunzător pentru a menţine vigilenţa cititorului sînt elementele ce unesc
jurnalul cu epicul, făcînd trecerea de la stilul dezordonat, fragmentat al diaristicii la
arhitectura romanescă. Naraţiunea homodiegetică auctorială surprinde asocierea în
acelaşi personaj a eului-narator şi a eului-narat (Lintvelt 1994: 115), prezenţa unui
povestitor „cu acte în regulă” fiind anunţată încă din primul subtitlu: „Miercuri, 28
iunie 1989. În care se povesteşte o căldură-mare, la Paris, precum şi pricina ei: o
convocare de taină, la care povestitorul nostru nu a fost convocat”. Existenţa
acestui supra-narator care organizează textul derivă din nevoia imediată şi
stringentă de autoritate. Este ca şi cînd diaristul însuşi nu poate să creadă ceea ce
singur mărturiseşte, aşa că va apela la o supra-instanţă cu valenţe omnipotente şi
omniprezente, pe care un narator homodiegetic nu le poate îndeplini, şi care
aminteşte de corul din tragediile antice. Senzaţia este menţinută şi prin adăugarea
unui prolog şi, ulterior, a unui epilog numit de Goma post-scriptum.
Dacă existenţa unui narator în acest jurnal ţine de evidenţă – situaţie, însă,
particulară în diaristica lui Goma – există un alt aspect ce ţine de domeniul
construcţiei epice, şi anume senzaţia de anacronie ce se creează prin frîngerea
cronologiei şi aducerea unor pagini din trecut în prezent, păstrîndu-se inclusiv data
la care au fost scrise. Astfel, pentru ca cititorul să poată urmări mai uşor – sau poate
din nevoia de a-şi clarifica sieşi lucrurile –, Goma face notaţia din 17 mai după cele
din 28 şi 29 iunie1989, realizînd astfel o analepsă explicativă. Altă semnificaţie are,
astfel, ziua de 17 mai în care Monica Lovinescu organizase o întîlnire de apărare a

443
grupului Dinescu, proaspăt sosit la Paris. Noutatea nu constă în rememorarea unor
evenimente trecute, cu care Goma obişnuieşte să-şi umple paginile de jurnal şi
timpul zilnic. Însă această fracturare, în care se vor căuta semne prevestitoare
pentru evenimentele ce au urmat, este cu totul nefamiliară jurnalului, plasîndu-l la
limită cu speciile canonice. Operaţiile ce se răsfrîng asupra cronologiei, aspect ce
pare, la prima vedere, de nenegociat într-un text diaristic în care legea Blanchot se
impune a fi respectată, este un indice categoric de înnoire, de transformare.
(II) Vîrsta internetului – Multiplicarea naratorului în Jurnal 2012
(ianuarie-iunie)
Ultimele jurnale ale lui Goma introduc o situaţie nouă în analiza care fixează
dihotomia în care scrisul se manifestă simultan şi ulterior evenimentului. Scriitorul
îşi va muta existenţa din realitatea concretă în spectralitate1, termen propus de Marc
Guillaume în seminariile despre alteritate pe care le-a susţinut împreună cu Jean
Baudrillard. Operaţia de transgresare a realului este asigurată prin mutarea în planul
virtualului, prin intermediul internetului care deschide calea poştei rapide, dar şi a
dialogurilor între diverşii cititori şi comentatori ai unor articole de presă.
Spectralitatea suportă două interpretări, „chiar etimologic vorbind, pentru că există
o spectralitate fantomatică (cea a fantomei, a ectoplasmei) şi o spectralitate
prismatică, cea a refracţiei diferitelor culori în lumină sau a diferitelor faţete în
«individ»”. Nu prima accepţiune a termenului este cea uzitată, deoarece ea
presupune bîntuirea fiinţei şi prefigurează moartea. „În vreme ce, în multiplicarea
individului în diferite roluri şi faţete, nu există bîntuire, dimpotrivă, el nu mai e
locuit de ceva, ci se află complet în extrapolare, în exterioritate. El trebuie
considerat mai curînd în termeni de branşări multiple. Nu mai este o ectoplasmă. E
un fel de fiinţă care are protuberanţe în toate sensurile” (Baudrillard et alii
2002: 27). Spectralitatea nu presupune, deci, o anulare a fiinţei sau „distrugerea şi
dispariţia subiectului”, ci dispersia sa, angajarea, pe rînd, a diverselor feţe ale
aceluiaşi individ în ipostaze diferite de comunicare.
Spectralitatea astfel definită este recognoscibilă parţial în mai toate jurnalele lui
Goma, începînd chiar cu cele care nu se dezvoltă prin intermediul calculatorului, ci
a clasicei maşini de scris. În ele se dau răspunsuri şi se comentează epistole sau
diverse luări de poziţii ale cunoscuţilor. Însă situaţia definită de Guillaume îşi atinge
plinătatea în ultimele jurnale, publicate pe blogg-ul personal, în care diaristul va
angaja dialog cu persoane pe care nu le cunoaşte, dar cu care împărtăşeşte un

1
Termenul de spectru este foarte fertil în critica literară, el fiind folosit și de Jacques
Derrida, în Spectrele lui Marx. Starea datoriei, travaliul doliului și noua internațională,
trad. ro. Bogdan Ghiu și Mihaela Cosma, prefață Cornel Mihai Ionescu, Iași, Editura
Polirom, 1999. Derrida avertizează că termenul de spectrul este folosit în prima pagină a
Manifestului comunist, deși descoperirea este ulterioară conferinței pe care o pregătise.
Spectrul reprezenta, pentru Derrida, multiplicarea doctrinei marxiste în alte discursuri,
precum cel al lui Fukuyama.

444
subiect, nu neapărat şi o viziune. Lipsite de o identitate, alta decît cea a codului,
aceste instanţe de comunicare ce dinamitează emiţătorul clasic sînt fundamentul
unui simulacru de comunicare, în formula lui Guillaume. Acest dialog aparent,
rezultat în cazul nostru din colajul mai multor monologuri, rivalizează, consideră
Guillaume, cu psihanaliza, pentru că „prezenţa fie şi numai evocată a altului
serveşte de pretext pentru a se dezvălui”. Lumea virtuală a celor ce iterează opinii
este sondată de Goma atît pentru a înţelege situaţia din ţară, cum se întîmplă în
cazul manifestărilor din Piaţa Revoluţiei împotriva guvernării Boc, cît şi pentru a
descoperi poziţii ideologice ale celor anonimi, neimplicaţi public, deci nealteraţi,
care pot juca cu succes rolul inconştientului colectiv la care Goma caută cu
obstinaţie să se raporteze. Variatele probleme, analizate de persoane care nu
constituie vocea autorităţii, sau nu pe cea considerată astfel, pot fi altfel reflectate,
deoarece, în astfel de situaţii, nimeni nu poate fi bănuit de partizanat sau de
resentimente şi ranchiune personale. O astfel de problemă este cea a raportului
români-evrei, ştiut fiind că în legătură cu Goma s-au rostit destul de repede cuvinte
aparţinînd cîmpului lexical al antisemitismului:
„Pe YouTube, cineva semnînd Untersberg 1.000 scrie, în legătură cu
Autofilmările mele: Săptămîna roşie: «Paul Goma se intreaba: Evreii comenteaza
injustitiile comise de romani asupra lor (injustitii adevarate!). DAR ROMANII DE
CE SA NU COMENTEZE INJUSTITIILE COMISE DE EVREI ASUPRA
ROMANILOR? CE, EVREII SÎNT SFINTI? Prin felul in care se comporta evreii
dovedesc ca nu sînt „poporul ales”! Si cat a suferit Paul Goma pentru aceste
intrebari jenante! Paul Goma, o viata, un destin. WERDE WER DU BIST»” (Goma
2012: 196).
Textele sînt preluate fără nicio modificare, ocolindu-se chiar corecţiile
gramaticale sau scrierea cu diacritice, iar rezultatul obţinut este comparabil cu
oralitatea, fiind aşadar, în principal, o problemă de simultaneitate. Diaristul va
angaja dialog cu diverşi utilizatori ai internetului în momentul în care va descoperi
existenţa unei replici, nu în momentul în care ea a fost trimisă efectiv în spaţiul
virtual. Copiată în jurnal, replica va re-naşte sub o altă faţă generată de spectralitate.
Dincolo de simultaneitatea în spectralitate, un alt aspect se impune a fi amintit,
şi anume cel al stilului. Noile jurnale ale lui Goma multiplică nu numai autorul, ci şi
stilul. Infinitele modalităţi de exprimare găzduite de internet forţează dezvoltarea
estetică şi duc la ceea ce Ion Manolescu numeşte drept „amatorism involuntar”: „În
contextul abundenţei ofertei şi a formelor acesteia, distincţia dintre informaţie
anecdotică (neprofesionistă) şi informaţie literară (profesionistă) ar deveni aproape
insesizabilă; o cauză şi un efect al faptului că prima a ajuns, prin natura flexibilă şi
tolerantă a reţelei, «estetizabilă». «Pericolul» ar fi, însă, mult mai neînsemnat dacă
ne gîndim că argumentul separaţiei straturilor (estetic vs. inestetic) a fost aplicat şi
în trecut unor paliere artistice autonome, care, iniţial socotite «inestetice» sau
«neprofesioniste», sînt acceptate astăzi ca parte firească a culturilor occidentale şi

445
se bucură de drepturi canonice depline” (Manolescu 2011: 200). Este evident astfel
că, accesînd acest neexplorat rezervor, Goma se situează în actualitate şi, pe lîngă
autobiografic şi trudă asupra limbajului (efort susţinut şi riguros organizat în
Alfabecedar), putem adăuga un nou argument pentru afirmaţia că autorul face din
experiment un modus vivendi.
Concluzii
Urmărind metamorfozele pe care le înregistrează jurnalul românesc de-a lungul
timpului, Anca Ursa nota: „Încercînd să surprindem modul de structurare a
imaginarului diaristic şi punctul de întîlnire/confruntare a sensibilităţii jurnaliştilor
cu determinantul context exterior, am constatat [...] un proteism semnificativ al
scenariilor şi al reacţiilor din însemnările cotidiene, în vîrste diferite ale speciei”
(Ursa 2006: 195). Am adăuga că acest proteism, termen fixat în aparatul critic de
R. M. Albérès pentru a desemna continua transformare a romanului, marchează nu
doar transformarea literară diacronică ce poate fi descoperită urmărindu-se generaţii
de diarişti. Proteismul se remarcă şi în cazul aceluiaşi diarist, deci într-un unic
moment pe scara timpului. Astfel, în cazul lui Goma, se poate pune problema a cel
puţin trei vîrste specifice ale jurnalului. În prima etapă, reprezentată prin Jurnal de
căldură mare şi de celelalte două jurnale publicate la Nemira (Jurnal pe sărite şi
Jurnal de noapte-lungă), textul diaristic nu se desprinde total de epic, cu care are,
aşa cum am arătat, multiple puncte comune, cel mai frapant fiind legat de
arhitectura textuală împrumutată unui gen care, prin definiţie, respinge orice
arhitectură. Ultima etapă, discutată de asemenea în acest referat, prin Jurnal 2012
(ianuarie-iunie), este cea a multiplicării naratorului, prin găzduirea în corpul textual
a mesajelor culese de pe internet, situaţie a cărei primă consecinţă se produce la
nivelul stilului. Transformarea de la o vîrstă la cealaltă derivă din modul în care
diaristul înţelege legea fundamentală a jurnalului intim, cea conform căreia nu
există nicio lege (deci, niciun element de poetică) menită să îngrădească şi să
încorseteze notaţia zilnică. Rezultatul: un jurnal faţă de care autorul însuşi exclama:
„zău dacă am măcar o umbră de senzaţie că «imit» ...” Privilegiind toposurile
specifice exilului, jurnalului Goma rămîne locul eternelor cercetări ale fiinţei,
interogaţia asupra lumii contaminînd şi structura.

Bibliografie
Baudrillard, Jean, Guillaume, Marc, Figuri ale alterității, trad. rom. Ciprian Mihali,
București, Editura Paralela 45, 2002.
Goma, Paul, Jurnal pe sărite; www.paulgoma.com
Goma, Paul, Jurnal de apocrif, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
Goma, Paul, Jurnalul unui jurnal, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1998.
Goma, Paul, Jurnal de căldură mare. (28 iunie-11 iulie 1989), Bucureşti, Editura Nemira,
1997.
Goma, Paul, Jurnal 2012. Ianuarie-iunie; pe www.paulgoma.com
Lejeune, Phillipe, Pactul autobiografic, trad. rom. Irina Margareta Nistor, București, Editura
Univers, 2000.

446
Lintvelt, Jaap, Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie și analiză, trad. ro.
Angela Martin, studiu introductiv de Mircea Martin, București, Editura Univers, 1994.
Manolescu, Ion, Benzile desenate și canonul postmodern, București, Editura Cartea
Românească, 2011.
Popovici, Vasile, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Cluj-Napoca,
Editura Echinox, 1997.
Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim. I. Există o poetică a jurnalului?, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2005.
Ursa, Anca, Metamorfozele oglinzii. Imaginarul jurnalului literar românesc, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2006.

Paul Goma Diary Experience

Summary: Mistaken with an ordinary record of everyday life, the diary leaves the
impression of being non-literary, especially when we discuss about the construction of
the text which it is established by certain clear rules. In fact, the diary belongs to
literary classes, being in a permanent renewal and innovation process.
Key-words: Paul Goma, diary, elements of poetics, intertextuality, multiple narrator.

447
 Culturile de interferenţă ale Europei şi dramaturgia română actuală
Elena PRUS
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Î n teoriile moderne subiectul frontierei figurează printre conceptele

tradiţionale care între timp îşi aprofundează sensul şi îşi extind vertiginos
conotaţiile. Interesul euristic şi metodologic pentru frontieră manifestat în secolul al
XX-lea este semnul unei considerabile repoziţionări a epistemei şi ideologiei
contemporanietăţii.
Într-o epocă a migraţiilor şi a intersectărilor, cînd hărţile geografice nu
încetează să fie corectate, cînd R. Barthes şi J. L. Borges anunţă crepusculul
frontierelor, interesul pentru acest spaţiu de oscilaţie şi indecizie, în care proiectul
unei lumi noi (suprapunîndu-se implacabil ponderii moştenirii sale) devine capital.
Frontiera reprezintă un exemplu simptomatic al efectelor recombinării localului cu
globalul care condiţionează mondializarea. La rîndu-i, mondializarea afectează, în
mod specific, sfera culturală, revenind asupra concepţiei clasice de identitate
culturală concepută ca un tot integrator, preponderent omogen şi închis. Fiind
reprezentări culturale în perpetuă mişcare, de acum încolo acestea devin
componente active ale globalizării.
La ora actuală, frontiera încetează a mai fi o departajare tranşantă, un reper
rigid de afirmare identitară. Frontiera tinde să devină un spaţiu în care se efectuează
o tranziţie paşnică între două culturi, instituind un spaţiu de dialog natural, o
deschidere spre universalitate. Este important să valorizăm aceste spaţii mobile şi
fecunde ca locuri de interferenţă a diversităţii lumilor. Astfel, aici se instalează ceea
ce Homi Bhabha numeşte o „situaţie culturală complexă”, desemnînd şi o literatură
între lumi dintre frontiere, acel „in between space” „borderline work of culture”: ca
o literatură mondială de ficţiuni stranii (Bhabha 2000: 7).
Plecînd de la formula lui H. G. Gadamer fuziune a orizonturilor, reluăm ideea
de cultură de interferenţă a lui Sorin Alexandrescu, valabilă pentru culturile de
frontieră, care se raportează la cel puţin două centre şi se caracterizează printr-o
dinamică proprie. „Intrăm într-o nouă epocă de concepţie a relaţiilor dintre culturi,
pe care istoria nu a cunoscut-o mai înainte şi care traduce emergenţa acestei noţiuni
de intercultural. (…) Această idee de interferenţe, de interacţiuni, de contacte dintre
culturi, dar şi de interogare conform unei dinamici continuă.” (Champs
multiculturelles. Des théories, des pratiques, des analyses: 64).
Înscrisă în perspectivele nominalizate, frontiera traspare ca un univers fizic şi
mental, care devine subiect în deplină maturitate, renovat în noul context, un fel de
„combustibil” sau „carburant romanesc”. „Astfel, a scrie frontiera ar însemna mai
puţin evocarea închiderii, decît crearea unui joc cu limitele sau încercarea
subvertirii principiilor de organizare prea stricte” (Martinière et alii 2003: 12, tr. n.).

448
 Societăţile delimitate în hotarele Europei obişnuiesc să prezinte destinul lor
comun printr-o varietate de reprezentări, unele raţionale, altele imaginare sau mixte.
„Aceste geotipologii europene au contribuit în felul lor la fortificarea unei identităţi,
mai degrabă a unei personificări unitare a Europei, în opere şi spirite.”
(Wunenburger, tr. n.)
Conexiunea Europei de Vest cu cea de Est a cunoscut diverse situaţii empirice.
La începutul secolului al XXI-lea, Europa se zbate spasmodic la răscrucea
drumurilor între un sistem, care este eliminat, „blocul” sovietic, şi un sistem în
reconstrucţie, Uniunea Europeană, care este pe cale să se lărgească mai puţin din
proprie ambiţie decît prin atractivitatea pe care o exercită asupra periferiei orientale.
„Cele cîteva fragmente de continent care au avut o existenţă distinctă înlăuntrul
unor frontiere mereu în mişcare coexistă, cu adversităţi şi cooperări intermitente, pe
căi deja trasate de istorie, ştiindu-şi cu precizie locul” (Theodorescu 2004: 19).
Ţările care s-au aflat timp de o jumătate de secol la periferia occidentală a Estului
sînt pe cale să devină periferie orientală a Vestului. În acest spaţiu, frontiera rămîne
un apel irezistibil pentru a accede la principiile şi valorile europene. Ceea ce este
important pentru noi, este să încercăm a restabili caracteristicile esenţiale ale
spaţiului cultural român şi basarabean care se conectează la un nou context
european.
Frontiera reprezintă o hibridizare generalizată atît diacronic, cît şi sincronic
indiferent de poziţia sa geografică şi/sau culturală: „Paradoxal, frontiera care stabi-
leşte limite, şi, prin urmare, restricţii, invită la perturbarea lor într-un proces dina-
mic de chestionare şi de transgresiune.” (Martinière et alii 2003: 12, tr. n.).
Ca şi toate domeniile ce oscilează între real şi imaginar, frontiera reprezintă
căutarea celor mai bune posibilităţi care însoţesc istoria şi cultura, delimitare
întotdeauna supusă inovării, remodelării formelor şi valorilor. Ceea ce intră aici în
joc este faimoasa capacitate a Europei de a se reinventa. Actuala frontieră este
foarte aproape de istorie şi extrem de bogată în semnificaţii simbolice. Perioada de
europenizare şi mondializare este marcată de procese paralele de diversificare a
culturilor, pe de o parte şi pe de altă parte de cristalizare a identităţilor. Trebuie să
remarcăm că unele regiuni şi naţiuni încă mai rămîn marcate de o căutare/
reîntoarcere identitară în sensul redefinirii şi reconfigurării sale pentru o poziţionare
corectă în istorie şi cultură.
Frontiera este un „laborator” al interdisciplinarităţii a cărui densitate serveşte
drept orizont de protecţie pentru mai multe aspecte abordate. Noua potenţialitate a
frontierelor tradiţionale este revendicată de dimensiunea artistică, fiind însoţită de
mitizare şi de intertextualitate, pe care le dezvoltă şi le îmbogăţeşte. Nu este vorba
doar de descrierea şi interpretarea frontierei, pornind de la sensul pe care
protagoniştii i-l atribuie, dar şi de a face inteligibilă dinamica sa constitutivă şi
trasformatoare pe un corpus de texte din literatura română şi actuală. Literatura

449
confiscă acest subiect polivalent şi urmăreşte să prezinte spaţiul strategic şi echivoc
al frontierei.
Însă trecerea după 1989 de la o Europă a frontierelor la o Europă a modernităţii
fără frontiere rămîne un deziderat greu de atins. Întîlnirea Europei de Vest cu cea de
Est a cunoscut diverse experienţe pozitive şi negative, după caz, atunci cînd cele
două părţi figurau ca un „paradis binecuvîntat” prima, ca „ţărm blestemat” a doua.
În acest teritoriu frontiera rămîne un apel irezistibil de trecere pentru a accede la
valorile universale.
Frămîntările ultimilor decenii au fost decisive şi pentru România şi Republica
Moldova. „Latini, dar ortodocşi, tentaţi de Occident, dar nu mai puţin ataşaţi
propriului lor specific, românii aduc civilizaţiei europene o notă distinctă şi se
prezintă ca o trăsătură de unire între Vest şi Est” (Boia 2012: 318).
Matei Vişniec este un scriitor reprezentativ originar din Europa de Est, care
continuă filiaţia scriitorilor români care au ales exilul, afirmîndu-se în Occident.
Spre deosebire de iluştrii săi predecesori, Matei Vişniec ţine să nu fie considerat
„scriitor francez de origine română”, ci „scriitor român de expresie franceză”.
„Reţeta succesului” autorului este asigurată de trei termeni definitorii: deplinul
angajament al scriitorului în realitatea sociopolitică, exprimarea unui fapt în general
valabil şi esenţial şi dialogul teatral (Gancevici 2006: 199).
Frontiera deţine un loc semnificativ în opera sa, ea rămînînd cadrul viu al
operei sale. În aceste piese şi proze, frontiera nu este un decor, ci un spaţiu unde
conţinuturile şi vidurile se articulează şi se reînnoiesc constant. Frontiera
literalmente fără măsură la Vişniec permite personajelor sale să se piardă printre
civilizaţii, ţări, oraşe, sate. Matei Vişniec descrie ţara şi vecinii săi. Originea sa
română, prin extensiune, balcanică sau est-europeană, cu experienţa «anilor negri»,
marchează sugestiv în opera sa întîlnirea dintre spaţiul liber şi cel totalitar. În una
din ultimele sale cărţi, Dezordinea preventivă (2011), el reconstituie momentul
trecerii frontierei prin prisma unui copil: „Cinci ani împliniţi. S-ar spune un copil ca
oricare altul, dar ceva începe să-l transforme pentru că trebuie să traverseze o
frontieră.” (Vişniec 2011: 11). Tragismul situaţiei constă în faptul că mama nu
reuşeşte să traverseze frontiera, iar despărţirea de ea (care este simbolul despărţirii
de patrie) îl va închide într-o lungă surzenie. Consecinţele, interpretate de Vişniec,
la un alt nivel de profunzime, sînt majore, ridicîndu-se metonimic la nivel de
generalizare sistemică:
„Noi ştim că de fapt comunismul a căzut din cauza unei forme terifiante de
tăcere, întrucît eu şi mama am devenit muţi după noaptea aceea teribilă cînd
traversarea frontierei ne-a separat. Da, nimeni nu ştie acest lucru decît noi:
comunismul s-a prăbuşit, întrucît un copil de cinci ani şi mama lui, fiind separaţi de
o frontieră, au încercat să vorbească instinctiv, imediat şi în acelaşi timp. Iar tăcerea
lor a fost atît de asurzitoare, a provocat un seism atît de mare încît frontierele au
început să se topească, să se şteargă treptat…” (ibidem: 64).

450
 Şi copilul şi părinţii vor extrage concluzii semnificative: „Ei ştiu acum că prin
tăcere pot fi doborîte zidurile, pot fi sparte frontierele, pot fi asurziţi soldaţii care
păzesc închisorile şi în general poate fi măturat tot ceea ce s-ar interpune între ei
doi.” (ibidem).
Spaţiul absolutismului oriental care a culminat prin ideologia excesivă a
comunismului va fi sugerată de Matei Vişniec prin uniformizare, orbire colectivă şi
pierderea libertăţii (Le pays de Gufi ou Cils interdits pendant la nuit). Semnele
acestui sistem sînt uzurparea teritoriilor străine, exploatarea lor fără scrupule şi
represiunea naţiunilor aborigene.
„Întîlnirea culturilor şi popoarelor este un fenomen care ţine de aspiraţia
naturală a omului de a cunoaşte, de a deschide, de a descoperi şi de a cuceri. Însă,
deseori, ea antrenează violenţe, violări, rupturi, dizarmonii, migraţii ...” (Amuri
2010: 36). Crearea noilor frontiere nu garantează stabilirea armoniei între vecini,
starea de conflict se poate menţine:
„Omul în uniformă care păzeşte frontiera: Ţara unde vă întoarceţi voi acum nu
mai e aia care a fost… Pămîntul ăsta unde puneţi voi acuma picioru’ e scăldat în
sîngele eroilor noştri… Ţara asta nouă este astăzi liberă, independentă şi mîndră!
[…] Ţara asta unde vă întoarceţi voi are în sfîrşit o frontieră adevărată… Linia asta
albă a fost trasată aici cu sîngele nostru roşu, şi e sfîntă…” (Vişniec 2004: 150).
Uneori, puţine lucruri se modifică în perimetrul noilor frontiere şi umilinţele
celor care revin pe pămîntul natal sînt asemănătoare cu cele anterioare: „Omul în
uniformă care păzeşte frontiera: Ia să vă văd pe toţi, măi, voi ăştia care aţi trădat
ţara, ia să vă văd cum pupaţi pămîntul acesta care vă primeşte din nou …”
(ibidem: 151). În culoarele frontierei acţionează vechile prietenii şi conflicte
îngropate politice şi culturale. Ele sînt pretexte pentru diverse manipulări de război
(Les Dents, Requiem), mai ales pentru războaie interetnice fratricide, aşa ca în
Bosnia: „Vecinul cel nou: Din cauza că am uitat că sîntem fraţi, au fost atîţia
morţi…” (ibidem: 157).
Tragicul decurge din imposibilitatea de a fi curmat hemoragia internă la timp,
miza deţine privirile îndreptate mereu spre această zonă şi a se plasa onorabil în
noua istorie au dat greş:
„Toată lumea i-a uitat, acesta este sinistru adevăr. Iar acum se bat ca proştii, se
omoară unii pe alţii degeaba. Ceea ce văd eu acolo este deci un război uitat de
lumea civilizată. Un război uitat de Occident, de mediile de informare, de
investitori, de negustorii de arme şi chiar de vecinii lor. Şi care, în naivitatea lor, au
crezut că prin acest conflict se vor putea ridica la suprafaţă, vor putea ieşi din
anonimat, vor putea ieşi din subdezvoltare, vor putea avea un loc la ONU, se vor
putea ancora în actualitate …” (Vişniec 2011: 49).
Olga Gancevici concluzionează: „Noul războinic şi duşmanul interetnic sînt
interschimbabili. În această «pudrieră sentimentală» a Balcanilor, unde trezirea
naţionalismului este corelativă cu sălbăticia absolută, războinicul va fi portretizat,

451
fără concesie, de-a lungul întregii piese. De fapt, acesta este un portret comun al
oamenilor din ţările ex-comuniste, balcanice” (Gancevici 2006: 202).
„Le guerrier balkanique de nos jours (…): il n’a pas de pays, on ne lui a pas
donné de pays, on lui a volé son pays, on lui a occupé son pays, on lui a amputé son
pays, on lui a humilié son pays. Et toujours: D’Occident l’a oublié, l’Occident l’a
oublié, l’Occident n’a pas tenu ses promesses, l’Occident ...” (Visniec 1997: 63).
La Matei Vişniec, românul, la fel şi omul din Balcani este clasat sub semnul lui
dar – cuvînt-cheie al spiritualităţii balcanice, conţinînd duplicitatea datorată
poziţionării sale între două lumi (orientală, occidentală) cu toate derivatele:
„Les Roumains, c’est le seul peuple latin dans la région, t’as vu quand ils
parlent, on dirait du français, et entre deux, Bucarest […] on l’appelait «le petit
Paris» [...] Mais ils sont peu trop fatalistes, quand même, et de vraies girouettes,
toujours du coté des vainqueurs, et même leur langue, c’est truffé de mots slaves, et
en plus ils disent qu’ils ne sont pas des Balkaniques, que les Balkans s’arrêtent au
Danube, mais rien de plus balkanique que les Roumains ...” (ibidem: 85).
Rapoartele proxemice dintre individ şi spaţiu devin mai complexe „frontiera
care deseori pare să fie constitutivul identităţii personajelor de ficţiune, pe care le
conţine, structurează şi informează aventurile sau experienţele interioare, le permite
de asemenea şi cititorului să organizeze sensul sau să facă faţă dispariţiei acestuia”
(Martinière et alii 2003: 11, tr. n.).
Scenariul este întotdeauna tragic: nu există nici o ieşire. Omul privat de
libertate îşi dezvăluie adevărata sa identitate interioară în situaţii şi spaţii-limită.
Astfel, confruntarea omului cu limita reprezintă esenţa tragicului: „Vibko: În orice
caz, ceea ce e important pentru noi e să-i silim pe toţi ăştia să stea ascunşi în găurile
lor ca nişte şobolani… Ca să ştie că sînt nişte şobolani şi că n-au şi nu vor avea
niciodată nici o ieşire.” (Vişniec 2008: 204). În piesele lui Vişniec se remarcă
progresul acestei situaţii, consistînd în faptul că chiar dacă rezultatele nu sînt
vizibile, personajele autorului fac întotdeauna ceva important.
Personajele teatrului lui Matei Vişniec definite de Olga Gancevici sînt: un
călător, un trecător, un solitar, un individ misterios (Gancevici 2006: 204). Ea
constată că „personajele se află întotdeauna într-o sală de aşteptare sau la hotar”
(ibidem). Piesa Le mot „progrès” dans la bouche de ma mère sonnait terriblement
faux avea ca primă versiune On ne vint pas à la frontière avec une pelle et une
brouette, versiunea în română fiind Hotel Europa complet.
Piesa Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie
şi piesa Recviem reiau drama războiului, cu toată durerea acumulată, ştergînd
graniţele dintre cei vii şi cei morţi, prieteni şi duşmani, războaie vechi şi războaie
recente. Ca într-un palimpsest, straturile de morţi, victime ale diferitor războaie se
învecinează în acceaşi pădure.
Chiar dacă frontiera este pătată de sînge şi impregnată de dramatic, ea lasă loc
cotidianului şi platitudinii, pe care le regăsim într-un grupaj de mini-piese intitulate

452
Frontières/ Frontiere regrupînd Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Ţara asta ţine la
tine, mă!, Crezi c-or să ne bată?, Welcome America!, Aşteptaţi să se mai potolească
această caniculă. Dar acest cotidian al frontierei semnifică deseori de asemenea o
exterminare permanentă, oamenii sînt trataţi ca nişte şobolani, care trebuie să fie
forţaţi să se reîntoarcă în găurile lor:
„Vibko: În orice caz, ceea ce e important pentru noi e să-i silim pe toţi ăştia să
stea ascunşi în găurile lor ca nişte şobolani… Cînd tragi, gîndeşte-te la asta. Spuneţi
că de fapt omori şobolani, ai înţeles?” (Vişniec 2008: 15).
Criticul Alex Ştefănescu va remarca şi parodierea ritualului vieţii cotidiene
(Ştefanescu 2005: 928). Astfel, vom constata că riturile frontierei se execută într-un
mod formal, noile frontiere nereuşind să se debaraseze de vechile racile. Astfel, în
piesa Ţara asta ţine la tine, mă! prizonierul vrea să profite de a da un sunet, lucru
care nu îi este refuzat, fiind blocat însă cu ingeniozitate şi răutate:
„Şeful: Perfect, nici o problemă. Foarte bine. Poţi să dai telefon. E prevăzut şi
în constituţie. În ţara noastră, toţi puii lepădaţi de căţele au dreptul să telefoneze.
(...) Spune-i că ţara noastră le dă acest drept tuturor nemernicilor şi tuturor
gunoaielor şi tuturor hoiturilor, toţi pot să telefoneze (...)” (Vişniec 2008: 23)
Piesa Aşteptaţi să se mai potolească această caniculă prezintă o situaţie
inedită, ea aduce în scenă o femeie purtînd un copil în braţe, care vrea să traverseze
frontiera invocînd urgiile războiului în ţara sa. Deoarece femeia şi-a pierdut
paşaportul, iar ancheta pe care a îndeplinit-o pare stranie, ea nu poate trece de
cealaltă parte. În finalul piesei apare acelaşi copil, care are deja şase ani, în faţa
aceleeaşi frontiere:
„Copilul care a crescut între timp: Mama mea a murit. Eu am şase ani şi ştiu să
scriu şi să citesc. (...) Mama mi-a spus că acum, am dreptul să trec de partea cealaltă
a frontierei pentru că poveştile frumoase şi triste sînt universale...” (ibidem: 50).
Astfel, frontiera Europei de Est prezintă imaginea unui topos coercitiv, care
anulează libertatea individului, iar spaţiul frontierei continuă să rămînă spaţiu de
confruntare.
Istoria extrem de politizată şi manipularea memoriei sînt subiecte care unesc
toate ţările Europei de Est. Republica Moldova prezintă un spaţiu încă mai agresiv
din punct de vedere ideologic, unde tot orizontul de rezistenţă a fost suprimat.
Spaţiul Republicii Moldova este pertinent pentru analiza subiectului frontierei,
fiindcă pe parcursul ultimei jumătăţi de secol, ţara a avut un traseu cu vectori
absolut diferiţi, părăsind matricea sa românească, făcînd parte din fosta URSS şi
devenind actualmente o ţară indepenedentă. Această schimbare permanentă a
statutului şi a frontierelor sale a reconfigurat istoria sa şi i-a bulversat în profunzime
destinul.
Spre sfîrşitul secolului al XX-lea identitatea devine dinamică (emigraţie,
imigraţie, exil). După Siary Cerard, imigrantul este personajul principal şi
determinant al secolului al XX-lea. Tema migraţiei comportă date noi în cîmpul

453
literar basarabean, conştient de deschiderea şi inserţiunea sa problematică în lume.
După secole de sedentarism, basarabenii români au devenit nomazi (din patru
milioane de locuitori, un milion este plecat peste hotare), cu toate că dictonul Ubi
bene ubi patria nu i-a caracterizat pînă în prezent.
Literatura despre migraţie nu are un proiect ideologic propriu-zis, ea se
constituie din legi, putem de asemenea să constatăm un canon „deteritorializat”,
după Deleuze et Guattari, care ar putea să amelioreze calităţile canonului tradiţional
prin recunoaşterea mai multor centre/margini şi prin extinderea liniilor de forţă
rizomice (adică libere, nefixate de un nod ideatic) în termeni de multiculturalism.
La fel cum imigrantul este liantul între două ţări şi două civilizaţii, în această
literatură alternează axele fundamentale ale naraţiunii: straturi temporale ale
trecutului şi ale prezentului (înainte/după), poli ai civilizaţiei (aici, acolo, Est, Vest),
lupta perpetuă între căutare/fixare, viaţă/moarte, în care se înscriu conflictele dintre
mentalităţi şi sistemele de valori, stereotipuri şi comportamente.
Această producţie-mărturie reprezintă odiseea basarabenilor spre Italia, Franţa,
Spania sau Portugalia şi arată cum comunitatea basarabenilor se (auto)reprezintă în
lume. Această realitate a devenit ficţiune şi a condus la emergenţa în Moldova a
unei literaturi despre imigrare care conţine semnele unei sociologii funcţionale şi
reuşeşte să impresioneze prin tablouri şocante, după cum vedem din titlurile
revelatoare Avant de mourir de Val Butnaru, En container de Constantin Cheianu,
La septième cafana de Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu şi Mihai Fusu etc.
Registrul şi situaţiile tragice de trecere a frontierei şi de integrare cu orice preţ
în ţările cele mai îndepărtate sînt teribile ca realitate cu adevărat trăită şi povestită.
Realiste şi absurde, aceste experienţe periculoase şi sumbre caracterizează trecerea
în tranzit spre o societate mai bună. Acesta exemplifică umilinţele insolite ale
transportării ilegale: omul trece hotarul în containerul de sub scaunul şoferului sau
sub roata de rezervă a maşinii.
Moartea protagonistului într-o cutie sigilată este de asemenea o metaforă
semnificativă, cea a morţii acestei cvasi-ţări lipsită de aer european, de deschidere
spre alte orizonturi şi de contacte cu lumea civilizată. Şi de ce, atunci cînd
protagonistul simte că nu mai poate să respire, el nu încearcă să mai utilizeze
uneltele pe care le are la mînă pentru a scăpa? Este oare vorba despre un complex
mioritic, de o pasivitate sau indolenţă românească, mai puternice decît însuşi
instinctul de supravieţuire?
Containerul este, de fapt, expresia disperării, izolării şi asfixiei Basarabiei, o
ţară cu independenţă relativă, remorcată cînd de unii, cînd de alţii:
„Igor. Mamă, Moldova noastră este un container. Îl agaţă cine vrea şi îl duce
unde pofteşte. Vrea în Kazahstan – îl duce în Kazahstan. Vrea în Europa, îl duce în
Europa (…). Mamă, noi sîntem nişte oameni de container. Oricine ne poate urca şi
ne poate duce unde doreşte. Nici nu trebuie să ne urce, urcăm singuri.” (Cheianu
2007: 46).

454
 Piesa lui Dumitru Crudu Oameni ai nimănui are drept cadru spaţial Italia,
Roma, unde „în fiecare zi, vin alţii şi alţii. Sînt aduşi zilnic cu autobuzul şi sînt
lăsaţi în mijlocul urbei să se descurce cum pot. […] şi vin tot mai mulţi şi mai mulţi,
de fiecare dată mai mulţi decît data trecută. E ca un puhoi care creşte.” (Crudu
2007: 44). Omniprezenţa basarabenilor este ceva incontestabil:
„Alexandru: Ăsta e din Flutura. Ăsta e din Ungheni. Ăsta e din Chişinău. Cu
ăsta am fost coleg, cîndva. Doamne, cîţi oameni din Moldova sînt la Roma! Uneori
am impresia, Marco, că jumătate de Moldovă s-a mutat în Italia. Oriunde mergi, dai
peste un cunoscut: în piaţă, în magazin, în parc. Cu unii stau chiar în acelaşi bloc.”
(ibidem: 43-44).
Autorul se bazează pe filmele şi pe piesele despre migraţie, scrise înaintea lui,
fiind totodată conştient de faptul că nici piesa sa nu va ameliora situaţia:
„Nici măcar pe vremea foametei sau a războiului nu era aşa ceva. Şi asta o zic
eu, care, la fel, am plecat, Marco. Nici măcar după premiera spectacolului A şaptea
cafana sau a filmului For ever, lumea nu a încetat să plece! Nici măcar după ce
ziarista din A şaptea cafana le întrebase pe fetele traficate de ce jinduiesc să ajungă
într-o Europă pe care n-o cunosc, părăsindu-şi casa şi familia, fetele nu au încetat să
plece.” (ibidem: 44-45).
După Pierre Nora, identitatea naţională ţine de memoria locului. Memoria
colectivă se bazează pe consens şi locuri comune. Măgurelele, sat natal părăsit,
devine un referent identitar, un spaţiu de meditaţie basculînd între grandoare şi
mizerie. Originalitatea constă în recrearea unui mit fondator, asemenea lui Macondo
la Marquez. Precaritatea spaţiului original este în scurt timp substituită cu nostalgia
rădăcinilor:
„Vitalie: Vreau să-ţi spun că mi-e tare dor de căminul ăla din Buiucani în care
aş fi rămas şi acuma cu plăcere, dacă nu-mi spuneai tu să mergem la Roma, ca să ne
căpătuim. Şi, ne-am chivernisit? Pe dracu.” (ibidem: 35).
Piesele sînt create în baza paralelismului situaţiilor şi personajelor basarabene
şi străine şi a ideii relativităţii axiologice a spaţiului şi a situaţiilor. Între spaţiul
originar destructurat, incapabil de a fi un spaţiu de fericire şi lumea exterioară care
îi marginalizează, personajele au aceeaşi densitate tragică.
Astfel, interogarea textelor pe care le-am analizat demonstrează emergenţa
tematicilor literare de actualitate într-un spaţiul european în plină construcţie a
reperelor sale.
În acest fel, sperăm să fi putut demonstra că delimitarea şi scrierea frontierei se
află într-o reconstruire perpetuă, ea se transfigurează într-o formă modernă plecînd
de la trecutul reactivat, de la memoria regăsită şi/sau reconstruită, de la istoria
revizuită sau manipulată, de la noi aspiraţii şi perspective, cît şi de la producţii
patrimoniale, conferind un sens simbolic, deseori nou, problemelor geopolitice
actuale.

455
 Această problemă, această estetică fac parte dintr-o vastă mişcare literară care
caută să reconsidereze problemele de Centru şi Periferie. Abordarea teoretică
globală degajează axe dominatoare care au legătură cu tema identităţii, alterităţii, a
hibridizării. Toate aceste probleme pun în discuţie noţiunea de identitate literară ca
una fragilă, instabilă, în mişcare, care ar putea schimba spiritus-ul loci al literaturii
române într-un spaţiu-timp determinant pentru evoluţia mentalităţilor din Sud-Estul
Europei.

Bibliografie
Amuri, Mpala-Lutebele, Kashombo, Ntompo, Maurice, Jean, Le tragique de la rencontre
Afrique-Occident: relire aujourd’hui „La Noire de…” de Sembène Ousmane, în
Parcours interculturels. Etre et devenir, Cote-Saint-Luc, Québec-Canada, Editura
Peisaj, 2010.
Bhabha, Homi, Die Verortung der Kultur, Tubingen, Strauffenburg, 2000.
Boia, Lucian, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012.
Cerard, Siary, L’immigrant est peut-être le personnage central et déterminant XXe siècle:
roman fin-de-siècle; littérature immigré; intégration sociale, inédit, Centre d’Etudes
du XXe siècle, Montpellier III.
Cheianu, Constantin, În container, Chişinău, Editura Cartier, 2007.
Chevrier, Jasques, Afrique(s)-sur-Seine: autour de la notion de migritude, în Notre
Librairie, Revue des litteratures du Sud, 2004, nr. 155-156, juillet-decembre.
Cosana, Nicolae, Canon, canonic, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2006.
Creţu, Bogdan, Matei Vişniec: un optzecist atipic, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru
Ioan Cuza”, 2005.
Crudu, Dumitru, Oameni ai nimănui, Chişinău, Editura Cartier, 2007.
Gancevici, Olga, Matéi Visniec: imaginaire de la sociopolitique est-européenne, în Mythe et
mondialisation. L’exil dans les littératures francophones, Suceava, Editura
Universităţii din Suceava, 2006.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2008.
Martinière, Nathalie, Le Ménahèze, Sophie, Introduction, în Ecrire la frontière, Presse
Universitaire de Limoges, 2003.
Muthu, Mircea, Homo balcanicus, în Caietele Echinocțiu. Teoria şi practica imaginii.
Imaginar social, vol. 3, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
Nedelcu-Patureanu, Mirela, Pur şi simplu un dramaturg, în Matei Vişniec, Mansardă la
Paris cu vedere spre moarte, Piteşti, Paralela 45, 2004, p. 175-182.
Steiciuc, Elena-Brînduşa, Horizons et identités francophones, Suceava, Editura Universităţii
„Ştefan cel Mare”din Suceava, 2006.
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Maşina de
scris, 2005.
Theodorescu, Răzvan, Specificul politic şi cultural al Europei de Sud-Est, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de mîine, 2004.
Vişniec, Matei, Aşteptaţi să se mai potolească această caniculă, în Imaginează-ţi că eşti
Dumnezeu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 44-52.
Vişniec, Matei, Crezi c-or să ne bată?, în Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2008, p. 34-43.
Vişniec, Matei, Dezordinea preventivă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011.
Vişniec, Matéi, Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie,
Arles, Acts Sud-Papiers, 1997.

456
Vişniec, Matei, Hotel Europa complet, în Matei Vişniec, Mansardă la Paris cu vedere spre
moarte, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004, p. 143-210.
Vişniec, Matei, Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.
Vişniec, Matei, Ţara asta ţine la tine, mă!, în Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2008, p. 28-33.
Vişniec, Matei, Welcome America!, în Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2008, p. 22-27.
Ghilaş, Radu, în http://www.ateneutatarasi.ro/spectacole/teatru/in-container-12-2009.html.
Interviu cu Dumitru Crudu, autor al piesei Oameni ai nimănui; http://www.migratie.md.

Les cultures européennes d’interférence

et la dramaturgie roumaine contemporaine
e
Résumé: L’intérêt euristique et méthodologique pour la frontière manifesté au XX siècle
est le signe d’un considérable changement dans l’épistème et l’idéologie de la
contemporanéité axé sur la diversité d’un entre-monde commun. L’écriture de la
frontière est en perpétuelle recomposition, elle se génère sous une forme moderne à
partir de la mémoire retrouvée et/ou reconstruite, de l’histoire revisitée et/ou
manipulée, des aspirations et perspectives nouvelles, en redonnant un sens
symbolique souvent nouveau. Le champ littéraire roumain, conscient de son insertion
problématique dans le monde met en question la notion d’identité comme fragile, en
mouvement et qui mènerait à une réflexion sur une série de représentations -
sociales, mentales et dramatiques etc. – dans l'Europe de Sud-Est.
Mots-clés: culture d’interférence, l’Europe de Sud-Est, frontière, migration, dynamisme
identitaire, dramaturgie roumaine, dramaturgie bassarabienne.

457
 Lumea lumilor narate (concepte şi scriituri optzeciste)
Maria ŞLEAHTIŢCHI
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

1. Ofensiva romanului optzecist

De obicei, prin sintagma „romanul românesc optzecist” se înţelege romanul
românesc postmodernist, anunţat ca fenomen literar şi nouă paradigmă epică
începînd cu anii ’80 ai secolului XX. Sinonimia dintre optzecism şi postmodernism,
la care am recurs şi noi, este acceptată din punct de vedere istoric şi teoretic.
Schimbările de structură internă a textelor, dar şi cele exterioare, conjuncturale au
determinat apariţia „unui nou termen cu valoare epistemică”. Scriitorii de la sfîrșitul
secolului XX se lansează în grup, ca o generaţie – Generaţia ’80, cu toate
însemnele proprii fenomenului generaţionist. Ei şi-au formulat un program, expus
în texte teoretice, şi s-au manifestat concomitent în poezie, în proză, în eseu şi în
critică literară. Prima sinteză istorică asupra afirmării şi evoluţiei (parţiale) a
fenomenului optzecist aparţine congenerului Radu G. Ţeposu – autorul Istoriei
tragice & groteşti a întunecatului deceniu literar nouă (Ţeposu 2002), unde se află
„schiţa” generaţiei, a ceea ce erau la momentul elaborării Istoriei… colegii săi,
disponibilităţile lor şi ceea ce puteau deveni ulterior. Deşi au trecut mai bine de trei
decenii, Generaţia ’80 are în continuare o prezenţă activă în literatura română
actuală.
Dincolo de pluritatea de gen, noutatea postmodernistă, precum afirmă poetul
Alexandru Muşina, poate fi „comensurată” şi „probată” mai lesne şi cu suficiente
dovezi înainte de toate în structurile epice. În anii ’80 ai secolului trecut s-au lansat
în literatura română o serie de prozatori ca Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu,
Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Ştefan Agopian (pentru a-i numi
doar pe cîțiva). Ei au propus noi concepte narative, sincronizîndu-se cu
experimentele romaneşti anunţate în literatura occidentală la mijlocul secolului al
XX-lea. Gestul lor a fost unul de integrare în literatura occidentală şi, în mare parte,
recuperator. Din rîndurile prozatorilor optzecişti am ales pentru exegeza de faţă
romanele a doi scriitorii exponenţiali – Mircea Cărtărescu şi Gheorghe Crăciun.
2. Lumi fractalice (romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu)
Mircea Cărtărescu îşi publică cele trei volume ale romanului Orbitor pe
întinderea a mai bine de un deceniu (Aripa stângă, în 1996; Corpul, în 2002; Aripa
dreaptă, în 2007), fiind, se pare, cea mai amplă pînză epică din istoria literaturii
române. Lansarea proiectului a surprins critica literară. Nicolae Manolescu afirma,
bunăoară, că „nimeni n-a mai scris la noi o proză atât de densă şi de profundă,
populată de făpturi deopotrivă reale şi simbolice, de fluturi ori de păianjeni colosali,
atrasă magnetic de promiscua subterană psihanalitică şi luminată totodată de
splendide curcubeie cereşti […]. Cu toate scăderile sale, dar şi cu paginile geniale,
este un roman excepţional” (Manolescu 2008: 1348). Criticii, în majoritatea lor, au

458
salutat eforul și ambiția scriitorului, dar s-au auzit și voci care au pus la îndoială
proiectul lui Cărtărescu. Două reacții imediate apariţiei celui de-al treilea volum,
semnate de doi critici tineri, de formație și viziuni mai noi, ar fi de invocat ca fiind
exemplare pentru generația lor. Dacă Cosmin Ciotloș își deschidea cronica din
revista România literară O decalogie cu un entuziasm greu de stăpînit („De curând a
apărut în librării cel mai bun roman din literatura română a ultimelor cinci decenii”.
Este „o carte enormă, continua el, al cărei vis și a cărei fibră constau în însăși
scrierea ei. A cărei protologie și escatologie se asociază fericit cu pagina de gardă și
cu caseta tehnică” (Ciotloş 2007: 32)), la cealaltă extremă Costi Rogozanu afişa o
atitudine rezervată, exersînd cu ostentaţie echidistanţa. El își încheia cronica în stil
sentențial, constatînd că romanul „e obositor, e de citit din când în când de dragul
scriitorului Cărtărescu, un tip care și-a câștigat meritul de a-ți putea servi
experiment de orice fel, nu e nici marele eveniment anunțat, nici cel mai mare
roman din secolul XXI, nu e nici cea mai bună carte a scriitorului cu pricina. O
înscriem în categoriile straniu, ciudat, prolix, o așezăm în istoriile literare și
așteptăm să vedem ce se va întâmpla” (Rogozanu 2007: 11). În critica literară din
Basarabia romanul lui Cărtărescu află o receptare amplă în revista Contrafort,
singura publicație care a scris aici despre roman. După apariția celui de-al treilea
volum al Orbitorului, Vitalie Ciobanu, care urmărise îndeaproape și comentase cu
atenţie apariția volumelor anterioare, menționa în cronica sa „Evanghelia” după
Cărtărescu. Trilogia Orbitor la final că volumul al treilea „încununează marea
încercare a lui Mircea Cărtărescu de a concura tot ce s-a scris în materie de proză în
literatura română «de la origini până în prezent». Această limită, prea apropiată, a
orizonturilor naționale în ce privește romanul ca gen, preciza el, i-a nutrit constant
ambiția unei cărți de anvergură, orgoliul unei opere monumentale care să-și
contemple de la înălțime siderală, dacă se poate, nu doar preopinenții de acasă, ci –
mai important – să-și înfrunte cu succes concurența externă, să o surclaseze chiar,
inversând termenii unui blestem transistoric: cel al respirației scurte, al eternului
început, al lucrului făcut să se surpe, implacabil, sub zodia incurabilă a nepăsării și
deriziunii balcanice” (Ciobanu 2008).
Oricît ar părea de paradoxal, Mircea Cărtărescu, perceput de exegeţi ca autor
de noi concepte paradigmatice atît în poezie, cît şi în proză, nu a ezitat să se arate
uneori neîncrezător tocmai… în concepte. La întîlnirea cu membrii Clubului de
dezbateri teoretice Phantasma de la Cluj (februarie 2006) scriitorul mărturisea:
„V-aş fi adus un concept, ca acel trandafir absent din orice buchet al lui Mallarme,
dacă aş crede în concepte în primul rând, şi apoi dacă aş fi în stare să concep un
astfel de concept” (Cărtărescu 2006). Din cele trei argumente invocate de scriitor în
ampla sa conferinţă îl reţinem pe cel din urmă care explică natura relaţiilor dintre
textele cărtăresciene şi marile lucrări „gnostice”. „Al treilea şi cel mai important
motiv pentru care am mefienţă faţă de concepte, afirmă autorul Orbitorului, este cel
al iubirii mele pentru Wittgenstein, primul dintre filosofii europeni care şi-au

459
manifestat îndoiala şi neîncrederea în privinţa Ideii platonice. Ce este un concept
decât trecerea în sferă intelectuală a Ideii lui Platon? Wittgenstein este primul care
se îndoieşte de faptul că există ceva de felul unui concept al unui copac sau al unei
frunze în care există cumva trăsăturile tuturor copacilor sau ale tuturor frunzelor
care există în realitate. [...]. În ultima sa scriere, Investigaţii filosofice, Wittgenstein
asemăna limbajul cu o trusă de scule, în care există un ciocan, un cleşte, cuie, un
borcănel de clei, o şurubelniţă şi multe alte lucruri” (Cărtărescu 2006). Prin urmare,
răsturnînd în faţă cititorului „trusa sa de scule”, scriitorul îl îndemna să le identifice
funcţia în construcţia romanelor sale.
Precum se ştie, Mircea Cărtărescu a debutat în 1980 cu volumul Faruri,
vitrine, fotografii, despre care Nicolae Manolescu spune că „promitea un mare
poet” (Manolescu 2008: 1340). Din momentul lansării s-a putut observa marea
pasiune (am spune obsesie) a lui Cărtărescu pentru limbaj, pentru „inventivitatea
lexicală”. „Întâiul lucru care s-a observat la el, remarca directorul revistei România
literară, era plăcerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale
ca Mircea Cărtărescu. Nu în sensul stupid, de inconvenienţă verbală; căci aproape
totul e la locul lui, în aparent nesfârșitele lui poeme, şi inteligenţa stă cu ochii
deschişi la căpătâiul inventivităţii lexicale” (ibidem).
La aproape un deceniu de la debut, afirmat deplin ca poet, ocupînd un loc sigur
în topul optzeciştilor, Mircea Cărtărescu scotea prima sa carte de proză, Visul
(Cărtărescu 1989), care se dovedi „cu nimic inferioară poeziei” (Manolescu 2008:
1347). Cartea anunţa conturarea unui concept în mişcare: onirismul metafizic,
ancestral, obsedant al universului cărtărescian. Volumele următoare au marşat pe
aceeaşi traiectorie a discursului narativ, care se constituia, precum afirma autorul la
dezbaterea de la Clubul Phantasma, din aşa-zisele prototexte – „texte foarte vechi
scrise în clasa a V-a, a VI-a, primele mele «romane»” – adevărate obsesii ale
scrisului său.
2.1. Prototextele: Mendebilul
Unul din textele de referinţă din proza lui Mircea Cărtărescu este nuvela
Mendebilul (Cărtărescu 2000: 31-63). Cu ea autorul pune începutul unor neordinari
naratori de vise. Mendebilul este prima lucrare în care universul este construit prin
misteriosul, la acel moment, concept al fractalilor. „Doar ca să vă faceţi o idee, se
destăinuieşte naratorul-scriitor, notez aici, numerotate, puţinele astfel de teorii, pe
care mi le amintesc, rostite de Mendebil în serile roşii ca flacăra sau în dimineţile
albastre, cu ziduri galben-sclipitoare, de la Scara Unu:
1. în capul meu, sub bolta ţestei, se află un omuleţ, care seamănă perfect cu
mine: are aceleaşi trăsături, se îmbracă la fel. Ce face el, fac şi eu. Când el mănâncă,
eu mănânc. Când el doarme şi visează, eu dorm şi visez exact aceleaşi vise. Când el
mişcă mâna dreaptă, o mişc şi eu pe a mea. Pentru că el e păpuşarul meu” (ibidem:
48). Şi tot aşa la nesfârșit. Prin urmare, Mendebilul are revelaţia lumilor care se
„îmbucă una pe alta”, a lumilor în lumi, ceea ce mai numim, prin celebra expresie,

460
păpuşa rusească. În stenograma de la Clubul Phantasma citim aceeaşi mărturisire,
dată acum cu numele scriitorului Cărtărescu, care spunea că aceasta „este una dintre
ideile adesea inserate în diverse locuri ale scrisului meu, alcătuind uneori coloana
vertebrală a câte unei poveşti, alteori câte o articulaţie de la genunchi sau ştiu eu de
unde, dar în orice caz, sub diverse metamorfoze, este una dintre ideile cele mai
puternice ale scrisului meu dintotdeauna” (Cărtărescu 2006).
2.2. Prototextele, holonii şi holarhia
„Prototextele” lui Cărtărescu (texte scrise în adolescenţă sau cărţi citite de
mama în copilărie) vor constitui o materie specială care substituie tradiţionalii
piloni ai construcţiilor epice. Seria exemplelor poate spori cu Insula Tombukutu
(„Poveşti cu oameni negri şi cu vrăjitori”) – neuitata carte a copilăriei evocată
mereu de naratorul din Orbitor. Aripa dreaptă (Cărtărescu 2007: 131). Prototextele
au devenit, prin urmare, holoni ai structurii narative, construite după legităţile
holarhiei. Explicaţiile despre funcţionarea acestei structuri le furnizează autorul
însuşi: „Ideea că lumile sunt un fel de cascadă care curge din nivel în nivel, fiecare
element al unui nivel devenind nivelul următor, alcătuit la rândul său din alte
elemente, ce se alcătuiesc din alte elemente, holonul iniţial fiind de fapt stâlpul de
bază al holarhiei, al întregului care, în cele din urmă, privit într-o perspectivă
ameţitoare, devine Totul” (Cărtărescu 2006). În felul acesta, Mendebilul devine
primul holon al epicii holarhice a lui Mircea Cărtărescu. În legătură cu apariţia
personajul său emblematic, prozatorul mărturisea că a încercat la un moment dat să
interpreteze prin grilă gnostică una din povestirile sale din tinereţe: „Copilul divin
care structurează prin puterea fabulaţiei, a fantasmelor existenţa pământeană a lumii
sale, alcătuite din grupuri de copii, pe care îi fascinează şi îi îndrumă o vreme, mi se
pare un rit gnostic sui generis pe care eu l-am inventat total dominat de impulsuri şi
forţe interioare” (ibidem).
În ideea constituirii unei ordini proprii a lumii, cartea care l-a adus pe Mircea
Cărtărescu către sine a fost romanul Travesti (1994), „cel mai lipsit de succes” din
romanele sale, precum afirma autorul. „Travesti a fost şansa vieţii mele de fapt, aşa
cum văd eu lucrurile astăzi, pentru că el, deşi nu este o carte reuşită, a fost un fel de
poartă către recuperarea mea de sine, în Travesti am îndrăznit prima dată să fac
lucruri pe care nu le visasem măcar până atunci, să mă apropii extraordinar de mult
de miezul creaţiei, cum spunea Paul Klee (deşi «nu îndeajuns de aproape», cum
adăuga tot el în jurnalul său)” (ibidem). La puţin timp de la apariţia romanului,
notam în eseul Ambiguitatea în romanul românesc optzecist că autorul concentra
acolo „tot ghemul de obsesii, halucinaţii, topicul care va iradia în toate părţile de-
odată în căutarea identităţii individului” (Şleahtiţchi 2002: 132). „Pe lângă faptul că
literatura este ambiguă prin însăşi esenţa ei, continuam atunci să tatonez exegetic
terenul unui concept narativ, în care se năştea misterul scriiturii, Cărtărescu îşi
elaborează deliberat romanul într-o tehnică a ambiguităţii: prin alternarea ludică a
alterităţilor, suprapunerea planurilor, a secvenţelor de vis cu realitatea, încât

461
cititorul îşi dă seama cu dificultate în ce registru se află împreună cu naratorul”
(ibidem). Sau nu-şi mai dă seama deloc, fiindcă totul se dezvoltă pe spirală, şi
diametrul ei creşte continuu. Totul se ambiguizează şi reperele dispar. „Eu am
folosit de câteva ori acest gen de dezvoltare nerezonabilă a unor imagini,
mărturiseşte Cărtărescu. Unul dintre exemple este cel din Travesti la pagina unde
vorbesc despre creşterea adolescentului. Adolescentul are sentimentul că va creşte
la infinit, că nimic nu va opri evoluţia sa, a minţii sale către viitor, către Dumnezeu,
către nemurire. […] Adolescenţa este exact această perioadă de levitaţie în care
absolut totul pare posibil, în care te simţi nu numai un Dumnezeu în devenire, ci cu
mult mai mult. Nu te simţi Totul, ci Totul la puterea Totul” (Cărtărescu 2006).
Intenţiile, despre care narează autorul, se pun în pagină cu ajutorul unor „scule
din geanta sa de romancier”. Astfel, putem afirma că holonii, care se comportă
concomitent ca sistem şi subsistem, ca personaj şi metapersonaj – de-o vorbă, ca
matur căzînd repetat în trecutul său adolescent – dau naştere acelei meta-
metastructuri romaneşti, numită, cu un termen preluat din ştiinţele abstracte,
holarhie.
2.3. Orbitor – „romanul fractalic”
Unul din momentele esențiale ale conceptului lumilor în necontenită mişcare
de rotaţie, care impune schimbarea punctelor de vedere – în căutarea perspectivei
pierdute, este concentrat în meditaţia metanaratorului din romanul Orbitor: „Dacă
s-ar fi putut vedea (cum îl vedea Mircea, scriind febril la manuscrisul lui viu şi
opalin, desenând cu pixul literă după literă, ce imediat întind micelii în grosimea
păroasă a paginilor şi se interconectează, prin sinapse cu mii de butoni, cu toate
celelalte litere, dispuse-n straturi şi-n grupuri autorezonante, pentru ca-n cele din
urmă foile să rămână doar suportul de cultură, hrănitor şi susţinător, al unei
tridimensionale reţele de litere, scânteind în aer ca un burete albastru şi gânditor; şi
cum îl vedea celălalt Mircea, în sihăstria de la Solitude, uitându-i-se primului peste
umăr şi mâzgălind la rândul său, cu pixul, litere în caietul cu copertă albastră; şi
cum îi cuprindea pe toţi, cei vii şi cei morţi, cei reali şi cei virtuali şi cei creodici şi
cei de vânt şi cei de foc Mircea adevăratul, cel care nu scria, ci sculpta o lume
fractalică într-o sticloasă carne neuronală), Mircişor n-ar fi văzut atunci un copil, ci
un fel de iluzie optică, o formă de umbre, fluturi şi flori, un caleidoscop în săndăluţe
bălţate şi ele, camuflaj perfect, topire totală în adâncul colorat al verii şi al
amintirii” (Cărtărescu 2007: 122). Citatul conţine cheia de lectură a romanului. De
la primul volum, trecînd prin cel de-al doilea, ajungând la pagina 122 al celui de-al
treilea, abia atunci cititorul începe să înţeleagă care este sensul romanului, cum se
încheagă, cum şi de ce îşi răsuceşte necontenit spirala narativă.
În şedinţa aceluiaşi Club, Mircea Cărtărescu recunoaşte că cea mai mare
influenţă asupra scrisului său a avut-o teoria fractalilor. „Dacă pot defini cumva în
mod decisiv romanul meu Orbitor, l-aş numi un roman fractalic” (Cărtărescu 2006).
Deşi fractalul ia naştere ca termen ştiinţific cu semnificaţie exactă, metaforismul

462
fiind exclus, el a intrat destul de repede în lumea artelor. Aici însă semantica s-a
relativizat, s-a „diletantizat”. În lucrarea sa de doctorat Postmodernismul românesc,
elaborată concomitent cu primul volum al Orbitorului. Aripa stângă, Cărtărescu
făcea un excurs terminologic în spaţiul teoriilor ştiinţifice, precum teoria cuantică a
fizicii atomice sau principiul de indeterminare al lui Heisenberg, care au
impulsionat declanşarea şi afirmarea postmodernităţii ca o stare quazitotală a lumii
contemporane, şi teoria fractalilor. „Teoriile ecuaţiilor nonlineare din matematică,
afirmă exegetul, (teoria catastrofelor a lui Rene Thum, teoria haosului, teoria
fractalilor a lui Mandelbrot) au contribuit şi ele, în acelaşi sens, la congruenţa
teoretică a lumii postmoderne. Determinismul absolut nu mai are nici sens, nici
realitate. Nu mai putem vorbi decât de „insule de determinism”, instabile, produse
de stare locală a sistemului, într-un ocean în mişcare haotică. Vom întâlni, prin
urmare, paralogii pretutindeni în universul postindustrial. Cultura şi artele se vor
confrunta şi ele cu dezordinea, paradoxul, indeterminarea” (Cărtărescu 1999: 42).
2.4. Orbitor – imaginea „scintigrafică” a minţii autorului/naratorului
Romanul porneşte de la un şir de fractali, printre care – pata lupus în formă de
fluture de pe şoldul mamei, care, văzută în frageda copilărie, îi marchează copilului
imaginaţia. Devenit matur, acea primă imagine a memoriei sale fragile îi va reveni
necontenit în memorie, iar lumea, setată după modelul fractalului, se va configura şi
reconfigura mereu. Prin urmare, eul narator este halonul central care pune universul
romanului într-o mişcare holarhică de proporţii cosmice. În general, romanul
Orbitor ia proporțiile unei imense mişcări holarhice, în cascadă. Ruxandra
Cesăreanu, care îşi intitula exegeza O trilogie gnostică şi fractalică, menţiona în
acest sens că „chiar numele trilogiei este legat de aşa ceva: are funcţia unei mantre
care, repetată ritualic, produce iluminarea. Nirvana, intrarea în Lume şi în carte.
Obsesia demiurgiei este, la rându-i, intim relaţionată de această mantră: cartea se
scrie, tocmai este scrisă sau se va scrie cândva de un autor-matrice, dar va fi scrisă
direct prin intermediul hărţii sale craniene care este Lumea” (Cesăreanu 2007).
Fractalul, un arhetip şi totodată un anarhetip (conform teoriei lui Corina Braga),
este harta, cu nenumăratele sale bifurcări şi ramificaţii. Harta va putea fi regăsită în
multiple reluări care împînzesc romanul. De la fluturele lupus de pe corpul mamei,
de la ramificaţiile aripii de fluture, a imaginii fluturelui gigantic pînă la harta boţită
în forma creierului uman, pînă la harta fetusului care se naşte în craniul nefericitului
Herman. Romanul reprezintă esențialmente lumea în necontenită mișcare. Obsesivă
(de unde și acuza de redundanță adusă autorului), monotonă uneori, implacabilă și
impacientată, indiferentă, o indiferență metafizică, proprie germinării cosmice.
Lumea (cea aievea și cea a gîndurilor, visurilor, angoaselor etc.) se mișcă, se mișcă
continuu, de o continuitate înspăimîntătoare.
Două voci feminine din literatura română s-au apropiat, se pare, cît se poate de
adecvat de romanul lui Cărtărescu, de esența acestei construcții narative vaste. Este
poeta și exegeta Ruxandra Cesăreanu și romanciera și exegeta Doina Ruști.

463
Autoarea romanului Zogru menționa că „setea de sistem”, „dorința de sinteză, care
amintește de epoca elenistă, constituie și trăsătura principală a romanului
cărtărescian” (Ruști 2001). Constatînd că romanul lui Cărtărescu se edifică pe
conceptul păpușii ruse (fapt observat de majoritatea exegeţilor, dar mărturisit şi de
autor), R. Cesăreanu conchide următoarele: „Gnostic, fractalic, holarhic, asimptotic,
spiralat, termitier, toate aceste calificative aplicate romanului Orbitor sunt valabile,
pentru că autorul însuși și le-a asumat creator și, practic vorbind, nu doar teoretic.
Că este vorba despre un roman postmodern, în același timp apropare cabalistic, cu
structură și de ambiție, să spunem, pynchoniană (Thomas Pynchon fiind unul din
autorii favoriți ai lui Mircea Cărtărescu), contează mai puțin. Dacă autorul a izbutit
ceea ce și-a dorit, aceasta este esențial” (Cesăreanu 2007). Remarcăm totodată că
procedeul de construcţie a lumilor în lume/în lumi – altfel spus pupa russa, cutiile
chineze – nu este nici pe departe original. S-au scris nenumărate romane, avînd la
bază acest principiu. Cu toate acestea proza lui Cărtărescu uimește în continuare,
deoarece el „imprimă o puternică originalitate” procedeelor aflate la îndemîna mai
multor autori (Manolescu 2008: 1347). Prin urmare, nu conceptele, tehnicile
abstracte şi nude atribuie unei opere originalitate, ci modul prin care autorul lucrării
le pune în ecuaţie. Arta sa constă în măiestria de a face din toate acestea (teorii
ştiinţifice, filosofice, tehnici şi procedee de construcţie narativă, punte de vedere,
perspective diegetice etc.) o excepţională operă de limbaj. Lui Mircea Cărtărescu îi
reuşeşte această performanţă. Romanul lui ar putea fi plasat, ca o mare realizare
narativă, în şirul, mic – este adevărat – al altor cîteva lucrări care îşi propusese o
construcție narativă barocă, or, precum afirmă vocile critice cu autoritate, tocmai
asta este romanul Orbitor: „Imaginaţia prozatorului e barocă. Nu există nimic
comparabil în proza românească, exceptând-o pe a lui Eminescu şi Blecher”
(ibidem).
3. Conceptul lumii în lume (romanul-sinteză Pupa russa)
Cei interesaţi de evoluţia artei romaneşti a lui Gheorghe Crăciun, citind cele
cinci romane (cel din urmă – Femeile albastre – neterminat, apărut de curînd
(Crăciun 2013)), dar şi cele două jurnale, vor observa că Pupa russa este opera
esenţelor conceptuale, abilităţilor de stil, a virtuozităţii construcţiei, a originalităţii
naraţiunii, a forţei limbajului de întemeiere a lumii – este, într-un cuvînt, sinteza
artei narative a autorului. Mircea Cărtărescu a văzut în congenerul său „un prozator
care progresează de la o carte la alta, cu o ambiţie literară egalată doar de fervoare
şi talent. Eu cred că drumul său literar, scria el în necrologul O imensă tristeţe, a
fost frânt într-o perioadă ascendentă, că a fost unul dintre prozatorii care, asemenea
vinului, devin tot mai buni pe măsură ce înaintează în vârstă” (Cărtărescu
2012: 139).
3.1. Corpul şi corporalitatea scrisului
„Progresul” lui Gheorghe Crăciun nu ţine doar de calitatea artistică a textelor
sale, ci, în acelaşi timp, de modul de a explora şi experimenta posibilităţile unei

464
singure teme. Încă de la apariţia primului său roman Acte originale, copii legalizate
în 1982 scriitorul intra în tema-axă a programului său artistic: tema corpului. Radu
G. Ţeposu menţiona că prin această temă Crăciun urmărea să ridice textualismul la
un alt nivel, ceea ce constituia de fapt proiectul unei autentice strategii conceptuale
şi naratoriale. „Corporalitatea povestirii e o temă constantă a lui Gheorghe Crăciun,
care traduce voinţa ascunsă de a identifica senzaţia cu cuvântul, de a le pune într-un
raport de fuziune secretă, de contiguitate” (Ţeposu 2002: 197), constata autorul
Istoriei tragice & groteşti a întunecatului deceniu literar nouă. De altfel,
romancierul însuşi şi-a mărturisit în repetate rînduri şi cu diverse ocazii predilecţia
tematică. În interviul acordat săptămînalului Observator cultural, din 6 octombrie
2005, afirma, bunăoară, cu referire la Pupa russa următoarele: „În cărţile mele
anterioare, m-am apropiat de această temă într-un mod pieziş. De această dată am
vrut să o abordez frontal” (Crăciun 2005). Prin urmare, preocuparea pentru corp şi
corporalitate devine tema şi conceptul fundamental ale întregii sale opere de
prozator. În primele două romane se pot urmări învolburările ei, mulate pe
graţiozitatea trupească a unui şir de femei sau conotate de imaginea carnal-
vaporoasă a frumoasei fără corp – corp pe care în ultimul său roman antum îl
întoarce pe toate feţele (atît fizic, moral, cît şi naratologic). Tania Radu avea să
afirme metaforic în eseul Priveghi cu Mona Lisa că „Pupa russa e o carte
sângerândă […]. E rezultatul unui auto-carnagiu, prin care autorul şi-a smuls vechea
himeră – corporalitatea scrisului, au numit-o comentatorii – din sine însuşi” (Radu
2004). Şi în meditaţiile diaristice din Mecanica fluidului se regăsesc căutările
obsesive ale sensurilor somei, ea devenind nucleul latent spre care converg energiile
creatoare ale lui Gh. Crăciun, or, el are convingerea că „întotdeauna vei avea o mai
mare libertate în explorarea zonei umanului dacă ajungi în imaginar pornind de la
trup”. Ceea ce îşi propunea Gheorghe Crăciun încă în 1982 ţinea de cunoaşterea
alfabetului trupului, care ar fi permis intrarea în codul plin de mistere al percepţiei,
memoriei olfactive, gustative, al memoriei cărnii..., prin care fiinţa e rechemată spre
origini, intrînd în faliile timpului ca în disecţia propriilor instincte. Romancierul
pune în text viaţa interioară şi exterioară a trupului unei femei, iar prin ea şi a unui
lung şir de bărbaţi, dar şi tumultoasa natură a relaţiilor dintre sexe. Trupul devine,
prin urmare, temă şi vehicul narativ totodată, în ideea descoperirii celuilalt, ca parte
inerentă naturii androgine a fiinţei umane.
Pupa russa e romanul care a schimbat faţa literaturii române de la începutul
secolului XXI. Se pare însă că unda de şoc declanşată de larga emanciparea a
limbajului dacă nu a redus la tăcere critica literară, frustrări oarecum i-a provocat.
Faptul că autorul nu trage cortina pudorii în scenele despre viaţa intimă a
personajelor sale, dezinhibările de limbaj din Pupa russa nu constituie totuşi o
noutate a literaturii române actuale. Aşa sau altfel, la momentul apariţiei, romanul
nu s-a bucurat de o receptare pe potriva valorii sale. Întrebat dacă „n-a trăit un
sentiment de nemulţămire că, în raport cu alte cărţi din 2004, despre Pupa russa s-a

465
vorbit prea puţin”, Gheorghe Crăciun se dovedește vizionar: „N-aş spune aşa ceva.
Şi eu sunt un autor atent la felul în care reacţionează critica. Nu am aşteptări atât de
mari de la critică încât să ajung la frustrări. Problema este, până la urmă, a scrisului
meu şi a următoarei cărţi. Dacă o carte va rezista, cu siguranţă se va reveni asupra
ei” (Crăciun 2005). Pupa russa a rezistat. La ea s-a revenit şi se va reveni.
Trama romanului se constituie din cîteva linii. În centrul naraţiunii este
destinul Leontinei Guran, încadrat contextual de comunismul postbelic românesc şi
istoria postdecembristă, ceea ce ar constitui linia politică a romanului, deşi
„politicul, preciza Gheorghe Crăciun în interviul invocat, e doar un fundal, un fel de
durere surdă care pulsează în organismul întregii povestiri”. Cea de-a treia linie de
subiect, deloc de neglijat, e istoria scrierii romanului însuşi – scrisul de plăcere.
Plăcerea textului.
3.2. Pre-textul
Romanul este declanşat de o experienţă inedită a autorului-personaj, dacă e să-l
credem pe cuvînt pe cel care narează în una din cele trei Nota auctoris (Crăciun
2004: 227-230). „Era vară şi mă aflam în gara unui orăşel din Transilvania,
aşteptam trenul”, astfel începe el confesiunea. Simţi nevoia să folosească closetul,
unde descoperi privelişti şi mirosuri specifice gărilor suprasolicitate, într-o vară
toridă. „Cabina pentru bărbaţi era închisă, nu mai avea nici clanţă. Nimeni în jur,
lumea era ascunsă în aerul putred şi vag răcoros al sălii de aşteptare. Am împins cu
piciorul uşa compartimentului pentru femei.” Impresia a fost dezolantă, naratorul-
autor descoperind pe pereţi aceleaşi, obişnuite, injurii, grosolănii, indecenţe şi
mizerii din compartimentul pentru bărbaţi. Fireşte, „revelaţia” capătă semnificaţii
simbolice: femeia, cîntată de-a lungul istoriei, cădea în cel mai fetid noroi.
„Stupoarea îmi bloca orice reacţie. Experienţa mea de viaţă lăsa mult de dorit. Eram
un om matur, împlinisem de mult 30 de ani şi nu-mi venea să cred. [...]
Descoperisem în mine o stare destul de urâtă, un fel de dezamăgire ruinătoare pe
care n-o mai cunoscusem niciodată până atunci. Înţelegeam ca un prost că şi în
natura feminină există zone de vulgaritate, murdărie şi instinctualitate brutală. Deşi
mai târziu, de-a lungul anilor, pe măsură ce mă gândeam la ce descoperisem în acea
mică gară transilvană, mi-am dat seama că exagerasem mult şocul acelor inscripţii
şi că nu vulgaritatea naturii feminine alcătuia substanţa revelaţiei mele” (ibidem:
228-229).

466
 O istorie a corpului uman nu va înregistra prea multe studii, fiind, se pare, o
temă oarecum ocolită pînă prin secolul XX1. Cu toate acestea, tema frumuseţii
corpului uman a făcut obiectul inspiraţiei artistice din cele mai vechi timpuri.
Analogiile dintre natura masculină şi cea feminină a fiinţei umane au condus spre
descoperirea esenţelor profunde ale naturii umane, spre recunoaşterea femeii nu
doar ca bibelou sau păpuşă, dată bărbatului spre desfătare şi alinare, ci ca o fiinţă
complexă, plină de contradicţii, cu partea ei de lumină şi întuneric. „Îmi pare rău,
am să devin abstract, continuă firul confesiunilor George, dar simt nevoia să spun
că femeia nu e prin definiţie o fiinţă pasivă şi gingaşă, cum ne place nouă bărbaţilor
să credem. Puritatea naturii femeii nici n-ar fi cu putinţă decât ca rezultat al unei
îndelungate decantări. Obscenitatea stă în chip firesc la baza acestei purităţi, aşa
cum alcoolul cel mai curat se naşte din fructele terciuite, dospite în borşul scârbos
din vasul alambicului. Puritatea naturii feminine ca şi sfinţenia pustnicilor se înalţă
pe un strat originar de murdărie şi animalitate. Aşa suntem făcuţi noi, oamenii.
Înclinaţia lubrică, impudoarea şi neruşinarea sunt peste tot, şi în aerul care îmbracă
cele mai fine epiderme, şi dedesubtul celor mai vaporoase rochii. Iată de ce
întotdeauna e nevoie de un Dumnezeu” (ibidem: 229).
Discuţia purtată cu colega de compartiment, o femeie tînără, „volubilă şi
inteligentă, fără prejudecăţi”, căreia naratorul îi povesteşte uimitoarea descoperire,
îl făcu să constate că „modul ei de a gândi” era chiar modul său de a gîndi, „în ciuda
diferenţei de sex”. De la acea întîmplare a trecut timp, George a mai publicat alte
cărţi, dar orice încercate de a detabuiza anumite zone ale existenţei umane erau
sortite eşecului („Cuvintele referitoare la sex şi fiziologia iubirii mi se tăiau din
manuscrise”). Ideile din fragmentele Nota auctoris dau cheia de lectură a cărţii. Ele
sunt note de artă poetică şi conduc spre înţelegerea multiplelor semnificaţii ale
gestului de transgresiune experimentală în alt corp. Aici se află de fapt miezul
programatic al romanului: „Îmbătrâneam şi într-o bună zi mi-am spus că n-ar trebui
să-mi fie prea greu să ies o vreme din natura mea masculină, cu toate prejudecăţile
ei, pentru a încerca să aflu ce înseamnă să îmbraci, scriind o carte, pielea celeilalte
naturi. Mă gândeam la o carte atât de necruţătoare şi directă, încât să mi se facă
ruşine de toată lumea, mai ales de femeile care m-au cunoscut ca pe un bărbat
tandru şi pudic. Iar acum e o zi însorită de mai şi eu am împlinit de mult 40 de ani.
Continuu să scriu cartea asta” (ibidem: 230).

1
Igor Mocanu îşi începe exegeza cu o scurtă „pseudoistorie a corpului uman”: „1543.
André Vesale publică De humani corporis fabrica, primul atlas al corpului uman, cu 300 de
planşe, desenate de Calcar, elevul lui Tizian. 1632 – Rembrandt - Lecţia de anatomie. Până
în secolul nostru, în jurul anilor ’30, corpul propriu a rămas un obiect necunoscut. În afară
de câteva note ale lui Platon, Descartes, Main de Biran, abia odată cu fenomenologia se va
vorbi despre corp. Nume de reţinut: Husserl, Heiddegger, Scheler, Marcel Mauss, Gabriel
Marcel, Sartre, Merleau-Ponty, Valéry. Prima carte intitulată pur şi simplu Corpul apare în
1933 (Chipraz)” (Mocanu 2006).

467
 3.3. Leontina, personajul complex, „excesiv”, frumoasa cu corp – eu
S-a afirmat că Gheorghe Crăciun a dat literaturii române unul din cele mai
memorabile personaje feminine, cea mai emancipată şi dezinhibată femeie. În
şedinţa de lansare a romanului, din 9 iunie 2004, la Lăptăria lui Enache din
Bucureşti, Carmen Muşat spunea că „personajul pe care îl construieşte Gheorghe
Crăciun este o femeie, o femeie singulară în literatura româna, un personaj căruia
nu-i pot găsi nici un fel de corespondent” (Anghelescu 2004). Pe bună dreptate, căci
Leontina te buimăceşte, te agasează, te nelinişteşte. Amplele şi redundantele
descrieri din viaţa ei intimă o fac dezagreabilă şi seducătoare totodată. De altfel,
autorul şi-a propus să creeze un personaj dezgustător, atît moral cît şi sexual, care ar
friza normele şi tabieturile. Efectele de lectură au fost cele scontate, de vreme ce
chiar cititorul avizat, criticul, este tentat să o evite, şi în mod categoric să nu vrea să
se identifice cu ea („Este un personaj cu care nu te poți identifica, pe care nu-l poți
simpatiza, faţă de care însă nu ai nici reacții de antipatie”, – afirma tot Carmen
Muşat (ibidem)), deşi identificarea e implacabilă. Numele ei e „un cuvânt rupt în
două, ca noaptea şi ziua, ca lumina şi umbra, iată că e un copil curios şi
neastâmpărat, apoi o fetiţă, o fată, o femeie, o babă surdă şi foarte bătrână, cu două
suflete şi două respiraţii şi două porniri. Se trezeşte în întunericul lui Leon şi apoi
zboară împreună cu Tina prin cortina luminoasă a zilei” (Crăciun 2004: 37). Adesea
trăieşte experienţa confuză a dedublărilor, momente în care nu mai ştie care parte a
sinelui îi dirijează instinctele, Leon sau Tina. Structura androgină a Leontinei, o
androginie ancestrală, o împinge spre experienţe dintre cele mai neprevăzute,
adevărate exorcizări ale naturii ei duble. Leontina e femeia „compusă din două
jumătăţi: cea de jos, vie, înnebunitor de vie şi de sexuală, şi cea de sus, încremenită,
rece, ironică” (ibidem: 156).
Frumoasă, excepţional de frumoasă şi atractivă, cu un corp de sportiv de
performanţă (a practicat ani buni baschetul), deşi cunoscuse vraja erotică încă din
adolescenţă, Leontina va fi măcinată de un ideal, de o himeră pe care nu va înceta
s-o caute până la sfîrșitul vieţii. Tumultoasa experienţă sexuală va accentua, în mod
paradoxal, sentimentul febril al neîmplinirii. „Devenise o fată frumoasă, observă
naratorul, pe care n-avea cine s-o iubească. Nimeni nu încercase să afle cum ar fi
trebuit să o iubească pe ea. Era dorită de bărbaţi, era invidiată de colege şi prietene,
de parcă ei i-ar fi fost mai uşor pentru că nu avea suflet. Şi aşa a şi început să
meargă înainte de la o vârstă încolo, de parcă sufletul ei nici n-ar fi existat”
(ibidem: 160).
Viaţa Leontinei Guran este parcursă retrospectiv. Iată, e mică jucîndu-se în
grădinile bunicilor ei Marcu, Tase (Anastasie), cînd mai creşte puţin e fetiţa ageră şi
neastîmpărată, luîndu-se la întrecere în năzbîtii cu colegii de joacă, apoi urmează
şcoala, liceul la internatul din oraşul medieval S. (Sighişoara, se prea poate, unde
şi-a făcut liceul şi autorul), ratarea admiterii la Facultatea de Medicină, înscrierea la
Facultatea de Sport, intrarea pe neobservate – cam în glumă, cam în serios – în

468
activitatea UTC, angajarea în sistemul de politruci, semnarea angajamentului de
colaborare cu securitatea, căderea din sistem, profundele crize de nevroză,
tratamentul, revenirea la Bucureşti, căsătoria cu profesorul şi doctorul Darvari,
naşterea fiicei Berta, participarea la complotul securiştilor şi foştilor activişti de
partid împotriva dictaturii ceauşiste, dezamăgitoarea experienţă a schimbărilor
postdecembriste, abandonarea lui Darvari în favoarea amantului său Dorin Mareş,
cu care planifică evadarea în America, luînd-o şi pe fiică cu sine. În aşteptarea lui
Dorin într-un hotel din Mangalia, între veghe şi somn, este ucisă de cineva cu o
lovitură în cap, „şi capul ei cel frumos de păpuşă rusească se sparse în mii de
ţăndări, în mii de senzaţii şi de idei şi cele 143990 de cuvinte ale acestei cărţi se
împrăştiară pe suprafaţa lucrurilor din jur ca resturile unui creier explodat” (ibidem:
397).
3.4. Reacţiile somatice şi naraţiunea „sinestezică”
Ca istorie, viaţa Leontinei e simplă. Am putea stabili că a trăit 53 de ani, s-a
născut în 1949 („Scrisoarea purta o dată: 17.III.1980. pe atunci ea avea 31 de ani”
(ibidem: 375)), avînd aproape vîrsta autorului, şi a decedat în 2002, anul încheierii
romanului. Leontina reprezintă o lume construită din reflexele unei memorii a
simţurilor. Anume percepţia lumii prin simţuri, prin natura corporală a fiinţei
umane, constituie marea noutate a romanului lui Gheorghe Crăciun. Deşi corpul şi
corporalitatea sunt teme cunoscute artei (de la Divina comedie a lui Dante la
Comedia umană a lui Balzac, de la sculpturile lui Michelangelo la cele ale lui
Rodin, tema trupului a cunoscut variate interpretări şi limbaje), Crăciun a construit
universul romanului şi al personajului său cu alte mijloace şi din alte perspective,
preocupat ostentativ de autenticitatea percepţiilor. Întoarcerile în timp (anacronii şi
analepse) sînt declanşate de impulsurile şi memoria cărnii, de reacţiile somatice,
despre care scria inspirat în Mecanica fluidului. Între autor şi lumea pe care o
reprezintă este o legătură organică. În prefaţa la romanul Femeile albastre, Carmen
Muşat defineşte într-o fericită formulă sincretică întregul concept al prozei lui
Gheorghe Crăciun. „Scriitorul, afirmă exegeta, continuă în acest ultim roman, un
demers evident încă de la prima sa carte, Acte originale, copii legalizate,
omniprezent în Compunere cu paralele inegale şi desăvârşit în Frumoasa fără corp
şi în Pupa russa: acela al reprezentării sinestezice a lumii” (Muşat 2013: 5-6). Pe de
altă parte, „Gh. Crăciun creează un personaj ca şi cum el însuşi ar fi acel personaj,
observa Igor Mocanu în comentariul său la Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la
Pupa russa, scrie un roman ca şi cum el însuşi, în corporalitatea sa, ar fi acel roman,
distribuie jocuri de limbaj ca şi cum personajele însele ar consta din acele jocuri de
limbaj” (Mocanu 2006).
Pluritatea corporală din interiorul fiinţei, decojirea ei aproape ritualică,
lepădarea de piele – element de bază în construcţia şi desfacerea păpuşii ruseşti – e
asemenea lepădării de sine şi proiectării într-o altă formă. Identificarea naratorului
(sau a autorului din roman!?) cu personajul nu este doar un gest flaubertian.

469
Redescoperirea instantanee a propriei alterităţi în fiinţa complexă a Leontinei –
realitate şi iluzie (Tina este fiinţa de mucava) – incertitudinile, decantate de orgoliul
unui discurs naratologic masculin, ascund un personaj narator fragil, frustrat, cinic
şi misogin totodată: „Dar cui îi umblă prin cap aceste gânduri, ţie sau mie? Mie,
desigur, mie şi numai mie, pentru că LEONTINA SUNT EU. Eu ştiu că în carnea
fiecărei femei singure se află ascuns un băiat, un bărbat, un domn Leon care se teme
de moarte” (Crăciun 2004: 385).
Leontina moare neaşteptat, deşi pentru un cititor atent finalul este sugerat
printr-o uşoară aluzie în una din Notele auctoris: „Ea e femeia ta pe care nu ai
curajul s-o ucizi. Iei cuvintele bob cu bob şi faci din ele un conglomerat de granule,
le laşi să-ţi curgă din palmă ca o dâră de praf de puşcă. Desenezi această line care se
tot închide până face un cerc. Aprinzi chibritul şi fugi” (ibidem: 316). Imaginea
ucigaşului rămîne în suspans. În secvenţele finale ale romanului autorul insinuează
că presupusul criminal ar putea fi soţia lui Mareş sau altcineva, care se răzbună din
gelozie, sau poate securitatea de cîndva, dar... Insinuarea e o simplă provocare
adresată cititorului. Adevăratul ucigaş e tipul care o urmăreşte fără încetare de la
primele rînduri ale cărţii. Este individul care joacă rolul de autor. Este... chiar
autorul romanului, care îşi mărturiseşte crima în „instanţa” Observatorului cultural:
„Am omorât-o pentru că eu însumi nu-mi mai suportam personajul. Am simţit la un
moment dat, când mă apropiam de finalul cărţii, că personajul, prin experienţele pe
care le-a cumulat, a devenit excesiv” (Crăciun 2005). Amîndoi nu o mai puteau
suporta.
Nicolae Manolescu consideră că prin romanul Pupa russa Crăciun a cîştigat
pariul ambiţios al destinului său de romancier, fiindcă „el nu se mulţumeşte să scrie
Bildungsromanul şi, la urmă, prăbuşirea şi moartea unei nimfomane perverse şi
fascinante. Noua Emma Bovary, punctează criticul, e produsul unei epoci infinit
mai rele decât aceea din prima parte a secolului al XIX-lea francez. Leontina
exprimă, conform spuselor autorului, din acelaşi «fals jurnal», «bovarismul femeii
ca secreţie a unei lumi fundamental bolnave»” (Manolescu 2008: 1362).
3.5. Întoarcerea autorului
După mult deplînsa moarte a autorului, Gh. Crăciun reabilitează (dar cum?!)
una din componentele estetice esenţiale ale romanului contemporan: instituţia
autorului. Nu este vorba de revenirea „autorului omnipotent şi impersonal”, fireşte,
ci re-actualizarea „rolului” de autor. Carmen Muşat menţiona în cartea sa Strategiile
subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă că, „întors către propria sa
interioritate cu asupra de măsură, Crăciun construieşte lumi ficţionale în care se
joacă pe sine însuşi, în roluri diferite, acelaşi şi altul de fiecare dată” (Muşat 2008:
323). Romanul Pupa russa readuce în text imaginea autorului prin Nota auctoris
(inserate simetric în cele trei părţi ale romanului). El se confesează în legătură cu
„asistenţa infrastructurală” de care a beneficiat (ustensile, redactări), făcînd şi
explicite precizări cu privire la structură, concept, scriitură etc. Autor demiurgic şi

470
personaj, el reuşeşte să transgreseze genul natural, transformîndu-se într-o femeie
de o frumuseţe frenetică. Pentru a vedea cît de mult se identifică scriitorul
Gheorghe Crăciun cu autorul George nu este nevoie de analize cu infraroşu, or
suprapunerea afirmaţiilor din interviurile care au urmat apariţiei romanului pe cele
trei Note auctoris dau certitudine trecerii existenţei reale în realitatea romanescă,
asemenea circuitului din vasele comunicante. Deşi autorul afirmă categoric că Pupa
russa „este o carte de ficţiune”, ar trebui să reţinem că ficţiunea ţine, în accepţia
prozatorului, de „schimbarea de identitatea corporală şi sexuală” în ideea creării
unui personaj feminin cu care să se identifice. În rest, fondul romanului ţine de „o
zonă a obsesiei personale şi colective, pe care, mărturiseşte Crăciun, n-am avut nici
maturitatea, nici curajul, nici... pregătirea strategică să o abordez înainte de 1994, la
câțiva ani de la prăbuşirea regimului comunist”. Întrebat cu cine „se răfuieşte” în
această carte, Crăciun afirmă că are „o răfuială cu propriul sine şi cu propria
conştiinţă. Cartea a fost, pentru mine, şi o exorciză, o încercare de a mă elibera de o
parte din biografia mea, destul de apăsătoare, biografia mea e marcată de contextul
în care m-am născut, am copilărit” (Crăciun 2005).
3.6. Naratorul discret
Scriitură complexă, Pupa russa se constituie într-un ritm narativ aparte. De
altfel, scriitura, plasarea textului în pagină, absenţa, acolo unde o cere norma, a
virgulei sau sacadarea voită a segmentelor frastice, denotă pulsul textului, ritmul
perfect pliat pe structura internă şi temperamentul personajelor de acţiune sau
narative. În general, naratorul principal îşi schimbă mereu perspectiva, stînd „pe
mijlocul” liniei diegetice, între ea şi tu, adresîndu-se concomitent celor doi
interlocutori ai săi. Cu alte cuvinte, George (numele naratorului apare abia în partea
finală a romanului), narează unui cititor ideal, unui iminent interlocutor al său,
experienţa de viaţă a Leontinei („Iat-o acum călare, o mogâldeață de om cu
degetuţele înfipte în coama aspră, lucioasă a lui Cezar, calul cel murg cu burta
pătată de alb” (Crăciun 2004: 48)). Schimbîndu-se interlocutorul, se schimbă şi
regimul pronominal. Cititorul este substituit de Leontina însăşi, căreia George fie că
îi citeşte paginile de roman, fie că îi savurează chipul reflectat în propriul ei jurnal
(„Tu cu pudorile tale mascate de adolescentă de 17 ani, cu moliciunea şmecheră a
gesturilor, cu aciditatea ta verbală şi tăişul verde al privirii strecurate pe sub breton”
(ibidem: 47)).
Elaborînd o complexă şi rafinată construcţie romanescă, despre care Mircea
Horia Simionescu vorbeşte în prefaţa cărţii („Extraordinarul roman Pupa russa, al
nu mai puţin extraordinarului analist Gheorghe Crăciun, deopotrivă curajos inovator
de formule narative” (Simionescu 2004: 5)), autorul multiplică punctele de vedere.
Schimbarea de perspectivă este atît de abilă, încît cititorul, captivat de puterea de
seducţie a limbajului, într-un anume moment nu mai înţelege cine povesteşte. Este
în roman o firească contopire între narator şi personaj, mai ales cînd din apele
adînci ale fiinţei Leontinei apare aisbergul conştiinţei masculine a lui Leon.

471
Conexiunea şi simultaneitatea planurilor temporale, a construcţiilor spaţiale,
monitorizarea schimbării de registre narative se constituie într-un splendid spectacol
al povestirii. Romanul va avea şi ca scriitură modelul păpuşii ruseşti, or, romanul
aglutinează mai multe texte, de factură diferită. Leontina însăşi, după primele căderi
nevrotice, va ţine un jurnal, care ajunge în posesia autorului. Apoi evocările şi
mărturisirile colegelor ei de cîndva, notele informative ale securiştilor care o
urmăreau, compunerile pe care le scrie, scrisorile... Şi între toate aceste fire uşor de
încîlcit se află un discret narator, îndrăgostit pînă la uitarea de sine de Leontina, pe
care o doreşte ca un bărbat viu, adevărat şi cu care, spre final, îndemnat de prietenul
său – MHS – face dragoste – replică postmodernă la mitul lui Pygmalion.
4. Contractul dintre scriitură şi lectură ca un „mise en abyme”
Romanele discutate aici au calitatea de a prelungi şirul interpretărilor, precum
construcţia şi reprezentarea lumilor în aceste lucrări este sprijinită în chip evident pe
conceptul şi tehnica punerii în abis. Lumile fractalice (care izvorăsc necontenit) din
romanul lui Mircea Cărtărescu, lumile în lume (care nu au capăt) din romanul lui
Gheorghe Crăciun germinează asemenea unor galaxii sensuri şi semnificaţii care
sunt şi mai urmează a fi probate de timpul exegetic.

Bibliografie
Anghelescu, Ioana, Imaginea matrioştilor, în Revista 22, săptămânal independent de analiză
politică şi culturală. Anul XIV (759), Supliment cultural, 23 septembrie 2004, nr.10;
http://www.revista22.ro/imaginea-matriostilor-1172.html
Cărtărescu, Mircea, Visul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
Cărtărescu, Mircea, Nostalgia, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
Mircea Cărtărescu la Phantasma, Dezbaterea, 15 februarie 2006; http://ru.scribd.com/doc/
77931538/lnterviu-Cartarescu
Cărtărescu, Mircea, Orbitor. Aripa dreaptă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Cărtărescu, Mircea, Ochiul verzui al dragostei noastre, București, Editura Humanitas, 2012.
Cesăreanu, Ruxandra, O trilogie gnostică şi fractalică, în Steaua, 2007, nr. 9;
http://7www.romaniaculturala.ro/'articol.php?cod=6169
Ciobanu, Vitalie, „Evanghelia” după Cărtărescu. Trilogia Orbitor la final, în Contrafort,
2008, nr.3 (163); http://www.contrafort.md/old/2008/163/1464.html
Ciotloș, Cosmin, Lecturi la zi: O decalogie, în România literară, 2007, nr. 28;
http://www.romlit.ro/o_decalogie
Crăciun, Gheorghe, Pupa russa, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.
Marele pericol pentru literatura română a momentului este mondenitatea (Interviu cu
Gheorghe Crăciun de Ovidiu Șimonca), în Observator cultural, 8-14 octombrie 2005,
nr. 289; http://www.observatorcultural.ro/Marele-pericol-pentru-literatura-romana-a-
momentului-este-mondenitatea.-Interviu-cu-Gheorghe-CRACIUN*articleID_14043-
articles_details.html
Crăciun, Gheorghe, Femeile albastre, Iaşi, Editura Polirom, 2013.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2008.
Mocanu, Igor, „Corpul mi se adună în cap”, în Contrafort, noiembrie-decembrie 2006,
nr.11-12 (145-146); http://www.contrafort.md/old/2006/145-146/1132.html

472
Muşat, Carmen, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008.
Muşat, Carmen, Un roman inedit, în Crăciun, Gheorghe, Femeile albastre, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 2013, p. 5-18.
Radu, Tania, Priveghi cu Mona Lisa, în Revista 22, săptămânal independent de analiză
politică şi culturală, Anul XIV (754), 18 august-25 august 2004;
http://www.revista22.ro/priveghi-cu-mona-lisa-1083.html
Rogozanu, Costi, Aripa frântă, în Suplimentul de Cultură, 1-7 septembrie 2007, nr.143,
p.10-11; http://suplimentuldecultura.ro/numarpdf/143_Iasi.pdf
Ruști, Doina, Două romane milenariste „Orbitor” de Mircea Cărtărescu și „Mesia” al lui
Andrei Codrescu, în Viaţa Românească, 2001, nr. 3-4; http://doinarusti.ro/VR.htm
Simionescu, Mircea-Horia, Pupa russa…, în Crăciun, Gheorghe, Pupa russa, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004, p. 5.
Şleahtiţchi, Maria, Jocurile alterităţii, Chişinău, Editura Cartier, 2002.
Ţeposu, Radu G., Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediţia a
II-a, Prefaţă de Al. Cistelican, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.

The world of the narrated worlds

(concepts and writings of the Eighties generation)
Summary: The article analyzes the evolution of the postmodern Romanian novel. The text
analysis is based on two top writers of the eighties' Generation: Mircea Cărtărescu
and Gheorghe Crăciun. There is a commentary of the concept, construction, and
narrative discourse in the novels Orbitor (author Mircea Cărtărescu) and Pupa russa
(author Gheorghe Crăciun). The first novel contains an analysis of the fractal structure
of the represented world. In the novel Pupa russa there are observations on the
concept of novel-synthesis and "synesthesic" narration.
Key-words: Generation '80, postmodernism, Romanian novel, fractal universe, narrative
concept, synesthesic narration, holon, holarchy.

473
 Gheorghe Crăciun şi Eugeniu Coşeriu.
Despre o interogaţie literară şi un posibil răspuns lingvistic
Elena-Cristina ŞTEFÎRCĂ
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (România)

1. Argument pentru trup şi literă

În lucrarea de faţă ne propunem o cercetare a articolului „Trup şi literă”,
considerat definitoriu pentru ansamblul scrierilor lui Gheorghe Crăciun, în sensul că
problematizează obsesia pentru scriptural, relaţionînd-o cu viziunea coşeriană
asupra limbajului, dar şi cu gîndirea lui Ioan Petru Culianu asupra dualismului.
Gheorghe Crăciun, recunoscut prozator al Generaţiei ’80, este şi autorul unor
lucrări de teorie şi critică literară (Experimentul literar românesc postbelic – în
colaborare, 1998; Aisbergul poeziei moderne, 2002; Pactul somatografic, 2009),
articole şi eseuri (Cu garda deschisă, 1997; În căutarea referinţei, 1998; Reducerea
la scară, 1999) sau al unor texte diaristice, precum Mecanica fluidului (2003) şi
Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (2006). Paginile ficţionale,
postmodernist fragmentate de reflecţii metaficţionale, sînt astfel dublate de ample
studii teoretice care oferă o viziune asupra literaturii şi de confesiuni pseudo-
diaristice ale unui eu predominant auctorial, minim biografic.
Ipoteza de la care porneşte acest studiu este că, în ciuda eterogenităţii
modurilor discursive practicate (ordonabile în jurul opoziţiei majore literar/ficţional
– ştiinţific/critic, cu trecere prin modul autobiografic), ansamblul scrierilor lui
Gheorghe Crăciun exprimă un sistem coerent de concepţii, construit pe fundamentul
unei teme centrale.
Elementul de unitate îl reprezintă raportul beligerant dintre trup şi literă, două
concepte care, conform principiului baudelairian („Pentru a pătrunde sufletul unui
poet, trebuie să căutăm în opera sa cuvintele care apar cel mai frecvent. Cuvîntul va
traduce obsesia” (Friedrich 1969: 43)), îşi cîştigă şi prin recurenţă statutul de
obsesii. Însă nu numai criteriul cantitativ le îndreptăţeşte centralitatea, ci şi cel al
calităţii, întrucît opoziţia se dovedeşte, în dimensiunea semnificaţiilor ei, extrem de
fertilă şi dinamică. În fapt, fiecare lucrare propune, în momentul apariţiei sale, noi
interpretări sau reevaluări ale acestei relaţii tensionate, drept dovadă că ea constituie
o preocupare mentală permanentă a autorului.
2. Un conflict universal
Conflictul dintre trup şi literă are, în opera lui Gheorghe Crăciun, un caracter
complex, care impune cercetarea conceptelor în dinamica lor; aria semnificaţiilor
rezultante nu este aşadar un dat stabil, egal cu sine în orice moment al investigaţiei,
ci un ansamblu polimorf, proteic, un spaţiu al beligeranţei perpetue, în care
victoriile unuia sau ale celuilalt dintre concurenţi reclamă acceptarea şi asumarea
provizoratului şi a metamorfozei.

474
 Studiul particularităţilor de manifestare a unui astfel de conflict în opera unui
scriitor contemporan devine cu atît mai relevant cu cît dilema în cauză nu este o
creaţie a epocii noastre, ci o prelungire personalizată a unei opoziţii ce şi-a cîştigat,
se pare, dreptul la universalitate: ceea ce Susan Sontag numea „hipertrofia
intelectului în dauna energiei şi a aptitudinilor senzoriale”, ca „dilemă ajunsă deja
clasică” (Sontang 2000: 17) a culturii noastre, se subordonează de fapt „confruntării
fără de sfîrşit dintre raţional şi iraţional” (Cornea 2006: 13); aceste atribute
corespund însă, la rîndul lor, celor două dimensiuni esenţiale ale fiinţei,
responsabile de dualismul imanent al omului.
Răspunzînd unei tentaţii de căutare a originii, prima dedublare este atribuită de
Otto Rank individului primitiv confruntat cu experienţa morţii. Narcisist sau
dependent de propriul trup, acesta s-a simţit ameninţat de realitatea, devenită din ce
în ce mai evidentă, a morţii, considerată iniţial accidentală (Rank 1997: 140).
Contextul conflictual naşte credinţa în suflet, la început reprezentată ca dublu
identic al trupului, ulterior esenţializată prin decorporalizare: „Aşa deci credinţa
primitivă în existenţa sufletului nu este la început nimic altceva decît un fel de
credinţă în nemurire care dă o dezminţire energică puterii morţii. [...] Ideea morţii a
devenit suportabilă prin intervenţia dublului, al cărui rol este acela de a asigura o
altă viaţă după aceasta” (ibidem).
Începînd de aici, istoria culturală a umanităţii poate fi panoramic vizionată în
funcţie de poziţia adoptată în această permanentă confruntare dintre trup şi suflet, ce
creează impresia diversităţii prin multitudinea măştilor însuşite; există un gen
proxim al dialecticilor trup – suflet/spirit, raţiune – sensibilitate, ştiinţă – artă,
empirism – epistemologie, contingent – transcendent, material – imaterial, iar
diferenţele specifice ţin de spiritul veacului ce le interpretează.
Limitîndu-ne la literatură, ştim că „propria sa problemă” este cea „a
reprezentării omului şi realităţii”, or „calitatea unei concepţii despre om provine
dintr-o modelare cantitativă într-o imagine istoric specifică a contrariilor spirit –
trup” (Crăciun 1999: 274).
Aşadar, nu e de mirare faptul că Gheorghe Crăciun se înscrie în rîndul
„modelatorilor” atunci cînd denunţă izomorfismul relaţiilor trup – literă, corporal –
scriptural, senzaţie – intelecţie; în acest fel, alături de literatură în general, şi tema
fundamentală a operei sale este subordonată aceleiaşi dominante: „Din conflictul
dintre trup şi literă, dintre corporal şi scriptural, dintre senzaţie şi intelecţie, din
acest contradictoriu dinamism în logica fiinţei noastre (alfabetizate!), pasibil la
fiecare pas pe hîrtie de o iluzorie sintetizare, se constituie, se deconstituie şi se
reconstituie substanţa literaturii, permanenţa şi remanenţa sa estetică” (ibidem:
272-273).
Simţim aici nevoia unei adăugiri: fiinţa alfabetizată, cea care poartă povara
(felix culpa!) întregii moşteniri culturale, nu se deosebeşte în esenţă de fiinţa
nealfabetizată (individul primitiv) decît prin proteismul şi multiplicarea măştilor

475
pentru trup şi literă/suflet/spirit. Căci litera devine un avatar al sufletului, este
interiorizată ca jumătate a fiinţei umane, şi preia tensiunile inerente conflictului cu
dublul său, trupul, lărgind aria semnificaţiilor unui raport inepuizabil, mereu
problematic.
3. Un conflict central „Trup şi literă”
Primele coordonate ale conceptelor ar trebui căutate în cuvintele din care se
compune titlul articolului publicat pentru prima dată în revista „Astra”, în nr. 5, 6
din 1983. Centralitatea acestuia în cadrul operei este confirmată şi de „intenţia
autorului”, care alege să-l reediteze în contexte diverse: fie îl introduce între
paginile ficţionale ale romanului Frumoasa fără corp, ca mărturisire eseistică a
viziunii despre literatură, fie îl înscrie în Cuvîntul prozatorilor Generaţiei ’80, în
antologia cu titlul Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice.
Indiscutabil valoros, articolul este reluat, de către Ioan Bogdan Lefter, în volumul
postum Pactul somatografic (2009).
În forma sa eseistică, textul reprezintă el însuşi un teritoriu tensionat care
„încearcă” să concilieze periplul livresc, ca rigoare a stilului ştiinţific, cu
personalizarea prin selecţie şi raportare a referinţelor culturale la propria viziune
despre literatură, trup şi literă, aşa cum remarca Ion Bogdan Lefter: „în special
partea a doua a eseului, după un excurs preponderent istoric, estetic şi filosofic,
articulează teoria de uz personal pe care Gheorghe Crăciun o va ramifica şi o va
extinde [...]” (Lefter 2009: 22).
O viziune diacronică asupra literaturii îl conduce pe autor la revelaţia
omniprezentei interdependenţe dintre dimensiunea senzorială, corporală a omului şi
manifestările sale literar-artistice. Prin verificări punctuale, la intervale de
aproximativ un secol, Gheorghe Crăciun testează rezistenţa binomului şi constată că
fiecare perioadă din istoria literaturii vine cu propria contextualizare a relaţiei;
aşadar, la 1750 „«poemul este o realizare senzorială perfectă» [...] peste 121 de ani
[...] «poetul devine vizionar printr-o îndelungă, imensă şi lucidă dereglare a tuturor
simţurilor», pentru ca peste încă 122 de ani «plăcerea textului» să fie «acea clipă în
care corpul meu îşi va urma propriile idei – căci corpul meu nu are aceleaşi idei cu
mine»” (Crăciun 1999: 272).
În fond, Baumgarten, Arthur Rimbaud şi Roland Barthes sînt trei martori citaţi
să susţină indestructibila legătură dintre simţuri şi literatură, temporar ocultată de
consecinţele unei „nenorociri”, „denunţată de Platon” şi recontextualizată de
Gheorghe Crăciun: „Grecii au numit litera gramma. Iar Quintilian este acela care
transformă prin calchiere termenul derivat grammatike în cunoscuta nouă de multe
sute de ani încoace literatură” (ibidem). Într-adevăr, în Le Dictionnaire
Étymologique Latin, „litĕra cu litĕra, æ (f.), caractère d’écriture, lettre” este pusă
în relaţie etimologică cu literatura: „Quintilian […] dit que litteratura a été fait sur
le modèle du grec […] pour désigner la grammaire” (Breal et alii 1906: 169).
Acesta este motivul pentru care „literatura e multă vreme, pînă în secolul al

476
XVIII-lea ne spune Robert Escarpit, un concept al literei şi al efectelor sale
plurisemnificatoare, al culturii în general, al scrierilor de orice tip, cu sensuri încă
nesedimentate şi neconsolidate în forma lor de azi”, însemnînd „pentru Cicero,
Seneca, Tacit şi Tertulian, de exemplu, […] scriitura, gramatica, filologia, alfabetul,
ştiinţa şi erudiţia, adică Spiritul, Raţiunea, Legea, Ordinea, Adevărul” (Crăciun
1999: 273-274).
Se impun deja cîteva observaţii: în primul rînd, litera este un concept
polisemantic, ceea ce înseamnă că trecerea ei în „corpul” literaturii nu va facilita
definirea irevocabilă a celui din urmă termen; dimpotrivă, stabilizarea
monosemantică a cuvîntului literatură este deja compromisă, pentru că littera din
sînul ei deschide calea polivalenţei.
În al doilea rînd, semnificantul – literatură – pentru semnificatul – „«ansamblul
operelor scrise care au caracter estetic»” (Crăciun 2003: 7) – este în realitate „un
uzurpator [...] al mai naturalului «poiein»” (Crăciun 1999: 273), cu sensul de
„creaţie”, fapt care nu rămîne fără consecinţe. Devenind „cuvînt de bază” al
literaturii, littera îşi impune şi zestrea semantică de omoloagă a lui gramma; odată
latinescul poesis (gr. poiesis) înlăturat, termenul „literatura” trebuie să includă şi
sensurile coagulate în timp în jurul ideii de „creaţie”. Prin urmare, „chiar şi în
secolul XIX, conceptul de literatură se va dovedi extrem de generos cu spaţiul pe
care îl tutelează, el înglobînd toate textele scrise cu conţinut umanistic” (ibidem:
10); mai mult decît generozitatea, se cade remarcată ambiguitatea termenului: el se
impune ca problematic deoarece acoperă o arie de semnificaţii suficient de vastă
încît să includă cel puţin două opoziţii majore (între proză şi poezie, apoi între ideea
de ştiinţă şi cea de sensibilitate). Ambivalenţa face posibile metamorfozele
semantice radicale pe care le suferă de-a lungul timpului.
4. O criză identitară: literatura ca trup sau ca literă?
Aşadar, conceptul de literatură are o istorie lingvistică încărcată ce pune în
dificultate definirea sa irevocabilă; însă mai importantă decît istoria lingvistică a
termenului este, pentru scopul acestei lucrări, istoria „minoră” a receptării sale de
către Gheorghe Crăciun, reconstituibilă prin cercetarea utilizărilor din cadrul operei.
Înarmaţi cu acest criteriu şi obligaţi la schimbarea perspectivei, observăm că istoria
receptării nu e nicidecum minoră şi că literatura este problematică nu numai în
general, ci şi în acest caz particular.
Cel puţin în aceeaşi măsură ca trupul şi litera, conceptul de literatură
corespunde unei obsesii auctoriale; este firesc să fie aşa, deoarece nu termenii în
sine, ci relaţia care se stabileşte între ei, dinamica nenumăratelor posibilităţi de
combinare şi contextualizare impun problematizarea. Or, toată această dinamică a
interacţiunii dintre trup şi literă are ca spaţiu de manifestare literatura, concept
complex, conţinător neloial al ambelor şi partizan oportunist al unuia sau al
celuilalt, în funcţie de orizontul de aşteptare al epocii istorice. Aşa se explică faptul
că „retoricile Antichităţii şi ale Evului Mediu, adevărate reţetare normative extrem

477
de detaliate, sînt tot atîtea încercări şi reuşite în a controla şi formaliza manifestările
trupului în literă”; căci, „pentru o mentalitate subsumată legii «armoniei sferelor»,
trupul este un factor perturbator, un element al dezordinii, un spaţiu al iraţiunii, o
contingenţă instabilă, incertă”, pe cînd „litera şi spiritul literei sînt purtătoare de
echilibru, de consecvenţă, de stabilitate, de transcendenţă” (ibidem: 274).
Turnura axiologică spectaculoasă, deşi inteligibilă şi justificată pentru un
privitor contemporan al spectacolului beligeranţelor din interiorul literaturii, nu a
fost uşor de înfăptuit: pentru a-şi „răscumpăra” trupul, literatura a trebuit „să-şi
recupereze pas cu pas «naivitatea şi sensibilitatea» prealfabetică, să înfrunte şi să
accepte agresiunea raţiunii, a moralei şi a dogmei religioase, ajungînd cu dificultate
la un principiu «sentio, ergo sum» care să se bucure de tot atîta recunoaştere şi
consideraţie ca şi cel filosofic” (ibidem).
O ipostază literară „la fel de” extremă, însă opusă prealfabetismului, regăseşte
autorul în clasicismul francez: „Cînd litera domină trupul, cînd îl înfrînge şi şi-l
subsumează, literatura e asemănătoare Metafizicii, apropiindu-se de uscăciunea
conceptelor, de ariditatea definiţiilor, de abstracţia raţionamentelor. Clasicismul
francez va cunoaşte pasiunea în calitatea sa de concept moral fără substrat umoral.
Corneille, Racine, Boileau pun în funcţiune sublime maşinării prozaice, sintactice,
caracterologice care sublimează simţurile în simţăminte mişcate de
comandamentele etice opuse, făcînd din trup nu o imagine ascunsă, ci una absentă.
Sensul (le sens) îşi ignoră aici, cu tot rafinamentul de care limba şi cultura franceză
sînt pe moment în stare, baza etimologică” (ibidem: 275).
Înfăptuirea, adică eliminarea trupului din literatură, a fost posibilă în acest caz
extrem, deoarece limbajul, prin natura sa subordonată scrierii, „se dovedeşte bun
pentru lumea din afară, nu pentru cea dinăuntru. El se potriveşte obiectelor
exterioare, nu senzaţiilor, sentimentelor, gîndurilor. Limbajul ordonează spaţiul din
afara conştiinţei noastre, dar el nu ne poate spune nimic despre mişcările interioare
care conduc la existenţa acestei ordini lingvistice” (ibidem: 35).
S-ar putea trage de aici concluzia că, în viziunea lui Gheorghe Crăciun,
literatura este din punct de vedere genetic mai apropiată de literă, iar înclinarea
balanţei înspre trup presupune efort şi sacrificii substanţiale deoarece contravine
„firii” literare. Exemplar de sacrificial este actul poetic depersonalizator practicat de
Rimbaud: numai prin dereglarea tuturor simţurilor, adică prin instalarea voită a
anarhiei senzoriale este posibilă declanşarea crizei lingvistice şi, implicit, iminenţa
invenţiei unui limbaj care să exprime simţurile. „Iată de ce «vizionarismul» lui
Rimbaud este unul al trupului. Atingerea «necunoscutului» («eu este altcineva»)
înseamnă înainte de toate «a găsi un limbaj», care să rezume totul: «miresme,
sunete, culori», adică simţurile” (ibidem: 274-275). Sacrificiul nu înseamnă numai
autoagresiune, ci şi agresiune asupra limbajului, iar faptul că orice dezechilibru în
favoarea trupului este perceput ca act de violenţă, deci nefiresc sau împotriva firii
(„orice violare a sintaxei, orice depăşire a statutului semantic al metaforei şi

478
metonimiei, orice încercare de perforare a unei rostiri literare canonice descriu de
obicei o agresiune conştientă a trupului, a vieţii, împotriva literei” (ibidem:
275-276), ar putea întări concluzia consubstanţialităţii „primare” dintre literă şi
literatură.
Şi totuşi această concluzie este la fel de valabilă ca orice alta în ceea ce priveşte
viziunea lui Gheorghe Crăciun asupra naturii literaturii, asupra soluţionării
conflictului prin victoria trupului sau a literei. Mai exact, valabilă în acceptarea
provizoratului ei, în abilitatea de a accepta răsturnarea, în comprehensiunea faptului
că reversibilitatea opţiunilor de viziune nu este o consecinţă a vreunei predispoziţii
histrionice a „vizionarului”. Ea este, dimpotrivă, o dovadă a autenticităţii, o
asumare a condiţiei fluide a eului şi a minţii omeneşti, deprinsă cu timpul să fie
suspicioasă, interogatoare sau chiar negatoare.
Relaţia dintre scriitorul Gheorghe Crăciun şi conceptul de literatură este una
tensionată şi datorită scepticismului permanent bidirecţional: dacă cel mai adesea
scriitura lasă impresia unei neîncrederi funciare a autorului în potenţele limbajului
de a-i exprima fiinţa, nu puţine sînt momentele în care suspiciunile sînt invers
orientate, într-o autochestionare cu privire la propriile abilităţile de mînuire a
limbajului.
Insistînd asupra faptului că tocmai fluiditatea gîndirii, ambivalenţa potenţială a
rezolvării conflictelor, dinamica internă a viziunii lui Gheorghe Crăciun trebuie
valorizate pozitiv, ca atribute „tari” ale unei scriituri practicate în Abendland (un
spaţiu al „ontologiei slabe” (Vattimo 1994: 53), sînt necesare cîteva concluzii legate
de importanţa şi funcţionalitatea receptării articolului „Trup şi literă” ca nucleu al
întregii opere.
În primul rînd, considerăm că articolul introduce tema centrală a întregii sale
scriituri, şi anume concurenţa dintre viaţa asumată direct, printr-un abandon
neregretat în senzorialitate, şi cea mediată, temperată prin distanţare analitică sau
livrescă. Mai mult decît tema, articolul oferă şi sugestia caracterului problematic al
dilemei, prevenind asupra multiplelor forme pe care le-a îmbrăcat în cursul istoriei
sau asupra diverselor soluţionări posibile. Şi în ciuda privilegierii trupului, „pentru
că trupul e viu şi litera nu, tocmai pentru că trupul ştie întotdeauna mai multe despre
lume şi limbă şi e mai bogat în sensuri potenţiale decît orice literatură efectivă”
(Crăciun 1999: 281), textul creditează imposibilitatea opţiunii definitive, confirmată
ulterior în jurnal: „Rămîne de văzut dacă puterea unor oameni de a ignora concretul,
viaţa cotidiană, de a se izola de cîmpurile magnetice ale percepţiei şi sensibilităţii,
pentru a se dedica în exclusivitate gîndirii abstracte este cu adevărat o putere. Unde
trebuie să punem noi accentul în viaţă, ca şi în creaţie, în cunoaştere, ca şi în trăire,
nimeni nu ştie cu adevărat” (Crăciun 2003: 27).
În aceeaşi ordine de idei, eseul introduce în cîmpul vizual al cititorilor
conceptele-cheie cu ajutorul cărora îşi construieşte teoria despre corporalitatea
scriiturii, deschizînd totodată aria semnificaţiilor acestora. Lista termenilor esenţiali

479
nu trebuie extinsă nefuncţional; de fapt considerăm că trup, literă şi literatură
acoperă registrul conceptual fundamental, devenind centri de semnificaţie ai întregii
opere, prin capacitatea de a-şi subordona o diversitate de semne, în dinamica
relaţiilor pe care le stabilesc în cadrul textului: trupul intră într-o relaţie
fundamentală de opoziţie cu litera, iar fiecare stabileşte o relaţie metonimică, de tip
parte – întreg cu literatura. Variaţiunile pe tema literaturii sînt generate de diferitele
grade de intensitate sau forme în care aceste relaţii se pot înfăptui.
O receptare corespunzătoare a conceptelor presupune raportarea la întreaga
reţea de semne prin care acestea sînt prezente în text. De exemplu, potrivit unei
selecţii nesistematizate, trupul este: realizare senzorială, sarcină ontologică,
plăcere, acte senzoriale şi intuitive, incerte şi obscure, gnoseologia inferior,
antropocentrism somatic imanent, natural, „micile percepţii”, reprezentare,
consistenţă senzorială, percepţie, psihologie, real, prodigioasă corporalitate, oral,
sincretism senzorial, materie, diseminare corporală, convulsie a instinctelor vitale,
dialectică a bio-psiho-socialului, imperativ ontologic, deviere, sensibilitate; în
aceeaşi ordine de idei, litera este prezentă în text ca: poem, acţiune poetică, lucidă,
bibliotecă, hîrtie, text, idei, scriptural, intelecţie, alfabetizat, estetică, valoare
filosofică, cartezieni, conceptele, sensuri, scris, alfabet, semn, calchiere, cultură,
scriere, gramatică, limbaj, maşină cibernetică, gramatică retorică, principii,
procedee, raţiune, morală, dogmă, sintaxă, metaforă, metonimie, rostire literară
canonică ...
Acestea sînt doar cîteva exemple de diseminare a conceptelor în text care
conduc la concluzia că trupul pare să fie pentru Gheorghe Crăciun un spaţiu al
dinamicii interioare, al cărui punct de interes îl reprezintă mecanismele
senzorialităţii sau, cum scrie Roland Barthes, „«un trup al juisării, alcătuit numai
din relaţii erotice ...»” (Crăciun 1999: 280); mai mult decît prezenţa carnală,
consistentă, el oferă o confirmare prin simţuri a acestei prezenţe, în timp ce litera
presupune mai ales artificiu, manoperă efectuată după un set impus de reguli.
Chiar mai clar decît prin acumulare descriptivă, ele sînt definite în cadrul
relaţiei de opoziţie: „Atunci cînd am opus literei trupul, nu am avut în vedere
altceva decît contradicţia (existenţială şi istorică) dintre raţiune şi sensibilitate,
dintre normă şi formă, dintre dogma fixităţii alfabetice şi ereziile spontaneităţii
senzoriale” (ibidem: 277).
5. O aparentă soluţie lingvistică: identitatea dintre trup şi literă
Mai categorică este definiţia literei din jurnal: „Ce este, de fapt, Litera? Ea este
uzajul, uzura cuvintelor, sensul comun şi comunitar al noţiunilor noastre. Litera
înseamnă obişnuitul, banalitatea, transparenţa depersonalizată, ceea ce pare propriu,
limpede, firesc, recognoscibil. Litera este stereotipia” (Crăciun 2003: 10).
Autorul se află în momentul unei revelaţii fundamentale, de natură filosofică,
în ceea ce priveşte una dintre dimensiunile esenţiale ale limbajului, numită de
Eugeniu Coşeriu, „la fel ca Antonio Pagliaro, alteritate” şi rezumată astfel: „vorbim

480
«ca alţii» pentru a putea vorbi «pentru alţii»” (Coşeriu 2009: 33). Reluîndu-l pe
„M. Merleau-Ponty (care) scrie: «cînd vorbesc sau cînd înţeleg, experimentez pe
altul în mine însumi şi pe mine în celălalt»”, acesta explică alteritatea prin „faptul
că simţim în noi pe ceilalţi” (Coşeriu 1994: 21). Şi mai apropiat de sensul comun şi
comunitar denunţat de Crăciun se exprimă John Dewey, citat de Eugeniu Coşeriu
„«fără îndoială, limbajul se referă la anumite obiecte, însă în primul rînd se referă la
o altă existenţă individuală, o existenţă psihică. Limbajul se îndreaptă către alţi
oameni, cu care se stabileşte comunicarea, aşa încît ceva devine comun (subl. n.), şi
numai prin această referinţă la alţii desemnarea devine generală şi obiectivă. […]
Numai prin intersubiectivitate ceva devine obiectivitate, ţine de obiectivitatea
lucrurilor»” (ibidem). Şi raportîndu-se la aceste viziuni, Eugeniu Coşeriu declară
alteritatea drept „trăsătura originară, fundamentală” a limbajului, deoarece
„totdeauna vorbirea, limbajul efectiv realizat, este o continuă atribuire a eului. I se
atribuie celuilalt aceeaşi conştiinţă cu a vorbitorului. […] Sigur că, în realitate eu
nu-i cunosc pe ceilalţi în conştiinţa lor, căci la percepţie se poate ca lucrurile să se
prezinte diferit. Atunci trebuie ca eu să le atribui celorlalţi mereu posibilitatea de a
înţelege, să cred că sînt ca mine, că sînt şi eu pentru ei ceea ce sînt ei pentru mine”
(ibidem: 22).
Conducînd, în chip caracteristic, problema într-un spaţiu al beligeranţei,
Gheorghe Crăciun analizează din perspectiva inversă, a creatorului, pentru care
alteritatea/dimensiunea litera-lă a limbajului este traumatizantă, şi ajunge, în fond,
la aceeaşi concluzie: „chiar şi discursul individual (discursus = alergare în toate
părţile, împrăştiere) este o formă de diseminare a eului, de risipire a sensului. Nu se
poate scrie în afara sentimentului că lumea – obiectele, fiinţele şi fenomenele sale –
trebuie tot timpul învinsă. Înfruntarea aceasta e una fără sfîrşit. Orice text încheiat şi
orice încetare a războiului e o victorie incertă, provizorie. […] Ea (literatura, a. n.)
s-a născut din revolta împotriva limbajului uzual care reduce la o schemă oarecare
individualitatea irepetabilă, tot ceea ce e viu în noi” (Crăciun 2003: 44).
Pentru a per-manent-iza tot ceea ce e viu în el, scriitorul trebuie să imprime în
literă (scripta) propriul trup (imanenţa sa). De aceea, încă din momentul scrierii
acestui articol, Gheorghe Crăciun e conştient de faptul că scrisul este o cale de a
oferi durabilitate fiinţei individuale, unice şi irepetabile, doar dacă reuşeşte să-l
obiectiveze pe cel care scrie, adică să-i transforme trăirile în obiecte (lingvistice)
recognoscibile şi inteligibile, deci comune şi celorlalţi (cititorilor). Numai în acest
fel, scripta (i)manent.
Funcţionînd ca „un impuls, o premisă, un catalizator al scriiturii” (Crăciun
1999: 280), trupul este pentru Gheorghe Crăciun o dimensiune a fiinţei, scriptibilă
prin limbaj, care corespunde creativităţii, în sistemul coşerian, cu atît mai mult cu
cît aici se consideră că ea „aparţine individului” şi nu „sistemului” (Bidu-Vrănceanu
et alii 2001: 148) lingvistic, ca în viziunea lui Noam Chomsky: „în concepţia lui
E. Coşeriu, creativitatea şi alteritatea sînt două principii universale în funcţionarea

481
limbajului uman, opuse şi totuşi coexistente, primul privind limba ca activitate
creatoare a indivizilor care o folosesc, iar al doilea privind limba ca destinată şi
altora, deci orientată spre interlocutor. Efectele celor două principii sînt opuse:
creativitatea determină variaţia lingvistică, fiind responsabilă de dinamica în
sincronie şi în diacronie a oricărei limbi, în timp ce alteritatea are ca efect
omogenitatea, asigurînd înţelegerea reciprocă şi continuitatea lingvistică” (ibidem:
147-148).
În romanul Frumoasa fără corp, Gheorghe Crăciun defineşte trupul: „Cînd
spun trup, nu mă gîndesc numaidecît la constituţia anatomică, la fiziologie sau la
miracolul fiziologic al existenţei. Trupul este gura vorbitoare, mîna şi mişcarea,
clipirea pleoapei, sufletul, senzaţiile, prezenţa gîndului, emoţia şi atingerea, tăcerea
cărnii, acea interioritate raţională şi viscerală din care se naşte limbajul” (Crăciun
2007: 367). Mai mult decît atît, „trupul nu e limbajul şi tocmai această
non-identitate instituie spaţiul privilegiat prin dramatismul său al literaturii”
(Crăciun 1999: 281), pentru că autorul asociază limbajul cu scriitura, opunîndu-le
cuplului vorbire – limbă: „limba e o calitate a trupului oral, gestual, instinctual în
ultimă instanţă, în timp ce limbajul aparţine unui trup vrînd-nevrînd imaginar,
proiectiv, întrucît scris, înscris în stabilitatea supracategorială a literei”
(ibidem: 278).
Asocierea dintre vorbire şi trup este şi mai explicită în jurnal: „un adevăr
incontestabil: corporalitatea vorbirii. Vorbirea este imposibilă fără ajutorul trupului,
al buzelor, al dinţilor şi limbii, al faringelui şi coardelor vocale, al plămînilor şi
muşchilor faciali. […] Vorbirea este corporală în însuşi miezul ei care înseamnă
sensul, cuvîntul, exprimarea, conţinutul vorbit. Cuvintele rostite sînt încărcate de
trup (precum o baterie de electricitate), de individualitatea celui care vorbeşte”
(Crăciun 2003: 85).
Gheorghe Crăciun nu ia în calcul faptul că „littera nu înseamnă în gramatica
veche latină şi în Renaştere «literă», «literă scrisă», ci înseamnă «element al
vorbirii, care se poate prezenta ca sunet sau ca literă scrisă», şi deci littera, fiind
această noţiune superioară, se prezintă ca vox sau ca figura, adică ori este sunet, ori
este figură desenată” (Coşeriu 1994: 108), aşa cum dovedesc Nebrija, L. Hjelmslev
şi Eugeniu Coşeriu. El purcede la o abordare specifică identităţii sale de scriitor şi,
păstrînd intensitatea conflictuală a relaţiei, o transferă doar din spaţiul litterei în cel
al literaturii, adică în zona propriei activităţi creatoare. Dimpotrivă, pentru o
abordare lingvistică este mai fertilă menţinerea opoziţiei dintre vox şi figura în
cadrul litterei.
Reducînd littera la figura, Gheorghe Crăciun restabileşte conflictul prin inserţia
trupului, ca variantă literară pentru lingvisticul vox. În fond, în ciuda diferenţelor de
perspectivă, este tratată de fapt aceeaşi opoziţie majoră între ceea ce este unic,
diferit în fiinţa umană şi ceea ce se aseamănă. Transferată la nivelul limbajului,
considerat în descendenţă aristotelică drept energeia, „adică activitatea creatoare

482
sau «liberă»” (Coşeriu 2009: 42), această opoziţie este răspunzătoare pentru două
dintre universaliile limbajului, numite de Eugeniu Coşeriu creativitate şi alteritate.
6. Dualismul, ca proces al minţii creatoare
Însă cel mai important aspect pe care îl dezvăluie articolul „Trup şi literă” este,
dincolo de „prezentarea generală” a conceptelor, denudarea unei strategii textuale
corespunzînd unui mod analitic numit de Ioan Petru Culianu dualism şi definit ca
„proces de gîndire care, o dată pus în mişcare, produce de la sine o infinitate de
variante perfect previzibile, plecînd de la o simplă analiză logică” (Culianu 2005:
32). Potrivit acestei teorii, „bicompartimentaritatea creierului uman, aflată la baza
clasificărilor duale” (ibidem: 77) este unul dintre factorii care predispune la
înţelegerea lumii în serii de opoziţii fundamentale: „zi – noapte, cald – rece, dreapta
– stînga, femeie – bărbat” (ibidem: 116).
Definiţia genetică şi funcţională a literaturii ca sistem bazat pe o opoziţie
fundamentală vorbeşte despre viziunea dualistă a lui Gheorghe Crăciun: „Din
conflictul dintre trup şi literă, dintre corporal şi scriptural, dintre senzaţie şi
intelecţie, din acest contradictoriu dinamism în logica fiinţei noastre (alfabetizate!),
pasibil la fiecare pas pe hîrtie de o iluzorie sintetizare, se constituie, se deconstituie
şi se reconstituie substanţa literaturii, permanenţa şi remanenţa sa estetică” (ibidem:
272-273).
Mai mult decît atît, dualismul literaturii (ca sistem construit pe o opoziţie) este
doar o consecinţă a unui dualism imanent al omului, a cărui origine o putem asocia
cu „nenorocirea” inventării alfabetului, dacă cedăm sugestiei lui Crăciun. Dacă-i
dăm crezare lui Otto Rank putem merge pînă la momentul naşterii primului dublu al
omului – sufletul – datorită fricii de moarte. Sau, dacă raţiunea noastră e stînjenită
de fixarea temporală a unui astfel de proces, putem accepta „adevărul” prezent al lui
Ernst Cassirer, potrivit căruia „omul nu mai este considerat o simplă substanţă care
există în sine şi trebuie cunoscută prin sine. Unitatea lui este concepută ca o unitate
funcţională. [...] Ea nu admite doar, ea chiar cere o multiplicitate şi un caracter
multiform al părţilor sale constitutive. Pentru că aceasta este o unitate dialectică, o
coexistenţă a contrariilor. [...] Dacă există un echilibru în cultura umană, el poate fi
descris doar ca un echilibru dinamic (subl. n.), nu ca unul static; el este rezultatul
unei lupte între forţe opuse. Această luptă nu exclude acea «armonie ascunsă» care,
după Heraclit, «este mai bună decît cea care este evidentă»” (Cassirer 1994: 308).
Aidoma, literatura, ca specie a culturii umane, există şi persistă graţie aceluiaşi
echilibru dinamic, adică unei perpetue deconstituiri şi reconstituiri între graniţele
reprezentate de două extreme, dincolo de care nu se poate merge: trup şi literă sau
maxima senzorialitate/autenticitate şi maxima artificialitate. Foarte aproape de
aceste extreme au mers cei doi poeţi, pe cît de moderni, pe atît de diferiţi în
demersul lor: Rimbaud, un vizionar al trupului, şi Mallarmé, un practicant al
poeziei/literei pure, al cărui „acţiune(a) poetică [...] este una extremă” (Crăciun
1999: 279).

483
 Pagina albă, neantul, tăcerea – eşecuri ale modernismului şi replierea
integratoare a postmodernismului dovedesc că şi în literatură limitele sînt
insurmontabile. „Asemenea constrîngerilor de ordin fizic care silesc celula să ia
formă sferică şi organismele să nu se extindă dincolo de o anumită mărime dictată
de gravitaţie; asemenea veşmîntului care nu se poate lărgi la infinit fără a deveni
neliniştitor de nefuncţional, şi care este obligat să nu se reducă prea mult sub
dimensiunile conturului fizic al trupului omenesc, obiectele ideale sînt sisteme care
operează într-o dimensiune logică şi nu pot coborî sub premisele lor (în general cît
se poate de simple). Sistemele sînt fractalice în natură, adică tind să producă soluţii
ad infinitum potrivit unor reguli (simple) de generare. Iar ele interacţionează în
chipuri cît se poate de ciudate, formînd alte sisteme, al căror tipar general, de
tulburătoare complexitate, poate fi numit istorie” (Culianu 2005: 27).
O viziune a literaturii ca procesualitate a concurenţei dintre trup şi literă este
posibilă deoarece, aşa cum am văzut, literatura este un concept complex, care îşi
recuperează prin calc lingvistic dublul, devenind într-o astfel de interpretare un
semn total, ce permite mişcarea bidirecţională: „de fapt, încetul cu încetul, literatura
s-a văzut posesoarea unei retorici generale ambivalente, izomorfe constituţiei sale
substanţiale, centrate după caz pe trup sau literă” (ibidem: 277).
Acest tip de comprehensiune a logicii interne a cuvintelor este revelatoriu
pentru dualismul de gîndire al lui Gheorghe Crăciun şi nu constituie nicidecum un
caz singular. Doar în articolul „Trup şi literă”, el oferă o colecţie impresionantă de
exemple: sensus este, şi el, un termen „plenar [...] în care realitatea e comprimată în
calitatea ei de simţ şi sens”; con-ştiinţa atrage prin „semnificaţia specială a
particulei con- [...] el indică o împreunare a două lucruri, senzaţie şi sens, ambele
fiind prezente în mintea conştientă, arată Collingwood” şi trebuie canalizată către
„bipolaritatea fiinţei umane”, altfel „literatura riscă să rămînă pur şi simplu literă,
idee, schemă abstractă, cogitaţie eventual filosofică” (Crăciun 1999: 274); iar
„temperat-rafinatul senzualist de bibliotecă Roland Barthes” (ibidem: 272) îl atrage
pentru că vede în „sapienţa (savoir) şi savoarea (sauveur) noţiuni înrudite şi
complementare precum sensul şi simţul” (ibidem: 27).
Prin această viziune asupra cuvintelor, Gheorghe Crăciun îndreptăţeşte
concluzia coşeriană: „în jurul reprezentării există un mănunchi de funcţiuni de
evocare, avem de-a face – după o formulă întrebuinţată de un filosof american,
Marshall Oliver – cu acea bogată ambiguitate a cuvîntului, care poate denota cu
precizie ceva, fără a renunţa în acelaşi timp şi la alte denotări” (Coşeriu 1994: 153).
Şi, chiar dacă pune în relaţie metonimică de tip parte – întreg limbajul cu viaţa
(„simultaneitatea existenţei e marele său duşman. Scrisul ar vrea să devină un spaţiu
de simulare politropică. Ştim doar că viaţa e produsul conjugat al unor acte
intelective, senzoriale, etice, sentimentale etc. Pagina e silită să devină un spaţiu de
interferenţă şi sinteză a fascicularităţii existenţei noastre” (Crăciun 2005: 67),
inversează, prin interesul pentru integralitatea semantică a cuvintelor scrise, raportul

484
metonimic, devenit întreg – parte atunci cînd se referă la relaţia dintre limbajul
poetic/literar şi celelalte tipuri de limbaj, în aceeaşi direcţie a demonstraţiei
coşeriene: „limbajul poetic nu poate fi o deviere faţă de limbaj pur şi simplu sau
faţă de limbajul de toate zilele, ci dimpotrivă, limbajul poetic, în care se
actualizează ceea ce ţine deja de semn, este limbajul cu toate funcţiunile lui, adică
este plenitudinea funcţională a limbajului, şi că, dimpotrivă, limbajul de toate zilele
şi limbajul ştiinţific sînt devieri, fiindcă sînt rezultatul unei drastice reduceri
funcţionale a limbajului ca atare” (Coşeriu 1994: 153).

Bibliografie
Bidu-Vrănceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela,
Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira,
2001.
Bréal, Michel, Bailly, Anatole, Dictionnaire Étymologique Latin, sixième édition, Paris,
Librairie Hachette Et Cic 79, Boulvard Saint-Germain, 79, 1906.
Cassirer, Ernst, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, traducere de
Constantin Cosman, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
Cornea, Paul, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Coşeriu, Eugeniu, Omul şi limbajul său. Studii de filosofie a limbajului, teorie a limbii şi
lingvistică generală, antologie, argument şi note de Dorel Fînaru, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Coşeriu, Eugeniu, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi, Institutul de Filologie Română
„A. Philippide”, 1994.
Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (antologie),
Piteşti, Editura Paralela 45, 1999.
Crăciun, Gheorghe, Frumoasa fără corp, ediţia a II-a revăzută, însoţită de un dosar de
receptare critică, prefaţă de Carmen Muşat, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2007.
Crăciun, Gheorghe, Introducere în teoria literaturii, ediţia a II-a, Chişinău, Editura Cartier,
2003.
Crăciun, Gheorghe, Mecanica fluidului. Culegere de lecţii introductive cu exemple, definiţii,
întrebări şi 36 de figuri introduse în text, Chişinău, Editura Cartier, 2003.
Crăciun, Gheorghe, Pactul somatografic, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter,
Piteşti, Editura Paralela 45, 2009.
Culianu, Ioan Petru, Arborele Gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la
nihilismul modern, ediţia a II-a, traducere de Corina Popescu, Iaşi, Editura Polirom,
2005.
Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne (de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă la
mijlocul secolului al XX-lea), traducere de Dieter Fuhrmann, Bucureşti, Editura pentru
Literatură Universală, 1969.
Rank, Otto, Dublul. Don Juan, traducere de Georgeta-Mirela Vicol, prefaţă de Petru
Ursache, Iaşi, Editura Institutul European, 1997.
Sontag, Susan, Împotriva interpretării, postfaţă de Michaela Anghelescu Irimia, traducere
de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Univers, 2000.

485
 Gheorghe Crăciun and Eugeniu Coşeriu.
On a Literary Interrogation and a Possible Linguistic Answer
Summary: Gheorghe Crăciun is one of the most important contemporary writers who
considers that both literature, in general, and his own writings, in particular, are
generated by the permanent conflict between body and letter. In his opinion, these
key-concepts imply the uniqueness of the human being (the former) and the
uniformity to which language compels to (the latter). One possible response to this
conflict is given, from a linguistic perspective, by Eugeniu Coşeriu, who confirms that
the accurate understanding of the concept of littera compels to both regarding it as
figura (written letter) and vox (voice), apparently invalidating Gheorghe Crăciun’s
"favourite" opposition. In fact, we witness two different approaches of the same
major opposition, generated by the way that the human mind functions. Ioan Petru
Culianu names this process dualism due to the mind’s pattern of judging in terms of
opposite pairs.
Key-words: body and letter relation, literature as body and letter, the identity of body and
letter, literature dualism.

486
 Nuvelele eliadeşti: asumarea statutului de opera aperta
Mihaela-Alina TEODOR (CHIRIBĂU-ALBU)
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (România)

uvelele lui Mircea Eliade se dezvăluie drept un loc de întîlnire a

N experienţei imediate, empirice cu experienţa fantastică şi simbolică.
Lectura/re-lectura acestor texte pune în lumină faptul că diversele interpretări
epuizează doar parţial posibilităţile lectorului de a le conferi un sens/o semnificaţie,
deoarece nuvelele îşi asumă statutul de opera aperta care „nu se dovedeşte
niciodată identică cu sine după fiecare consum estetic” (Eco 1969: 37).
Noţiunea de opera aperta, indică, din punctul de vedere al lui Umberto Eco, nu
atît felul în care este rezolvată o problemă artistică, cît mai ales cel în care aceste
probleme sînt „afirmate, apoi puse în contradicţie, apoi înlocuite” deoarece
„înţelesurile trec, întrebarea rămîne ...” (ibidem: 21). Nuvelele lui Mircea Eliade
sînt marcate, indiferent de temă, de un joc al aparenţelor şi al sensurilor. Construcţia
lor labirintică nu este un mister pentru nimeni. În aceasta constă şi paradoxul artei
narative eliadeşti: sensurile se arată pentru a se ascunde şi mai mult, simplitatea
irită, poate, pentru a cuceri definitiv. Iar aceasta este poate şi capcana – cu caracter
iniţiatic – în care au căzut destul de mulţi critici sau cititori. Cititorul dispus să se
lase condus (în sensul etimologic de a duce împreună) în această aventură de
mistagogul Mircea Eliade va trebui să lase la intrare nu orice speranţă, ci orice
prejudecată, orice pre-concepţie. Căci scriitorul (re)demonstrează că literatura poate
fi şi altceva: descoperire, joc, mister. Prin simplitate se cîştigă enorm, iar lecţia pe
care o dă lectorului modern este de nepreţuit: aceea că el este o întruchipare fidelă a
individului modern, care trăieşte o existenţă absurdă, golită de sens prin
desacralizare, individ incapabil să mai distingă coerenţa universului în care trăieşte,
să-i înţeleagă limbajul şi semnele. Nuvelele fantastice, dar şi celelalte tipuri de
scrieri de ficţiune ale lui Eliade nu oferă răspunsuri, aşa cum ne-am aştepta. Dar
ridică întrebări. Spun poveşti care au un sens, asupra căruia trebuie să ne oprim. Iar
răspunsul este al fiecăruia dintre noi, căci, în ultimă instanţă, iniţierea este o
experienţă prin excelenţă individuală.
În nuvelele lui Mircea Eliade, relaţia autor – cititor obligă la un exerciţiu de tip
hermeneutic, deoarece este una a provocării. Dacă un lector inocent poate gusta
talentul incontestabil al prozatorului pentru a inventa poveşti, întîmplări, acesta este
obligat prin însuşi exerciţiul lecturii la iniţiere, astfel încît finalul operei înseamnă
de fapt provocarea la o nouă interpretare, la o altă lectură. Ciclul se reia la nesfîrşit
şi repetă în felul acesta exerciţiul iniţiatic despre care vorbeşte hermeneutica.
Aşadar, nuvelele eliadeşti îşi asumă statutul de opera aperta atît la nivelul intentio
autoris, cît şi la cel care are în vedere „răspunsul” pe care fiecare lector, prin
sensibilitatea, limbajul şi libertatea sa, şi-l oferă sieşi. Iar aceste răspunsuri se

487
modifică mereu, sînt infinite pentru că nu încetăm niciodată să interpretăm, căutînd
să descoperim adevărata identitate a operei. „Deschiderea” este legată de dispoziţia
sufletească, element definitoriu în alegerea unei chei hermeneutice prin intermediul
căreia opera dobîndeşte cu fiecare lectură un sens.
Asumarea statutului de opere deschise este legată, din perspectiva autorului, de
tehnica epicului dublu, despre care vorbeşte Sorin Alexandrescu, şi care facilitează
o construcţie fantastică polifonică. În ceea ce priveşte planurile narative, se aplică o
subtilă translaţie de la un plan de suprafaţă, fără nimic special, chiar banal,
corespunzînd realului/profanului, către un plan de adîncime, corespunzînd irealului/
sacrului. Legat de această tehnică se pot observa o serie de simetrii, ce susţin
ambiguitatea şi provoacă dilema. De exemplu, în La ţigănci, distingem acele
secvenţe alternative, considerate de Sorin Alexandrescu opt ieşiri şi intrări: real –
„ireal” – „real” – ireal. Dincolo de numărul efectiv al secvenţelor, delimitate diferit
de critica literară, se poate observa că personajul Gavrilescu acţionează în două
planuri narative. Primul aparţine vieţii banale, ancorate într-un peisaj bucureştean
prăfuit şi moleşit de căldură, al doilea aparţine unui început de drum către o altă
formă a existenţei, plan asociat intrării în toposul magic al ţigăncilor. Incapacitatea
personajului de a distinge diferenţele vine şi din faptul că Gavrilescu judecă un plan
cu mentalitatea din celălalt. Aici intervine dilema, nu atît pentru el, cît pentru lector.
Epicul dublu apare în majoritatea nuvelelor lui Eliade, cum ar fi Douăsprezece mii
de capete de vite, unde episodul coborîrii în adăpost echivalează cu o ieşire din
timpul şi spaţiul profan, cu pătrunderea într-un univers ireal în care legile obişnuite,
cu care personajul era familiarizat, sînt abolite prin îngheţare (suspendare) şi
comprimare. Ceea ce bulversează – în acest text şi în toate celelalte – este
verosimilitatea planului care dublează realitatea firească. Configurat ca tensiune
interioară a unei fiinţe mediocre ce se vede angajată, fără voia ei, într-o aventură
existenţială majoră, a cărei semnificaţie profundă îi scapă, conflictul se prelungeşte
într-un deznodămînt ambiguu. Substituirea şi suprapunerea planurilor temporale
sînt atît de subtil realizate, hotarul dintre ele e atît de alunecos, încît lectorul nu-şi
dă seama cine se înşală, cine spune adevărul şi cîte tipuri de adevăr există.
În Nopţi la Serampore, cele două planuri au o structură cumva prea „vizibilă”.
Descrierile de natură, atît de plastice, sînt instrumentul prin care sînt separate cele
două lumi. Punctul iniţial al aventurii este şoseaua, loc al întîlnirii misterioase cu
Suren Bose, dar drumul e altul, pădurea alta, apoi ţipătul, „dispariţia” şoselei,
felinarul, casa lui Dāsa, vorbirea arhaică şi dificilă a slujitorului, ca şi a stăpînului,
fantomaticul cortegiu de înmormîntare al Lilei, somnul de plumb din pădure,
trezirea în zori chiar lîngă bungalow. Fiecare dintre evenimente pare decupat dintr-o
altă suită de evenimente posibile, care numai prin totalizare devin semnificative.
„Trecerea de la evenimentul N la evenimentul N+1 nu se desfăşoară previzibil, ci
imprevizibil, evenimentul N+1 dovedindu-se dintr-o altă secvenţă sintagmatică
posibilă decît evenimentul N. [...] Enigmaticul apare deci din ruperea

488
semnificanţilor de semnificaţi, în timp ce straniul rezultă din incapacitatea oricăror
semnificaţi de a se adecva total semnificanţilor, cu alte cuvinte, din imposibilitatea
apariţiei semnificaţiei după obişnuitele mecanisme logice ale relaţiei semnificant-
semnificat” (Alexandrescu 1969: XXVII). Dacă pînă la trezirea din experienţa
transtemporală dominaseră straniul şi enigmaticul, fantasticul îşi face apariţia odată
cu întoarcerea în planul prim, real, unde se formulează cele două interpretări ale
evenimentelor: din perspectiva agenţilor aventurii şi din cea a martorilor sceptici.
O altă modalitate prin care nuvelele lui Mircea Eliade devin o rezervă
nedefinită de sensuri o constituie existenţa permanentă a două paliere de
semnificare. Evenimentele, aventurile pot fi întotdeauna citite în două chei: cea
aferentă dimensiunii profane, care face paradă de raţionalitatea sa, tragică în esenţă
ei prin incapacitatea de a înţelege, şi cea aferentă dimensiunii sacre, transmiţînd
mesaje profunde şi impunînd de fapt experienţe cu caracter iniţiatic. Sorin
Alexandrescu sublinia că „arta lui Mircea Eliade constă tocmai în fisurarea
sistematică a literalului, în strecurarea subreptice a conotativului prin fisura
denotativului, pînă cînd acesta începe să «scîrţîie» de ineficacitate, dirijînd
semnificaţia spre alte interpretări” (ibidem). Mai ales că pune lectorul în ipostaza de
a alege. Poate e mai mult decît ezitarea lui Todorov, care face ca fantasticul să se
sfîrşească odată cu alegerea personajului şi a cititorului între straniu şi miraculos.
Mircea Eliade duce aventura mai departe – şi în aceasta constă diferenţa
semnificativă –, căci impune cititorului o lectură activă, şi mai ales un proces
integrator ulterior. El trebuie să decidă de ce parte a semnificării se află, cea profană
sau cea sacră, şi mai ales dacă experienţa îl îmbogăţeşte spiritual. În Secretul
doctorului Hőnigberger, unele personaje se raportează la evenimentul fantastic ca
prezenţă, altele se raportează la el ca absenţă, interpretînd diferit ceea ce, în fond au
experimentat în comun. Aici se naşte fantasticul, la tensiunea dintre cele două
paliere de semnificare, dintre cele două tipuri de interpretare. Spre exemplu, în
Nopţi la Serampore, ceea ce după logica profană pare o elucubraţie generată de o
experienţă bahică, dublată de o imaginaţie prea excentrică, poate fi înţeles, din
perspectiva filosofică finală propusă de Swami Shivananda, ca fiind lumea ca
Maya, în care diferenţa dintre aparenţă şi esenţă nu este aşa de puternică precum
consideră conştiinţa sceptică a europeanului. Naratorul rămîne suspendat între două
lumi, între două sisteme de gîndire: „fantasticul devine forma de supravieţuire a
unui european îngrozit de revelaţia după care tînjeşte; fantasticul ia forma unei
patetice întrebări: «Dar dacă este adevărat?» ...” (ibidem: XXX). Aventura lui
Gavrilescu poate fi interpretată ca rezultat al curiozităţii profane şi uşor imorale de a
vedea locul rău famat sau chiar efect al unei fantezii provocate de căldura excesivă.
Iancu Gore motivează experienţa din celălalt plan prin înşelătoria escrocului
Păunescu. Experienţa extracorporalităţii şi a dispariţiei lui Zerlendi poate fi
motivată profan printr-o călătorie foarte bine pusă la punct cu scopul de a reface
drumul iniţiatic al lui Hőnigberger în Asia. Spectacolul din Adio! ... este pură

489
nebunie pentru spectatorii înfuriaţi că nu înţeleg nimic. Anchetatorii lui Zaharia
Fărîmă analizează serios poveştile bătrînului, ignorînd total semnele pe care acestea
le conţin. Exemplele pot continua la nesfîrşit. Ceea ce am dorit să subliniem este
eficacitatea unui astfel de exerciţiu analitic, care propune ca fiecare lucru, fiecare
întîmplare să poată fi „citite” şi altfel, în asumarea statutului de opera aperta.
Mircea Eliade manifestă o predilecţie deosebită pentru construcţiile labirintice.
În toate nuvelele sale fantastice se actualizează simbolul labirintului, atît la nivelul
conflictului, cît şi la nivelul construcţiei personajelor. În Pe strada Mîntuleasa sau
în Tinereţe fără de tinereţe, tema salvării prin povestire, prin anamneză fabulatorie,
respectiv a învingerii efectelor timpului şi salvarea de trecerea lui implacabilă, sînt
actualizate prin construcţii narative labirintice, care rătăcesc personajul şi mai ales
lectorul, menţinînd echivocul narativ. Gustul acesta este recunoscut de Mircea
Eliade în Încercarea labirintului, atunci cînd Claude-Henri Roquet îi vorbeşte
despre „plăcerea sa maliţioasă de a-l rătăci pe interlocutor”, despre „un dar aproape
diaboloc de a părăsi ascultătorul în mijlocul unor povestiri în care nu mai este în
stare să desluşească adevărul de minciună, nici stînga de dreapta”: „Ţine poate de o
anumită pedagogie; nu trebuie să i se dea cititorului o «poveste» cu desăvîrşire
transparentă” (Eliade 2007: 53). Imaginea labirintului este corelată şi cu
experienţele legate de memorie. Într-o operă atît de evident obsedată de relaţia
omului cu timpul, rătăcirea într-un timp al memoriei funcţionează ori ca refuz al
acceptării experienţei sacre – Gavrilescu şi Iancu Gore –, ori ca modalitate de
salvare – ca în cazul lui Zaharia Fărîmă îşi pierde memoria şi Adrian, în nuvela În
curte la Dionis, care memorie va fi recuperată pentru îndeplinirea misiunii orfice.
Omul se rătăceşte în labirintul propriei memorii, devine prizonierul uitării, însă are
în acelaşi timp libertatea de a sesiza diferenţele dintre memorie şi anamneză.
Anamneza evidenţiază originarul şi poate conduce la adevărurile transpersonale (la
Ideile pure, în sensul platonician). Jocul labirintic al naraţiunilor fantastice
pecetluieşte o criză a identităţii şi, simultan, o terapie a regăsirii. O concretizare a
labirintului ca topos dual, regat al Vieţii şi al Morţii, o reprezintă biblioteca. Iniţial
topos consacrat, căci adăposteşte cărţile ca depozitare ale cunoaşterii de sorginte
divină, biblioteca funcţionează la Eliade drept încercare cu caracter iniţiatic. Aşa
apare în Lumina ce se stinge, Noaptea de Sînziene, dar mai ales în Secretul
doctorului Hőnigberger. Biblioteca doctorului Zerlendi reprezintă paradisul
cunoaşterii, promisiunea acestuia. Acest spaţiu îşi dezvăluie de la începutul nuvelei
valenţa de topos-atopos: ea există doar pentru cei iniţiaţi în lectură; pentru lumea
profană toposul este desfiinţat de atitudine, de acultură, de orbirea interioară
provocată prin refuzul cunoaşterii. Ca orice prag din ritualurile iniţiatice, şi cel al
bibliotecii funcţionează dual, oprindu-i pe cei care aparţin prin toate fibrele fiinţei
lor profanului, permiţînd accesul doar celor care au deschidere spre sacru:
„biblioteca ascunde şi, simultan, dezvăluie; permite şi, concomitent, interzice. Mai
mult: ea există şi nu există. Existenţa ei, ca a oricărui alt principiu arhetipal,

490
primeşte consistenţă doar prin intermediul calităţii ochiului care o priveşte. Acesta
îi dă formă, îi conferă materialitate şi îi descifrează funcţionalitatea. Aşa cum
labirintul poate fi numai o structurare pămînteană a haosului (care nu aparţine în
fapt fiinţei umane şi pe care aceasta o neagă, ontologic, a priori), biblioteca riscă să
rămînă şi ea un no man’s land” (Benga 2006: 15). Biblioteca din Secretul
doctorului Hőnigberger interzice accesul neiniţiaţilor, dezvăluind secrete
tulburătoare celor care pătrund în spaţiul ei. Între bibliotecă şi labirint relaţia este
una organică, pentru că ambele au forţa necesară pentru a marca destinul uman:
„Numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi şi mi-am venit în fire, mi s-a părut
că înţeleg tîlcul acestei uluitoare întîmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc
nimănui, şi nici în această povestire nu îl voi dezvălui”. Cel care intră în spaţiul
bibliotecii se pătrunde de tainele acesteia, dar, în acelaşi timp, se vede el însuşi
aruncat în miezul unei taine pe care nu o poate descifra integral: „m-am îndreptat
spre capătul străzii, aproape îndurerat de taina aceasta, pe care nu o puteam în
niciun chip pătrunde pînă la capăt”. O taină care poate îi va măcina destinul şi îl va
arunca în inima altor încercări labirintice.
Opera literară rămîne inepuizabilă şi deschisă în măsura în care conservă o
trăsătură specifică literaturii contemporane în genere – ambiguitatea. Atîta vreme cît
„unui univers ordonat de legi universale recunoscute i s-a substituit un univers
întemeiat pe ambiguitate, fie în sensul negativ al lipsei unor centri de orientare, fie
în sensul pozitiv al unei permanente posibilităţi de a revizui valorile şi atitudinile”
(Eco 1969: 27-28) nuvelele lui Mircea Eliade îşi asumă statutul de opera aperta.
Ambiguitatea ţine de regimul însuşi al existenţei, nu este doar efectul structurii
epice a textului sau al semnificaţiilor nebănuite într-o existenţă profană, ci se
materializează la nivelul conştiinţei personajelor care trăiesc o neînţeleasă, ilogică,
paradoxală încurcătură sau un mister torturant. În prozele eliadeşti, se produce o
stranie deplasare a celor două lumi, una spre cealaltă, planurile existenţiale se
întrepătrund într-o inexplicabilă armonie naturală. „Se distinge o interpenetrare
transparentă a lumilor care condiţionează statutul ontologic al fiinţei, ce rătăceşte cu
senină cecitate în mixtura tenebroasă care o înconjoară” (Eliade 2007: 90).
Tendinţa către ambiguu şi indeterminare, considerată o trăsătură a literaturii
contemporane în genere (Umberto Eco consideră că o „bună parte din literatura
contemporană se întemeiază pe folosirea simbolului ca formă de comunicare a
indefinitului, deschisă reacţiilor şi înţelegerilor mereu noi” (Eco 1969: 27)), este
evidenţiată de „construcţii simbolice” care transformă opera literară „într-o
posibilitate continuă de deschideri, o rezervă nedefinită de înţelesuri” (ibidem: 28).
Eugen Simion vorbeşte despre „simbolizarea faptelor comune”, prin care gesturi,
locuri, fenomene banale ale existenţei capătă brusc o altă semnificaţie şi devin
instrumente ale fantasticului. Expresii de tip ticuri, care devin laitmotive – „pentru
păcatele mele, un biet profesor de pian”, „sînt nebuni!” – sau expresiile cu conotaţii
imprecise, vagi – „ar fi fost foarte frumos”, „te-am fi plimbat prin toate odăile” –

491
contribuie la instaurarea dilemei. Drumul rutinat cu tramvaiul al lui Gavrilescu de
trei ori pe săptămînă, către eleva sa, pentru lecţii de pian, devine deodată, sub
impactul destinului, o poartă către o altă existenţă. Gestul firesc pentru fiecare
dintre noi de a ne uita la ceas, sau de a întreba „cît e ceasul?” devine pentru
personaje semnul unei hierofanii. Gavrilescu află că „e aproape trei ...” şi „ceasul a
stat”, dar nu înţelege ce poate însemna asta într-o altă cheie, Gore este şi el
nedezlipit de ceasul său, iar raportările la timp sînt uneori ridicole (consideră
revoltător bombardamentul pentru că a trecut de 12).
Nuvelele lui Mircea Eliade îşi dezvăluie statutul de opere deschise prin ţesătura
de „noduri şi semne” care determină lectorul să modifice mereu „desenul din
covor”, receptînd textul în aspecte mereu noi, ca şi cum acesta ar fi într-o continuă
transformare. Din perspectiva intentio lectoris, cuvîntul devine un nod de sensuri,
„fiecare dintre ele putîndu-se întîlni şi corela cu alţi centri de aluzie, deschişi de
asemenea unor noi combinări şi unor noi probabilităţi de lectură” (ibidem: 29).
Lectorului i se impune să caute, în palierele de semnificare ale naraţiunii, acele
„noduri” şi „semne” care dezvăluie semnificaţii adînci şi „revelează structurile
profunde ale realului” sub aspectul celei mai stridente banalităţi, după cum
mărturiseşte un personaj în nuvela Podul. Nuvela Pe strada Mîntuleasa se
dezvăluie drept un labirint al „nodurilor şi semnelor”. Primul dintre nodurile care se
cer dezlegate este scenariul politic de care prozatorul s-a folosit pentru a crea alte
scenarii misterioase, fabuloase, de sorginte mitică. Criticul Wolfgang Koeppen, la
apariţia traducerii în limba germană, încadrează textul în categoria celor politice:
„o alegorie a setei de dominare din interiorul partidului, povestit cu mijloace din
1001 de nopţi. Fuga de temniţă şi de moarte îl conduce pe cel anchetat într-un
labirint de comunicări înceţoşate” (Băicuş 2009: 178). Politicul este însă indubitabil
transformat cînd esenţa lumii mitice pătrunde în perimetrul prezentului (Anca
Vogel şi Economu sînt arestaţi).
Izvorîte din inocenţa unui povestitor sedus el însuşi de povestire, relatările îi
fascinează pe unii anchetatori, îi derutează şi îi obosesc pe alţii, le modifică
destinele sau îi incită să găsească sensuri ascunse. Chiar dacă anchetatorii îi cer să
furnizeze informaţii despre persoane considerate periculoase, Fărîmă re-creează o
lume, o re-constituie mitic. Astfel, prin cuvînt, el face să iasă din labirinturile
subterane ale memoriei o lume care perpetuează mitul şi, implicit, sacrul camuflat
în lume: „Fărîmă este un tip eminamente profan care, prin naraţiunile lui, creează o
lume ce supravieţuieşte prin semne (un semn este şi povestirea ca atare). Zonele nu
sînt distincte, orice individ poate fi, în definitiv, purtător de mituri. Numai că unii
cred în realitatea acestei lumi (Fărîmă, Oana, Lixandru, Leana ş.a), iar alţii nu. Cei
din urmă au propriul cod” (Simion 2006: 250). Este codul realist al nuvelei, în care
apar anchetatori intransigenţi, coridoarele lungi ale Securităţii; Fărîmă este arestat şi
trebuie să ofere datele pe care reprezentanţii unui sistem politic le aşteaptă.

492
 Din dorinţa de a se întoarce într-un anumit timp (cel în care era director al
şcolii de pe strada Mîntuleasa), Fărîmă intră într-un sistem de coduri şi semne care
nu îi este familiar şi devine suspect. Printr-un şir de coincidenţe, va culpabiliza alte
personaje; prin povestirile sale, evadează încontinuu din prezent, ducînd faptele,
anchetatorii şi lectorii într-un alt timp. Anchetatorii încearcă să iasă din labirintul
temporal în care îi aruncă povestirile lui Fărîmă, prin găsirea unui cifru al naraţiunii,
pe baza căruia supun totul unei interpretări raţionale, prin „demascarea mitologiei
create de Fărîmă; o golire a povestirii de conotaţiile ei iniţiatice” (ibidem: 262). Iar
naraţiunile chiar se lasă descifrate potrivit cifrului anchetatorilor: pivniţele evocate
şi visul Oanei constituie un „semn” care îi conduce la comoara poloneză ascunsă de
Economu, fiind suficient a examina „cu rigoare necesară aceste episoade periferice
ca să găsim cifrul prin care pot fi identificate acţiunile, personagiile, ideile pe care
voiaţi să le ţineţi secrete”.
Pe o altă cărare a acestui labirint întîlnim „semnele” lui Fărîmă, care vorbesc
despre o altă realitate, cea mitică, sacră, camuflată în povestiri care curg una din
alta, în încercarea de a ajunge la povestirea ce ar putea să îi facă pe ascultători să
înţeleagă totul. Fiecare dintre aceste istorii de demult conţine o „fărîmă” din
adevărul general. Zaharia Fărîmă ştie că semnele au legătură între ele, interpretarea
unuia fiind infinită, iar uneori chiar primejdioasă; de aceea inserează în naraţiune
semne indiciale care stabilesc o relaţie strînsă cu sacrul camuflat în povestiri:
căldura, neliniştea, uitarea. Motivul căldurii magice este recurent în proza lui
Mircea Eliade, avînd mereu aceeaşi semnificaţie – probă a trecerii unui ritual
iniţiatic spre condiţia spiritelor. Cine reuşeşte să treacă proba are acces la această
condiţie, amiaza fiind propice trecerii în timpul sacru. Mircea Eliade consideră ora
14.15 drept una secretă, ocultă, deoarece şamanii au putere asupra focului sacru,
asupra căldurii magice (Eliade 1997: 11). Aşadar, timpul amiezii corespunde unei
probe iniţiatice: este momentul trecerii spre condiţia spiritelor.
Pe lîngă semnele de referinţă, în text apar şi semne simbolice, convenţionale
determinate de interpretările pe care lectorul le oferă: strada, ascensorul, peştera,
săgeata, zborul, pivniţa etc. Învăţătorul nu suportă ascensorul şi preferă să urce pe
scări, pentru că rolul lui este de a găsi ieşirea, de a urca scara spre eternitate.
Ascensorul, spre deosebire de scară, este un spaţiu închis, care nu oferă posibilitatea
de a evada, în care se pierde controlul asupra realităţii, nemaiştiind cîte etaje urci
sau cobori. Pivniţa reprezintă un alt semn – al trecerii către o altă lume, al coborîrii
în istoria esenţială. Iorgu Calomfir coboară în pivniţă pentru a găsi cristalul cu
puteri miraculoase, dar, sub efectul credinţelor populare, crede că poate descoperi şi
locul de trecere spre un alt tărîm. Nu reuşeşte, renunţă şi pleacă în străinătate, dar
fascinaţia semnelor din pivniţă continuă să facă victime şi să transforme tineri ca
Lixandru în căutători: „dac-or găsi vreodată o pivniţă părăsită, plină cu apă, să caute
nu ştiu ce fel de semne şi, dacă găsesc semnele toate, să ştie că în pivniţa aceea e
loc vrăjit, că pe-acolo se poate trece pe tărîmul celălalt”. Un simbol al trecerii dintre

493
lumi, de la o stare la alta, este podul din nuvela omonimă. Onofrei, personaj-
narator, devine un alter ego al autorului. El ştie că podul de la Cernavodă (чѐрный
în slavă înseamnă negru, făcîndu-se deci aluzie la moarte) ascunde un mister, aşa
cum lumea în genere ascunde multe mistere, cu scopul de a-i reda fiinţei şansa de a
le revela şi de a le înţelege, pentru a-şi pregăti trecerea spre eternitate. Onofrei ştie
că podul „semnifică o trecere spre altceva, către o altă lume, către un alt mod de a
fi”. Însă acest simbolism este insuficient, căci nu oferă garanţii în legătură cu lumea
în care sufletul se va integra sau ce fel de alt mod de a fi, de a vieţui se va dobîndi.
Dincolo de acest pod se află eternitatea sugerată prin intermediul mării, substanţa
primordială, matricea tuturor posibilităţilor de existenţă, simbol al stadiului
intermediar dintre viaţă şi moarte, care păstrează în sine promisiunea renaşterii, apa
avînd virtuţi purificatoare şi regeneratoare. Marea este cea care dizolvă, anulînd
definitiv condiţia umană. Aşadar, omul vechi moare şi prin imersiunea în apă dă
naştere unei fiinţe noi.
În concluzie, nuvelele fantastice eliadeşti îşi asumă statutul de opere deschise,
atît prin structura lor labirintică, prin „nodurile şi semnele” care configurează
simbolic firul epic, cît şi prin ambiguitatea care se naşte permanent la întîlnirea
celor două paliere de semnificare ale textului.

Bibliografie
Alexandrescu, Sorin, Dialectica fantasticului, prefaţă la vol. La ţigănci, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1969.
Băicuș, Iulian, Mircea Eliade, literator și mitodolog: în căutarea centrului pierdut,
București, Editura Universității, 2009.
Benga, Grațiela, Traversarea cercului – Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea
Eliade, Timişoara, Editura Hestia, 2006.
Eco, Umberto, Opera deschisă, Prefață și traducere în limba română de Cornel Mihai
Ungureanu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, trad. în
română de Doina Cornea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, București, Editura Humanitas,
1997.
Simion, Eugen, Mircea Eliade − Nodurile și semnele prozei, Iași, Editura Junimea, 2006.

Eliade Stories: Assuming the Status of Opera Aperta

Summary: Modern hermeneutics highlights the fact that the literary text is always open to
various perceptions and interpretations. The value of a literary work is not only
intrinsic, but it constructs itself openly, including what each reader adds to it. Mircea
Eliade’s short stories take on the status of opera aperta both from the author’s
perspective that never offers the reader a perfectly transparent narration, but also
from the position of intentio lectoris. The predilection for labyrinth-like constructions
confuses the reader and maintains the narrative equivocality. The study also reveals
the fact that the status of opera aperta is assumed by different means: the double
epic technique, the labyrinth-like and symbolic constructions, ambiguity, etc.
Key-words: hesitation, labyrinth, symbol, ambiguity, fantastic, eternal, sacred.

494
 Eugen Negrici, istoric literar
Adriana V. ŢEPEŞ (RUSU)
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (România)

nteresul pentru ştiinţele literaturii are o vechime considerabilă. În scrisul

I românesc, mai bine de un veac, conceptul de istorie literară a generat
interpretări surprinzătoare.
Istoricii literari români au jalonat, din unghiuri diferite, axa diacronică a
literaturii, oferind perspective cuprinzătoare. Între aceştia, îi amintim pe Mihail
Dragomirescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George
Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Alexandru Piru, Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Tudor Vianu, Ion Rotaru, Ovid S. Crohmălniceanu, Dumitru Micu, Eugen
Simion, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Alex. Ştefănescu, Marian Popa, care au
scris pagini substanţiale de critică şi istorie literară.
Ipoteza pe care o avansăm este aceea că Eugen Negrici este unul din cei mai
interesanţi istorici literari din cultura română modernă. În rîndurile ce urmează, ne
propunem să reflectăm asupra statutului istoricului literar în cultura română
modernă şi să relevăm specificul metodelor utilizate de Eugen Negrici.
Nu intenţionăm să realizăm o analiză exhaustivă a faptelor, ci urmărm doar
cîteva situaţii relevante pentru tema aleasă. Ne raportăm, mai ales, la Iluziile
literaturii române (Negrici 2008), cea mai discutată dintre lucrările lui Eugen
Negrici, fără a ignora Literatura română sub comunism. 1948-1964 (Negrici 2010)
şi seria de articole Simulacrele normalităţii (Negrici 2011), toate publicate în
perioada postdecembristă. Cîteva observaţii asupra aspectului proteic al activităţii
criticului şi istoricului literar vor prilejui şi Antim. Logos şi personalitate (Negrici
1971) şi Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin (Negrici
1972).
Istoria literară este un dublu efort: de istorizare şi de interpretare. Istorizarea
înseamnă selecţia şi evaluarea operelor şi a scriitorilor, iar interpretarea presupune
un examen istoric al mediaţiilor în text şi în afara acestuia. Deşi este o disciplină
veche, istoria literară continuă să-şi teoretizeze condiţia.
Una dintre cele mai frecvente probleme metodologice se referă la selecţia
scriitorilor, a operelor, a genurilor, a perioadelor, a ideilor, a mişcărilor, selecţie
care ţine, în primul rînd, de spaţiul privat al istoricului literar şi de coordonatele
acestui spaţiu.
Periodizarea este, de asemenea, o foarte importantă problemă metodologică, în
măsura în care istoricul literar doreşte să evalueze şi tradiţia, şi schimbarea,
relevînd, în opere individuale, trăsăturile comune unui anumit segment artistic.
De la istoria literară veche se păstrează segmentarea pe secole; de istoria critică
ţine împărţirea pe genuri, care permite atît delimitarea pe subperioade (diviziuni ale
secolelor, idei, mişcări).

495
 Decupajele istoriei literare nu reprezintă, în sine, o valoare suficientă, dar pot
deveni „locul unei investiţii ideologice masive: conceptele alese pentru a opera o
tăietură în continuitatea istoriei nu pot fi alese decît în funcţie de o filozofie a
istoriei şi de o anumită definiţie a literaturii, amîndouă prin esenţă ideologice”
(Orecchioni 1972: 29).
Statutul istoricului literar în cultura română modernă. Eugen Negrici şi
metaplazia receptării
Niciun istoric literar nu mai înţelege, astăzi, prin istorie literară, radiografia
diacronică, neînsoţită de hermeneutică şi de efortul teoretizării (deşi acest fapt nu
era de la sine înţeles pînă la G. Călinescu, în cultura noastră, şi René Wellek). Nici
perspectiva diacronică asupra istoriografiei literare nu se mai realizează doar în
funcţie de factorii interni ai disciplinei. Aşadar, şi statutul istoricului literar e în
schimbare şi se nuanţează, pornind chiar de la raportul dintre istoria literară şi
critică.
În primul rînd, istoricul literar face mai mult decît să adiţioneze judecăţi şi
opinii critice despre opere literare şi scriitori; el oferă o justificare a existenţei lor
din interior, realităţile vorbind mai mult decît fiind impuse.
În al doilea rînd, istoricul literar acceptă doza de fatalitate impusă de propria
condiţie care îl obligă la o sinteză sau la un fel de medie a opiniilor critice. Istoricul
literar nu-şi poate reduce consemnările la cîţiva scriitori favoriţi, tocmai pentru a da
caracter de largă cuprindere a tabloului său.
În al treilea rînd, dacă, în opiniile unui critic literar, este meritorie originalitatea
în surprinderea unei imagini de detaliu, dimpotrivă, în condiţia istoricului literar,
efortul de originalitate trebuie să se regăsească în viziunea de ansamblu.
Un al patrulea aspect ţine de faptul că o istorie literară este, de regulă, mai
tolerantă cu scriitorii mediocri, fiindcă valoarea unui scriitor nu echivalează,
neapărat, cu importanţa sa. Istoricul literar, obligat la o viziune mai largă, trebuie să
releve influenţa scriitorului asupra epocii sale, locul său într-o grupare literară, chiar
şi fertilitatea sa artistică.
Surmontarea disjuncţiilor consacrate cu care s-a operat în cîmpul teoriei istoriei
literare româneşti (ştiinţificitate – artisticitate, abordare pozitivistă – abordare
narativistă, obiectivitate – subiectivitate, autohtonism – sincronism, tradiţie –
modernitate) şi depăşirea inerţiei aduc cu sine o serie de mutaţii, împreună cu noi
dihotomii: continuitate – discontinuitate, centru – margine, istorie literară estetică –
istorie politică. Schimbarea paradigmei poate ameliora criza actuală atît de discutată
şi, în mod cert, schimbă discursul istorico-literar.
Spaţiul privat al istoricului din cultura română modernă este ocupat, aşa cum
arătăm, de construcţia propriului model operator de studiu, edificiu constituit pe
baza unor concepte, postulate şi teorii izvorîte din tradiţia disciplinei.
Făcînd parte dintr-o remarcabilă generaţie de critici şi istorici literari, alături de
Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Mircea Martin, Gheorghe

496
Grigurcu, Ion Negoiţescu, Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristea, Eugen
Negrici a preferat ca, în perioada comunistă, să se refugieze printre ruinele
literaturii vechi sau în lingvistică, într-un soi de pozitivism salubru, care să-l
scutească de servituţi. Poziţia sa a fost considerată evazionistă şi suspectabilă de
conformism (sau chiar de laşitate), de vreme ce confruntarea directă cu sistemul era
ocolită.
Generaţia de critici şaizecişti este cea care a relansat principiul autonomiei
esteticului şi a realizat, predecembrist, un clasament al valorilor literare româneşti
contemporane. Pînă în 1989 cîteva nume gestionau spaţiul valorilor îi trasau direcţia
de evoluţie. „România literară” consfinţise supremaţia lui Nicolae Manolescu,
alături de care stăteau Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea şi alţii.
După răsturnarea comunismului, modelul paternalist a fost spulberat. Criticii şi
istoricii literari s-au găsit în situaţia de a-şi stabili opţiuni proprii de ideologie
literară.
Nicolae Manolescu a devenit, din 1990, directorul „României literare”, pe care
a menţinut-o în echilibru. Eugen Simion şi Valeriu Cristea au avut o mişcare de
recul, spre sfera dezbaterilor literare. Au contestat, uneori, legitimitatea şi direcţia
revizuirilor în revistele „Literatorul”, „Caiete critice”, „Adevărul literar şi artistic”.
După 1989, Gheorghe Grigurcu a propus o nouă paradigmă de judecată asupra
literaturii postdecembriste. În favoarea revizuirilor se pronunţă şi Eugen Negrici,
mai întîi în Literatura română sub comunism… Intervenţiile sale sînt completate de
eforturile similare, pe linie polemică, ale reprezentanţilor exilului literar, Monica
Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Dorin Tudoran şi alţii. Revizuirile – marcînd
desprinderea din etapa anterioară şi impunînd necesitatea reevaluarilor lucide –
şi-au găsit, în Eugen Negrici, expresia, pe un ton pendulînd între registrul grav şi cel
ironic.
Postdecembrist, mulţi dintre critici (aparţinînd sau nu generaţiei ’60) au decis
să surprindă dinamica fenomenului literar într-o istorie („de la origini pînă în
prezent”) şi să fixeze soarta valorilor româneşti sub specie aeternitatis.
Astfel, creativitatea istoricului literar român se conturează, în lucrări de largă
acoperire, prin Ion Negoiţescu, Dumitru Micu, Alex. Ştefănescu, Nicolae
Manolescu, Marian Popa ş.a. Lucrările lor de istorie literară sînt precedate sau
urmate şi de altele focalizate pe arii restrînse, precum Între Aristarc şi bietul
Ioanide (Vrancea 1978) G. Călinescu şi „complexele” literaturii române (Martin
1981), Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (Ţeposu
1993), Literatura română sub comunism. Proza (Negrici 2002) şi Poezia (Negrici
2003), Iluziile literaturii române (Negrici 2008), Scurtă istorie. Panorama
alternativă a literaturii române. Volumul I (Zamfir 2011), Critica în tranşee. De la
realismul socialist la autonomia esteticului (Goldiş 2011) ş.a.
Dintre toţi, singurul care a încercat să evalueze „cinci secole de literatură” şi să
concureze Istoria … lui George Călinescu este Nicolae Manolescu.

497
 Declarat sau nu, orice istorie literară apărută în ultima vreme este o istorie
critică. Nicolae Manolescu detaliază, în Introducere la monumentala sa Istorie …,
sensul sintagmei istorie critică, precizînd că „istoria judecăţilor de gust garantează
judecata de gust în istoria literară. O adevărată istorie literară este totdeauna o
istorie critică a literaturii” (Manolescu 2008: 22).
Acest sens este particularizat de Eugen Negrici, într-o manieră surprinzătoare,
în lucrări precum Literatura română sub comunism …, Iluziile literaturii române şi
Simulacrele normalităţii. Pentru autorul lor, istoria literară nu înseamnă, ca în
conceptul generalizat, critică pusă în perspectivă istorică, nici doar individualităţi şi
valori organizate sistemic, în contexte documentate şi inventariate într-o ordine
coerentă. Istoricul literar dovedeşte un spirit nonconformist şi o accentuată
predispoziţie de a parcurge în răspăr literatura română, demascînd maniera
tendenţioasă, intrată în tradiţia autohtonă, de interpretare şi de evaluare a textului
literar.
Dacă pentru Nicolae Manolescu, poporul român a dat scriitori încă de pe la
jumătatea mileniului al doilea, ceilalţi critici şaizecişti menţionează apariţia valorii
estetice abia în secolul al XIX-lea. Printre aceştia, Eugen Negrici se declară
nemulţumit de cîteva aspecte reflectate distorsionat în varii istorii ale literaturii
române: obsesia nobiliară pe care o ascunde mitocritica din Istoria … călinesciană,
„scormonirea după strămoşi de vază” din Istoria lui G. Ivaşcu, „fanfaronada şi
discursurile populiste” (Negrici 2008: 209) ale lui Dan Zamfirescu, umanismul
filologic românesc, menţionat prematur de D. H. Mazilu1.
Viziunea asupra statutului literaturii române este generată, în Iluzii …, de lipsa
de organicitate a acesteia. Eugen Negrici condamnă simularea găunoasă şi
disturbativă a normalităţii privind începuturile şi evoluţia literaturii române care, în
opinia sa, este lipsită de continuitate şi, date fiind condiţiile nefavorabile pe care le
traversează, este o literatură atipică. Afirmaţia declanşează revolta furibundă a
Nicoletei Sălcudeanu, care se întreabă, citîndu-l pe Mircea Iorgulescu: „Dar ce este
aceea o literatură atipică?”
La sensul menţionat de Nicolae Manolescu că istoria literară este neapărat şi o
istorie critică revine Eugen Negrici în Iluzii … (mărturisind chiar, într-un interviu,
că dorea să-şi intituleze lucrarea Iluziile criticilor literaturii române). Deşi, de
această dată, îşi amplifică orizontul istoric şi oferă o perspectivă cuprinzătoare,

1
În această privinţă, autorul Iluziilor … se pronunţă tranşant: „În secolul al XV-lea,
locul culturii române nu era pe harta Europei bizantine (cum se grăbesc unii să proclame) şi
încă nu se configurase identitatea unei noi civilizaţii. De altfel, chestiunea trebuie scoasă din
spaţiul culturii, căci la mijloc e o împrejurare ce ţine de istoria difuzării şi multiplicării unor
instrumente de cult, cu caracter strict canonic. Cei ce se amăgesc la gîndul că, magnificînd
meritele manuscriselor în slavona medio-bulgară din secolul al XV-lea, decoperite la noi,
vor conecta începuturile culturii române la Bizanţul prerenascentist se înşală” (Negrici
2008: 212).

498
Eugen Negrici păstrează şi tehnica pointilistă, utilizată în articolele din Simulacrele
normalităţii. Judecăţile sale critice sînt aplicate cu precizie şi pledează pentru
înlăturarea excrescenţelor stimulate de mitologia sociopolitică. Criticul literar
militează împotriva unei metaplazii a receptării. Cazurile pe care le aduce în lumină
sînt legate de istoria evenimenţială şi afectează cursul istoriei literare.
Propunînd primenirea canonului şi reevaluarea statutului unor scriitori şi a
operelor acestora, Iluziile … lui Eugen Negrici se numără printre puţinele studii
solide de această factură, constituind o noutate prin complexul sistemic format din
abordare, principiu director, poziţionarea contextuală şi prin interpretările aplicate
punctual. Deşi nu se dispensează de aspectul istoric sau de cel sociologic, în final,
primează principiul estetic (impresionismul, în sensul elevat, ca disociere a
esteticului de cultural).
Autorul Imanenţei literaturii face, în Iluzii …, reinterpretarea judecăţilor
critice, secţionînd sincronic, din loc în loc, parcursul diacronic al literaturii române,
pe care o consideră lipsită de organicitate. Dintr-un astfel de unghi, istoria literaturii
este văzută ca „o luptă cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei
esteticului şi ca pe o înfruntare, de-a lungul timpului, a esteticului cu nonesteticul”
(Negrici 2011: 104).
Criticul realizează propria „sinteză epică”, relevînd conjuncturile istorice
defavorabile şi forţele politice şi ideologice care au deformat mersul firesc al
literaturii române.
Formulată şi aplicată în lucrările menţionate, teoria perimării valorilor este
dezvoltată explicit în Eternitatea frumosului etern, articol apărut în perioada
imediat postdecembristă şi reluat în culegerea Simulacrele normalităţii. Ea relevă
faptul că Eugen Negrici are pluriperspectivismul unui istoric ce supraveghează
evoluţiile din aria amplă a unei culturi (nu doar a unei literaturi) şi atitudinea
criticului care va reveni asupra evaluărilor, din cauza alunecării obiectului din zona
esteticului în cea a expresivului.
Fixarea canonică a valorilor artistice devine, prin prisma unei astfel de teorii, o
imposibilitate: atît receptorul inocent, cît şi criticul epocii următoare vor citi altfel şi
vor (de)codifica diferit. Perisabilitatea valorilor face cu neputinţă un „absolutism” al
definitivului canonic. Prin urmare, istoricul literar va aduce în terenul criticii un
relativism creat de tot felul de deplasări, dislocări şi mutaţii imposibil de
contracarat.
Toate lucrările lui Eugen Negrici (cu excepţia ultimei, Simulacrele
normalităţii, o culegere de articole din anii ’90) impun o viziune sistematizatoare.
Apropiindu-se de text, Eugen Negrici îl angajează într-un proces de transmitere şi
într-o operaţie care presupune atît minusuri (pierderile unuia în favoarea celuilalt),
cît şi supralicitări (dorinţa de a şoca/surprinde). Autorul Expresivităţii involuntare
nu îşi rezumă demersul din Iluzii ... la realizarea unei taxonomii a operelor literare
înregistrate de-a lungul timpului. Nici nu îşi reduce munca la raţionalizarea a ceea

499
ce diverse instanţe (didactice, politice) au decis că trebuie să aparţină istoriei
literaturii. El parcurge în răspăr practicile istoriei literare tradiţionale, cercetînd nu
atît esenţa literaturii, cît alterarea receptării acesteia prin mitologie etnogenetică.
Pornind de la modelul Gravitas, identificat de Raoul Girardet, criticul român
deconstruieşte imagini amplificate, în conştiinţa publică, de traversarea unor
perioade de „vacuitate morală şi afectivă” (Negrici 2008: 54), relevînd aspecte
estompate de distorsionarea mitologică. Astfel, spiritul costumbrist, idilismul şi
digresiunile ideologice întunecă orice contribuţie literară a unui Mihail
Kogălniceanu sacralizat de legendă; caracterul „embrionar şi neîndestulător”
(relevat şi de Eugen Lovinescu, în 1915, în Critice) generează „un respect ipocrit”
care blochează receptarea adecvată a operei maioresciene; limbajul demodat,
inexpresiv din poezii şi şuvoiul oratoric din piesele lui Nicolae Iorga zac ascunse
sub imaginea de „dascăl al neamului”; stilul previzibil, searbăd al lui Al. Philippide
este trecut sub tăcere de consensul general, care îl consideră pe poet imaginea
solidităţii clasice; mistificările deşănţate cu care a aureolat orice gest al
„tovarăşilor” sînt îngropate, de critică, la temelia statuii lui Geo Bogza, devenit
„paznic de far”; generalizările abundente, schematismul exasperant, neputinţa
cristalizării se ascund sub imaginea de „Om al Cetăţii” a lui Octavian Paler;
eroziunea firească a mitului lui Mihai Eminescu este stagnată de atitudinea
colectivă pioasă, generată de atribuirea, într-o perioadă de cumpănă, a statutului de
zeu pierdut şi regăsit.
Concluzia rezultată din realizarea impresionistă, prin tehnică pointilistă, a unui
astfel de tablou aproape că se încheagă singură: „un subcod al pioşeniei a blocat
constant decodarea, reprimînd orice atitudine critică” (Negrici 2008: 63).
Un alt element modern al istoriilor literare ale lui Eugen Negrici este revolta
împotriva acelei doze de fatalitate impuse de condiţia istoricului literar obligat la o
sinteză sau la o medie a opiniilor critice. Autorul Iluziilor ... reuşeşte să lumineze
diferit axa diacronică a literaturii române, încît adevărurile stabilite înainte de el să
se vadă altfel.
Demitizarea nu este o atitudine nouă. Aplicată, la noi, de Lucian Boia, în
cercetarea istorică (Mituri istorice româneşti, Bucureşti, Editura Universităţii
Bucureşti, 1995; Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Editura Universităţii
din Bucureşti, 1995; Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1997; Mitul Democraţiei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003 ş. a.), ea
este preluată din cultura franceză, din cercetarea de factură istorică sau politică
(Roland Barthes, Mytologies, Seuil, 1957; Raoul Girardet, Mythes et mythologies
politiques, Seuil, 1986).
Atitudinea demitizantă îi permite istoricului literar să înnoiască perspectivele
critice, alterate, adeseori de mistificare, în funcţie de perioada şi de ideologia
dominantă. Pledînd pentru necesitatea unei decodări şi pentru evitarea manipulărilor
prin critică literară, Eugen Negrici vine cu o istorie literară incomodă, dar lipsită de

500
prejudecăţi. Demersul său produce fisuri în temelia pe care conştiinţa publică o
considera solidă. Acuzat că, în Iluziile literaturii …, ar fi un nihilist, Eugen Negrici
se apără: „eu însumi sînt un mitizant; m-am iluzionat deliberat”1.
Plecînd de la sistemul social, dominat şi structurat de condiţiile istorice sau de
regimul politic, Eugen Negrici survolează cultura (prin observaţii asupra artei şi a
limbii) şi înfăţişează literatura ca fenomen literar structurat pe două sisteme de
operare: cel al operelor şi cel al instituţiilor (literare, şcolare etc.). Observaţiile sale
cuprind ansamblul (plurivoc în Iluzii ... şi polifonic în Literatura română sub
comunism ...) format din agenţi, instituţii, scriitori, edituri, critici, cititori, profesori
şi sintetizat în două elemente esenţiale: societatea şi textele.
În analiza perioadei postbelice, realizată de către Eugen Negrici în Literatura
română sub comunism ... şi amplificată în Iluzii ..., accentul cade pe raporturile
literaturii cu viaţa: punctul de vedere sociopolitic guvernează cercetarea,
identificarea problemelor şi interpretarea rezultatelor. Legile formulate de Gustave
Lanson sînt surprinse într-o oglindă-lentilă, într-o imagine inversată şi răsturnată.
Demersurile criticului şi istoricului literar român au în vedere cîteva aspecte
esenţiale ale corpusului studiat, precum autenticitatea, integritatea sau totalitatea
textelor, circumstanţele producerii lor, influenţele, gruparea pe afinităţi de fond şi
de formă (curente, genuri, epoci, momente). Minuţiozitatea cercetării divulgă
răbdarea specialistului în literatura veche.
Opera de debut, Antim. Logos şi personalitate, apare în 1971, într-o perioadă în
care cronica literară era cea mai agreată şi mai citită rubrică din publicaţiile
culturale, iar cronicarul literar era o vedetă a vieţii literare. În acest context, cînd
vocile ascultate erau puţine şi locurile cronicarilor deja ocupate, Eugen Negrici se
refugiază pe şantierele literaturii vechi, de unde apreciază că „Istoria literaturii
noastre, fără să-şi îndeplinească programul complet de valorificare, s-a cuprins de
un estetism prematur. Mari tentative artistice au rămas neabsorbite, opere de o
valoare autentică au alunecat neobservate, deşi receptarea lor nu solicita
abandonarea principiului estetic ...” (Negrici 1971: 256).
Se remarcă firava angrenare în bătălia dusă de criticii generaţiei sale pentru
criteriul estetic (excepţia este cartea din 1977, despre expresivitatea involuntară),
dar şi pivotarea amplă executată cu aproape patru decenii mai tîrziu, cînd, în
Iluzii…, „somează spiritul critic să iasă de sub narcoză” (Negrici 2008: 7).
Modul în care fiecare istoric literar întrevede manifestarea raportului dintre
temporalitatea istoriei literaturii şi temporalitatea istoriei politice se reflectă mai
ales în maniera de a opera periodizările. În maniera lui Eugen Negrici de a articula
faptele de istorie literară în istoria socială şi politică descoperim o serie de aspecte
particulare ale periodizării.

1
http://www.observatorcultural.ro/Jurnal-de-colocviu*articleID_25207-articles_details.
html. Accesat la 31 mai 2012.

501
 În Literatura română sub comunism …, critical radiografiază fenomenul literar
într-o istorie literară ce va renunţa la distincţiile şi periodizările prea nuanţate.
Pentru înţelegerea evoluţiei peisajului literar, în condiţiile unei „zămisliri în trei”,
sînt delimitate segmentele temporale marcate de schimbări ideologice şi sînt
devoalate stratagemele la care au recurs autorii textelor născute într-un un spaţiu
totalitar, îngrădit, cu legi proprii de evoluţie şi sînt identificate categorii largi de
texte. De pildă, dogmatizarea acerbă, desfăşurată din 1944 şi pînă în 1953,
liberalizarea simulată din 1953 şi pînă în 1964, liberalizarea controlată din 1964 şi
pînă în 1971, ceauşismul, cu accente puternice de naţionalism, de după 1974.
Acestea sînt, în opinia autorului Literaturii române sub comunism …, tot atîtea
etape care au marcat evoluţia nefirească a unei literaturi sugrumate de aparatul
politico-administrativ, de regimul represiv şi de marasmul său. Deşi nu mai este una
convenţională, periodizarea ţine seama de reperele temporalităţii sociopolitice, ceea
ce schimbă perspectiva asupra faptelor de istorie a literaturii. Se poate vorbi, cel
puţin în Literatura română sub comunism …, despre o încercare de a evita
supraperiodizarea.
Relevînd alegorismul accentuat al literaturii din timpul comunismului,
dezvăluind codul parabolic şi limbajele ei specifice, Eugen Negrici propune o altfel
de procedură critică: istoricul literar caută cu energie breşe, fante, interstiţii şi firide
textuale, prin care să ajungă la adevărul operei şi al omului care a scris-o (deşi, la
un moment dat, prea multele firide devin obositoare).
Fără a nega, aşa cum s-a spus, valoarea estetică a literaturii din perioada
totalitarismului (dar cum este, prin comparaţie, producţia literară postdecembristă?),
Eugen Negrici a semnalat precaritatea ierarhiilor şi faptul că mulţi dintre criticii
literari, unii dintre ei specialişti în acrobaţii ideologice, au fost obligaţi să evolueze
într-un context în care scrisul devenise un instrument de manipulare, propagandă şi
agitaţie. Astfel se explică de ce se produc şi se amplifică, în perioada micii
liberalizări (1964-1971) tot felul „de derapaje situative, de distorsiuni interpretative,
impulsionate de reactivarea miturilor identitare, pe fondul anemierii spiritului critic
şi al pierderii cultului rigorii ştiinţifice” (Negrici 2008: 262-263).
O altfel de prezentare a contextului şi a unor opţiuni ale tinerilor critici
şaizecişti realizează Alex Goldiş, cînd justifică din ce cauză aceştia supralicitau
meritele tinerilor scriitori congeneri, „trataţi [...] cu avîntul hermeneutic cu care ai
comenta clasici”. Aceasta se întîmplă deoarece clasicii, „încă prizonieri ai unui
patrimoniu marxist-leninist cu reguli stricte, nu puteau fi interpretaţi oricum” – „un
examen hermeneutic real era posibil deocamdată doar în cronica literară şi doar
aplicat la nişte autori fără «antecedente» ideologice. Debutanţii deveneau, practic, şi
singurul suport al exercitării «criticii pure»” (Goldiş 2011: 178). Pe un ton vag
polemic, Alex Goldiş se disociază de afirmaţia lui Eugen Negrici privind mitizarea
scriitorilor şaizecişti de către criticii generaţiei lor. Mai tînărul critic consideră că
fenomenul nu trebuie înţeles ca un „simptom al unui «complex» dintotdeauna al

502
literaturii române, ci mai degrabă ca un avînt compensativ firesc [...] după două
decenii în care literatura şi critica au fost practic absente” (Goldiş 2011: 179).
Dacă Eugen Negrici este preocupat de demontarea mecanismului de
distorsionare mitică, explicîndu-i efectele, Alex Goldiş pare interesat, mai curînd,
de interpretarea lor.
Atît Iluziile literaturii române, cît şi Literatura română sub comunism …
dezvăluie un puternic impuls narativ. În terminologia lui Roland Barthes, ele
generează texte scriptibile care devin texte lizibile. Cele două proprietăţi se referă la
capacitatea textului de a se teoretiza pe sine şi la capacitatea de a seduce cititorul,
de a-l convinge să se ralieze perspectivei textului (nu neapărat şi celei a autorului).
Din acest punct de vedere, istoricul şi criticul literar Eugen Negrici se află, ca să
folosim o formulă a Margueritei Yourcenar, „cu un picior în erudiţie şi cu celălalt în
magia simpatică” (Yourcenar 1958: 330).
Concluzii
Istoriografia noastră suferă din două cauze: defazajul (faţă de cea franceză, cel
puţin) şi absenţa unei solide baze teoretice, fapt vizibil în starea actuală a
disciplinei. Însă conceptul actual, lărgit, de istorie literară promite sincronizarea cu
istoria literară internaţională. E de aşteptat faptul că, în timp, se vor estompa
importanţa şi frecvenţa utilizării unor serii de dihotomii, care au structurat, pînă
acum, scrierea istoriilor literaturii române – ştiinţificitate vs artisticitate,
obiectivitate vs subiectivitate, ruralism vs citadinism, autohtonism vs sincronism,
tradiţie vs modernitate. Influenţele externe (din alte literaturi şi din domenii
extraliterare) şi interne (intra-cîmp) aduc în spaţiul istoriei literare actuale, deja, alte
paliere: continuitate vs discontinuitate, central vs marginal, istorie exclusiv estetică
vs istorie politică (bazată pe interdisciplinaritate). Poate fi semnalată, aşadar, o criză
a unei anumite concepţii despre istoria literaturii, care anunţă o schimbare de
paradigmă. Din acest punct de vedere, istoricul literar Eugen Negrici pare a ilustra,
în Iluziile literaturii române, intenţia de programare auctorială, pornind de la
dihotomia continuitate/discontinuitate în evoluţia literaturii române.
Deosebindu-se atît de criticii care n-au schimbat nimic în textele scrise în urmă
cu mai bine de treizeci de ani, cît şi de revizioniştii entuziaşti care au nimbat autori
de fundal, Eugen Negrici a deconstruit, în Iluzii …, imaginea înţepenită a literaturii
române, spre a o reconstrui altfel. Altfel/diferit şi prin raportare la lucrarea sa
anterioară, Literatura română sub comunism …, dovedind că, în continuare, caută
un unghi cît mai bun şi o perspectivă ancorată în actualitate. În formularea lui Paul
Cornea, „interpretarea are latitudinea să-şi ajusteze traiectoria, adaptîndu-se
continuu circumstanţelor schimbătoare” (Cornea 2006: 73).
De actualitate ţine şi utilizarea, în Iluziile literaturii române, a unor teorii şi
metode moderne, precum teoria polisistemului şi metoda deconstrucţiei prin
demitizarea unor imagini distorsionate.Viziunea sistematizatoare din această istorie

503
literară atipică relevă pluriperspectivismul autorului ei, precum şi eforturile în
semnalarea cazurilor de metaplazie a receptării.
Tot în tendinţele actuale înregistrate de istoriile literare se înscrie şi disocierea
temporalităţii literare de cea sociopolitică, înglobînd, însă, opiniile lui René Wellek
(care considera că istoriografia literară se naşte din istoriografia politică) şi pe cele
ale lui Robert Escarpit (care aprecia că istoria literară are rolul de a servi conştiinţa
naţională). Cu toate eforturile, ruptura propriu-zisă între cele două temporalităţi nu
se produce şi, de fapt, o separare definitivă nici nu este posibilă. În Literatura
română sub comunism …, istoricul încearcă evitarea supraperiodizării. Eugen
Negrici reuşeşte impunerea unui echilibru în acest raport tensionat de forţe, evitînd
melanjul lor artificial.
Deşi istoria literară este văzută, destul de frecvent, ca o suită de imagini
încremenite, consemnate de „spiţa harnică şi stimabilă a documentariştilor”
(Negrici 2011: 103), cea scrisă de Eugen Negrici contrariază toate aşteptările prin
impresia de magmă care curge, topind socluri şi statui şi combătînd „scleroza”.
Declanşînd rebeliuni iconoclaste, discursul seducător şi sclipitor al lui Eugen
Negrici nu este, însă, întotdeauna convingător sau bine fundamentat. Într-o
sintetizare voit exagerată a teoriei sale privitoare la perimarea valorilor (moartea
oricărei opere literare), dacă operele de ieri sînt perimate, iar cele de azi vor muri
mîine, istoriografia devine arta îmbălsămării cadavrelor prin expresivitate
involuntară, prin autonomizarea textului în raport cu intenţiile autorului. Dar istoria
literară nu consemnează doar destinul operelor mediocre care să ne oblige continuu
la acţiuni de revitalizare. Mai există şi capodoperele, al căror destin este acela de a
se îmbogăţi cu noi semnificaţii, la fiecare întîlnire cu o nouă generaţie. Prin urmare,
în loc să dispară, capodopera dobîndeşte un suflu nou.
Constatăm că ultimele lucrări ale lui Eugen Negrici reformulează, tenace şi
sclipitor, adeseori speculativ şi seducător, aceleaşi idei (lipsa de organicitate a
literaturii române, tabuizarea patrimoniului, idealizarea unor scriitori şi a unor opere
etc.). Teoriile şi metodele pe care le aplică în elaborarea propriilor istorii literare
deschid calea interdisciplinarităţii şi oferă noi perspective de cercetare pentru
viitoarele studii de istorie literară.
Atunci cînd este creatoare, istoria literară depăşeşte limitele propriei condiţii şi
oferă satisfacţie atît spiritului producător, cît şi receptorilor săi, avizaţi sau inocenţi.
Dar, pentru aceasta, este nevoie ca istoricul literar să dărîme întregul edificiu şi să
reconstruiască, în mod coerent şi temeinic argumentat, după un alt plan şi dintr-un
alt punct de vedere, inedit, dar valid. Eugen Negrici reuşeşte să re-genereze istoria
literară, oferind o sinteză proprie, elaborată dintr-un punct de vedere neobişnuit şi
dificil de acceptat, dar coagulat. Depăşind cunoaşterea, documentarea şi conturarea
unor ipoteze formale, Eugen Negrici creează o operă din care se evidenţiază,
proeminent, figura spiritului creator, nu metodologia aplicată mecanic. Atît
Literatura română sub comunism ..., cît şi Iluziile literaturii române constituie

504
încercări de structurare diacronică a literaturii române, marcate de o perfectă
articulare a ideilor, de claritate şi de o ironie amară.
Desigur, şi această perspectivă se va eroda.

Bibliografie
Cornea, Paul, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Goldiş, Alex, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2008.
Negrici, Eugen, Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti,
Editura Minerva, 1972.
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro,
2002; ediţia a II-a revizuită, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010.
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Poezia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro,
2003.
Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008.
Negrici, Eugen, Simulacrele normalităţii, Piteşti, Editura Paralela 45, 2011.
Orecchioni, Pierre, Analyse de la périodisation littéraire (trad. rom.), Paris, Editura
Universitaires, 1972.
Sălcudeanu, Nicoleta, Deziluzionistul, în Viaţa românească, 2008, nr. 11, p. 16-17.
Yourcenar, Marguerite, Mémoires d’Hadrien, Paris, Gallimard, 1958.

Eugen Negrici – Literary Historian

Summary: Eugen Negrici’s vision of the status of the Romanian literature relies on the
hypothesis that it lacks continuity. The author of Romanian literature’s illusions
condemns the unsustainable simulation of normality regarding the beginnings and the
evolution of Romanian literature which, in his opinion, is discontinuous and atypical.
His critical judgments are applied with precision, the arguments are developed using
the technique of impressionism and advocates for removing the mystification
stimulated by sociopolitical mythology. The literary critic militates against a
metaplasia of understanding. The cases he pinpoints are bound to the history of
events and affect the course of the literary history.
Key-words: literary history, metaplasia of understanding, continuity, sociopolitical
mythology.

505
 Specificul „rostirii” în romanul „Din calidor” de Paul Goma
Diana VRABIE
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Î nvăluită fie de negurile unei respingeri neîntemeiate, fie de o severă eclipsă,

personalitatea literară a lui Paul Goma constituie unul din cele mai
controversate „cazuri” din întreaga literatură română contemporană. Calificat mai întîi
ca „scriitor fără operă”, apoi ca „scriitor fără talent”, sau, în cel mai bun caz, drept un
„memorialist”, Paul Goma este în continuare un subiect prolific pentru fabulaţii cu
rădăcini securiste. Şi aceasta, într-un context în care orice lector de bună credinţă este
în stare să-i recunoască performanţele scriitoriceşti, atît de convingător conturate în
romanele Din calidor, Arta reFugii, Ostinato, Bonifacia, Alfabecedar ş.a.
Romanul Din Calidor. O copilărie basarabeană apare în 1987 la editura
pariziană „Albin Michel”, beneficiind de o largă rezonanţă în lumea europeană.
Textul a fost scris într-o primă variantă în 1983, în momentul în care prozatorul
intrase deja în circuitul european cu tulburătoarele sale cărţi despre închisorile
comuniste. Scriere reprezentativă pentru creaţia lui Paul Goma, Din Calidor
deschide un amplu ciclu autobiografic din care mai fac parte Arta refugii, Astra,
Sabina etc., refăcînd traseul unei iniţieri exemplare în meandrele istoriei al celui
născut în inima Manei.
Conform propriilor afirmaţii referitoare la universul tematic al romanelor sale,
acestea descriu două cicluri autobiografice: unul – dedicat experienţelor copilăriei,
ţinutului natal, pe care le rememorează în condiţiile exilului, celălalt – surprinde
experienţa universului carceral. Eva Behring remarcă încărcătura duală, obsesivă a
repertoriului auctorial, care se repercutează, ca într-o oglindă plană şi asupra
scriiturii: „Din fixarea pe cele două sfere autobiografice, din orientarea
monotematică şi egocentristă a acestei opere a unei vieţi s-a dezvoltat şi un stil
scriitoricesc imanent, care este astăzi general recunoscut drept cel care dă consistenţă
estetică inconfundabilă ţesăturii textuale a lui Goma” (Behring 2001: 160).
Dincolo de incursiunea înapoi pe firul memoriei prin refacerea subiectivă a
anilor de formaţie, romanul îşi conturează esenţa din originala funcţionalitate a
rostirii ce cochetează cu intertextualitatea. Stilul hibrid relevă jocul diverselor
limbaje pe care autorul le stilizează după bunul său plac. Pe lîngă vorbirea directă a
naratorului, în cavalcada naraţiunii se împletesc formele vorbirii colocviale
(„pligit”, „ghini”, „jin”, „titiun”, „zghieri”, „Dumnedzău”) cu reflecţiile ştiinţifice
(„Soarta satului nostru este pilduitoare: menţionat în documente încă din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea (şi, fiind o danie către mănăstire, exista de mai
multă vreme), Mana a rezistat, renăscînd din cenuşa tuturor arderilor, a jafurilor, a
trecerii tuturor «trecătorilor»” (Goma 2010: 26)), declamaţiile retorice („Stau în
calidor şi tremur – la urma urmei, de ce n-ar avea dreptul să fie considerate

506
memorie şi lucrurile, evenimentele la care, totuşi, am fost martor, însă pentru că în
acel moment aveam mai puţin de cinci ani, acum mi se spune că atunci nu puteam
înregistra, păstra, - pentru acum?” (Goma 2010: 56)) şi, nu în ultimul rînd, vorbirea
individuală a eroilor („Devuşca, daragaia! Cîţi la tine, aiasta, let? Hî? Let, let?”
(Goma 2010: 167)).
Pe lîngă cuvintele din vocabularul de bază atestăm şi varii componente ale
masei lexicale, respectiv, neologisme („obedienţă”), arhaisme („zapisuri”),
regionalisme specifice zonei basarabene, care conferă culoare naraţiunii lui Goma,
aşa cum moldovenismele lui Creangă dădeau savoare Amintirilor din copilărie.
Scriitorul se lasă sedus cu precădere de jocurile de cuvinte şi de lexicul dialectal,
care trimite la imaginarul popular. Limbajul personajelor lui Paul Goma abundă în
cuvinte neaoşe, vorbite, ca „postată”, „muruit”, „stuchit”, „harbuz”, „cochileţi”,
„borte”, „abricoase”, „coşîlca”, „burdihoc”, „chipăruşi”, „chişcaţi”, „chistruit”,
„ţîharcă”, „păpuşoi” etc., ce-i imprimă discursului un profil inedit. Cum observă
Aliona Grati, „«Calidorul» lui Paul Goma este un microcosm al plurilingvismului.
Dincolo de timpul şi spaţiul istoric evocat cu tipice condiţii pentru dezvoltarea
fenomenului de plurilingvism, romanul denotă un stil hibrid, din care străbat la
suprafaţă vocile îndepărtate ale naratorilor anonimi de speţă folclorică, ale
cronicarilor moldoveni sau ale povestitorului de la Humuleşti” (Grati 2008: 93).
Nostalgicul „carevasăzică” ne trimite în imediata vecinătate a povestitorului
popular: „… Carevasăzică grecescul kali şi românescu dor se întîlnesc pe-o cărare
(spre izvor), se văd, se plac, se iau, se cunună …” (Goma 2010: 7).
Paul Goma posedă rara dexteritate lingvistică de a dezvolta o poetică specifică
prin folosirea unor procedee extravagante în sensul bun al noţiunii. Voluptatea
limbajului este oferită, în primul rînd, de crearea cuvintelor noi („şoşontorogi”,
„albastră-verdastră”, „Grecotei”, „cizme-dansatrice”, „pielegoloasă”): „Cum, pravo-
slovan? Minciunovan!” (ibidem: 47), calcuri lingvistice („Rivaliuţîie”, „paşol”,
„svoboda”, „krasnoarmeieţ”, „mamalîjniki”, „săvieţki grăjdian”, „tabaciok”, „kino”,
„burjui”): „Bez-Arabia – cum ar veni în limba voastră, maldaviniasc’: Fără-
Arabi(a)…” (idem) şi de jocurile de cuvinte („Ivane-Hoţomane”, „FărăArabia”,
„biciuită, ciocabocănită, lipăită, hă-uită, icnită”).
„Caracterul inovator al limbii se manifestă pe deplin în romanul Din Calidor,
care este o reuşită invenţie de funcţionalitate lingvistică şi consacră un stil aparte –
stilul Goma. Codurile lingvistice normative sînt violate pentru a le descătuşa şi a ale
oferi libertatea rostirii” (Grati 2008: 29).
Registrul inventivităţii lingvistice este completat de pleonasme şi cacofonii
savuroase, menite să sublinieze, în general, atitudinea ironică a naratorului, ca, spre
exemplu, în îmbinarea „să fiu mort de tot” sau „caClasancitoare”. Autorul operează
suprimări („osebire”), substituţii („foncţie”), prelungiri de durate a vocalelor sau
consoanelor („… cînd se miră, zice: «Ioooi», ca la noi, Jîdanii; cînd se vaietă, zice:
«Tulaaai» – şi noi rîdem” (Goma 2010: 121)), exploatînd cu multă pricepere toate

507
fenomenele stilistice fonetice importante, diareza, afereza, metateza, sincopa,
apocopa, anagrama: „Păi, dacă dă ’Mnezău on chic de ploai’; ş’ nu dă ’Mnezău cu
cheatră, ca mai anţărţ … D-apăi creşte pîinea lu’Nezău, domţători’, hă-hă-hă, de-ţi
dă cu schicu-n barbăю” (ibidem: 30), perturbînd în felul acesta structura sonoră în
beneficiul captării inefabilului.
La acestea se adaugă ingeniozitatea în crearea cuvintelor compuse („Mucea-al-
lui-Cutare”, „Currtemarţîială”, „Moşîiacobe”, „Fărănumele”, „albastrăvezime”,
„frăţietatea urso-oitică”, „beşică-plină-cu sînge-de-hulub” etc.) şi a aliteraţiilor
(„văd puf-pufurile de fum-fum din luleua moşului”).
„Expresie a unei sensibilităţi hipertrofiate, fraza scriitorului orheian se supune
altor reguli decît celor ale sintaxei convenţionale – unor reguli ale sincerităţii
neîngrădite. Codul lingvistic este nevoit să se flexibilizeze, să se reformeze pentru
a-l exprima pe Goma la cotele lui de intensitate maximă a trăirii. Discursul sparge
schemele, pentru a se descătuşa într-o rostire totală” (Corcinschi 2011: 4). Crearea
cuvintelor noi reflectă reticenţa scriitorului faţă de posibilităţile reale ale cuvîntului
de a exprima realităţile concrete sau sufleteşti. Acesta nu corespunde întotdeauna
conţinutului, iar expresia nu ne poate cuprinde de vreme ce, îndată ce numeşti o
stare, aceasta se transformă. Vechea dogmă a expresiei identice cu conţinutul nu-l
mai convinge pe Paul Goma. El doreşte să spună mai mult decît cuvîntul de care se
serveşte şi care îi limitează posibilităţile, deoarece expresia nu cuprinde decît un
fragment din esenţa sa intimă. Expresia verbală nu traduce niciodată cu acurateţe,
ea falsifică autenticitatea emoţiilor, aşezîndu-le în clişee comune. Avînd în vedere
convenţionalitatea semnului lingvistic, autenticitatea discursului nu poate fi decît
relativă. De aceea Paul Goma merge pînă acolo, încît dezicîndu-se de sensurile
vechi ale cuvintelor, plămădeşte din propria fiinţă altele noi, „neumblate”.
În tendinţa temerară de a încălca tabu-ul tăcerii, contrariind profund sistemul
politic al minciunii, Paul Goma sparge tiparele lingvistice care nu reuşesc să
reprezinte spiritul acelui, cum spune el însuşi, „animal care povesteşte ce ştie”. Prin
apelul la structurile „postlexicale” (Emilia Parpală Afana), Paul Goma caută, în
fapt, să-şi scuture scriitura de lezautenticitate. „Această formă de expunere conduce
în creaţia sa la o dispunere scenică a materiei. Litera îşi pierde simbolistica,
rămînîndu-i doar sonoritatea naturală, neliteraturizată, neconsfinţită în scris, ci
ancorată pragmatic, «rostită»” (ibidem). Rostitul are cîştig de cauză în faţa literei
convenţionale, incapabile să traducă conţinutul fiinţial al celui care a pătimit în
numele cuvîntului asociat cu adevărul.

Bibliografie
Behring, Eva, Scriitori români din exil 1945-1989, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2001.
Goma, Paul, Din Calidor. O copilărie basarabeană, Chişinău, Editura Litera, 2010.
Grati, Aliona, Romanul „Din Calidor” de Paul Goma: dialoguri cu „memoria genului”, în
Metaliteratura, 2008, anul VIII, nr. 5-6.

508
Corcinschi, Nina, Paul Goma: un scriitor care a simţit din plin greul închisorilor, în
Timpul, 21 ianuarie 2011.

Specifics of "Utterance" in the Novel "Din Calidor" by Paul Goma

Summary: Although Paul Goma's work was accepted with difficulty within Romania’s
borders, this Romanian writer, nevertheless, received a wide resonance in the
European literary world. His written performances were fully revealed in the novels
Din calidor, Arta refugii, Ostinato, Bonifacia, Alfabecedar. In the novel Din calidor,
which opens a wide autobiographical cycle, we analyzed the perspective of speech,
which plays with intertextuality. This hybrid style of writing reveals the game of
various parlances, all engaged in a competition of stylistic performances. We analyze
forms of colloquial speech, as well as the scientific reflections, and rhetorical
declamations, neologistic registry, archaic dialect.
Key-words: experience, rhetorical declamations, neologistic registry, archaic dialect.

509
 Рассказ Г. Каюрова «в объятиях прошлого» (опыт прочтения)
Ольга ГЕРЛОВАН
Тираспольский государственный университет

К ак преподнести то или иное художественное произведение

определенной аудитории, оставаясь при этом методологически
последовательным, – это «классическая проблема» (Роланд Познер), которая
занимает каждого литературоведа, литературного критика, историка
литературы, публициста и тем более является насущной для преподавателя
литературы. Читать и понимать прочитанное, уметь говорить о своѐм
понимании, устно и письменно объяснять понятое, – это умения и навыки,
которые должен приобрести на том или ином уровне в зависимости от этапа
обучения лицеист и студент. И если более или менее нам понятно, каким
образом подходить к изучению литературы прошлого, с устоявшимися,
проверенными временем оценками, объективно описанной поэтикой, стилем и
т.д., то с литературой современной не так все просто.
Наше обращение к русской художественной литературе сегодняшнего
дня продиктовано стремлением сделать эту литературу предметом внимания и
постижения читательской и научной аудиторией. Это тем более актуально,
что изучение современного историко-литературного процесса вызывает
определенные сложности в силу отсутствия сформированных в достаточной
степени объективных данных. Одна из возможностей снять, как-то решить эту
проблему состоит, на наш взгляд, в обращении к творчеству наших
писателей-современников, живущих и созидающих в нашей стране.
Аргументом в пользу такого решения является то, что русская литература
Молдовы входит в единое литературное пространство, независимо от
проживания художника слова, тем более, что наши мастера художественного
слова зачастую являются членами Союза писателей России. Другим
аргументом может служить наша причастность этому процессу: мы свидетели
и участники живого литературного процесса, что позволяет нам положить
начало его постижению, поскольку мы способны чувствовать эту литературу,
жить ее проблемами, дышать в унисон еѐ ритму. Конечно, время внесѐт свои
поправки в наши оценки, но ценность их неоспорима, поскольку такого
понимания время лишит читателя будущего, которому придется «вживаться»
в нашу эпоху (то, что делаем мы, когда изучаем литературу прошлых веков).
И еще один аргумент: может быть смена парадигмы чтения – через понимание
литературы своего времени к пониманию литературы прошлого – позволит
нам создать объективную мотивацию к чтению русской классической
литературы, не прибегая к различным формам принуждения.

510
 Нельзя не сделать еще одно предварительное замечание. Как нам
представляется, современный литературный процесс характеризуется
распространением/преобладанием малой и средней эпических форм: жанров
рассказа, повести, очерка. «К числу объективных причин этого, – справедливо
замечает Ю. И. Минералов, – можно отнести, например тот факт, что роман
требует либо крупных, но завершенных событий, либо ясной и «устоявшейся»
окружающей реальности» (Минералов 2004: 117). И далее: «Вместе с тем
романы почти никогда не пишутся «налетом» – они требуют условий для
спокойной долговременной работы писателя, спокойного состояния духа»
(idem). И как продолжение мыслей ученого звучит высказывание
современного драматурга Леонида Зорина, который по-своему объясняет,
почему он пишет «маленькие романы»: «Время подсказывает свои размеры,
свои форматы. Время – это элемент эстетики, в нем заключено свое
эстетическое содержание. Наше время нервное, быстрое, истерическое в
значительной степени. И сейчас, конечно, мне кажется, читать длинные
произведения сложно. Хотя, возможно, в самом времени заключен свой
трагический эпос. И он будет когда-нибудь отражен. Но когда его пишешь
непосредственно сегодня, то входишь в его ритм. А ритм – это основа
произведения. Это известно. И, мне кажется, ритм сегодняшнего творческого
отражения жизни – это ритм, который не может быть растянутым,
основательным. Мне кажется, маленький роман, относительно лаконичный,
лапидарный, больше отвечает духу сегодняшнего периода» (Л. Зорин (apud
Владимирова 2012: 37)). Замечательно то, что похожее мнение было
высказано в частной беседе, состоявшейся раньше, чем наше знакомство с
интервью Л. Зорина, с писателем Георгием Каюровым, когда мы беседовали о
современной литературе. По мысли Г. Каюрова, жанр рассказа или повести –
это именно тот жанр, который позволяет в настоящее время, очень суетливое,
напряженное, быстротекущее, драматичное, достучаться до читателя, быть
услышанным, донести свои переживания, волнения, мысли и получить
отклик, поскольку есть гарантия, что произведение из-за малой формы будет
прочитано в промежутке между решениями частных текущих проблем,
интернетом и телевидением.
Георгий Каюров – это один из ярких, на наш взгляд, современных
писателей нашей страны, пишущих на русском языке. Настоящее имя
прозаика Юрий Александрович Козий, он «член Союза писателей России,
Союза журналистов Украины, Славянской литературной и художественной
Академии (Болгария)». Родился 1 декабря 1966 года в г. Запорожье (Украина).
Окончил Славянский-на-Кубани сельхозтехникум и Ленинградский сельско-
хозяйственный институт. Литературное имя Георгий КАЮРОВ составлено из
инициалов всех членов его семьи: КАЮРОВ. Выпущены сборники прозы:
«Капли» (2004), «Азиатский зигзаг» (2007), «Памятью хранимы» (2009), «По

511
ту сторону» (2011). Наиболее известные произведения: повесть «Азиатский
зигзаг», рассказы «Пелагия», «Свидетель», «Зюзька», «Памятью хранимы».
Награжден медалью А. П. Чехова за сборник «Памятью хранимы» и
дипломом «Золотой витязь» за вклад в развитие славянской культуры»
(Хрестоматия: 134).
Г. Каюров очень тонкий, глубокий и эмоционально неравнодушный
художник, которого потрясает жизнь во всех еѐ проявлениях и для которого
нет мелочей, если речь идет о человеке. Жизнь тем и удивительна, что она
открывает и раскрывает горизонты познания человека. Вот такая наша
современная, подлинно художественная, настоящая жизнь предстает в прозе
Г. Каюрова. Замечательно то, что он будит мысль, заставляет читателя
повернуться к самому себе, посмотреть и призадуматься над тем, чем и кем
мы становимся, что происходит с нами.
В этом смысле не является исключением и новый рассказ Георгия
Каюрова «В объятиях прошлого» (Каюров 2012). Он не оставляет
равнодушным и долго не отпускает читателя своей злободневностью,
многотемностью и психологической глубиной. Писатель сумел в рассказе,
события которого достаточно конкретно локализованы и разворачиваются в
течение одного дня, воспроизвести историю человеческой жизни романного
потенциала. Рассказ «В объятиях прошлого» вписывается в актуальную для
современной русской литературы тему «прошлого/настоящего». Решает эту
тему автор не на историко-национальном материале, а на материале
социально-бытовом, что актуализирует проблему неизбежной ответственнос-
ти человека за все свои поступки, деяния, мысли, слова и т.д. в независимости
от статуса, занимаемого положения в обществе.
Сюжет рассказа достаточно традиционен: встреча спустя 20 лет двух
когда-то очень близких друг другу мужчины и женщины. «Мотив встречи»
оказывается лейтмотивом всего повествования. Герой рассказа Павел Ракитов
«встречает» заказную посылку на кишиневском железнодорожном вокзале,
неожиданно встречает здесь и свою бывшую возлюбленную Лилю. Утренний
город встречает наших героев плотным транспортным потоком. Вторая
встреча Павла и Лили состоится на квартире его юной возлюбленной,
наконец, говорится о встрече отца и дочери в самый трагический момент.
По сути в рассказе разворачивается встреча главных героев в настоящем
со своим прошлым. Мотив «встречи» не только способствует движению
сюжета, развитию действия, но и обуславливает психологические события,
психологическое настроение и напряжение всего повествования. По мере
развития действия происходит и смена, движение психологического
состояния героев произведения к его критической точке, что определяет и
модус восприятия рассказа, и субъективный темп чтения. Приведем примеры.
Так, встреча посылки для возлюбленной связана была у Павла с внутренним

512
равновесием, с приятными эмоциями – «на лице у Павла иногда мелькала
довольная улыбка». Встреча главных героев Павла и Лили у стоянки такси на
вокзале вызывает у них разную эмоциональную реакцию. Уже в этой первой
встрече происходит не только завязка сюжета, но и завязка, если можно так
выразиться, психологического события, напряжения, которое передается
автором через поведение героев, речь, жесты. Павел, узнав в привлекшей его
внимание женщине свою давнюю знакомую, «выскочил», «воскликнул»,
«быстро подошѐл», «поцеловал», «привычно взял еѐ за руки», что вполне
соответствовало его внутреннему состоянию – хорошо, удачно начатому дню.
Совершенно иначе воспринимает встречу Лиля: она не просто удивлена,
«слегка обескуражена», ошарашена, не может справиться с волнением, в
голосе «горечь», «тревога», «дрожь». И если Павлу удается справиться с
«первыми эмоциями», обрести психологическое равновесие и даже
демонстрировать хорошее настроение, то к концу встречи у Лили еѐ
внутренние эмоции переходят в вызов, колкости, огрызения, дерзость. Это
настроение спутницы вызывает у Павла досаду и сожаление по поводу
случившегося, что красноречиво подчеркивает его жест – «дружелюбно
развел руками». Диалог героев и их долгий взгляд друг на друга держит
читателя в напряжении и мотивирует дальнейшую внешнюю и внутреннюю
событийность. Тревожное, тяжелое внутреннее состояние не покидает героев
после «непредвиденной утренней встречи». Образ прошлого объективируется,
приобретает реальные очертания в воспоминаниях Павла, а в последующем
развитии и «материализуется» в образе дочери.
Особое внимание автора обращено на эмоциональные ощущения Павла, в
восприятии которого прошлое и настоящее смешалось: «дрогнул так же, как
много лет назад», «еще раз испытал те же чувства», взгляд Лили «такой же
покорный, как тогда». При этом автор никак не выдает своего собственного
отношения к героям, ситуации и т.д., давая возможность читателю идти от
собственного отношения, восприятия, опыта. Ретроспективный прием
позволяет не только объяснить поведение Лили, но и состояние Павла,
пытающегося дать оценку своему поступку двадцатилетней давности: «он не
мог разобраться в своих ощущениях – ему стыдно или больно, он должен
винить себя или списать на молодость». Более того, сегодняшняя ситуация –
после неожиданной встречи он «спешил быстрее свернуть куда-нибудь,
скрыться» – зеркально повторила ситуацию двадцатилетней давности, когда
он оставил Лилю в сложнейшей ситуации. Но если двадцать лет назад он
убегал от своего настоящего, и Лиля помогла ему это сделать, приняв
собственное решение уйти из его жизни и освободить от каких бы то ни было
обязательств, то теперь он пытался убежать от своего прошлого, но увы ...
«объятия» этого прошлого слишком сильны, чтобы их можно было
безболезненно разомкнуть.

513
 Событийно-психологическая кульминация рассказа – сцена на квартире у
юной возлюбленной Кати, где и происходит еще одна непредвиденная
встреча, в ходе которой Павел и Лиля испытывают чувство потрясения. Все
внимание автора сосредоточено на реакции трех персонажей от
предполагаемой новости и затем от услышанной – «отец Кати». Ритм этих
сцен задан психологическим состоянием персонажей, отсюда и у читателя
спирает дыхание и «не хватает воздуха» от неожиданного поворота событий.
Каждый из героев произведения – и Павел, и Лиля, и Катя – исповедует
свою «правду» и живет и поступает согласно еѐ логике, что собственно и
определяет читательское отношение к ним, безусловно, не без влияния
собственного опыта. Этим-то и сильно произведение, позволяющее не просто
понять эти «правды», но и прийти к истине. Впрочем, сказанное имеет
отношение ко всем произведениям Г. Каюрова, что и определяет, на наш
взгляд, его писательскую миссию.
Священник Михаил (Труханов) в своѐм труде о православном воззрении
на творчество пишет: «Человек, будучи сам создан по образу и подобию
творца, обязан быть соработником в непрекращающемся акте творения Божия
и, следовательно, своим творчеством обязан воздействовать на мирозданье
только в положительном отношении, то есть в соответствии с Промыслом
Божиим» (Священник 1997: 34). Представляется, что это «воздействие на
мирозданье» Г. Каюрова осуществляется в традициях русской классической
литературы.

Библиография
Владимирова, Е., «Все режиссеры имели со мной горестные дни». Интервью с
Леонидом Зориным, în Русский Мир.ru. Журнал о России и русской цивилизации,
2012, январь, с. 32-37.
Каюров, Г., В объятиях прошлого. Рассказ, în Наше поколение, 2012, № 8, с. 15-21.
Минералов, Ю. И., История русской литературы: 90-е годы ХХ века, Москва,
Издательство Владос, 2004.
Познер, Р., Языковые средства литературной интерпретации, în Критика и
семиотика, вып. 6. 2003, с. 10-37; www.nsu.ru/education/virtual/cs6content.htm
Священник Михаил (Труханов), Православный взгляд на творчество, Москва,
Издательство Друза, 1997.
Хрестоматия: Современная русская литература для филологических факультетов и
лицеев, под общей ред. Г. А. Каюрова, науч. руководитель О. К. Герлован,
Кишинѐв, Издательство Cuşnir & Co, 2012.

The Story of G. Kayurov "In the Arms of the Past" (a reading experience)
Summary: The article updates the study of the problem of modern Russian literature and
offers the experience of reading the story of our contemporary writer and novelist
George Kayurov "In the arms of the past."
Кey-words: modern Russian literature, literary-historical process, story genre, analysis,
interpretation, reading paradigm, the leitmotif.

514
Человек, пространство и время в русскоязычной поэзии Молдовы
Татьяна СУЗАНСКАЯ
Бэлцкий государственный университет им. Алеку Руссо

С овременную русскоязычную лирику в Республике Молдова

представляют интереснейшие поэты. Их творчество отличает, с одной
стороны, оригинальность художественных исканий и необычность мирови-
дения, с другой, – верность классической традиции. Среди поэтов «хороших и
разных» надо назвать имена О. Рудягиной, В. Костишар, А. Миляха,
В. Ткачѐва, И. Ремизовой, О. Максимова, Ю. Харламова, В. Чембарцевой,
Н. Новохатней и др. Произведения этих авторов публиковались во многих
изданиях не только Молдовы, но и России: в журналах «Дружба народов»,
«Знамя», в «Литературной газете», «Литературной России» и др.
Два имени в большом поэтическом ряду хотелось бы выделить особо. Это
Сергей Пагын, выпускник нашего университета, живѐт и работает в Единцах,
главный редактор еженедельника «Норд-инфо», лауреат престижных
российских премий («Заблудившийся трамвай» им. Н. Гумилѐва, «Молодой
Петербург») и Юрий Гудумак, научный сотрудник Института экологии и
географии АН РМ живѐт в Кишинѐве, родился в селе Яблона. Именно их
творчество, на наш взгляд, наиболее ярко показывает, как безграничны
возможности лирического слова в наше время, когда, казалось бы, «все слова
уже сказаны» (Сергей Аверинцев), как высоко поднята в Молдове планка
подлинной поэзии, другими словами, «искусства ставить слово после слова»
(по выражению Беллы Ахмадулиной), как дорог человеку ХХI века, несмотря
на великую сегодняшнюю миграцию, хрупкий мир малой родины, как
трепетна душа поэта.
В лирике С. Пагына и Ю. Гудумака восхищает философская глубина,
редкостное умение увидеть поэзию в обычном и обыденном (вспомним
ахматовское «Когда б вы знали, из какого сора растут стихи, не ведая стыда»),
а также умение выразить многообразие мира через простые детали. В
результате жизнь природы и обычный быт человека предстают как мощное и
значительное бытие.
***
Поэзию Сергея Пагына принимаешь сразу и навсегда. В его творчестве
привлекает тончайший лиризм и высокий строй души, завораживает мелодия
стиха, богатство интонаций, пластичность и выразительность образов
пространства и времени. Человек и мир, человек и его малая родина («моѐ
захолустье», по выражению поэта) рисуются через прозаические, даже
нарочито сниженные детали пейзажа, интерьера, ситуации.
Вот взгляд поэта выхватывает «пустячное» из общей картины жизни:
оставленное кем-то на полу хозяйственное мыло, надтреснутую кружку с

515
чаинками на дне, стружку на верстаке («Моя душа пустячное любила …»).
Лирический ход 2-й части этого стихотворения неожидан, так как
сосредоточенность автора на внешней безыскусственной картинке и
подчѐркнутая внешняя изобразительность не предполагают глубинных
философских выводов. Однако, оттолкнувшись от живых и сиюминутных
свидетельств повседневной жизни человека, поэтизируя их, автор делает
блестящий поворот к философскому финалу:
Родство ли это, давнее желанье,
чтоб в замкнутой глубинке мирозданья …
предельно личным, милосердным Богом
я так же был замечен и любим? (Пагын 2008: 57)
Поэтичность предметной детализации и философский характер концовки
произведения – одна из примет творческой манеры Сергея Пагына. Так,
размышляя в стихотворении «Во времени всѐ больше вещества …» о времени,
которое «густеет» и «принимает формы / окна ночного, / ветки, / рукава /
висящей куртки, / бабушкиной торбы / с пучками трав от хворей и от ран»,
автор вводит в финал метафору «ветер-вечность», которая и предопределяет
философское обобщение:
И если что-то липы гнѐт окрест –
прозрачное и жгучее, как солнце, –
так это ветер из нездешних мест,
так это вечность над тобой несѐтся. (Пагын 2011: 51)
Вдыхая «квѐлый воздух» своего «захолустья», запах хлеба и горелой ще-
тины («верно, борова палят»), прослеживая взглядом «беглый почерк …
дыма» над деревьями, герой стихотворения «Квѐлый воздух моего
захолустья…» идѐт («прѐт») по снежной колее «дрова колоть к бабе Вере», и
это гораздо важнее, чем «бойня революций» или «крах великих империй».
Затем поэт вновь обращается к привычному пейзажу малой родины, однако в
последних строках картина внешнего мира и внутреннее состояние
сливаются, и обычное природное явление, начало снегопада, передаѐтся как
тончайшее ощущение неуловимого движения космического «маятника»:
И качнулось тихим снегом пошедшим
вертикальное, Господнее время. (Пагын 2011: 54)
Немудрѐный переход через поле кукурузы («Через поле кукурузы») – для
поэта такой же повод для философского обобщения:
Но лишь ветер – войдѐшь в шелестенье,
где початка мелькнѐт желтизна,
словно чудо, и сходятся тени
за плечами, листва, времена. (Пагын 2010: сайт автора)

516
 Рассмотренная выше поэтика финалов вызывает в памяти цветаевское
высказывание о том, что всѐ стихотворение пишется ради последней строки
(Гаспаров 1995: 312).
Возникает ощущение удивительной лѐгкости стихотворного текста
Сергея Пагына, музыкальности лирического дискурса, которым не
противоречит общее впечатление многопредметности, наполненности
разнообразными деталями (они как раз и создают полноту картины). Его
лирика вызывает настроение светлой печали и неизбывной грусти, покоряет
стремлением к любви и всеобщей гармонии. В душевном состоянии
лирического героя преобладают горечь и жалость и вместе с ними нежность
ко «всему живущему»: «И я опять просыпаюсь/ с огромной жалостью к
людям»; «… и будит поля голого безбрежность … к багряной лунке, к
мятному листку / последнюю пронзительную нежность» («И только нежность
проскользнѐт сюда ...»). Или:
Как хрупко всѐ живущее – хоть плачь!
Вот горестный надломленный калач,
в нѐм яблоко – дарованная малость.
Вот свечка незажжѐнная.
И вновь
ты говоришь: «Любовь, родной, любовь …».
Я говорю: «Родная, жалость… жалость».
(«Бессмертие проходит тишиной …») (Пагын 2009: сайт автора)
В процитированных выше стихотворениях развитие лирической мысли
отчасти можно сопоставить с художественной логикой И. Бродского,
выраженной, например, в «Большой элегии Джону Донну»: огромный каталог
мира вещей, предметов, событий оказывается прологом для проникновенного
монолога Души, для итогового философского заключения.
Уравнивая абстрактное и конкретное, сущее и воображаемое, целое и
часть, обыденное и исключительное, поэт добивается слитности и
слаженности самых разнообразных вещей, предметов и явлений. В его
произведениях не существует никакой иерархии, кроме единственной –
Божественной: «Пришел поводырь-ветер. / Сказал мне: / иди за мной – / когда
терять уже нечего, / на всех на земных дорогах / находишь Бога («Уже не
загадываю») (Пагын 2008: сайт автора). Сакральной мыслью одухотворено и
творческое бытие поэта:
Холстину бытия словами расшивая
вслепую, наугад, с изнанки ли, с лица,
я говорю: «Зима …
… И светится во тьме

517
 немыслимый узор, который виден Богу
но в плоскости моей, увы, не виден мне.
(Пагын 2009: сайт автора)
На наш взгляд, лирика С. Пагына тесно связана с модернистскими
чертами «серебряного века» русской поэзии, в частности с творчеством
О. Мандельштама, а также с поэзией И. Бродского. Известно мнение
некоторых исследователей, утверждающих, что именно Бродский (конечно,
содержательно, а не хронологически) завершает «век». Связь эту мы
усматриваем в акмеистической «прекрасной ясности» изображаемого мира, во
внимании к «милым мелочам» жизни, в поэтизации земного мира, в
материализации переживаний, в лейтмотиве памяти.
Думается, что важным истоком лирики Сергея Пагына является и так
называемая «тихая поэзия»1. Частотность лексемы с корнем тиш/ тих – одно
из косвенных подтверждений тому: «И будешь тих2, как ветка за окном, / и
будешь тих, / как первый снег» («Кончается прозрачный керосин»); «Они
лежат на уровне окна, / их лбы любовно гладит тишина …» («Спящие у окна»);
«Улыбнись, улыбнись тишине, / что подобно последней волне, / поднялась и
стоит над тобой …» («Улыбнись, улыбнись тишине…»); «А там – за кромкой
слов, / за изгородью звуков такая дышит даль, такая тишина!»
(«Пространству к ночи …»); Во сне моем тихо-тихо, / словно в осеннем
поле…» («Во сне моѐм…»); «… Всхлипом тишины, / глубоким вздохом
стародавней лиры / я опускаюсь в забытье травы …» («Моя тревога не
встряхнет листа …»); «Во дворе – сквозная тишина …» («На похоронах
старухи»); «Гений места селится в тишине, / и свистит, строгая корявый
посох …» («Гений места селится в тишине …» и др.
Кроме образов ТИШИНЫ и ТИХОСТИ в художественном мире
С. Пагына выделяются целый ряд словообразов, которые можно обозначить
как ключевые: СНЕГ, ВЕТЕР, ТРАВА, ВОДА, СОН, СВЕТ и ОГОНЬ,
ВРЕМЯ, СЛОВО. Они организованы в целостную художественную систему,
воплощают земную и небесную сферы бытия природы и жизни человека, а
также наполняются глубоким аксиологическим содержанием. На первый план
выдвинуты не только живые приметы мира, его скрепы и опоры, но и некий
вечный биос, в котором «травы дышат, настигая, в спину», «перелесок
светится золотой», «меж двух озѐр боярышник горит», сверчок «отважно
свербит», бабочка несѐт «ворох радужных открытий», «ходит ветер в
холщовой рубахе широкой» и т.п.

1
Направление, родившееся в 70-е гг. ХХ в. в противовес громкой, эстрадной
поэзии; самая яркая фигура в «тихой поэзии» – Н. Рубцов.
2
Здесь и далее курсив наш. – Т. С.

518
 Надо всем царит ДУША, еѐ переживаниями проникнут и пронизан
художественный мир поэта: «Как душа в эту пору, светясь, холодела …»
(Пагын 2008: 55); «Играй, душа, на скрипке золотой, / мурлычь огонь, / шуми,
моѐ дыханье!» (ibidem: 31); «Всѐ перемелет мельничка души: бесславие, от-
чаянье, юродство …» (ibidem: 33); «Ах, душа – золотая белошвейка моя!»
(ibidem: 48); «Сорвѐшься в краткую молитву – простую музыку души …»
(ibidem: 52); «Моя душа пустячное любила …» (ibidem: 57); «А знаешь – нас и
вещи не спасут, / весь сор, который освещал я тут / своей душой в отдельности
и крупно: / сучок, щепа, яичная скорлупка, / по воздуху скользящее перо, / с
весенней прелью ржавое ведро …» (Пагын 2008: сайт автора). Философская и
нравственно-эстетическая концепция такого феномена, как Душа,
воплощается поэтом через целый ряд мотивов: света, тишины, музыки,
молитвы, тепла, любви.
Душа художника стремится объять мир вего целокупности: «Я знаю:
хватит мне души на птичий страх и звездный трепет …», ею определяются
вечные пространственно-временные знаки бытия и пространственно-
временное смысловое единство как отдельно взятого стихотворения, так и
всего их корпуса. Как правило, в лирике Сергея Пагына движение взгляда или
смена «точки зрения» автора, по выражению Ю. Лотмана (Лотман 1998: 252),
направлены вдаль, часто через распахнутое окно и дверной проѐм и всегда –
вверх: «И если нам не жить – / найдет душа насущное тепло, / прильнув к
трубе, / смотрящей с крыши ввысь …» («Сухим дымком, беспамятством
ветвей …»).
Характерно, что пространственный и временной планы в его
художественном мире взаимопроницаемы:
День становится полем, потом – перелеском, дождѐм …
Так неспешно и тихо, омыто водой осветлѐнной,
время входит в пространство, как в отчий покинутый дом –
спи, дитя, засыпай на отцовской подушке солѐной.
Одно из стихотворений Сергея Пагына представляет собой ярчайший
пример воплощения поэтом важнейшей философской темы – вечной темы
жизни и смерти.
Смерть, как мальчика, возьмѐт за подбородок.
«Снегирѐк… щеглѐнок… зимородок… –
скажет нежно, заглянув в глаза.
– Ну, пошли со мною, егоза».
И меня поднимет за подмышки,
и глядишь: я маленький – в пальтишке
с латкою на стѐртом рукаве,
с петушком на палочке, с дудою,

519
 с глиняной свистулькой расписною,
с мыльными шарами в голове.
А вокруг – безлюдно и беззвѐздно …
Только пустошь, где репейник мѐрзлый.
Только вой собачий вдалеке.
Только ветер дует предрассветный.
И к щеке я прижимаюсь смертной,
словно к зимней маминой щеке.
В контексте данного стихотворения совершенно уникально сосуществуют
идея конечности жизни, необычный облик ласковой смерти и трогательные
образы детства (петушок на палочке, глиняная свистулька, мыльные шары в
голове). Сравнение «И к щеке я прижимаюсь смертной, словно к зимней
маминой щеке» усиливает этот контекстуальный оксюморон. Очевидно, образ
нестрашной смерти, говорящей с лирическим героем, как с мальчиком, при-
зван выразить мысль о том, что жизнь необходимо соизмерять со смертью
постоянно, что их трагическую неразъятость следует спокойно принять.
Мысль не нова, но совершенно по-новому выражена поэтом, поэтому данное
стихотворение стало для читателей настоящим откровением. «Нам кажется,
что смерть у нас впереди. А она сбоку, она всѐ время с нами», – писал
выдающийся актѐр Г. Бурков в своих дневниках, вышедших под заглавием
«Хроника сердца». Данное стихотворение как раз поэтическое выражение
того, что смерть «сбоку». Поэтика зимнего пейзажа в его финале характерна
для лирики поэта в целом: пространственная широта (безлюдная пустошь,
даль, беззвѐздное небо, предрассветный ветер), выразительность
художественной детализации (репейник мѐрзлый, вой собачий),
завораживающая музыкальность, созданная с помощью инверсий,
парцелляции (Только пустошь, где репейник мѐрзлый. / Только вой собачий
вдалеке. / Только ветер дует предрассветный.) и анафоры (только).

***
Творчество Юрия Гудумака не поддаѐтся первичному восприятию: его
стихи надо декодировать, не один раз пройти по «лестнице смыслов» (Эткинд
2001: 49-52), в его лирику необходимо не одно «погружение», прежде чем
открытие совершенно необычного художественного мира состоится. И когда
оно действительно случится, читатель сможет свободно и вольно плыть по
волнам этого лирического «океана». Аналогов ему, на наш взгляд, не
существует. Возникает ассоциация с научно-философской лирикой
М. Ломоносова, органично совмещающего в своѐм художественном
творчестве поэта и учѐного.

520
 Отделить в творческой личности Юрия Гудумака учѐного-географа,
исследователя от художника невозможно. Синтез науки и искусства
наблюдается уже в заглавиях произведений и отдельных циклов:
«Топографический синтаксис Яблонца», «Поэзия и география», «О яблонской
розе ветров», «Книга-чертѐж о луге, озѐрной излучине и ручье»,
«Метрические штудии времени и пространства», «Чувствительная
астрономия» и т.п. Это же единство видим и собственно в тексте, например,
заглавие цикла: «К теории дально-близости», название стихотворения –
«Большой кусок торфа», текст:
Большой кусок торфа
Акварель Дюрера, 1503 год.
Крупные листья полуувязшего в тине рдеста1.
Буйство осоковых, образующих кочки и дерновины,
и, сказать ли, – чувствующих себя прелестно.
Оттѐртые ими на задний план неопушенные
сомкнутые корзинки
одуванчика, запах мяты,
небо, которому не хватает синьки.
Для кануна Крестьянской войны в Германии –
по-видимому, не худший
вариант – почему бы и нет –
драгоценной старинной купчей
на какой-нибудь там участок болотистой земли
близ какой-нибудь деревеньки-«дорфа».
(Гудумак 2012: 207).
Здесь интересны не только впечатления автора от старинной акварели,
оригинальная работа его воображения, переданная метафорой «акварель =
купчая», погружение в средневековую историю (канун Крестьянской войны),
пристальный взгляд учѐного (ботаника и географа) в детали изображаемого,
синестезия восприятия (единство зрительного и обонятельного ощущений),
теплота и лѐгкая ирония поэтического взгляда, но также и ритм,
инструментовка стиха, игра словами и их смыслами: торф-дорф-деревенька-
дѐрн (последнее слово в соответствии с точным названием акварели Дюрера:
«Большой кусок дѐрна»).
Исследование геокультурного локуса в произведениях Юрия Гудумака,
на наш взгляд, является исходной точкой в интерпретации его лирики. Так,
герой цикла «Топографический синтаксис Яблонца» («концептуальный
персонаж», как его называет автор) путешествует во времени и пространстве
Яблоны, которую воспринимает и рисует в виде Рая, некоего «идиллического

1
Рдест – многолетнее водное растение.

521
хронотопа» (термин принадлежит М. М. Бахтину). Сакральный топос
райского места существует и утрачивается одновременно. В Яблоне
абсолютно всѐ дорого сердцу Яблонца: «последняя мигрирующая бабочка»,
пьянеющая от «осиного мѐда»; «сплошное голуботравье (потому-то небо
кажется голубым!)»; апрель в Яблоне – «разопрелый», а ветер невидим, как
душа; Яблона, как отмечает Яблонец, разрасталась «встречь ветра», а
«Яблоневые сады Яблоны, / равно как и местные легенды / о некоем
полумифическом дереве, давшем ей имя, – / следствие, а не причина
названия».
Путешествуя таким образом, Яблонец собирает «всякую всячину»,
коллекция собранного, в конце концов, становится «частью его экипировки»,
в ней всему есть место (в этом он напоминает платоновского Вощева1):
«прошлогоднему опалому жѐлудю, перезимовавшему, но продырявленному
червѐм», «семенам бобовых», «скелетику коноплянки», «цветку репейника»,
бруску из голубой глины («для заживления ран, … ибо все уязвимы») и т.п.
«Яблонец рассчитывал добавить к низке / саму луну, когда она, убывая, /
показывает червоточину» (Гудумак 2012: 31).
Изображая Яблону и еѐ окрестности, поэт воплощает в «Топографиче-
ском синтаксисе Яблонца» не только райский, но и земной геокультурный
локус и делает это прежде всего с помощью целого ряда топонимов и
гидронимов: Стугария, Алуниш, Камбольский лес, Дождливая гора, Кирпицы,
Гужуманешты, Галдаруша, Копачанка, Устья, Пуяк, Пидметы, Гыртопы, –
именно они становятся основой «топографического синтаксиса» и
представляют безыскусственные и милые картины малой родины.
Широкий диапазон самых разнообразных геокультурных номинаций в
обрисовке мира и человека определяет не только пространственный мир
стихотворений, но и композиционную структуру сборника «Разновидность
солнца» (2012).
1-я его часть, дискурс которой философско-географический, посвящена,
как отмечено выше, Яблоне в еѐ исторических и пространственно-временных
срезах. Лирическая рефлексия автора, связанная с образом Яблоны,
отражается прежде всего в пространственных образах и мотивах. В сознании
читателя их система складывается на воображаемой границе реального
географического пространства, которое через метафору «топографический
синтаксис» (отметим, что упор делается на синтагматике, т.е. мир Яблоны, еѐ

1
«Вощев подобрал отсохший лист и спрятал его в тайное отделение мешка, где
он сберегал всякие предметы несчастья и безвестности. Ты не имел смысла жизни, –
со скупостью сочувствия полагал Вощев, – лежи здесь, я узнаю, за что ты жил и
погиб. Раз ты никому не нужен и валяешься среди всего мира, то я тебя буду
хранить и помнить» (А. Платонов).

522
холмы, перелески, речушки, овражки и т.п. разворачивается по горизонтали)
становится пространством художественным. Геокультурный локус Яблоны –
это не только художественный образ определѐнного места, но и форма жизни
Яблонца, в личности которого совмещаются переживания лирического героя
и черты автобиографического.
Во 2-й части, называющейся «То, о чѐм я сейчас говорю», воплощены
проникновенные образы родного дома, дворика, детства, мамы: «Вот он,
дворик наш перед домом, / лежащий в зимнем оцепенении» (Гудумак 2012:
125); «Где уж там говорить / о боли утраты, которую может измерить, мама, /
… лишь степень родства с тобой. / Как же просто это звучит. / Как глупо»
(Гудумак 2012: 121). Особенность лирического дискурса этой части –
обращение к маме, которой уже нет: «без тебя, / мама, / я чувствую себя
лишѐнным всего, / ни в чѐм более не нуждаясь». «Не говоря уж / о рощах,
цветах / и травах! / По старинному предположению, / все они – все –
воспевают тех, / кто покинул нас». Детали пространственного мира во 2-й
части сборника создают редкостный эффект присутствия дорогого и родного
человека: «оставленная на штакетнике пустая крынка для молока», «прищепка
на бельевой верѐвке», «ржавое ведро с известью для побелки». В этой самой
эмоциональной части сборника локус повествования сужается до точки,
которую можно назвать лирической кульминацией всей книги: дворик, дом,
мама.
3-я часть, давшая название сборнику («Разновидность солнца») и самая
обширная, неожиданно вводит читателя в необычайно широкий
(планетарный) геокультурный локус: «Отеческий логос Греции», «Цветники
Флориды», «Граница Центральной Азии», «Осенние виды Тянь-Шаня»,
«Юкагирский предел лесов», «На прекрасных Малых Антилах» и т. д.
Названия материков и островов, очевидно, необходимы автору, чтобы
создать, выражаясь словами поэта, «топографический синтаксис Человека
мира». Неотделимы от топонимов имена учѐных и путешественников,
писателей, философов и художников, отсылающие к мировой науке и
культуре и показывающие, каким должен быть уровень читателя, чтобы
откликаться на «упоминательную клавиатуру»1 поэта. Автор доверяется
просвещѐнному читателю, рассчитывает на его понимание. В лирическом
контексте только одного небольшого стихотворения «Разновидность солнца»

1
См. об этом: Гаспаров М., Поэт и культура. Три поэтики Осипа Мандельштама
în Гаспаров М. Избранные статьи, Москва, Новое литературное обозрение, 1995.
Учѐный пишет о поэтике реминисценций и употреблении поэтом «слов-памяток»,
которые уводят в подтекст единой мировой поэтической культуры. В «Разговоре о
Данте» О. Мандельштам назовѐт эту систему «упоминательной клавиатурой»
(Гаспаров 1995: 331).

523
(Гудумак 2012: 141) упомянуты Бюффон, Сент-Бѐв, Сократ, Феокрит, Ван
Гог, Хайдеггер.
Серьѐзно-иронически выражая главное свойство натуры героя «Топогра-
фического синтаксиса Яблонца», Юрий Гудумак в одном из программных
стихотворений использует аллюзию на И. Бродского, добиваясь тем самым
редкой философской стереоскопии, характерной, пожалуй, для всей его
поэзии:
… Такова природа
пресловутого географического инстинкта Яблонца,
его непомерного интереса, точнее, привязанности
к тем или иным местам
и, в целом, к земным просторам,
которую он пронѐс через всю жизнь,
пока ему рот, по выражению поэта,
опять не забили глиной
(«О географическом инстинкте Яблонца») (Гудумак 2012: 28).
***
Вместо заключения. В ярком стихотворении О. Рудягиной «Заговор» с
посвящением «Серѐже Пагыну, Юре Гудумаку» автор заклинает неведомые
силы: «… ты не тронь блаженных моих / нежноглазых смиренных сквозных /
единецкого сверчка да / яблонского чибиса / ты не тронь не заметь пропусти /
налегке в лоян отпусти / в молдаванский такой лоян / где «аз есмь» вечно мудр
и пьян / над грядущим ладони греть / да закаты миров глядеть ...». Думается,
не случайно в контексте «поэтического оберега» О. Рудягиной сошлись имена
и образы этих двух поэтов: так или иначе именно их творчество показывает
важнейшие торные дороги русскоязычной лирики Молдовы.
Безусловно, каждый из них идѐт в искусстве своим путѐм, они
совершенно не похожи друг на друга. Объединив их имена в данной статье,
мы лишь стремились показать разность поэтического дискурса,
неповторимость и оригинальность художественного мышления при общности
бережного, какого-то даже любовного взгляда на человека и мир. По нашему
мнению, сущность поэтики Сергея Пагына можно определить как «сложная
простота», а Юрия Гудумака – как «простая сложность».
И то и другое принадлежит Красоте.

Библиография
Гаспаров, Михаил, Избранные статьи, Москва, Издательство Новое литературное
обозрение, 1995.
Гудумак, Юрий, Разновидность солнца, Кишинѐв, Издательство Cadran, 2012.
Лотман, Юрий, Структура художественного текста, în Лотман, Юрий, Об
искусстве, Санкт-Петербург, Издательство Искусство, 1998.
Пагын, Сергей, Спасительный каштан, Издательство Знамя, 2011, № 9, стр. 51-55.

524
Пагын, Сергей, Сверчок в радиоприѐмнике, Кишинѐв, Tipogr. Mitra-Grup SA, 2008.
Пагын, Сергей, сайт автора; http://www.stihi.ru/avtor/serghei69
Рудягина, Олеся, Заговор; http://www.poezia.ru/article.php?sid=85368
Эткинд, Ефим, Проза о стихах, Санкт-Петербург, Издательство Знание, 2001.

Man, Space and Time in the Russian-Language Poetry of Moldova

Summary: The main problem of the given research is the modern Russian-language poetry
of Modern Bessarabian authors. The main features of the lyrics are examined on the
examples taken from the works of C. Pagyn and J. Gudumac. The author also makes an
attempt to establish some trends in the development of Russian-speaking Bessarabian
lyrics. In particular, the author dwells on the philosophical depth and the nature of
Sergei Pagyn’s contemporary poetry, the reminiscences of the Silver Age of Russian
poetry in his works, the precision and capacity of artistic details. The researcher also
analyzes the identity of Yu. Gudumac’s poetics which is built on the confluence of art
and science, pointing out the nature of geo-cultural locus of his poems in the last
collection of poetry.
Key-words: artistic space, artistic time, geo- cultural locus, artistic specification, lyrical
hero.

525
 Художньо-естетична реалізація семантики білого кольору
в поетичній мові ліни костенко
(на матеріалі історичного роману „Маруся Чурай”)
Марина ТУНИЦКАЯ
Бэлцкий государственный университет им. Алеку Руссо

С правжній літературний геній – це завжди індивідуальність із власним

баченням світу, сприйняттям навколишньої дійсності та вираженням
почуттів. Українська література увійшла в нове тисячоліття з жіночим ім’ям
на устах – Ліна Костенко, поетична майстерність якої виявляється й в
тематиці, й в системі образів, і в особливо-індивідуальному підґрунті її мовної
картини світу, і в точному умінні використовувати прийоми. (Прийом –
активна й серйозна „гра” значеннями і смислами, що мають комунікативну
мету та прагматичне призначення – вплив на реципієнта) (Ионова 1988: 32).
Одним із таких прийомів актуалізації невичерпних потенцій слова в
художній мові Ліни Костенко є кольоропис, естетично проакцентований,
багатий семантичними наповненнями та виконуваними функціями.
Колірна гама як важливе мовноестетичне явище є одним із показників
індивідуального стилю автора. На думку А. Вежбицької, колір виступає
одним із центральних концептів мовної картини світу, позначкою
зовнішнього боку візуального його досвіду (Вежбицкая 1996: 3).
Вивчаючи кольоративи твору „Маруся Чурай”, ми зосередимо увагу на
мікрополі білого кольору (найбільша кількість слововживань), ядерного
лексемою якого виступає якісний прикметник білий. Навколо цієї лексеми
об’єднуються номінації: білявий, біліє, білий-білий, побіліти, побілілий,
лебединий, збіліти, збліднути, блідий, блідний, льодистий, льодяний,
пополотнілий, пополотніти, полотняний, кришталевий.
Такі пухкі у Галі рученята,
коса білява, куца і товста (Поезія 2001: 47).
Грицько був красень, очі – як терночки.
А цей мовчить і блідне при мені (ibidem: 51).
А я збілів. А я, здається, вмер би,
аби хоч раз ще голос твій почуть! (ibidem: 66)1.
Мінились тіні на чолі блідому ... (ibidem: 71).
Іще бліда, іще мов крейда біла,
а наче й усміхалась, лебеділа ... (ibidem: 90).
Пливе туман, як білий лебедин (ibidem: 103).
А рукави ж біліші лебедів ... (ibidem: 108).
А сам він дід старезний, полотняний (ibidem: 37).

1
Примітка: далі позначатимуться тільки сторінки тексту.

526
 Пересвідчуємось, що аналізовані кольоративи лежать в основі тропів,
включаючи й порівняння.
Асоціативне вираження білого кольору викликають індивідуально-
авторські образи на зразок березова зима або
Горбаті верби льодяними клішнями
скляні бурульки струшують з борід (ibidem: 38).
Льодяні клішні, скляні бурульки постають втіленням не тільки білого
кольору, але й лютості зими.
Хуртовина ... танцює, хижа і п’яна,
льодистими сережками трясе (ibidem: 40).
Група білого кольору представлена в романі також периферійними
лексемами: світити, світло, змарніти, світання, срібний, сяяти, мармуровий,
блиснути, алебастровий.
А вже світає, благословляється на світ (ibidem: 33).
Тюрма повільно сповнюється світлом (ibidem: 55).
Стоять залиті місяцем двори (ibidem: 66).
Каганчик світить, – не дай бог повішусь,
бо то ж би в ката я одбила хліб ... (ibidem: 67).
Прощальний промінь блиснув на стіні.
І сонце, сонце – як жива істота,
Єдина, що всміхається мені! (ibidem: 69).
Душа марніла, як зів’яле клечання (ibidem: 73).
Ти ж ніч моя і світло моє денне!
Вже тут брехать, – який мені хосен? (ibidem: 74).
Антонімічна пара: ніч – світло денне сягають сфери духовного мікрополя.
Світло моє денне – ідеться про Марусю, яка для Гриця є радістю, щастям,
натхненням, бо освітлює його життя.
Сама не їж, не спокушай мене.
Бо як побачить янгол мармуровий, –
з надгрібка зійде, з раю прожене.
Гроби все, бачиш, панські, алебастрові (ibidem: 105).
Сміявся тесля, головою срібний,
що не згодиться тут його труна (ibidem: 89).
Значна кількість лексем на позначення білого кольору пов’язана з
символічними уявленнями автора, з її численними асоціаціями: світла, сонця,
життя, холоду, бідності.
Для зображення зубожілості села XVIIст. використано персоніфікований
образ зими.
Зима старенькі стріхи залатала.
Сніги, сніги ... Сліди ще тільки вовчі (ibidem: 123).
Полтавський шлях сніги перемели.

527
 Вже встигли сани льодом обрости (ibidem: 130).
Жаліла за цвітом яблуневим, за хрущами,
за сонцем і за квітами в траві ... (ibidem: 55).
Яблуневий цвіт асоціюється із чистотою кохання головної героїні, із
станом її душі.
А під горою вишня наречена
вже до віночка міряє туман (ibidem: 143).
Словосполучення вишня наречена є імпліцитним символом дівчини
нареченої у білій фаті.
Обняв за плечі і повів
під срібне листя осокорів (ibidem).
Срібне листя – блискуче, адже кохання в житті героїні було щасливим,
незабутнім, блискавичним.
В останній главі „Весна, і смерть, і світле Воскресіння” кольоролексеми
білий, побіліти поетеса вживає для зображення весняного буяння природи й
водночас згасання Марусі, чиє життя тане від перенесених душевних
страждань. Концепт білий асоціюється зі смертю.
І дика груша в білому цвітінні
на ціле поле світить, як ліхтар (ibidem).
Спасибі, земле, за твої щедроти!
За білий цвіт, за те, що довші дні (ibidem: 144).
Ну ось, уже й моє намисто побіліло,
мов памороззю сизою взялось (ibidem).
Реалізація образно-символічних значень пов’язана з використанням
фольклоризмів з компонентом білий: білий світ, білі воли, білі сорочки, білий
вихор.
Так, фразеологізм білий світ має усталене значення „земля з усім, що на
ній існує”.
Як голову криваву Іоанна
над білим світом Іроду несе ... (ibidem: 40).
В романі цей вираз набуває ще й емоційно-експресивної маркованості й
осмислюється як джерело життєдайних сил, основа людського існування.
Я – навіжена. Я – дитя любові.
Мені без неї білий світ глевкий (ibidem: 42).
Словосполучення біла сорочка є у фольклорно-поетичному словнику
символом чистоти, одухотворення. Святкову сорочку колись шили із білого
тонкого полотна ручного виготовлення. Це оберег людини. Біла сорочка
захищає, за повір’ями, від злих сил та недобрих очей (Україна в словах
2004: 540).
У романі „Маруся Чурай” – біла сорочка є символом чистоти, вона –
атрибут потойбічного життя.

528
 А мати вклала білу сорочину
і чоботи, узяті від шевця (Поезія 2001: 76).
Ще подих ледве піднімає груди.
Сутемні лиця, білі сорочки ... (ibidem: 108).
У романі Ліна Костенко послуговується словосполученням білі воли. За
народним повір’ям, волів створив Бог, тому їх вважали благословенними.
Коли новонародженого Ісуса Христа поклали до ясел, воли зігрівали його
своїм диханням.
Повезли мою матір на білих волах,
неоплакану матір, неоплакану матір (ibidem: 91).
Віл в українській культурі є символом страждання, терпіння, важкої
праці, покори, працьовитості. Саме в цьому значенні вжито слово віл у
наведеному уривку (Україна в словах 2004: 613).
Мати Марусі дуже настраждалася: рано втратила чоловіка, важко
працювала, але більш за все уболівала, що Гриць зрадив її доньку. „Білі воли”
уособлюють працьовитість та безмовну покірливість матері в романі, яка рано
пішла з життя.
Кольорове словосполучення білий вихор набуває значення асоціативно-
образного, ще ніщо не пророкувало біди, героїня ще підліток.
Тоді у мене не було вже тата,
Мені зробила мати ковгани.
Аж білий вихор здійметься довкола,
Як нас по схилу сани розтрясуть (Поезія 2001: 38).
За народними уявленнями, вихор подібний до чорного чоловіка з
крилами, вкритого шерстю, з великими кігтями та хвостом. Живе він у полі
або в скелі, перелітаючи з місцяна місце. Починає крутити перед бурею
(Україна в словах 2004: 442). Отже в романі білий вихор віщує в майбутньому
велику „бурю” в житті головної героїні.
Як бачимо, ускладнення поетичної семантики назв білого кольору
відбувається в різних контекстах. У таких образних сполуках у семантиці
кольоративів денотативний компонент виступає на периферію, натомість
увиразнюються емоційно-оцінні елементи. Так, словесно-образне
структурування концептуально-навантаженого поняття душа відбувається
через асоціації з білим (ясним, світлим) кольором, чим підкреслюється
чистота душі Марусі, її ясних помислів і побілілого намиста, що інеєм
взялося, оскільки життя покидає її тіло, намисто з яскраво-червоного,
життєдайного перетворюється на побіліле, бліде, кволе, знесилене.
Автор оновлює традиційні моделі метафор завдяки функціонуванню
слова у складі незвичайних словосполучень: льодисті сережки, льодяні
клішні, бельмувате слово:
А правда, пане, слово бельмувате.

529
 Воно не бачить, хто його сказав (Поезія 2001: 24).
Здійснивши аналіз мікрополя білого кольору в історичному романі
„Маруся Чурай” Л. Костенко, доходимо висновку, що поетеса цілком свідомо
орієнтується на добір і художньо-естетичну актуалізацію лексем, які належать
до фольклорної лексики та традиційного словника сучасної української поезії.
Водночас зазначене поле доповнюється індивідуально-авторськими
новотворами, головне призначення яких увиразнення, посилення поетичної
думки, зокрема психологічне наповнення змісту колірних номінацій.

Бібліографія
Базілевський, В., Ліна Костенко. Поезія як мислення, în Українське слово.
Хрестоматія української літератури та літературної критики ХХ ст., книга 3,
Киев, Рось, 1994, с. 182-197.
Бахилина, Н. Б., История цветообозначений в русском языке, Москва, Издательство
Наука, 1975.
Вежбицкая, А. А., Язык. Культура. Познание, Москва, Издательство Русские словари,
1996.
Ионова, И. А., Морфология поэтической речи, Кишинѐв, Штиинца, 1988.
Новий тлумачний словник української мови. 42.000 слів. Укладачі: В. Яременко,
О. Сліпушко, Київ, Аконіт, 1999.
Поезія Ліни Костенко. Олександр Олесь. Василь Симоненко. Василь Стус. Київ,
Наукова думка, 2001.
Україна в словах, Mовокраїнознавчий словник-довідник, Київ, Просвіта, 2004.

Artistic and Aesthetic Insight of Semantics of White

in L. Kostenko’s Poetic Language
(based on the historical novel "Marusya Churay")
Summary: The article is devoted to the analysis of semantics and function features of the
color word "white" in the poetic language of Lina Kostenco, specifically, her historical
novel "Marusya Churay".
Key-words: concept, color, designation, symbol, poetic model of the world, poetic
language.

530
DIDACTICA ŞTIINŢELOR FILOLOGICE

531
 Despre necesitatea dezvoltării competenţelor de comunicare
la studenţii economişti
Vasile BOTNARCIUC, Angela SAJIN, Lilia LUPAŞCU
Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova

m hotărît să începem articolul de faţă cu o judicioasă parabolă biblică

A despre „un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi
şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi talanţi şi celui
de-al treilea – un talant (fiecăruia după puterea lui) şi a plecat. Îndată, cel ce primise
cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a cîştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa,
cel ce primise cei doi talanţi a cîştigat alţi doi talanţi cu ei. Cel ce nu primise decît
un talant s-a dus de a făcut o groapă în pămînt şi a ascuns acolo banii stăpînului său.
După multă vreme, stăpînul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteală. Cel
ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai
încredinţat cinci talanţi; iată că am cîştigat cu ei alţi cinci talanţi”. Stăpînul său i-a
zis: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios la puţine lucruri, te voi pune
peste multe lucruri; intră în bucuria stăpînului tău!”
Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat
doi talanţi, iată că am cîştigat cu ei alţi doi talanţi”. Stăpînul său i-a zis: „Bine, rob
bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe
lucruri; intră în bucuria stăpînului tău!”
Cel ce primise doar un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om
aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strîngi de unde n-ai vînturat; mi-a fost
teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pămînt; iată-ţi ce este al tău!”.
Stăpînul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Am ştiut că secer de unde n-am
semănat şi că strîng de unde n-am vînturat; prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat
banii la zarafi şi la venirea mea, eu mi-aş fi luat cu dobîndă ce este al meu! Luaţi-i
dar talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că celui ce are i se va da şi va
avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic
aruncaţi-l în întunericul de afara! Acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”
(Evanghelia după Matei, cap. 25, ver. 14-30).
Important este să conştientizăm pentru ce acest de-al treilea rob urma să fie
„aruncat în întunericul de afară”, unde îl aşteaptă doar „plînsul şi scrîşnirea
dinţilor”.
Pentru ce a fost considerat viclean, leneş şi netrebnic? Doar el nu numai că nu
irosise averea stăpînului, dar nici alte păcate nu făcuse. Păcatul lui de neiertat a
constat în nepriceperea de a folosi averea încredinţată, de a face să aducă folos, nu
să ruginească în pămînt, în lipsa de iniţiativă şi de recunoştinţă pentru încrederea de
care a dat dovadă stăpînul, lucru pe care l-au făcut cu mult succes primii doi robi,
pentru care au şi fost răsplătiţi cu dărnicie.

532
 Una din concluziile ce se desprind din această parabolă biblică şi, totodată, un
valoros sfat dat şi nouă, celor de azi, de către Isus Hristos s-ar putea formula în
termenii următori: „Dumnezeu ţi-a dat ca să înmulţeşti şi să te împarţi, în caz
contrar, darul divin îşi pierde valoarea”.
Strămoşii noştri au înţeles corect şi au apreciat la justa valoare avantajele
deţinerii de bunuri – fie materiale, fie spirituale. Convingerea că ştiinţa de carte,
cunoştinţele, în genere, au o mare pondere ei şi-au înveşmîntat-o în proverbele
„Cine ştie carte are patru ochi” şi „Cine ştie carte ajunge departe”. Strămoşii noştri,
se vede, au avut destule ocazii să se convingă că ştiinţa de carte, cunoştinţele, în
genere, înseamnă putere, păcat numai că îndemnul lui Isus Hristos de a folosi
eficient această putere nu a fost auzit. Se poate afirma, fără riscul de a greşi prea
tare, că de pe urma acestei carenţe informaţionale, ca s-o numim aşa, cel mai mult a
avut de suferit şcoala, sistemul educaţional. Doar se ştie că „educaţia”, după ferma
convingere a lui Richard Denny, specialist notoriu în materie, constă, în principal,
în comunicarea nu numai a aspectelor concrete, ci şi a gîndurilor, ideilor şi
propunerilor ce vor constitui teme de discuţii şi dezbateri. Un profesor bun, ce poate
comunica în mod eficient date, idei şi teorii, va avea elevi foarte bine pregătiţi.
Există însă un lucru ce lipseşte în aproape fiecare sistem educaţional din lume,
constată cu amărăciune Richard Denny, anume deprinderea elevilor de a nu-şi
împărtăşi propriile cunoştinţe altora” (Denny 2003: 13-14).
În felul acesta „dinarii”, acumulaţi de elevi/ studenţi în urma unor eforturi
istovitoare în decursul mai multor ani, devin valoare în sine şi zac îngropaţi în
străfundul memoriei lor, fără a le aduce nici mulţumirea binemeritată, nici succesul
rîvnit. Şi mai trist e, continuă acelaşi autor, că în tagma educatorilor există credinţa
unanim împărtăşită că a cunoaşte înseamnă a avea putere. Este absolut incorect că
anume cunoştinţele nu înseamnă putere, ci o potenţială putere. Sîntem remuneraţi/
plătiţi pentru modul în care aplicăm ceea ce cunoaştem, nu pentru cunoştinţele de
care dispunem. După ce am stocat în memorie un volum de informaţii (= dinari), cel
mai important este „cum le folosim, le comunicăm sau le transmitem celorlalţi”
(ibidem: 14). Cu alte cuvinte, cunoştinţele – oricare ar fi mulţimea lor, neputînd fi
transmise, comunicate celorlalţi, neputînd fi folosite pentru a te exprima, pentru a
şti, fără prea multe emoţii, să ceri sau să refuzi, să intri în conversaţie şi să
verbalizezi gîndurile şi sentimentele atunci cînd este necesar, păstrînd sau
ameliorînd relaţia cu interlocutorul – devin un balast lipsit de valoare (ibidem:
14-15).
Aşadar, este lucru unanim recunoscut că la baza oricărei educaţii stă
comunicarea. Totodată, tot mai insistent îşi face loc ideea că tradiţionala
comunicare şi-a epuizat posibilităţile: se impune un salt calitativ de la comunicarea
doar a aspectelor concrete la comunicarea simultană a aspectelor concrete şi a
gîndurilor, ideilor, problemelor, propunerilor ce ar constitui teme de discuţii, de

533
analize, de dezbateri. În felul acesta, o nouă problemă îşi aşteaptă soluţionarea –
problema comunicării eficiente, de calitate.
Prin urmare, în condiţiile actuale procesul educaţional îşi poate atinge cu
succes scopul propus doar în urma unei regîndiri, a unei noi abordări a actului de
comunicare. O nouă varietate de comunicare complexă, de calitate îşi anunţă sau,
mai bine-zis, şi-a anunţat deja obiectivele.
Este un adevăr indiscutabil faptul că, în urma unui act de comunicare, oamenii,
adică subiecţii sociali, inclusiv subiecţii educaţionali, transmit sau fac schimb
reciproc de cunoştinţe, de informaţii. Atît transmiterea, cît şi recepţionarea
informaţiei, a diverselor mesaje se efectuează în/şi pe baza limbajului verbal
articulat, a limbajului nonverbal propriu-zis şi a celui paraverbal. Comunicarea
umană prezintă interes din mai multe puncte de vedere: al informaţiei transmise şi
receptate, al structurii mesajului, al mijloacelor şi căilor de transmitere a acestuia, al
psihologiei comportamentului şi reacţiilor mult prea diferite ale emiţătorului şi
receptorului (în cazul nostru, al profesorului şi al studenţilor), al relaţiilor sociale în
cadrul cărora decurge actul de comunicare. Comunicarea umană, inclusiv
comunicarea didactică, se prezintă, aşadar, ca un sistem extrem de complex, alcătuit
din mai multe subsisteme (verbal, gestual, atitudinal, comportamental etc.), care se
cere studiat din diverse perspective, dat fiind că verbalul, nonverbalul şi
paraverbalul constituie entităţi cognitive, de înţelegere, comprehensive şi de
persuasiune, între care există o reţea strînsă de interacţiuni, de interdependenţe
(MCQUAIL 1999: 13-239).
Această stare de lucruri i-a determinat pe cercetători să considere actul de
comunicare un proces firesc şi logic de elaborare şi de producere a unui flux
incontinuu de sensuri pe ambele niveluri – empiric şi relaţional – unde adeseori
gesturile, mimica, postura etc. anticipează comunicarea verbală, ceea ce
demonstrează, în definitiv, că gestica, de exemplu, operează cu o suită de semne/
semnale imediat lansate şi poziţionate între cogniţie şi producerea sensului. În felul
acesta, toată fiinţa noastră „vorbeşte”, vorbeşte chiar şi atunci cînd ea nu vrea să
vorbească. Faptul că individul respectiv ocupă o atare poziţie în raport cu situaţia
vorbeşte de la sine. Asemenea situaţii vădesc un paradox al teoriei comunicării care
stipulează că orice acte de comunicare trebuie să se înscrie în schema tradiţională
emiţător-receptor (ibidem: 70-141).
Elementele fundamentale ale unui act de comunicare obişnuit sînt următoarele:
– emiţătorul care codifică şi emite mesajul;
– destinatarul, receptorul care receptează şi decodifică mesajul primit;
– contextul verbal în baza căruia se construieşte mesajul şi pe care destinatarul
urmează să-l perceapă;
– codul total sau parţial cunoscut atît emiţătorului, cît şi receptorului şi care
condiţionează stabilirea şi menţinerea actului comunicativ propriu-zis.

534
 O comunicare de calitate neapărat ia în calcul cel puţin două modalităţi de
distribuire a materialului verbal:
– selecţia unităţilor lexico-gramaticale, care se realizează întotdeauna fie pe
baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, fie prin sinonimie sau
antonimie;
– combinarea/distribuirea cuvintelor şi a îmbinărilor de cuvinte în lanţul
vorbirii, ce se efectuează fie pe baza vecinătăţii (mai exact a potenţialului
combinatoriu/valenţei), inclusiv a ocurenţei acestora.
O comunicare de calitate mai înseamnă şi posedarea/stăpînirea „artei de a
conversa”, capacitatea de a dialoga în diverse situaţii, uneori destul de complicate şi
incomode, cu parteneri/subiecţi diferiţi, cu scopul de a-i motiva şi de a le schimba
comportamentul (Pruteanu 2005: 12-304).
În procesul comunicării de calitate emiţătorul, în funcţie de situaţia concretă,
urmăreşte cîteva obiective fundamentale:
– să informeze/ să înveţe/ să educe;
– să amuze/ să relaxeze/ să distreze;
– să influenţeze/ să motiveze/ să convingă.
Universitatea modernă reprezintă nu numai o instituţie de învăţămînt superior,
ci şi un centru notabil de cercetare ştiinţifică. Ea urmăreşte, astăzi, mai mult ca
oricînd, ca absolvenţii acesteia să acţioneze cu fermitate acolo unde vor fi solicitaţi
şi angajaţi să muncească, aducînd doar beneficii. În vederea atingerii acestui scop,
studenţii, pe parcursul anilor de studii, sînt informaţi şi instruiţi cum să analizeze o
situaţie de caz, cum să abordeze şi să rezolve o problemă sau alta, cum să
semnaleze nişte nereguli apărute involuntar sau obiectiv, cum să promoveze
anumite politici, de control, cum să ia o decizie sau alta etc. Toate acestea, se fac
atît pentru a-i instrui, a-i îmbogăţi spiritual şi a-i forma ca viitori specialişti, ce vor
reprezenta cu demnitate alma mater, cît şi pentru ca ei, pînă la urmă, să poată face
ceva valoros pentru ei şi pentru societate (Commarmond 2003).
Conform lui Larry King, „drumul spre succes, fie el social sau profesional, este
pavat cu discuţii. Dacă nu ai încredere în tine ca vorbitor, drumul se poate dovedi
plin de hîrtoape” (King 2002: 7). Într-un mediu academic însă a avea încredere în
tine ca vorbitor, a-ţi pune gîndurile în ordine şi a le prezenta studenţilor într-un mod
accesibil încă nu înseamnă a realiza o comunicare eficientă de calitate, nu-ţi poate
da siguranţa că drumul spre succes e fără hîrtoape. Se mai cere ca gîndurile,
sentimentele, trăirile, emoţiile să fie structurate şi exteriorizate/comunicate de o aşa
manieră, încît să atragă, să capteze atenţia şi neapărat să-i motiveze pe studenţi să
participe activ şi cu interes la actul de reflecţie. Cu alte cuvinte, „procesul
comunicării constă în realizarea unei prize de conştiinţă între interlocutori care
acceptă să se facă părtaşi la înţelesurile ce circulă între unul sau altul la un moment
dat” (Ezechil 2002: 56). Studenţii, în calitatea lor de destinatari/receptori, pot
contribui la realizarea unei comunicări eficiente, de calitate. Pentru ca mesajul emis

535
de profesor să fie identic cu cel receptat de student, e neapărată nevoie ca şi
studentul/receptorul să fie un ascultător talentat, să fie înzestrat cu arta de a asculta,
ceea ce se cultivă, fireşte, cu eforturi susţinute.
Se obişnuieşte a distinge cinci niveluri de ascultare:
– ignorarea (cînd interlocutorul tău se ocupă cu tot felul de treburi, îşi ascultă
„vocea interioară” şi se gîndeşte la cu totul altceva);
– pretinderea (cînd interlocutorul tău face anumite eforturi cu scopul de a-ţi
acorda o anume importanţă; cu toate acestea, o mare parte a cuvintelor este pierdută
sau ignorată);
– ascultarea selectivă (cînd interlocutorul ascultă ceea ce îl interesează sau ceea
ce vrea să audă);
– ascultarea atentă (cînd interlocutorul ascultă toate cuvintele, le înţelege, dar
nu încearcă să stabilească un dialog deschis, o relaţie amiabilă cu emiţătorul său);
– ascultarea activă sau empatică – unicul nivel de ascultare care cu adevărat îi
interesează absolut pe toţi şi care constă în a asculta cu atenţie, a-i urmări motivaţia,
a-l încuraja pe vorbitor să continue prin reformulări ale mesajului. Apelînd la acest
tip de ascultare, partenerul de discuţie încearcă cu adevărat să înţeleagă ceea ce
gîndeşte şi simte cel care îi adresează un mesaj concret (Dalat 2003: 74-77; Ezechil
2002: 59-60).
Dinamica actului de comunicare îi transformă, rînd pe rînd, pe emiţător în
receptor, iar pe receptor în emiţător. În cazul acesta, arta de a vorbi a profesorului
urmează a fi dublată de arta de a asculta. Studentului, dar şi profesorului, le va fi de
real folos sfatul lui Larry King: „Ca să fii un bun vorbitor, trebuie să fii, mai întîi,
un bun ascultător. Aceasta implică ceva mai mult decît un simplu interes faţă de
partenerul de conversaţie. Ascultînd cu atenţie, poţi da un răspuns mai bun – şi vei
dovedi că eşti un bun interlocutor cînd îţi va veni rîndul să vorbeşti” (King 2002:
27-28).
Principalele avantaje ale unei comunicări eficiente, de calitate, în mediul
academic, şi nu numai, sînt:
– cooperarea: cei doi parteneri – profesorul şi studentul – cooperează şi se
înţeleg destul de bine;
– judiciozitatea: o comunicare judicioasă şi sufletistă va reduce considerabil
situaţiile de conflict imanente;
– caracterul agreabil: partenerii implicaţi într-un dialog de calitate vor fi
percepuţi ca persoane agreabile, vădind calitatea de a asculta şi a fi ascultat cu
atenţie;
– descătuşarea: o comunicare de calitate întotdeauna îi face pe vorbitori să se
simtă descătuşaţi, devenind şi un stimulent propice de a gîndi clar şi în profunzime
lucrurile, evenimentele, acţiunile etc.;
– avansarea consecutivă: o comunicare de calitate întotdeauna i-a ajutat şi-i va
ajuta pe partenerii de dialog – profesor şi studenţi – să avanseze etapă cu etapă,

536
devenind, astfel, persoane valoroase şi bine motivate în ochii colegilor şi a
persoanelor cu care colaborează fructuos;
– conştientizarea: o comunicare de calitate îndeamnă pe toţi, inclusiv pe
profesori şi pe studenţi, să conştientizeze cîteva adevăruri incontestabile, şi anume:
– capacitatea de a elabora discursuri logice, concise, rafinate; de a vorbi, în
orice situaţie, corect, nuanţat, convingător, elevat;
– capacitatea de a formula, în orice situaţie, o întrebare sau un răspuns pe
potrivă;
– capacitatea de a asculta activ partenerul de dialog/discuţie;
– capacitatea dezvoltată, cizelată/şlefuită pînă la măiestrie de a formula şi
reformula o idee, un gînd, nişte concluzii plauzibile etc.;
– inventivitatea comunicativă, care îţi acordă avantajul de a găsi subiecte,
teme, probleme şi soluţii în orice situaţie de comunicare, fără a o complica –
capacitate sinonimă cu virtuozitatea (Pînişoară 2006; Popescu 1999; Şoitu 1997).
Se poate afirma, astfel, că doar comunicarea bine pusă la punct sub toate
aspectele (în toate sferele vieţii sociale, inclusiv în cea universitară), dublată de o
atmosferă agreabilă şi firească, va face să meargă lucrurile bine. Şi, dimpotrivă,
comunicarea incorectă, prolixă, dezlînată, alogică (sau lipsa totală a comunicării)
întotdeauna şi în orice segment, subdiviziune, unitate socio-economică sau instituţie
a dus şi duce la neînţelegeri şi dezinformare, ceea ce generează o suită de probleme,
a căror rezolvare necesită mari eforturi şi timp pentru a fi depăşite. Tocmai de
aceea, foarte mulţi dintre vorbitorii aceleiaşi limbi naturale (avem în vedere toate
domeniile activităţii umane, inclusiv pe cea educaţională) doresc întotdeauna să
comunice cu cei din preajmă cu suficientă dibăcie şi pricepere, ca pînă la urmă să
găsească aceeaşi lungime de undă de comunicare cu fiecare dintre interlocutorii săi.
O situaţie similară se constată cu precădere în segmentul educaţional, unde
persistă o anume influenţă socială, dictată de obiective educaţionale concrete. Atît
scopul implicit, cît şi cel explicit ale influenţei sociale orientate către subiecţii
educaţionali sînt axate pe tendinţa/dorinţa de a le modifica percepţiile, atitudinile,
inclusiv comportamentul acestora, în conformitate cu normele şi valorile sociale.
S-a demonstrat că profesorul, în activitatea de predare/învăţare/cercetare şi
evaluare, poate influenţa în mod covîrşitor personalitatea studentului.
Totodată, a ieşit la iveală şi unul dintre cele mai dificile obstacole, pe care le au
de învins profesorii: mentalităţile/mentalitatea lor „referitor la poziţia ce le revine în
raport cu elevii/studenţii şi referitor la concepţia pe care ei o au despre autoritate”.
Renunţînd la deprinderile hiperautoritariste şi la statutul de privilegiat, profesorul
creează condiţii favorabile pentru cultivarea unor calităţi de bun mediator
comportamental, ceea ce în viziunea Lilianei Ezechil ar însemna:
– „să nu faci reproşuri inutile;
– să nu părtineşti/avantajezi pe cineva pentru a favoriza pe altcineva;

537
 – să nu judeci, ci să tratezi orice situaţie cu detaşare, ca pe un dat ce necesită o
rezolvare amiabilă;
– să acorzi sprijin pentru găsirea de soluţii, cînd ai considerat că elevul/
studentul se află în dificultate;
– să-i oferi ajutor într-o manieră de respect mutual;
– să nu obligi pe nimeni să te asculte, ci să te faci ascultat;
– să acorzi elevilor/studenţilor atenţie, timp şi să manifeşti bunăvoinţă;
– să fii discret şi să inspiri încredere;
– să nu forţezi lucrurile peste limita acceptabilului şi să nu ceri imposibilul”
(Ezechil 2002: 105-106).
În activităţile de studiu/predare/cercetare, profesorul operează cu tehnici,
metode, procedee etc. ce declanşează acţiuni socioeducaţionale bilaterale. Astfel,
actorii procesului educaţional se influenţează unii pe alţii sub diverse forme şi în
diverse grade, graţie relaţiei de comunicare interpersonală sau de grup eficiente, de
calitate.
Rolul decisiv însă îl deţine profesorul, care prin comportamentul şi atitudinile
sale, creează un climat permisiv, deschis către colaborare şi coparticipare. Măiestria
şi vocaţia unui profesor în arta comunicării se recunosc mai ales în capacitatea de a
cultiva interlocutori activi, descurcăreţi în arta conversaţiei, apţi de a iniţia şi a
susţine o situaţie de comunicare, apţi să capteze şi să menţină interesul unui
interlocutor (ibidem: 107-111).
Aşadar, folosind cu pricepere o comunicare inteligibilă, axată pe suficiente
argumente raţionale şi convingătoare, profesorul influenţează viziunea, gîndirea şi
comportamentul studenţilor în conformitate cu obiectivele educaţionale/de formare
profesională iniţială.

Bibliografie
Commarmond, Gisèle, Exiga, Alain, Arta de a comunica şi de a convinge, Iaşi, Editura
Polirom, 2003.
Dalat, Yvon, Ghidul reuşitei tale profesionale, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
Denny, Richard, Cum să comunici ca să cîştigi, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
Evanghelia după Matei, cap. 25, vers. 14-30.
Ezechil, Liliana, Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 2002.
King, Larry, Secretele comunicării, Bucureşti, Editura Amaltea, 2002.
Mcquail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.
Pînişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
Popescu, Dan, Arta de a comunica, Bucureşti, Editura Economică,1999.
Pruteanu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, Iaşi, Editura
Polirom, 2005.
Şoitu, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Iaşi, Editura Institutul European, 1997.

538
 On the Need to Develop Communication Skills to Students of Economics
Summary: It is so widely recognized that education lies at the core of communication.
However, the idea that traditional communication has exhausted its possibilities is
becoming more insistent. A substantial leap in communication is required: from
communicating just concrete issues to simultaneous communication of concrete
aspects and of thoughts, ideas, problems, suggestions that would make appropriate
topics for discussion, analysis, debate. Thus, a new problem has evolved - the problem
of effective quality communication.
Key-words: education, communication, efficient communication, educational system, to
verbalize thoughts and feelings, educational process, social subjects, educational
actors, mutual exchange of knowledge, structure, message, behaviour psychology.

539
 Metode de fixare a cunoştinţelor în funcţie de stilurile de învăţare
la lecţiile de limbă română în şcoala cu instruire în limba rusă
(clasele primare)
Aurelia CABAC
Gimnaziul nr. 14, mun. Bălţi

Introducere
Dezideratele didacticii moderne sînt centrarea pe elev, individualizarea
procesului instructiv-educativ, o şcoală prietenoasă copilului. Elevul nu mai este un
„vas” gol care trebuie umplut, adică obiectul învăţării, ci subiectul acesteia.
În această ordine de idei, este oportună discuţia privind Stilurile de învăţare.
Conceptul de stil de învăţare (engl. learning style) explică particularităţile
individuale ale activităţii de învăţare a elevului. Stilul de învăţare este modul
individual-specific de asimilare de către elev a informaţiei în cadrul activităţii de
învăţare. În sens larg, stilul de învăţare este modul propriu unui elev de a
interacţiona cu mediul educaţional.
Deja a devenit emblematic exemplul lui Albert Einstein-adolescentul, care avea
reputaţia unui elev extrem de slab. Dar, la vîrsta de 16 ani, schimbînd instituţia de
învăţămînt, unde erau utilizate metode de învăţare bazate pe imaginaţia elevilor; se
atestă creşterea impetuoasă a capacităţilor sale intelectuale. Metodele de predare
s-au aranjat în concordanţă cu stilul vizual, specific lui Einstein, de codificare a
informaţiei („Eu gîndesc în imagini”– spunea despre sine maturul Einstein).
La prima vedere, se pare că este suficient de a face cunoştinţă cu tipurile de
stiluri de învăţare, de a ne pune pe aceeaşi undă cu posibilităţile de asimilare ale
elevului şi succesul este garantat, dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa.
Conceptul stil de învăţare este unul complex:
1. El constă dintr-o structură internă complexă, din relaţiile dintre
componentele acestei structuri, care la fiecare caz aparte formează o pictogramă
specifică.
2. Formarea unui stil de învăţare se încadrează în axa temporală. Timpul este
un factor care printează stilului individual de învăţare noi achiziţii, dezvoltare,
schimbare. Deci stilul de învăţare este mobil. El se formează pe parcursul întregii
vieţi.
3. Un stil de învăţare se formează într-un climat social specific. Aflîndu-se sub
influenţa condiţiilor de mediu, capătă noi proprietăţi morfologice, adică este
polimorf.
4. Configurarea unui stil de învăţare are loc pe „un teritoriu anumit”. Şi
caracteristica „solului” acestui teritoriu influenţează asupra specificului stilului de
învăţare. Este vorba de biologic, structura genetică a psihicului, mai concret de
procesele reglatorii, de control ş.a. ce au loc în interiorul acţiunilor mentale. Dar

540
nicidecum nu poate fi vorba că acest „sol dă roade slabe sau puternice”, ci diferite,
specifice, deci individuale.
Stiluri de învăţare
Vom face o trecere în revistă a principalelor stiluri de învăţare. Menţionăm că
stilurile se pot referi la diverse etape ale procesului de cunoaştere: perceperea
informaţiei (şi aici vorbim despre stilurile de codificare a informaţiei), prelucrarea
informaţiei (ea are loc la fel în diferite moduri, deci vorbim despre stilurile
cognitive), punerea problemei şi găsirea soluţiilor (stilurile de gîndire), atitudinea
cognitivă faţă de lumea înconjurătoare (stilurile epistemologice).
Stilurile de codificare reprezintă mijloacele subiective cu ajutorul cărora este
percepută lumea înconjurătoare. Fiziologul rus I. P. Pavlov vorbeşte despre două
sisteme de semnalare a scoarţei creierului uman. Primul sistem realizează analiza şi
sinteza nemijlocită a realităţii externe şi interne în baza senzaţiilor, conducînd la
formarea unei personalităţi de tip artistic (cu abilităţi spaţiale, figurative, dar care
întîmpină dificultăţi în autoreglarea activităţii). Al doilea sistem de semnalare
permite orientarea în mediu prin mijlocirea cuvîntului, în baza activităţilor verbale,
conducînd la formarea unei personalităţi de tip intelectiv (nivel înalt al abilităţilor
verbal-logice, autocontrol). Cu toate acestea, Pavlov întotdeauna vorbea despre
interacţiunea acestor două sisteme, care nu funcţionează autonom. J. Bruner (Bruner
1964: 1-15) vorbeşte şi despre al treilea mod de percepere a informaţiei –
chinestezic (tactil).
În condiţii obişnuite, perceperea constă din agregarea diferitor stiluri de
codificare. În situaţia de stres omul se închide într-un singur canal senzorial,
dominant. În condiţii confortabile, cînd sînt deschise toate canalele senzoriale, este
loc pentru creaţie. Astfel, fonul emoţional se află în strînsă legătură cu modurile de
percepere şi deci are impact în cogniţie.
Deci paradigma stilurilor de codificare a informaţiei se configurează în jurul
mijlocului prin care se efectuează schimbul informaţional:
1. Semne (stilul verbal-discursiv de codificare a informaţiei): elevul, la care
acest stil este dominant, este posesorul abilităţilor de a audia, a asculta, a auzi, a
vorbi, a discuta.
2. Imagini vizuale (stilul vizual de codificare a informaţiei): vizualul vede, îşi
imaginează, observă.
3. Acţiuni cu obiecte (stilul chinestezic de codificare a informaţiei): pentru
chinestezic este tipică poziţia cognitivă: a acţiona, a simţi.
4. Impresiile emoţional-senzoriale (stilul emoţional-senzorial de codificare a
informaţiei): pentru acest elev este importantă ambianţa emoţională.
Stilurile cognitive reprezintă mijloacele individual-specifice de prelucrare a
informaţiei despre lumea înconjurătoare (analiză, structurare, categorisire,
prognozare etc.). Deosebim:

541
 a. Dependenţă de context (DC)/independenţă de context (IC) în prelucrarea
informaţiei
La baza configurării acestui stil au stat experienţele lui H. Witkin, care era
interesat de particularităţile comportamentului, orientării individului în spaţiu în
condiţiile prezenţei factorilor iritanţi, a deformării acestui spaţiu în condiţiile
impactului contextului spaţial. Enumerăm doar cîteva experimente, analiza
psihologică a cărora a dat conţinut acestui stil cognitiv: „figură-fon”, „figurile
incluse” cu un şir de modificări (găsirea unei figuri simple în interiorul unei figuri
geometrice compuse), găsirea obiectelor incluse într-o scenă complicată, sarcinile
de „funcţionalitate fixată” ale lui Dunker (soluţionarea cărora necesită utilizarea
obiectului cunoscut în altă postură, neprevăzută, surprinzătoare) ş.a.
Conceptul dependenţă/independenţă de context în prelucrarea informaţiei este
bipolar, după cum sînt şi celelalte concepte ale stilurilor cognitive. La un pol se află
cei cu grad sporit de dependenţă de context, la celălalt – cei cu grad sporit de
independenţă.
În procesul instructiv, indivizii IC se încadrează în mod activ, omiţînd rolul de
spectator pasiv. Ei sînt bine automotivaţi, au abilităţi de generalizare, elaborează
strategii proprii raţionale de comprehensiune şi interpretare a materialului.
În domeniul relaţiilor interpersonale, persoanele DC sînt mai bine orientate
social (ele acordă atenţie factorilor externi în situaţia de comunicare –
conlocutorului). Elevii DC răspund la întrebări mai lesne cînd sînt încurajaţi,
preferă formele colective de activitate în cadrul orelor, sînt apţi de a primi mai
multă informaţie în procesul comunicării, aplanează cu uşurinţă situaţiile de conflict
(Witkin et alii 1977: 661-689).
b. Diapazonul îngust/larg al echivalenţei
Acest stil cognitiv caracterizează proprietăţile individuale de prelucrare a
informaţiei de către individ, atunci cînd acesta din urmă este pus în faţa problemei
de a găsi asemănările sau diferenţele obiectelor. Fiind pusă sarcina de a clasifica în
mod deliberat nişte obiecte eterogene, unii grupează obiectele în multe grupuri cu
volum mic – deci dau dovadă de diapazon îngust de echivalenţă. Ceilalţi indivizi
formează un număr mic de grupuri cu un volum mare fiecare (diapazon larg al
echivalenţei). Primii sînt supranumiţi analitici, dau dovadă de un grad mare de
diferenţiere. Ceilalţi – sinteticii, sînt acei care nu întîmpină dificultăţi la operaţia de
generalizare, abstractizare, conceptualizare. Conform studiilor lui B. Колга, elevii-
adolescenţi cu diapazonul îngust de echivalare au abilităţi insuficiente de memorare
voluntară şi involuntară; dau dovadă de rigiditate cognitivă; le este caracteristic
ritmul lent al învăţării. „Sinteticitatea” favorizează apariţia curiozităţii, abilitatea de
a opera cu noţiuni generale. Profesorul trebuie să cunoască faptul că analiticii sînt
predispuşi să se autoevalueze strict, dur; viceversa, sinteticienii „s-au format” în
urma (auto)evaluării slab diferenţiate.

542
 c. Rigiditatea/flexibilitatea controlului cognitiv
Acest stil cognitiv reliefează flexibilitatea/non-flexibilitatea trecerii de la un tip
de operaţiuni mentale la altul în caz de conflict cognitiv. Controlul cognitiv rigid, în
opoziţie cu cel flexibil, atestă dificultăţi în trecerea de la un tip de operaţii mintale la
altul din cauza nivelului scăzut de automatizare.
La lecţiile de limbă română elevii cu control flexibil alcătuiesc un cîmp lexical
al cuvîntului-stimul din cuvinte cît mai îndepărtate semantic, care include şi
asociaţii libere. Elevii cu rigiditate a controlului cognitiv au o reuşită scăzută, un
ritm scăzut al lecturii. Aceşti elevi nu pot lucra în gălăgie, elevii cu control cognitiv
flexibil – invers. Rigiditatea controlului cognitiv corelează cu impulsivitatea. Aceşti
elevi nu sînt predispuşi să reflecteze preventiv asupra acţiunilor anterioare şi nu
obişnuiesc a se informa înainte de a lua decizii. Pentru asemenea elevi la lecţiile de
limbă română în şcoala alolingvă, clasele primare, sînt binevenite exerciţiile de
aranjare succesivă: alcătuirea în amănunt a regimului zilnic, „meniul familiei”,
reţeta preferată, plănuirea desfăşurării zilei de odihnă etc.
d. Tolerarea irealului
Stilul cognitiv dat se manifestă în situaţiile ambigue, incerte. Tolerarea
experienţei nereale presupune posibilitatea perceperii impresiilor diferite de cele
evaluate drept „corecte”, „evidente”. Persoanele tolerante evaluează situaţia
conform caracteristicilor factologice şi nu utilizează formulele „de obicei”,
„scontat”, „cunoscut”. Persoanele netolerante nu pot depăşi prelucrarea informaţiei
în limitele standardului.
e. Focusare/scanare
Acest stil cognitiv caracterizează trăsăturile specifice ale distribuirii atenţiei.
Scanarea presupune distribuirea largă, operativă a atenţiei. Elevii cu astfel de tip de
atenţie disting detaliile obiective, remarcă multitudinea de aspecte ale unei situaţii.
Atenţia elevilor, care se situează la polul focusare al acestui stil cognitiv, este
superficială şi fragmentară şi se concentrează asupra caracteristicilor evidente, nu
întotdeauna relevante; ignorează o parte considerabilă a cîmpului informaţional.
f. Memorarea fragmentară/completă
Acest stil cognitiv ţine de trăsăturile specifice de păstrare a informaţiei în
memorie. La un pol al conceptului se află indivizii care memorizează materialul în
mod simplificat, cu pierdere a detaliilor, ştergere a unor fragmente. La celălalt pol
memorizarea se bazează pe reliefarea detaliilor specifice ale materialului. E de
remarcat faptul că memoratorii fragmentari sînt posesorii unor asemenea trăsături
de caracter: pasivitate, conservatism, lipsa spiritului de rivalitate.
g. Impulsivitate/reflexivitate
Acest stil cognitiv identifică gradul de rapiditate, promptitudine în luarea
deciziilor, mai ales, în situaţii nesigure, cînd e nevoie de a face o alegere corectă din
mai multe soluţii alternative. Persoanele impulsive preferă să acţioneze rapid, fără a
analiza alternativele şi a înainta ipoteze. Într-o situaţie nesigură, persoanele

543
reflexive acţionează într-un ritm lent. Ele au nevoie de ceva timp pentru a înainta
ipoteze, care de cîteva ori sînt clarificate. Soluţia este găsită în urma analizei
preventive a alternativelor. Elevii reflexivi denotă un nivel matur de posedare a
limbajului. Copiii reflexivi posedă un control verbal asupra propriilor acţiuni
motore, deci asupra propriului comportament. Indicii reflexivităţii/impulsivităţii
sînt: 1) timpul acordat îndeplinirii unei sarcini (unui răspuns la întrebarea pusă etc.),
2) cantitatea de greşeli. În ultimul timp tot mai des se acordă importanţă indiciului
„greşeli” (Gargiulo 1982: 74-77).
În legătură cu aceasta, prezintă interes următoarea legitate: indiciul „cantitatea
de greşeli” la preşcolari este stabil, iar indiciul „timp” variază de la caz la caz. O
tendinţă inversă se atestă la şcolari: „timpul” ce durează pînă a fi primit primul
răspuns este stabil, iar „cantitatea de greşeli” este variabilă, inclusiv, crescătoare.
Deci învăţămîntul şcolar are influenţă asupra formării acestui stil cognitiv şi, nu
întotdeauna, pozitiv. De aceea profesorul ar trebui să omită timpul din criteriile de
evaluare.
h. Conceptualizare concretă/abstractă
La baza acestui stil cognitiv se află procesele psihologice de diferenţiere şi
integrare a noţiunilor. Polul conceptualizării concrete se caracterizează prin
diferenţiere neînsemnată şi integrare insuficientă a noţiunii. Pentru indivizii
concreţi sînt tipice următoarele calităţi psihologice: gîndire nuanţată în alb-negru,
dependenţă de statut şi autoritate, intoleranţă faţă de incert, adoptare a soluţiilor
standard, non-abilitatea de a judeca în termenii unei situaţii ipotetice ş.a.
În mod corespunzător, polul conceptualizării abstracte se caracterizează prin
diferenţiere şi integrare la nivel înalt. Indivizilor abstracţi le este proprie
independenţa, flexibilitatea, creativitatea etc. (Harvey et alii 1961).
Pe măsura dezvoltării ontogenetice are loc creşterea gradului de abstractizare
prin majorarea cantităţii de scheme alternative de percepere, analizare a unuia şi
aceluiaşi obiect, evitarea evaluărilor standard.
Stilurile de gîndire reprezintă mijloace individual-specifice de identificare şi
formulare a problemei, precum şi de căutare a soluţiilor. Diferiţi oameni, în limitele
aceluiaşi cîmp problematic, depistează diferite probleme, pe care le formulează în
termeni diferiţi, utilizează diferite soluţii. Elevii care adoptă stilul adaptiv
(executor) se bazează pe modurile asimilate anterior de rezolvare a problemei;
preferă să lucreze conform algoritmului sau – în lipsa lui – să utilizeze metoda
experimentelor. Elevii care adoptă stilul euristic inventează noi metode efective, în
afara normativelor existente. Pentru elevii cu stil de cercetare este caracteristică
selectarea informaţiei cu spectru larg şi adoptarea diverselor metode de analiză a
problemei, inclusiv a celor alternative. Elevii cu stil inovator generează noi idei, le
revizuiesc pe cele tradiţionale; creează produse calitativ noi – organizaţionale,
comunicative, intelectuale ş.a. Elevii cu stilul generator de sens pot schimba

544
paradigma intelectuală sau culturală şi din această nouă perspectivă – reabordarea
tradiţionalului.
Stilurile epistemice reprezintă forme individual-specifice ale atitudinii de
cunoaştere faţă de mediu şi faţă de sine, ca subiect al activităţii cognitive.
Facultăţile de cunoaştere pot fi empirice (observare, analiză, bazate pe impresiile
imediate), constructiv-tehnice (ţinerea sub control a realităţii şi modelarea ei în
limitele experienţelor), raţionale (căutarea asemănărilor, generalizărilor, legităţilor),
reflexiv-meditative (re-trăirea intuitivă a realităţii, utilizarea metaforelor, a
simbolurilor şi a reflecţiei în organizarea individuală a „imaginii lumii”) şi haotice
(orientarea spre realizarea unui scop-ideal supraevaluat, cînd concentrarea extremă
a puterilor intelectuale asupra unei probleme corelează cu dezorganizarea în
activitatea intelectuală).
Pe parcursul unei secvenţe de învăţare, elevul este nevoit să perceapă/codifice
informaţia, să o prelucreze, să formuleze un şir de probleme şi să caute soluţiile lor,
demonstrînd o anumită atitudine faţă de cele realizate şi utilizînd un spectru de
stiluri. Dezvoltarea acestor stiluri conduce la constituirea unui stil propriu/
personalizat de învăţare. Acest stil personalizat influenţează, la rîndul său,
dezvoltarea de mai departe a celorlalte stiluri (fig. 1).

Fig. 1. Ierarhizarea stilurilor de cunoaştere – formarea stilului personal de

cunoaştere
Situaţii de învăţare în funcţie de stilurile de învăţare
În procesul instructiv-educativ trebuie să fie create condiţiile pentru formarea la
fiecare elev a stilului individual de învăţare. Totodată, ajustarea completă a
arsenalului metodic la stilul de învăţare a elevului va duce la fixarea acestuia. În
consecinţă, nivelul intelectual al copilului devine îngust şi deformat. Deci la etapa
predării temei noi, profesorul va ţine cont de faptul ca materialul informaţional să
fie abordat din perspectiva a celor patru stiluri de codificare, oferind şansă tuturor
elevilor de a percepe lesne materialul de studiu în „limbajul” lor. Urmînd ca la etapa
de consolidare a cunoştinţelor, elevul să aibă posibilitatea „de a intra în albia altui
stil”, lărgindu-şi abilităţile de comprehensiune.

545
 La etapa de captare a atenţiei şi de predare a conţinuturilor noi din cadrul
lecţiei cu subiectul „Cît e ora?” (modulul „Regimul zilei”, în T. Cazacu,
L. Ivanovici, G. Stog, Z. Tărîţă, Albinuţe, manual de limba română pentru clasa a
III-a a şcolii alolingve, Chişinău, 2004), profesorul propune spre audiere elevilor
cîteva cuvinte. Apoi elevii deschid manualele la p. 27 şi citesc aceste cuvinte, adică
le vizualizează. Urmează vizualizarea imaginilor cu ceasuri, ce indică diferite ore –
elevii răspund la întrebările din manual, pun întrebări oral. Apoi elevii (inclusiv
chinestezicii) primesc ceasornice confecţionate manual şi realizează un şir de
sarcini ale învăţătorului, de tipul:
 Amplasaţi indicatorul mare la 8, cel mic – la 6. Ce oră e?
 Amplasaţi arcurile ceasornicului în aşa fel, încît să obţineţi ora 9 şi treizeci
de minute etc.
 Învăţătorul (apoi un elev) fixează o oră anumită, ascunde faţa ceasornicului
şi întreabă pe elevi (colegi): Ghici (iţi): Ce oră e ? etc.
Pentru a antrena emotivii în procesul de învăţare, profesorul invită în ospeţie
ceasornicul Tic-Tac (o jucărie agreabilă sau o imagine), prezentîndu-le istoria
acestuia şi captînd în aşa mod atenţia elevilor. De exemplu: Este ceasornicul unei
zîne vrăjite. Doar atunci cînd îşi va recupera arcurile furate de către vrăjitorul cel
rău o va salva pe zînă…
Etapa de fixare a cunoştinţelor presupune activizarea, dezvoltarea mijloacelor
individual-specifice de prelucrare a informaţiei.
Elevilor DC/IC le putem propune exerciţii relativ simple:
Selectaţi din şirul de imagini (imagini ale diferitor obiecte colorate şi în
alb-negru, haşurate şi punctate) pe cele care reprezintă ceasornice.
Găsiţi din şirul de ceasornice două care arată ora identic. (În şir vor fi
reprezentate ceasornice diferite: de mînă, de masă, de perete…).
În continuare pot fi propuse activităţi complexe:
Activitate în grup: Grupurile primesc sarcina de a întocmi Regimul zilei.
Membrilor grupului li se atribuie următoarele roluri: elevul IC – generatorul de
idei; elevul DC – moderator, elevul DC şi verbalizator – purtător de cuvînt, elevul
DC (sau IC) şi vizualizator – înserează într-o schemă mesajul, elevul IC (sau DC) şi
chinestezic – desenează în dreptul fiecărei rubrici un desen sugestiv, care ar reda
situaţia respectivă (prînz, plimbare, pregătirea temelor etc.). Aplicînd metoda
selectării şi activităţii în grup la acest capitol, profesorul va ţine cont de
repartizarea sarcinilor, rolurilor: dacă la lecţia de predare a conţinuturilor noi ele
vor fi puse în faţa elevilor cu competenţe adecvate, la lecţiile următoare, de
consolidare a cunoştinţelor din cadrul aceluiaşi modul, se va recurge la transferul
sarcinilor.
Elevilor cu diapazonul îngust/larg al echivalenţei li se vor propune exerciţii de
categorisire a obiectelor după asemănări sau diferenţe. În acest context, profesorul

546
poate aplica metoda dezbaterii. Grupurile de elevi, care au întocmit Regimul zilei,
îşi prezintă lucrările altor două grupuri de analişti (posesorii diapazonului îngust al
echivalenţei) şi sinteticieni (diapazonul larg al echivalenţei) pentru ca cei din urmă
să dea o analiză comparativă. Primul grup va avea sarcina de a găsi neajunsurile
mesajelor (ori să specifice acţiunile, detalizînd indicii temporali pînă la minute),
celălalt grup – să reliefeze aspectele pozitive ale lucrărilor. În cadrul următoarelor
lecţii, profesorul va programa neapărat o rotaţie: analiştii vor avea de înfăptuit
într-un anume context o operaţie de evaluare în cheie optimistă, iar sinteticienii vor
da dovadă de un grad mai mare de diferenţiere.
Pentru a dezvolta la elevi flexibilitatea controlului cognitiv este binevenită
metoda conturării cîmpului lexical al cuvîntului-stimul. În cazul dat, în calitate de
stimul poate fi cuvîntul „ceas”. Profesorul va monitoriza ca la compartimentul
explorarea în Ţara Cuvintelor lexemele „descoperite” să fie de la cele mai
apropiate ca sens („arc”, „oră”, „minut”, „săptămînă”, „anotimp”) pînă la cele
îndepărtate semantic („timp”, „vacanţă”, „deşteptare”).
La finele modulului se va propune elevilor un exerciţiu creativ. Pentru a
dezvolta la elevi tolerarea irealului este binevenită utilizarea metodei de întocmire
a unui mesaj după începutul dat: Gelu a ajuns pe Planeta Timp ... Situaţia pentru
dezlegare va fi propusă mai multor grupuri de elevi pentru a obţine mai multe
variante de continuare şi încheiere a textului. Mesajul poate fi întocmit de către
elevi sub diferite forme: imagini succesive (care vor fi comentate) relatări, scrisori
către (de la) pămînteni (extratereştri) etc. Alt exemplu: Pe Planetă sînt patru Ţări:
Iarna, Primăvara, Vara, Toamna etc.
În dezvoltarea la elevi a stilului cognitiv de focusare/scanare, adică a atenţiei
concentrate şi extensive, se înscrie tot arsenalul metodic de lucru asupra textului:
lectura-model, lectura selectivă, răspunsuri la întrebări în baza textului etc. Lectura
selectivă măreşte în vizorul elevului numărul de elemente ale cîmpului
informaţional (text), demne de a fi luate în considerare. În aşa mod, lectura
selectivă devine un exerciţiu de extensie a ariei de distribuire a atenţiei. Prin
urmare, elevul asimilează conştient textul – cîmp informaţional neomogen. După
lectura-model, lectura elevilor (lectura în lanţ, pe fragmente) a textului „Familia
Grigoriu” (subiectul lecţiei nr. 2 din cadrul modulului „Familia mea”), elevii
selectează: 1. cuvintele noi însuşite în prealabil (în procesul lecturării orale a
textului în momentul citirii (la auzul) cuvîntului nou, elevii bat din palme, ridică
mîna); 2. enunţurile în care se vorbeşte despre Dan; 3. enunţurile în care se vorbeşte
despre sora lui; 4. enunţurile în care se vorbeşte despre fratele său etc. Tot aici este
binevenit exerciţiul de corelare a imaginii date cu fragmentul din text. Tot aici:
Găsiţi fragmentele în text conform titlurilor planului dat.
(Notă: tehnicile de sintetizare şi rezumare, cugetarea asupra textului ţin de stilul
cognitiv de conceptualizare concretă/abstractă).

547
 La vîrsta preşcolară, şcolară mică memorarea poeziilor, replicilor unui dialog
este foarte importantă. Metoda comparării aplicată de profesor dezvoltă la elevi
reliefarea detaliilor specifice ale materialului, adică a memorării complete în
opoziţie cu cea fragmentară. La etapa fixării cunoştinţelor, în cadrul lecţiei cu
subiectul Mîinile lui Buratino (modulul Igiena) se propune elevilor să întocmească
un tabel comparativ „Cum este?”. La rubrica „Piero” este dat un singur determinativ
„ordonat”, la rubrica „Buratino” – „neordonat”. Elevii selectează din text perechile
antonimice de adjective. Pe chinestezici (vizualizatori, emotivi) profesorul îi
îndeamnă să adauge o pictogramă în dreptul titlurilor rubricilor. Atmosfera
ambiantă, modul specific de selectare a cuvintelor duc la o memorare mai sigură a
lexicului dat.
Elevilor impulsivi/reflexivi le este recomandat să ia parte la asaltul de idei.
Înaintarea ideilor nu prezintă pentru impulsivi o dificultate. Etapa a doua a metodei
didactice îi învaţă pe aceştia din urmă să reflecteze, să analizeze ideile, să le
eticheteze, să le ordoneze. Problematizarea (punerea problemei) e un mod eficient
„de a trezi” reflexivii.
Pălăriile gînditoare este o metodă didactică perfectă pentru dezvoltarea la elevi
a conceptualizării concrete/abstracte. Ea conţine intrinsec un evantai de catalizatori
de procese psihologice: de la diferenţiere, din perspective diferite, pînă la integrare
la nivel înalt. Metoda se bazează pe interpretarea de roluri:
Pălăria albastră – moderatorul, conduce jocul.
Pălăria albă – povestitorul, povesteşte conţinutul textului Mîinile lui Buratino
(T. Cazacu, L. Ivanovici, G. Stog, Z. Tărîţă, Albinuţe, manual de limba română
pentru clasa a III-a a şcolii alolingve, Chişinău, 2004).
Pălăria roşie – psihologul, exprimă sentimente faţă de personajele textului
(Buratino: zglobiu şi vesel, nu dă importanţă regulilor de igienă, cu părere de rău).
Pălăria neagră – criticul, apreciază negativ lucrurile (iresponsabilitatea poate
duce la urmări grave. Buratino trebuie să conştientizeze că murdăria (mîinile
murdare) se află alături de boală).
Pălăria verde – gînditorul, oferă soluţii alternative (un ştergar frumos, Malvina
să-şi schimbe tonul autoritar).
Pălăria galbenă – creatorul, creează alt final (Buratino îl vede pe Purcelul din
Purcelul de Grigore Vieru şi devine convins că trebuie să ducă un mod curat de
viaţă).
Aplicarea acestei metode (posibilă, după cum am văzut, şi în clasele primare)
este anticipată de lucrul cu elevii în baza unor tehnici de sintetizare şi rezumare a
textului:
– printr-un enunţ/frază (E plăcut să fii curat);
– printr-o expresie semnificativă (Igiena – mama sănătăţii);
– printr-un cuvînt (Sănătate):

548
 – să descrie „culoarea” textului (Albastrul – culoarea componentelor sănătăţii:
cerul, aerul curat, apa);
– să găsească un simbol grafic pentru text.
Concluzii
Omul de azi învaţă pe parcursul întregii vieţi. Copilul e la început de cale, şi
misiunea pedagogului este de a-l ajuta să-şi creeze propriul stil de învăţare. Munca
profesorului modern constă nu în prezentarea unidirecţionată a unor informaţii, ci în
a-l învăţa pe elev să înveţe.
Cunoaşterea stilurilor de învăţare, plonjarea în materia de speţă psihologică îi
permite pedagogului să-şi conştientizeze penetrant demersul, situîndu-se pe
dimensiunea adaptării la posibilităţile intelectuale ale elevului. Mai mult decît atît,
pedagogul creează situaţii de învăţare (în cadrul lecţiilor de consolidare, de
repetare) în care elevul e nevoit să abordeze alte stiluri cognitive, configurîndu-şi
astfel propriul stil individualizat de cunoaştere. Închistarea într-un singur stil
cognitiv duce la regres. Elevul modern trebuie să fie în stare să facă faţă
provocărilor realităţii în permanentă schimbare, care cere de la individ noi
competenţe.

Bibliografie
Block, Jack, Block, Jeanne, Harrington, David, Some misgivings about the Matching
Familiar Figures Test as a measure of reflection-impulsivity, în Developmental
Psychology, 1974.
Bruner, Jerome, The course of cognitive growth, în American Psihologist, 1964, v. 19 (1),
p. 1-15.
Gargiulo, Richard, Reflection/ impulsivity and field dependence/independence in retarded
and nonretarded children of equal mintal age, în Bulletin of Psychonomic Society,
1982, v. 19 (2), p. 74-77.
Harvey, O. J., Hunt, David, Schroder, Harold, Conceptual system and personality
organization, New York London, John Wiley & Sons, Inc, 1961.
Witkin, Herman, Goodenougth, Donald, Field dependence and interpersonal behavior, în
Psychol Bulletin, 1977, v. 84, p. 661-689.
Колга, В. А., Дифференциально-психологическое исследование когнитивного стиля и
обучаемости, дис. на соиск. уч. степ. канд. психол. наук, Ленинград, ЛГУ, 1976.
Холодная, М. А., Психология интеллекта: парадоксы исследования, Санкт-Петербург,
Издательство Питер, 2002.
Шкуратова, И. П., Когнитивный стиль и общение, Ростов-на-Дону, Издательство
РПУ, 1994.

Methods of Consolidating Knowledge Depending on Learning Styles (based on teaching

Romanian Language to speakers of other languages in the primary school)
Summary: The paper suggests methods of consolidating knowledge depending on learning
styles at the lessons of Romanian language and literature in the primary schools with
instruction in Russian. It emphasizes that learning styles allow raising teachers’
awareness of the teaching act, adjusting it to the pupils’ intellectual possibilities.
Key-words: learning style, personalized learning, epistemic styles, styles of thinking,
processing/encoding of information, teaching methods.

549
 Strategii de abordare a imaginii în manualul de limbă şi literatură
(portretul)
Tatiana CARTALEANU
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău

„Obiectivul comunicării bazate pe

imagine este de a marca sentimentele cu
amprente unice şi memorabile.”
Alain Joannès (Joannès 2009: 15)
a fel cum, în evoluţia reprezentării artistice, imaginile atestate în desenele
L rupestre sînt considerate ca fiind mai vechi decît primele texte scrise, şi în
dezvoltarea fiecărui copil imaginea precede textul sau intră în orizontul/circuitul lui
cognitiv odată cu acesta. Cu admiraţie şi uimire observăm cum copilul care încă nu
vorbeşte şi care nu avem certitudinea că înţelege ce i se spune priveşte răpit
desenele animate şi rîde exact acolo unde e de rîs, se alarmează exact acolo unde e
un pericol şi recunoaşte personajele nu doar pe sticlă, ci şi în orice altă reprezentare.
Şi foarte multe dintre obiectele lumii care îl vor înconjura, copilul le cunoaşte din
imagini cu mult înainte de a intra în contact cu ele, iar multe concepte vor rămîne
cunoscute toată viaţa doar la nivel de imagine, fie că se referă la exotisme, istorisme
sau neologisme.
Încă din perioada de pregătire preşcolară, copiii sînt obişnuiţi să povestească
după imagini. Cu siguranţă, primele lor experienţe de acest fel au ţinut de anumite
texte literare, care le-au fost citite şi ale căror ilustraţii le-au urmărit. O carte pentru
cei mici fără imagini este cel puţin neinteresantă, dacă nu chiar stranie. Mobilizînd
din plin inteligenţa vizuală, dezvoltînd memoria şi imaginaţia, cărţile propuse
copilului evoluează de la cele în care imaginea ocupă 90% din suprafaţă spre cele în
care imaginea se poate rezuma la portretul autorului. Odată cu ele, evoluează şi
competenţele lectorale ale elevului. Copilul care odinioară avea nevoie de un reper
vizual pentru a înţelege cum arată chersinul, după care se ascunde iedul mijlociu,
acum e în stare să caute în dicţionarul ilustrat, în enciclopedie, în Wikipedia, nu se
gîndeşte că e vorba de un recipient cu combustibilul numit kerosen.
Tot din perioada preşcolară datează şi primul contact cu imaginea portretistică
a autorului: pe Ion Creangă sau pe Grigore Vieru micii cititori îl recunosc datorită
faptului că, tradiţional, pe coperta a patra a cărţilor pentru copii e şi chipul celui
care a scris-o.
Ierarhizînd mijloacele de învăţămînt, Elena Joiţa acordă prioritate cărţii şcolare
şi plasează pe locul al doilea planşele, ilustraţiile, schemele, schiţele, tablourile
(Joiţa 2002: 161). Este firesc ca acestea din urmă să figureze, uneori, direct în
pagina cărţii, facilitînd conceperea şi desfăşurarea demersului didactic.
Materialul ilustrativ prezent şi prezentat în manualul de limbă şi literatură, la
orice treaptă de şcolarizare, nu trebuie privit doar ca un apendice/o anexă/un adaos

550
la materia studiată şi la oportunităţile şi activităţile de învăţare valorificate.
Imaginile mobilizate în manual urmează să devină funcţionale şi să contribuie la
formarea de competenţe, spre care tindem, încercînd să ajutăm elevul la depăşirea
condiţiei de persoană care parcă şi cunoaşte limba de instruire, dar nu comunică în
ea la nivelul cerinţelor; parcă şi citeşte texte literare, dar nu-şi mai aminteşte nimic
ce i-ar putea fi util din ele.
Pentru ca profesorul să nu ignore ilustraţia, să nu o treacă, din fugă, cu vederea,
considerînd că „programa îl mînă” spre alte orizonturi şi finalităţi, mai importante,
mai serioase şi – cu certitudine – mai evaluabile, ar fi de dorit ca imaginile inserate
în manualele şcolare să aibă sarcini special formulate pentru ele. Mai mult ca atît,
sarcinile trebuie să fie variate şi interesante, pentru ca şi elevii să fie motivaţi a le
realiza şi, în cele din urmă, atunci cînd interesul pentru învăţare va deveni intrinsec,
să solicite rezolvarea unor anumite exerciţii sau să reclame activităţi de învăţare
similare, acolo unde e prezentă imaginea, dar nu s-a mai formulat sarcina.
Vom considera că interesul pentru imagine este important şi profesorul va
vedea în ea un instrument sau un suport de lucru doar atunci cînd şi probele de
evaluare sumativă, mai cu seamă cele de certificare, vor valorifica expres
competenţele de comunicare în baza imaginii. Nimic nu ne poate opri să desfăşurăm
mult-discutatele probe de evaluare orală a competenţelor lingvistice în baza unor
reprezentări grafice, fotografii, tablouri, postere, panouri publicitare etc.
În studiul de faţă ne vom îndrepta atenţia spre cele mai motivate şi mai uşor de
găsit ilustraţii – portretele. Semnalăm o diferenţă între portretul inclus în manualul
de fizică, biologie, chimie, geografie – al inventatorului, descoperitorului,
savantului, exploratorului – şi portretul inclus în manualul de artă plastică, muzică,
limbă şi literatură – al autorului, creatorului, plăsmuitorului sau al interpretului1.
Studiul integrat al limbii şi literaturii ne dezleagă, într-un fel, mîinile, pentru că
atunci apariţia unui portret în carte nu va fi racordată, neapărat şi nemijlocit, la
cercetarea unui text, la activitatea literară a autorului. Numeroase sarcini didactice
se pot axa pe portretele unor personalităţi sau pe portrete anonime, pot contribui la
dezvoltarea aptitudinii de a verbaliza cele văzute, de a remarca detalii, de a comenta
o imagine şi de a o alege pe cea mai reuşită. Elevul va fi ghidat de la interpretarea
unui portret celebru al unei personalităţi cunoscute spre interpretarea propriilor
portrete şi simple fotografii, cultivîndu-i-se astfel capacitatea de discernămînt,
gîndirea critică şi formîndu-i-se deprinderi de autoevaluare.
În orice formă ar apărea – desen, pictură, fotografie care înfăţişează chipul unei
persoane – portretul deschide diverse oportunităţi de aplicare. Este vorba de mai
multe situaţii, fiecare avînd coeficientul său de randament didactic:

1
Portretele din manualele de istorie pot fi ambivalente, reprezentînd personalităţi
istorice care s-au manifestat în sfera politică, precum şi personalităţi din celelalte domenii
enumerate – inventatori, savanţi, artişti, interpreţi etc.

551
 A. Portretul individual al scriitorului/autorului
Cercetarea în detalii a tuturor aspectelor care creează fizionomia
inconfundabilă a personalităţii literare, examinarea amănunţită a interiorului, a
vestimentaţiei, a specificului executării portretului sau a tehnicii de pictură, în
raport cu epoca; actualizarea circumstanţelor în care a fost realizat portretul – iată
doar cîteva ocazii de a îndrepta atenţia copiilor spre lucruri aparent secundare, dar
de primă importanţă atunci cînd obiectivul nostru de bătaie lungă este ca, la auzul
numelui lui Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, Marin Preda sau Nichita Stănescu,
elevul de ieri să-şi amintească şi cum arăta celebrul scriitor. Iar atunci cînd
surprinde, zapînd la telecomandă, un dialog al Eugeniei Vodă cu Mircea Cărtărescu,
adultul cu studii liceale sau superioare să recunoască intervievatul şi să se arate
interesat de discuţie.
Alături de portretele propriu-zise, realizate de pictori sau fotografi, uneori
chipul autorului este reprezentat printr-o sculptură (modelată în lut, turnată în metal,
cioplită în piatră sau lemn). Fotografia sculpturii o găsim şi în cartea şcolară. Aşa
apare situaţia în legătură cu mai multe personalităţi din epoca veche, ale căror
portrete lipsesc cu desăvîrşire, dar ale căror chipuri sculpturale au fost reconstituite,
în mare parte intuitiv, după forma craniului, după portretele rudelor de sînge sau
după trăsături disparate, cunoscute verbal. Dar şi în raport cu personalităţi a căror
activitate s-a desfăşurat recent, sculptura poate surprinde trăsături şi expresii care îi
scapă pictorului, la fel cum portretul poate deveni sursa de informare pentru
sculptorul căruia autorul respectiv nu i-a pozat în carne şi oase. Chiar dacă
inscripţia din carte nu specifică modalitatea de realizare a sculpturii, cunoştinţele
elevilor din domeniul artelor plastice ar putea să-i ghideze spre înţelegerea şi
comentarea posibilităţilor pe care le oferă un material sau altul, o tehnică de pictură/
sculptură sau alta. Sarcina de a explica de ce artistul plastic a optat pentru forma şi
materialul dat este un exerciţiu argumentativ care va mobiliza cunoştinţe şi
competenţe transdisciplinare.
Studierea aprofundată a creaţiei unor autori reprezentativi din literatura
naţională, conform prescripţiilor curriculare din clasa a XII-a, nu se poate desfăşura
fără a consacra o oră academică sau o anumită secvenţă a lecţiei reprezentărilor
antume şi postume ale personalităţilor vizate.
Atunci însă cînd sculptura este un monument instalat într-un loc public (pe
Aleea Clasicilor din Chişinău, pe mormînt, în curtea casei părinteşti devenite
muzeu, în faţa liceului în care a studiat sau a teatrului/bibliotecii/sălii de expoziţie
care îi poartă numele etc.), nu va fi superfluu să se apeleze la informaţii despre data
instalării monumentului, despre sculptor, despre viziunea pe care a întruchipat-o
artistul plastic respectiv.
B. Portret de grup cu autorul (în copilărie, cu părinţii şi fraţii/surorile; cu
colegii de studii sau de serviciu; cu prietenii; adult, în familia sa; la înmînarea
diverselor premii şi distincţii etc.)

552
 Sarcinile care pot însoţi asemenea imagini, pentru a nu-l lăsa pe profesor să le
ignore, dar nici a nu-l pune în faţa necesităţii de a inventa nişte întrebări, vor viza
trecerea în revistă a informaţiilor despre cei prezenţi în portretul sau sculptura
colectivă, identificarea vîrstei fiecăruia, raportarea la epocă, relaţiile dintre cei
surprinşi în portret. În unele din asemenea poze se pot identifica mai multe
personalităţi ale epocii (medalionul Junimii) şi relatările despre relaţiile dintre
contemporani pot deveni subiectul unei mese rotunde sau al unor referate derivate
din cercetarea surselor de istorie literară.
C. Portretul unei personalităţi ce l-a inspirat pe autorul respectiv şi a
devenit personaj literar
Prima pagină care se deschide în memoria noastră, în acest caz, este, probabil,
portretul verbal al lui Ştefan cel Mare, faimos în interpretarea cronicarului Grigore
Ureche, în raport cu „Apus de soare” sau „Fraţii Jderi”. Acesta este aproape
întotdeauna însoţit de o fotografie a portretelor murale (cel mai cunoscut este
tabloul votiv de la Mănăstirea Voroneţ, al lui Ştefan cel Mare împreună cu Doamna
Maria-Voichiţa şi Bogdan moştenitorul) sau de imagini mai noi ale domnitorului,
calchiate după sau inspirate din portretele antume.
Următorul pe banda memoriei şi în ratingul popularităţii este chipul lui
Alexandru Lăpuşneanu, devenit celebru, mai ales, datorită nuvelei lui Costache
Negruzzi. (În 30 de secunde, un motor de căutare cum este Google oferă 110.000 de
adrese pentru tema „Imagini Alexandru Lăpuşneanu”. Ce cuprind ele? Portretele
cunoscute ale domnitorului, singur şi cu familia; portrete ale personajului literar
respectiv, în ilustraţiile de carte; imagini fotografice cu actori interpretîndu-l pe
Lăpuşneanu, în nuvela lui Negruzzi şi în drama omonimă a lui Eminescu, în drama
„Despot-Vodă” a lui Alecsandri; coperţile cărţilor cu textul negruzzian; timbre; dar
şi imagini ale străzilor care îi poartă numele, ale instituţiilor situate pe aceste străzi
şi referinţe la evenimente care au avut loc acolo; şi portretul unui politician activ în
prezent, cu titlul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”). Ce urmează să aleagă,
lucrînd în manual cu materialul nuvelei respective, autorul cărţii didactice?
Portretele cu soţia şi fiica Sultana, din biserica pe care a ctitorit-o la Iaşi
(„Schimbarea la Faţă – Socola”), portretul cu soţia şi cele două fiice, Teofana şi
Teodora, la Mănăstirea Slatina sau portretul cu cei doi fii de la Mănăstirea
Dochiariu, de la Muntele Athos? Depinde… Dar imaginile cu dimensiuni de timbre,
chemate să învioreze pagina de manual, sînt cu certitudine cele mai puţin
funcţionale şi lucrează – dacă lucrează – doar ca fundal. Cîteva întrebări auxiliare,
construite în metodologia interogării multiprocesuale, pentru examinarea unuia
dintre portretele antume, vor facilita apropierea elevilor care citesc nuvela/romanul/
drama de persoana prototipului atestat istoriceşte.
Mai puţin cunoscute din manualul de istorie şi mai mult din scrierile de
inspiraţie istorică, unele personalităţi cu statut de personaje literare pot deveni
personaje ale scrierilor realizate de elevi. De exemplu, studiind romanul lui Ion

553
Druţă Biserica Albă, vom citi despre Sofia Vitt-Pototsky, o curtezană renumită la
vremea ei, ale cărei portrete atestă etalonul frumuseţii feminine de la sfîrşitul
secolului al XVIII-lea. În baza unui asemenea portret, se pot formula sarcini pentru
realizarea maratonului de scriere. La primul pas al maratonului, elevii îşi vor
imagina că naratorul este fata de 16 ani reprezentată în portret şi vor scrie, la
persoana I, ce gînduri îi trec prin minte şi ce aşteaptă să se întîmple ulterior; ce
planuri îi roiesc prin cap şi ce speranţe nutreşte. La pasul al doilea, îşi vor imagina
ce gîndeşte pictorul care a fost invitat să realizeze portretul frumoasei grecoaice,
care sînt aşteptările şi sentimentele lui. La pasul al treilea, elevii vor deveni anticari
şi vor examina situaţia în care acest portret, executat în deceniul opt al secolului
optsprezece, a fost pierdut printre numeroase alte portrete, într-o galerie de artă.
Elevul care scrie acum este expertul în pictură, care descoperă, la o licitaţie,
portretul, îl recunoaşte şi îşi dă seama de valoarea lui. Ce va urma? Care va fi soarta
faimosului portret? Cel care scrie va decide singur încotro să o ia naraţiunea sa.
D. Portretele actorilor, în costumaţia respectivă, interpretînd rolurile
personajelor literare vizate
Pozele, mai frecvent decît portretele, pot fi realizate direct la reprezentările
teatrale, şi nu neapărat ale textelor dramatice (dramatizarea textelor epice este un
fenomen popular în teatru şi cinematografie) sau se utilizează secvenţe din
peliculele cinematografice. Acestea au o noimă/un rost doar dacă sînt puse să
lucreze, ceea ce nu este imposibil. Sarcinile ce le vor însoţi urmează să solicite
compararea portretului personalităţii şi a actorului în rolul respectiv; sau să se
compare două portrete ale actorilor care interpretează acelaşi rol (cîţi de
Trahanache, Harap-Alb sau Ivan Turbinca se pot găsi în istoria teatrului şi a
cinematografiei româneşti; cîţi Romeo şi cîte Juliette – în istoria teatrului şi a
cinematografiei universale!).
E. Portrete ale unor persoane – opere de artă fotografică sau plastică
Acestea merită să apară în manual datorită calităţii lor de portret, nu datorită
celor pe care îi reprezintă. Menirea/destinaţia lor nu este aceea de a se referi la
persoană, ci aceea de a-i forma elevului deprinderea de a privi cu atenţie imaginea
şi de a verbaliza ceea ce vede. Portretele unor persoane anonime sau puţin
cunoscute sînt cele chemate expres de sarcinile de dezvoltare a vorbirii, orale şi
scrise, de exerciţiile de scriere creativă sau cele care devin pretext pentru un studiu
de caz, un joc de rol etc.
Asemenea exerciţii îşi au rostul şi în circumstanţele în care elevii nu identifică
persoana din portret – bunăoară, fotografia de adolescent a lui Eugen Coşeriu,
despre care elevii nu cunosc decît foarte puţin (poate cu excepţia celor care studiază
la liceul ce îi poartă numele în satul natal, Mihăileni). Poza copilului promite că
acest băiat va reuşi multe în viaţă; privirea plină de inteligenţă şi încredere, senină şi
serioasă, nu lasă loc îndoielii, chiar dacă hainele şi încălţămintea trădează o situaţie
materială modestă. Ghidîndu-le imaginaţia, îi lăsăm să întrevadă în viitor o carieră

554
pentru acest copil, citim şi discutăm textele scrise, abia apoi dezvăluim numele şi
CV-ul marelui lingvist.
Reproducerea unor portrete în manualul de limbă şi literatură poate servi
formării şi evaluării competenţelor de comunicare (de la acumularea vocabularului,
la producerea textului propriu):
„CS 5. Elaborarea şi realizarea spontană, fluentă, exactă a diverselor acte de
comunicare orală şi scrisă.
CS 10. Valorificarea mijloacelor expresive ale limbii române literare, în diferite
situaţii de comunicare orală şi scrisă.
CS 13. Producerea textelor care reflectă propriile experienţe senzoriale, idei,
judecăţi, opinii, argumente” (Curriculum 2010: 28-33).
Se poate întîmpla să constatăm că asemenea exerciţii trebuie să fie
premergătoare analizei portretelor despre care am scris mai sus; o sarcină care nu
poate să apară în manual cu tot cu imagine, dar are drept de existenţă ca exerciţiu
este aceea de a-şi examina propriile fotografii, fotografiile din albumul de familie,
din diferite perioade, pentru a remarca asemănări şi deosebiri – în trăsături, în
vestimentaţie, în conceptul fotografului care a realizat poza sau al persoanei care a
pozat – şi astfel a-şi forma deprinderea de a „citi” fotografiile în general, portretele
pictate fiind considerate „texte” mai dificil de interpretat.
A-i ruga pe copiii de astăzi să identifice în albumul de familie cea mai veche
poză şi să relateze despre ea poate deveni pretext pentru a discuta despre memorie
şi literatura memorialistică (atunci cînd o studiem în clasa a IX-a), dar, în acelaşi
rînd, şi despre arborele genealogic al familiei (atunci cînd citim „Neamul
Şoimăreştilor”, în clasa a VII-a) şi despre sentimentul de neam, familie, baştină,
casă părintească. Pentru a-i ajuta să înţeleagă enorma distanţă dintre a face o poză
acum 100-150 de ani şi a surprinde un moment cu telefonul astăzi, circumstanţele
realizării portretelor pot fi evocate din memoria celor care le mai ţin minte (pentru
că, fiind vorba despre cea mai veche poză din albumul de familie, e nevoie de un
cunoscător, un deţinător şi purtător al informaţiilor).
Un algoritm de analiză ar putea să-i fie util copilului:
1. Cînd a fost realizată fotografia?
2. Unde s-a făcut poza?
3. Cu ce ocazie s-au fotografiat persoanele din imagine?
4. Cine a fost fotograful?
5. Cine este reprezentat în imagine?
6. Ce ştii despre aceste persoane?
7. Cine dintre ele este ruda ta cea mai apropiată?
8. De ce în familia voastră se păstrează această poză?
9. Cine altul mai deţine o asemenea fotografie?
10. Cum ai intitula-o? etc.

555
 Un singur pas desparte aceste informaţii, acumulate printr-un dialog sau
interviu, de sarcini care ar putea să-i arate copilului cît de important este pentru el
să-şi cunoască rădăcinile şi neamul: „O pagină de roman din istoria familiei tale, în
care este implicat momentul fotografierii”, „Un dialog între cei chemaţi să pozeze”;
„O discuţie cu fotograful”; „Portretul verbal al unuia dintre strămoşii pe care nu i-ai
cunoscut”.
F. Portrete ale unor modele, utilizate pentru publicitate
Deşi viaţa posterelor şi a panourilor publicitare este efemeră şi locul lor e mai
degrabă în alte manuale decît cele de limbă şi literatură, apariţia şi utilizarea
acestora în manuale ar putea deschide posibilităţi noi pentru antrenamentul
comunicării. Ne referim îndeosebi la portretele vedetelor alese ca modele, feţe ale
unor mărci, repere de branduri – un exemplu recent este cîntăreaţa Natalia Barbu
împreună cu fiul său, făcînd publicitate scutecelor. În termenii lichidării
analfabetismului media (ceea ce şcoala anglofonă numeşte media literacy), e cazul
să discutăm cu elevii despre mesajul pe care îl transmite un panou publicitar – mai
ales în circumstanţele în care portretul acesta de familie nu ar fi însoţit de text şi în
imagine nu ar apărea un ambalaj de scutece. Cred ei că Natalia Barbu cu bebeluşul
în braţe şi-ar putea face publicitate sieşi, ca interpretă? Ce fel de cîntece trebuie să
conţină CD-ul, pentru ca imaginea de pe copertă să-l vîndă mai bine? Asemenea
imagini sînt utile dacă vrem să-i obişnuim pe elevi să citească „printre rîndurile”
pozei, să descifreze corect mesajul, să nu se lase manipulaţi. Posterele interpreţilor,
ale sportivilor de performanţă sînt la fel de funcţionale, dacă ne este clar obiectivul
urmărit şi competenţa pe care o formăm.
Iată cum arată strategiile didactice de abordare a portretului, în raport cu fiecare
dintre cele şase tipuri de imagini examinate (unele dintre ele se vor repeta sau vor fi
considerate implicit interşanjabile):

Operaţia
Tipul
intelectuală Variante de sarcini
imaginii
vizată
A. Portretul Cunoaştere • Relataţi despre materialul din care/pe care este
individual al şi înţelegere realizat portretul.
scriitorului/ • Descrieţi punctul de vedere al pictorului/
autorului fotografului care a realizat portretul.
• Numiţi culorile şi nuanţele lor/culorile primare şi
complementare (în cazul portretelor color).
• Relataţi despre persoana respectivă tot ce se
poate desprinde din imaginea-portret (postura,
vestimentaţia, accesoriile, expresia feţei, coafura
etc.).

556
 • Identificaţi în portretul/fotografia scriitorului
trăsăturile remarcate în amintirile
contemporanilor.
• Numiţi lucrările scrise de acest autor pînă la
momentul realizării portretului.
Analiză • Determinaţi tehnica de realizare a portretului.
• Stabiliţi cadrul şi explicaţi de ce a fost ales
anume ovalul, dreptunghiul, cercul, pătratul.
• Documentaţi-vă asupra formatului original al
portretului.
• Interpretaţi simbolistica unor culori în acest
portret.
• Comparaţi cele două portrete (din perioade
diferite, realizate de doi pictori), trageţi concluzii.
• Comparaţi portretul cu fotografia; comentaţi
asemănările şi deosebirile.
Aplicare • Alcătuiţi portretul verbal al scriitorului.
• Aranjaţi o galerie virtuală cu portretele
scriitorilor, într-un muzeu de istorie literară,
incluzîndu-l pe acesta într-o serie tematică.
Sinteză • Demonstraţi, apelînd la informaţii enciclopedice,
că portretul este realizat în perioada indicată.
• Alcătuiţi un discurs al ghidului care prezintă, în
muzeul memorial al scriitorului, acest portret.
Evaluare • Apreciaţi cel mai reuşit portret (dintr-o galerie de
portrete ale autorului).
• Recomandaţi unui editor al operei lui … cel mai
reuşit portret al autorului …, argumentîndu-vă
opţiunea.
• Formulaţi mesajul pe care credeţi că îl transmite
portretul.
B. Portret de Cunoaştere • Relataţi despre materialul din care/pe care este
grup şi înţelegere realizat portretul.
cu autorul • Descrieţi punctul de vedere al pictorului/
fotografului care a realizat portretul.
• Recunoaşteţi şi numiţi persoanele reprezentate în
portretul de grup.

Analiză • Determinaţi tehnica de realizare a portretului.

• Documentaţi-vă asupra formatului original al

557
 portretului.
• Delimitaţi prim-planul de planul secundar,
comentaţi dispunerea în spaţiu a celor care
pozează.
• Interpretaţi relaţiile dintre cei surprinşi în portret,
după postură/ poziţie şi alte semne.
Aplicare • Povestiţi despre relaţiile dintre două persoane
reprezentate în portretul de grup.
• Imaginaţi-vă cum ar arăta acest portret de grup în
lipsa unuia dintre cei reprezentaţi; argumentaţi-vă
opinia.
Sinteză • Demonstraţi, apelînd la informaţii enciclopedice,
că portretul este realizat în perioada indicată.
• Concluzionaţi cu privire la necesitatea
fotografiilor de grup: (a) pentru cei surprinşi; (b)
pentru urmaşi.
Evaluare • Relataţi, în text coerent, despre sentimentele pe
care vi le trezeşte acest portret.
C. Portretul Cunoaştere • Indicaţi epoca în care a trăit personalitatea.
unei persona- şi înţelegere • Prezentaţi un CV al acestei personalităţi.
lităţi ce l-a • Determinaţi circumstanţele realizării portretului.
inspirat pe Analiză • Determinaţi tehnica de realizare a portretului.
autorul • Stabiliţi cadrul şi explicaţi de ce a fost ales
respectiv şi a anume ovalul, dreptunghiul, cercul, pătratul.
devenit • Documentaţi-vă asupra formatului original al
personaj portretului.
literar • Interpretaţi simbolistica unor culori în acest
portret.
• Comparaţi două portrete (din perioade diferite,
realizate de doi pictori), trageţi concluzii.
• Comparaţi portretul cu fotografia; comentaţi
asemănările şi deosebirile.
Aplicare • Alcătuiţi portretul verbal al persoanei
reprezentate.
• Aranjaţi o galerie virtuală cu portretele acestei
personalităţi, respectaţi un criteriu/principiu.
Sinteză • Demonstraţi, apelînd la informaţii enciclopedice,
că portretul este realizat în perioada indicată.
Evaluare • Formulaţi mesajul pe care credeţi că îl transmite
portretul.

558
 D. Portretele Cunoaştere • Identificaţi în portret semnele care indică asupra
actorilor, în şi înţelegere rolului interpretat.
costumaţia • Indicaţi trăsăturile fizice ale actorului care îi
respectivă, permit să interpreteze acest rol.
interpretînd Analiză • Identificaţi în portretul actorului-personaj
rolurile trăsăturile prezente în textul artistic.
personajelor Aplicare • Descrieţi verbal un alt portret posibil, în care
vizate interpretul să aibă alte haine şi accesorii.
• Alegeţi un alt actor pentru acest rol;
argumentaţi-vă opţiunea.
Sinteză • Comparaţi fotografiile a doi actori interpretînd
acelaşi rol; remarcaţi şi comentaţi asemănările şi
diferenţele.
Evaluare • Documentaţi-vă cu privire la aprecierea pe care
contemporanii actorului au dat-o interpretării
acestui rol; aranjaţi în ordinea priorităţilor
atu-urile actorului ales de regizor.
E. Portrete Cunoaştere • Deduceţi datele accesibile despre persoana din
ale unor şi înţelegere portret – vîrsta, statutul, perioada cînd a trăit,
persoane – starea materială în raport cu epoca etc.
opere de artă • Numiţi obiectele care apar în portret.
fotografică Analiză • Realizaţi portretul verbal al persoanei din
sau plastică imagine.
Aplicare • Construiţi un text-monolog al persoanei
reprezentate în portret.
• Construiţi un dialog al persoanei reprezentate în
portret cu pictorul căruia i-a pozat.
Sinteză • Motivaţi necesitatea realizării unui asemenea
portret.
Evaluare • Explicaţi de ce consideraţi că persoana din
portret este/nu este frumoasă, în conformitate cu
standardele epocii în care a fost creat portretul şi
în conformitate cu etaloanele de astăzi ale
frumuseţii.
F. Fotografii Cunoaştere • Examinează panoul/posterul:
ale unor şi înţelegere Cine apare în fotografie?
modele, Ce obiecte îl însoţesc?
utilizate Ce poză ia?
pentru Ce ţinută are?
publicitate Analiză • Interpretează panoul/posterul:

559
 De ce persoana din portret este îmbrăcată anume
aşa?
Care sînt culorile dominante? De ce?
Ce semnificaţie au obiectele care apar în imagine?
Ce mesaj transmite imaginea?
Cum se transmite mesajul?
Cine este cel care ne comunică acest mesaj?
Ce efect a produs asupra ta imaginea?
Care este rolul textului în această imagine?
Ce relevanţă are timpul ales pentru poză?
Cum se transmite sentimentul de mişcare/
dinamică?
Aplicare • Alege altă imagine pentru a transmite acelaşi
mesaj.
• Presupune ce s-ar schimba în impact dacă
imaginea ar avea alte dimensiuni.
Sinteză • Formulează informaţia, implicită şi explicită, pe
care o transmite persoana din imagine.
• Determină codul (verbal/nonverbal) prioritar în
acest panou/poster.
Evaluare • Desfăşoară, cu referire la imagine, efectul emotiv
pe care l-a produs asupra ta panoul/posterul
(surpriză, bucurie, frică, dezgust, tristeţe,
nervozitate).

Sugestiile din tabelul de mai sus nu au pretenţii de exhaustivitate; ele nu trebuie

privite ca itemi gata pentru evaluarea competenţelor, ci doar ca sarcini de lucru la
clasă sau acasă – sarcini care, pas cu pas, trebuie să ducă la formarea şi dezvoltarea
cîtorva dintre competenţele-cheie ale instruirii preuniversitare: Competenţe de
comunicare în limba de instruire, Competenţe de învăţare, Competenţe culturale şi
interculturale, Competenţe interpersonale, civice, morale (Curriculum 2010: 9).
Aplicarea acestora în procesul instruirii poate să pregătească terenul pentru
transformarea în itemi semiobiectivi ai unor probe de evaluare a competenţelor de
comunicare, pentru care materia primă nu va fi textul, ci imaginea.

Bibliografie
Curriculum şcolar pentru disciplina „Limba şi literatura română”, Clasele a V-a – a IX-a,
Chişinău, Editura Lyceum, 2010.
Joannès, Alain, Comunicarea prin imagini: cum să-ţi pui în valoare comunicarea prin
intermediul dimensiunii vizuale, Iaşi, Editura Polirom, 2009.
Joiţa, Elena, Educaţia cognitivă. Fundamente. Metodologie, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

560
Didactic Strategies of the Image in the Language and Literature School Textbook
(the Portrait)
Summary: The article explores the didactic opportunities offered by the images (portraits)
found in school textbooks. Suggestions are made for both textbook authors and
teachers in order to improve the functionality of these illustrations and the efficiency
of their use in the classroom environment.
Key-words: integrated study; image (painting, portrait, photograph); strategies; methods;
teaching techniques; didactic tasks.

561
 The Use of Technology to Promote Learner Autonomy
Viorica CONDRAT
Alecu Russo Balti State University

Introduction
Modern tendencies in EFL reveal the researchers’ interest in finding the
optimal way of enhancing students’ learning process. Since the shift in the teaching
paradigm from teacher-centeredness to student-centeredness, many solutions have
been offered to make learning motivational and inspiring. This led the researchers
to the conclusion that motivation should first of all come from within, thus, making
the students responsible for their own learning.
It goes without saying that the teacher still holds an important role in the
students’ academic development. The human factor is essential when it comes to
motivation and encouragement. The teacher in front of the classroom sets, to
varying degrees, an example to follow. Definitely, the students have the possibility
either to follow it or to reject it. Yet, in the majority of cases, the teacher is the one
to motivate and inspire their students to study. He/she should cultivate the desire to
learn gradually diminishing his/her influence on the students’ progress.
Therefore, the teacher should encourage learner autonomy from the very
beginning. The sooner the students are helped to realize the responsibility they have
for their own formation as learners the better their learning will proceed. This
implies that the teacher should use the techniques that will help attain his/her
educational goals.
At the same time, one cannot deny the tremendous impact technology has on
our lives. There are fewer and fewer people who have not been influenced, in a way
or another, by the technological progress. It has dramatically changed not only our
way of living, but also our way of perceiving the reality, especially together with
the appearance of internet. The virtual world has become appealing and, sometimes,
people get lost in the labyrinth of web links losing the track of time. Young people,
i.e. students, are particularly interested in surfing the net.
One should not underestimate the power it has. However, its purpose is not
solely to entertain. It abounds in information that can be used in different domains,
including the process of learning. Thus, teachers should be encouraged to use
technology tools both inside and outside the classroom to create more motivational
learning environments. In addition, technology could serve the purpose of
enhancing learner autonomy.
Definition of concepts
The process of education is never-ending. Indeed, a person cannot stop at a
certain stage of his/her life and say that his/her education is complete. It is rather an
on-going process that makes people strive for improvement and accomplishment, if

562
they want to become acclaimed specialists. Thus, they should do most of the
learning on their own and not wait for the teacher to lecture them. Yet, it is the
teacher who should encourage them to rely on themselves more. That is why
student-centred classrooms are the best environments to enhance responsibility and
to encourage students take risks.
The scholar Leo Jones draws attention to the fact that a student-centered
classroom does not mean anarchy; it „isn’t a place where the students decide what
they want to learn and what they want to do” (Jones 2007: 2). Instead, the author
emphasizes that „it’s a place where we consider the needs of the students, as a
group and as individuals, and encourage them to participate in the learning process
all the time” (ibidem: 2).
Thus, students are empowered, in a way, to make their own decisions
concerning their learning. It is this power that makes some teachers reluctant to use
the learner-centered approach in their teaching. Douglas Brown believes that
teachers should not shy away from it. In his opinion, encouraging students to make
their own choices (beginning even with the elementary level) helps „to give
students a sense of ’ownership’ of their learning and thereby add to their intrinsic
motivation” (Brown 2001: 47).
Definitely, the desire to learn should first of all come from within. Students
should realize by themselves the importance of learning and be responsible for the
choices they make. They should not constantly wait for the teacher’s approval of
what they do or say and be aware of the fact that „the most powerful rewards are
those that are intrinsically motivated within the learner” (ibidem: 59), as „the
behavior stems from needs, wants, or desires within oneself, the behavior itself is
self-rewarding; therefore, no externally administered reward is necessary” (ibidem).
In this case, the teacher is seen as facilitator of the learning process and not as
instructor. Leo Jones’s belief is that „being a teacher means helping people to learn
– and, in a student-centered class, the teacher is a member of the class as a
participant in the learning process” (Jones 2007: 2). In this way, the teacher will
enhance learner autonomy.
Learner autonomy is above all responsibility that comes from the students’ part
who realize the importance of their own learning. Responsible learners are those
who „accept the idea that their own efforts are crucial to progress learning, and
behave accordingly” (Scharle et alii 2000: 3).
Being „commonly associated with the idea of freedom” (Lamb 2008: 33),
learner autonomy should be fostered at all levels. Therefore, teachers „need to
develop a sense of responsibility and also, encourage learners to take an active part
in making decisions about their learning” (Scharle et alii 2000: 4). At the same
time, it should be emphasized that „in the traditional teaching-learning context,
learner autonomy can only develop in an atmosphere in which both teachers and
learners are sensitive to the mutual influences at play” (Lamb 2008: 7).

563
 It would be useful at this point to offer a definition of what teaching is. For
example, in Jarvis’s opinion „teaching is regarded as an intentional activity in
which opportunities to learn are provided” (Jarvis 2006: 19). In this way, the
teacher governed by a concrete intention, i.e. objective, is to offer the students
opportunities to learn. It implies that from the very beginning the teacher lives the
student the possibility of choice.
The process of teaching is also very complex in its essence. In Jarvis’s opinion
„teaching is changing; it is being forced to change by the dominant globalising
forces of social change” (Jarvis 2006: 13). It implies that teachers should be always
aware of the latest changes and try to use them to get better results. That is why,
nowadays, „teachers are faced with playing new roles requiring many more and
sometimes different skills” (ibidem: 13-14).
Technology has become a primary „globalising force” that should be
considered as a significant tool in the process of education. It could make learning
more motivational and help students get better results. But above all, technology
can help boost learner autonomy.
Challenges of learner autonomy
Fostering learner autonomy turns to be a rather intricate process requiring
commitment and seriousness not only from students but also from teachers. That is
why there are many challenges that make the teacher hesitate to opt for learner
autonomy in their classroom.
One of the causes is that when it comes to freedom, it is a rather relative notion.
As known, there is no absolute freedom; there are always certain constraints at
stake that restrain a person (e.g. a person can be free within the law, his/her family
obligations, etc.). The same thing can be referred to learner autonomy; a student is
free to choose within the curriculum. This restraint is applied to both the teacher
and the students. That is why the concept of learner autonomy always implies two
factors: freedom, but, above all, responsibility. Students „consciously monitor their
own progress, and make an effort to use available opportunities to their benefit”
(Scharle et alii 2000: 3).
At the same time, „loss of control, chaos and inefficient learning are
threatening and presumed implications of learner autonomy” (Trebbi 2008: 34).
Yet, learner autonomy does not mean disorder. The teacher’s presence is still
crucial in facilitating the process of learning. What they should do is to take their
role as facilitators seriously and not confound it with the one of controlling.
Similarly, they should be open to the new changes in pedagogy and always adjust
their goals to the new approaches answering the students’ needs.
However, in my opinion, the biggest challenge is that teachers have not learned
to let it go. Brian Page cited by B. Kumaravadivelu states: „Learners must no longer
sit there and expect to be taught; teachers must no longer stand up there teaching all

564
the time. Teachers have to learn to let go and learners have to learn to take hold”
(Kumaravadivelu 2003: 131).
Another challenge pointed out by the cited author consists in establishing the
degrees of autonomy: „an important challenge facing both teachers and learners is
to determine the degree of autonomy that would be appropriate for their specific
learning and teaching context” (ibidem: 143). The scholar suggests that teachers and
students negotiate „comfortable degree of autonomy” (ibidem). This emphasizes
once again the collaborative nature of the educational process. Thus, students are
invited to take active part in it where they are expected to contribute with their ideas
and suggestions.
Definitely, learner autonomy does not appear overnight. Instead, it should be
cultivated gradually and let the students discover its benefits by themselves.
B.Kumaravadivelu recommends a smooth transition from one stage to another: „it
certainly makes sense to start with a modest beginning and gradually move toward
greater challenges” (ibidem: 144).
The scholar describes three stages. At the initial stage of autonomy, the
emphasis is simply on raising the learner’s awareness of the reasons behind the
teacher’s choice of goals, tasks, and materials. At the intermediary stage, the
emphasis is on allowing the learner to choose from a range of options given by the
teacher. Finally, at the advanced stage, the emphasis is on learner determination of
his or her own goals, tasks, and materials (ibidem).
Undoubtedly, learner autonomy is extremely complex in its essence and it can
be „achieved only through continual struggle” (ibidem). Thus, the teacher and
students should be supportive all the way on this difficult path and always
remember that hard work brings its own reward.
Technology consumption – a new learning style?
No one can deny the tremendous influence technology has nowadays. It has
become essential in the way we watch films and listen to music, socialise and get
informed. Thus, people have turned into huge technology consumers. This made
educators consider using technology at the lessons in order to stimulate students’
intrinsic motivation.
Students differ in the way they assimilate the new material better, they have
their own style. As a matter of fact, the word itself has a very broad meaning; style
is the particular way a person talks, behaves, dresses, etc. Learning style
accordingly is the particular way a person prefers to study, a method that allows
him/her to acquire the studied material easier.
The first thing a teacher should do is to discover the students’ learning styles,
which are „best thought of as ablend or profile that resides within every student”
(Grasha 2002: 170).
The teacher should first determine what the most effective perceptive input is.
In this way, the teacher is supposed to detect how the students mentally receive,

565
perceive, process, understand, and internalize the new material. Thus, the teacher
may notice that some students understand knowledge better if they are shown
different visual aids, or if they are asked to perform an action related to the subject
topic of the lesson.
Taking into account the senses, students usually fall under four types of
learners: visual learners, auditory learners, kinaesthetic learners and tactile learners.
At the same time, there is another criterion in determining the student’s learning
preferences. In this case, the teacher should consider how the student prefers to
work (e.g. in group, individually) and learn (e.g. by thinking, by seeing the „whole”
rather than in parts and vice versa). As a result, there are: active learners, reflective
learners, global learners and sequential learners.
The Grasha-Riechmannmodel consists of six student learning styles, which in
fact represent three pairs of dichotomies: competitive – collaborative, avoidant –
participant, dependent – independent (Grasha 2002: 128). Anthony F. Grasha
studies this model and comes to the conclusion that teachers „do not have to view
students’ preferences for how they like to learn as immutable” (ibidem: 171).
My belief is that it is impossible to be exclusively a visual or an auditory
learner. It definitely depends on the way a student better acquires the new
information, but it can only imply that the visual input of information prevails over
the auditory. Thus, the visual aids will facilitate the process of learning but not
necessary determine it. In general, a teacher should consider finding a balance
among them so that every single student from the class acquires new knowledge.
Technology could serve as a means that will help realize such a goal.
The word technology is very often related to computer technology because
„computers have so pervaded our daily home and workplace contexts” (Brown
2001: 143). Yet, technology comprises audio-tape players, video players, CD
players, and, definitely, computers. The teachers started making use of technology
ever since it appeared. For instance, audio-recordings are still used mostly for
listening. The video recordings address visual and auditory learners.
When technology became more accessible, teachers started encouraging
students to make their own recordings or to produce their own films. In this way,
students became actually involved in the process of learning, i.e. they were doing
things. Thus, it may be appropriate to talk about the appearance of a new „techie”
style.
I would say that „techie” style would be a combination of more than one
learning style as it addresses visual learners, as well as auditory learners or
kinaesthetic learners. It includes any technology tool that helps in the reception and
processing of the studied material. For example, students would assimilate better
the material if it were presented in the form of a PPT. This kind of presentation
addresses both auditory and visual styles, and the teacher could make it in such a
way as to include other learning styles as well.

566
 However, there are teachers who believe that such presentation only boost
students’ laziness. They complain that students wait for these presentations not
taking the trouble to study thoroughly the given topic. I would disagree here as,
nowadays, our students are exposed to a variety of different information and they
are at a loss. This PPT is to guide them and show what to pay attention to.
The benefits of Computer-Assisted Language Learning (CALL)
CALL is gaining more and more popularity together with the appearance of
numerous computer softwares and hardwares meant to enhance the process of
learning. It has become even difficult to keep pace with the latest technological
inventions used for educational purposes. Thus, teachers should acquire new skills
in order to be able to use them and facilitate the students’ learning process.
Warschauer and Healy cited by Douglas H. Brown speak in favour of CALL
pointing out the following benefits:
1. multimodal practice with feedback
2. individualization in a large class
3. pair and small-group work on projects, either collaboratively or
competitively
4. the fun factor
5. variety in the resources available and learning styles used
6. exploratory learning with large amounts of language data
7. real-life skill building in computer use (Brown 2001: 145).
Indeed, the above mentioned factors once again prove that CALL is a style that
would comprise many learning styles at once. Thus, it will not target a particular
student with one particular preference but it will address all the students. In
addition, it will create a pleasant atmosphere and it could make the learning process
enjoyable.
Another important characteristic is that it can help to make the process more
individual. Sometimes, in large classes, it is hard to get to every single student. This
can lead to the risk of making the process rigid and boring.
One advantage is that students have access to many online sources. They can
choose the one that will best suit their goals. The possibility of choosing can foster
their learner autonomy. They find another more efficient means of acquiring
information, which may differ from the way it is presented by the teacher or in the
manuals.
CALL is particularly useful for language learners. The various sites and
programmes offering different types of grammar and vocabulary explanations and
exercises, the softwares generating tests, the platforms posting online courses, sites
organizing online classes – all are supposed to enhance the process of learning a
second language and make it more enjoyable.
There is another important factor answering the demands of modern times. As
mentioned above, nowadays, more and more people can hardly imagine how life

567
would be without computers, and „as education seeks to respond to the demands of
the market, so teaching is forced to change to produce in the most efficient means
the learning packages that will be useful to the work situation, or the socio-cultural
one, and so on” (Jarvis 2006: 13). And one of these packages should include
computer knowledge, and above all, it should guide students how not to get lost in
the enormous amount of information they have access to.
Technology tools to increase learner autonomy
There are various interesting technology tools a teacher may consider using
either inside or outside the classroom. The ones suggested in the present study are
as follows:
– emails;
– blogging;
– site management;
– collaborative projects;
– online tests;
– socializing networks;
– games;
– creation of learning communities.
Teachers could keep in touch with their students via email, especially when
feedback is needed. For example, after having sent an assignment to the teacher, the
latter could make the necessary comments that will improve the student’s skills.
The teacher’s attitude should be encouraging and positive. Yet, he/she should point
out the drawbacks.
Close to emails are the chat rooms that could be organized for educational
purposes. Another alternative would be to use Skype for interaction. For instance, a
teacher could organize a reading club, where the students would read and discuss a
story via Skype. The teacher’s presence is not necessary. Yet, he/she could monitor
the discussion and help to suggest a certain topic for discussion or make the
students reconsider some ideas.
A blogmay also be a great tool a teacher should use to enhance learner
autonomy. The possibility of having static pages is great as the teacher could post
there all the needed grammatical/lexical/phonetic materials in order to ease the
students' learning process. It is very convenient as whenever there is a problem a
student doesnot know how to solve it, he/she can always access the blog and see the
explanations. In addition, students are always in the know of their teacher's ideas
and beliefs which should be posted with regularity. In this way, students could
follow the teacher's example and post their own reflections.
Students should be encouraged to keep their own blogs where they would post
their reflections on the learning process. Blogs are good to use for specific tasks as
well. For example, students could post regularly their feedback on the books they
are reading, sharing their ideas with the others. In this case, teachers could

568
encourage students to make peer comment. In this way, they will engage in a
process of communication where they will share ideas.
Another useful tool is offered by google sites, the creation of which it is not
difficult as well. The most important thing is to want to implement a new
technological tool in the process of teaching and have enough patience because it
will take time till the results become visible. Site management can boost students’
responsibility. In addition, it will develop their creative thinking.
Projects in general promote co-operative learning and the principles of student-
centred learning. The most important factor is that students work individually. They
can do a project either individually or in small groups. However, it is recommended
to encourage students to work in groups in order to develop the spirit of
collaboration in them. At the same time, they should realize that they are competing
with another team. This is supposed to foster co-operation among them.
Projects can be made in the form of a PPT which can be posted on their
personal blog or on the class site. Students could opt for another form, e.g. they
could make their own film using windows movie maker, or they could even
produce it themselves. There is also the possibility of creating a voki
(http://www.voki.com/) and place it as well on their blog.
Another useful tool is to be found in the variety of sites offering online testing.
Nowadays students can easily test their skills by themselves. In this way, they will
get a better understanding of the mistakes they make. In addition, they will not feel
embarrassed the way they might in front of the classroom.
All the tools mentioned above are meant to enhance learner autonomy. The
student will feel the freedom of expressing himself/herself and forget about the
inhibitions that a classroom might cause. However, these are only tools to be used
additionally. I think that the teacher still has the power to inspire his/her students.
The teacher is the facilitator of the learning process but his presence is still needed.
Conclusions
Being technologically friendly, students should be encouraged to use
technology for their academic progress. This would foster learner autonomy, and
will make them sense the responsibility they have for their learning. Similarly,
learner autonomy will enhance the security needed for risk taking, i.e. students will
have to make their own decisions understanding the consequences they may lead to.
Definitely, there are many challenges that both the teacher and students will
have to deal with, but the determination to attain the set goals should prevail.
Learner autonomy should be acquiredstep by step. Thus the teacher should be very
patient and gradually diminish his/her presence in the students’ learning process.
Certainly, his/her impact is still significant as the teacher is the first to set an
example to follow. He/she may influence the students’ behaviour and inspire him to
learn.

569
 Bibliography
Brown, Douglas H. Teaching by Principles. An Interactive Approach to Language
Pedagogy, Second Edition, Longman, 2001.
Grasha, Anthony F., Teaching With Style. A Practical Guide to Enhancing Learning by
Understanding Teaching and Learning Styles, Alliance Publishers, 2002.
Jarvis, Peter, The Theory and Practice of Teaching, Second Edition, Routledge, 2006.
Jones, Leo, The Student-Centered Classroom, Cambridge University Press, 2007.
Lamb, Terry, Reinders, Hayo, (ed.) Learner and teacher autonomy: concepts, realities, and
responses, John Benjamins Publishing Company, 2008.
Kumaravadivelu, B., Beyond Methods: Macrostrategies for Language Teaching, Yale
University Press, 2003.
Scharle, Agota, Szabo, Anita, Learner Autonomy. A guide to developing learner
responsibility, Cambridge University Press, 2000.
Trebbi, Turid, Freedom – a prerequisite for learner autonomy? Classroom innovation and
language teacher education, in Learner and teacher autonomy: concepts, realities, and
responses, Lamb, Terry, Reinders, Hayo, (ed.) John Benjamins Publishing Company,
2008, p. 33-46.

The Use of Technology to Promote Learner Autonomy

Summary: Modern tendencies in EFL reveal the researchers’ interest in finding the optimal
way of enhancing students’ learning process. Since the shift in the teaching paradigm
from teacher-centeredness to student-centeredness, many solutions have been
offered to make learning motivational and inspiring. This led the researchers to the
conclusion that motivation should first of all come from within, thus, making the
students responsible for their own learning. The present article examines both the
benefits and challenges of autonomous learning. It focuses on the importance of
developing autonomy in students who, thus, will be able to take full control of their
learning process. Whereas, responsibility enhancement will lead to a better
understanding of the studied material.
Key-words: learner autonomy, student-centeredness, CALL, learning style.

570
 Competenţa lexicală ca parte a studiului integrat al limbii şi literaturii
Olga COSOVAN
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău

nteresul pentru formarea competenţelor, susţinut în condiţiile Republicii

I Moldova şi prin implementarea Curriculumului modernizat (2010), revine la
subiectul competenţei de comunicare, deseori privită şi tratată foarte vag şi general,
limitată, în cercurile pedagogilor, de îmbinarea îmbogăţirea vocabularului.
Sintagma fiind consacrată, ea însăşi devine clişeu şi, ca o lozincă pusă peste fisuri
în zid, încearcă să mascheze sărăcia reală a dezvoltării vocabularului vorbitorilor
nativi, incompetenţa de comunicare şi necunoaşterea limbii. Alţi termeni din
domeniu, la care se apelează în contextul discuţiilor la acest subiect, sînt
„competenţa lingvistică” şi „competenţa de comunicare”.
Delimitările savante, care ar putea fi făcute între competenţa lingvistică şi
competenţa de comunicare, sînt destul de incerte pentru majoritatea utilizatorilor.
Competenţa lingvistică, aşa cum o prezintă Cadrul european comun de referinţă
pentru limbi, presupune un studiu ştiinţific al limbii, la interferenţa practicii
raţionale cu cea funcţională, care îi permit unei persoane să acţioneze, utilizînd cu
precădere mijloacele lingvistice (Cadrul 2003: 16). De aici şi structura complexă pe
care o prezintă studiul menţionat: competenţa lingvistică include competenţa
lexicală, semantică, gramaticală, ortoepică, ortografică, fonologică, pragmatică şi
socioculturală. Fireşte, acestea toate sînt separabile doar în condiţii de laborator,
din perspectiva evaluării mai ales, pe cînd vorbitorul unei limbi nu utilizează
noţiunile respective şi nici nu are nevoie de cercetarea propriilor atuuri şi puncte
vulnerabile, dacă poate acţiona utilizînd cu precădere mijloacele lingvistice, dacă
este înţeles şi îi poate înţelege pe alţii. Vorbitorul cult are nevoie să-şi amintească
un sinonim sau un antonim, chiar menţionează acest lucru în procesul comunicării
orale, îşi etalează şi cunoştinţele lingvistice, nu doar face dovada competenţei de
comunicare. La rîndul ei, competenţa de comunicare include şi paraverbalul, şi
nonverbalul, vorbitorul face uz de semnele tuturor sistemelor semiotice în varii
contexte, codifică şi decodifică mesaje, le interpretează şi răspunde la ele (Codoban
2001: 47).
Întrucît codificarea/decodificarea şi interpretarea mesajelor deseori se
dovedeşte complicată din cauza incompetenţei lexicale, atenţia noastră se va
îndrepta spre acest segment. Aşadar, competenţa lexicală apare drept „cunoaşterea
şi [...] capacitatea de a folosi vocabularul unei limbi, care se compune din elemente
lexicale şi din elemente gramaticale, şi capacitatea de a le utiliza” (Cadrul 2003:
93). Cantitatea, proporţiile şi stăpînirea vocabularului sînt parametrii esenţiali ai
însuşirii limbii şi, în consecinţă, ai evaluării competenţei de comunicare lingvistică,
ai planificării predării şi învăţării limbii. Acestea se regăsesc, în linii mari, în

571
descriptorii de performanţă pentru cunoaşterea limbii la un anumit nivel, dar
asemenea descriptori nu stipulează limitele minime de cunoaştere a vocabularului.
Dacă ne-am propune să elaborăm o listă de cuvinte pe care trebuie să le posede un
elev absolvent de gimnaziu, la minimumul de vorbitor al limbii de instruire, pe care
îl avea la înscrierea în instituţie, trebuie adăugate două serii certe. Una va include
unităţile-termeni, asimilate la toate materiile şcolare, iar cealaltă – unităţile pe care
le aduc în uz textele literare studiate. La acestea s-ar adăuga expresiile stabile,
cuvinte din mediul geografic şi social, cuvinte preluate din mass-media. Lista ar fi
impunătoare, dar nu o avem şi nu sperăm să o elaboreze cineva, iar vocabularul
vorbitorilor deseori e marcat de sărăcie.
Competenţa lexicală se formează prin integrarea cunoaşterii vocabularului cu
practica funcţională a limbii. Elevul învaţă anumite noţiuni de lexicologie, urmînd
să proceseze, de-a lungul vieţii, cuvintele şi expresiile pe care le va percepe sau le
va utiliza. În varianta ideală, cel care vede într-un panou publicitar recent instalat
sau aude la TV un cuvînt, care „n-a încăput” încă în niciun dicţionar al limbii
române, poate decoda sensul acestuia şi poate comenta, cu termeni de tipul
neologism sau anglicism faptul. Varianta reală este mai puţin optimistă. Majoritatea
absolvenţilor din învăţămîntul preuniversitar îşi amintesc, la solicitare, cîţiva
termeni, cîteva noţiuni, 2-3 exemple şi atît. Este greu de justificat situaţia cînd, după
sute de sinonime şi antonime identificate în texte şi în comunicarea cotidiană, se
actualizează un singur exemplu, memorat în şcoala primară, iar pentru a ilustra
noţiunea de neologism, vorbitorul, care le sesizează în viaţa de zi cu zi, îşi aminteşte
un exemplu uşor depăşit. Integrarea studiului limbii cu studiul textelor literare şi,
mai ales, nonliterare trebuie să se producă şi la acest nivel, prin comentarea şi
interpretarea lexicului acelor texte, prin varierea exersării. Nu e suficient să
constatăm că un cuvînt e arhaism, iar altul – regionalism; e necesar să-l surprindem
în concurenţa lui acerbă în timp şi spaţiu, cel puţin pentru a răspunde provocării
conţinuturilor din curriculum: Circulaţia cuvintelor în timp (şi spaţiu) (Curriculum
2010: 17). Întrucît manualele în uz oferă suficiente texte cu caracter istoric,
prezenţa arhaismelor şi a istorismelor în acele texte nu poate fi trecută cu vederea şi
nu poate rămîne doar ca o explicare a sensului. Pasul obligatoriu, pentru ca
informaţia ştiinţifică să se contureze şi să prindă viaţă, e anume explicarea
preferinţei pentru aceste cuvinte, forme, sensuri într-un text de epocă şi într-un text
scris ulterior, dar care zugrăveşte epoci deja apuse.
Deşi s-au făcut, în deceniile de la urmă, mai multe modificări de conţinut în
studiul limbii în învăţămîntul preuniversitar, lexicologia rămîne, în viziunea unor
profesori şi, implicit, a elevilor, ceva secundar în raport cu gramatica. Subiectele de
lexicologie apar, tradiţional, cu cîteva noţiuni, asimilate în bloc cu exemplele de
maximă ocurenţă: sinonime, antonime, omonime, paronime etc.; arhaisme,
neologisme; sens propriu, sens figurat. Ceea ce se referă la învăţarea lexicului e şi
mai convenţional. În cazurile fericite, elevul memorează unele cuvinte şi expresii,

572
din subsolul paginii de manual, în cazurile nefericite, nici nu observă acele
explicaţii. Fireşte, există şi cazuri foarte fericite, cînd profesorul promovează o
politică şi implementează o strategie de învăţare activă a limbii, prin asimilarea
vocabularului. În acest fel, lexicul este perceput ca sistem, nu ca un conglomerat de
elemente disparate, anume de aceea optăm pentru examinarea unor cîmpuri
lexicale, în cadrul unităţilor de învăţare, racordate la studiul textului şi la subiectele
de limbă.
Studiul cîmpurilor lexicale, mai ales examinarea componenţei lor, este o cale
de formare şi cultivare a vorbitorului elevat. Introducerea noţiunilor respective
(cîmp lexical, cîmp semantic, cîmp derivativ etc.) trebuie să creeze oportunităţi
pentru examinarea lexicului în sistem. Nu definirea cîmpului, nu memorarea
elementelor unui cîmp date de gata, ci explorarea unor cîmpuri anume, construirea
lor într-o formă grafică de cluster sau de piramidă este procedura indicată pentru
lucrul la clasă. Activităţile, cu eficienţă maximă, urmează a fi gîndite ca un tot
întreg de observare a limbii vii, de interpretare a fenomenelor observate şi de
asimilare a celor necunoscute, neînţelese.
O structură piramidală cu denumirile diferitor obiecte (vestimentare, de uz
casnic, produse alimentare şi feluri de mîncare, denumiri de culori sau de trăsături
de caracter) trebuie să se plieze pe abordarea subiectului cîmpul lexical (cl. a V-a) şi
să nu se limiteze la un cîmp cercetat cu această ocazie. Profesorul poate reveni la
noţiunea respectivă pentru a o explora şi ilustra cu noi exemple, relevante pentru
vocabularul limbii române, să plaseze anumite cîmpuri la interferenţa studiului
textelor bogate sau cel puţin deschise pentru această abordare. La rîndul lor,
subiectele de comunicare pot crea condiţii optime pentru analiza unor cîmpuri
lexicale.
Acumularea unităţilor din cîmpul semantic al vestimentaţiei şi completarea
permanentă a acestui cîmp implică diverse subiecte. O completare sumară a
cîmpului, empirică şi la limita decenţei, se poate face ad-hoc – se vor aduna cîteva
zeci de unităţi, cunoscute şi utilizate. Dar moda vestimentară fiind foarte flexibilă,
asistăm, pe de o parte, la intrarea/ieşirea rapidă a unor cuvinte, mai ales a celor care
denumesc detalii, modele, accesorii, iar, pe de altă parte, vestimentaţia tradiţională
şi locală este marcată de arhaizare, de factorul regional etc. Dacă pentru cuvîntul
cojoc explicaţia se poate formula oricînd, elevul de azi ştiind cum arată obiectul în
cauză, în cazul altor unităţi lexicale de genul suman, dulamă, ţundră, antereu, biniş,
ilic ş.a. se ştie că este un obiect vestimentar, fără discernămînt şi specificarea
designului. Să ilustrăm o posibilitate de abordare didactică a acestui cîmp, care ar
putea să apară atît în clasa a V-a, la subiectul cîmp lexical, cît şi mai tîrziu, cu o
creştere a randamentului, studiul fiind racordat la anumite subiecte.
Astfel, cîmpul lexical vestimentaţie se va coordona şi racorda la texte în care
personajele au specificată ţinuta vestimentară; poate fi o ţinută marcată de epocă
sau spaţiu: Vizită, Neamul Şoimăreştilor, Istoria unui galbîn. De regulă, autorul nu

573
descrie integral vestimentaţia, numind doar cîteva obiecte relevante pentru personaj
şi situaţia în care apare. Celelalte piese rămîn pe seama cititorului şi e bine să se
discute, pentru exersarea competenţei de lectură, cum arată integral vestimentaţia
personajului. Terenul este propice atît pentru explorarea unui cîmp lexical, cît şi
pentru respectarea indiciilor de timp şi spaţiu în cadrul studierii subiectelor de
limbă: de la cîmpul lexical ca atare pînă la formarea cuvintelor, circulaţia cuvintelor
în timp şi spaţiu. În acest caz, prin subiectele din practica raţională şi funcţională a
limbii, elevii ar trebui ghidaţi să se documenteze asupra aspectului obiectelor şi a
originii cuvintelor, să înţeleagă de ce sînt foarte puţine denumiri de origine latină,
de ce unele sînt turcisme, altele sînt formate pe teren propriu, iar cele de ultimă oră
sînt rodul globalizării şi, indiferent de originea lor etnică şi culturală (poncho sau
mocasin) fac parte azi din lexicul internaţional. Un subiect din domeniul
comunicării, potrivit pentru abordarea acestui cîmp lexical, apare în conţinuturile
curriculare abia în clasa a IX-a: portretul. De la analiza şi descrierea verbală a
portretelor existente în arta plastică, la elucidarea unor detalii din portretele
personajelor literare şi la producerea textelor descriptive, lexicul vestimentar trebuie
utilizat adecvat şi cu exactitate, astfel încît fiecare detaliu şi nuanţă cromatică să fie
numit cu termenul potrivit.
În aceeaşi ordine de idei, cîmpul lexical bucate/produse alimentare urmează a
fi corelat cu studiul textelor în care sînt nominalizate unele produse/bucate sau e
specificat doar că personajele iau masa. Din considerente lesne de înţeles şi pentru a
realiza o lectură de profunzime a textelor literare, e bine să insistăm pe două
momente: a) ce este un anume fel de mîncare menţionat (şi aici există o varietate
destul de mare a interpretărilor, cînd e concurenţă între cuvîntul literar şi cel
regional); b) care ar putea fi meniul obişnuit, meniul unei recepţii etc. Exemplele
exacte de meniuri literare, cum e cel din Alexandru Lăpuşneanul, (În Moldavia, pe
vremea aceea, nu se introdusese încă moda mîncărilor alese. Cel mai mare ospăţ se
cuprindea în cîteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mîncări greceşti
fierte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc, şi, în sfîrşit, fripturile
cosmopolite), sînt destul de rare în textele artistice, iar exersarea unor competenţe
de a vedea viaţa şi lumea prin lexic poate da rezultate evidente. În ceea ce ţine de
practica raţională şi funcţională a limbii, urmează a fi reluate aceleaşi aspecte de
vocabular şi limbă în ansamblu; şi aici putem vedea arhaizarea şi ieşirea din uz a
unor denumiri odată cu produsele (de tipul, papară, balmoş sau friganea) şi intrarea
neologismelor internaţionale – în spaţiul urban, e suficient să analizăm publicitatea
şi vitrinele unor magazine şi localuri ca să urmărim pe viu procesul de completare a
vocabularului cu unităţi lexicale care vin din urma realiilor. În cazul textelor
nonliterare credem că reţeta este subiectul cel mai potrivit pentru abordare.
Extinderea s-ar face spre procese şi operaţii culinare, ingrediente, denumiri de
specialităţi şi localuri.

574
 În ambele cazuri de abordare a cîmpurilor lexicale, în diferite clase de
gimnaziu, este indicată valorificarea legăturilor interdisciplinare, cu istoria, limbile
moderne, educaţia tehnologică, astfel ca terminologia domeniilor respective să nu
fie depozitată în alte „fişiere”, ci să devină parte a vocabularului activ. De
asemenea, este importantă o nouă interpretare a informaţiei asimilate la alte materii
din perspectivă lingvistică şi socioculturală.
Textele artistice şi cele nonliterare servesc, în demersul didactic, drept mostre
de valorificare a potenţialului unităţilor de vocabular. De aceea cîmpurile
semantice/de expansiune sinonimică, odată acumulate prin utilizarea dicţionarelor,
merită o raportare creativă la proceduri de experiment stilistic (Cartaleanu et alii
2001), pentru a demonstra expresivitatea şi exactitatea limbajului unui text
într-adevăr reuşit. În asemenea cazuri, se pare că sînt mai potrivite cîmpurile unor
adjective şi verbe, semantica lor fiind diferită în esenţă de cea a substantivelor. Nu
doar constatarea faptului că există sinonime, ci sesizarea diferenţelor stilistice dintre
sinonime formează un vorbitor cult.
Formarea/dezvoltarea competenţei lexicale în cadrul competenţei lingvistice şi
în contextul celei de comunicare în limba de instruire ar fi ineficientă, dacă nu-i
vom obişnui pe elevi să apeleze la sursele credibile: dicţionare şi enciclopedii
tipărite sau electronice ori de cîte ori constată ei înşişi o problemă de exprimare. Nu
mai puţin important e să poată procesa informaţia descoperită în DEX sau în alte
surse, să înţeleagă limita dintre listele de cuvinte şi modalitatea de abordare în
dicţionarele lingvistice şi în cele enciclopedice. Prezenţa competenţei de
documentare, alături de competenţa lexicală şi cea lectorală, este o cheie a
succesului şcolar, premisă a succesului profesional şi social.

Bibliografie
Cadrul european comun de referinţă pentru limbi, Chişinău, 2003.
Cartaleanu, Tatiana, Cosovan, Olga, Predarea limbii române în viziunea Curriculumului de
liceu, Chişinău, Editura Cartier, 2001.
Codoban, Aurel, Semn şi interpretare, O introducere postmodernă în semiologie şi
hermeneutică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
Curriculum şcolar pentru disciplina limba şi literatura română, Chişinău, 2010.

The Lexical Competency as Part

of the Integrated Study of Language and Literature
Summary: The lexical competency is formed through the integration of vocabulary
knowledge and functional practice of the language; fiction and nonfiction texts serve
in teaching as specimens of how various lexical units may be explored. The study of
lexical fields, particularly examining their composition, is an efficient way of forming
and cultivating an efficient speaker. Reference sources (dictionaries, encyclopedias
etc.) and the documentation competence is the key to educational success, which is a
pre-requisite for professional and social success.
Key-words: lexical competency; linguistic field; text; literary text; functional text; expressive
resources of the vocabulary.

575
 Lingvistica educaţională a textului
Adrian GHICOV
Ministerul Educaţiei

Î
n dezbaterea actuală asupra problemelor lingvisticii textului, mai ales a
textului ca mijloc al învăţării active, este invocată frecvent oportuniatea
fundamentării unor principii în stare să contribuie la developarea progresivă a
calităţilor acestuia în cadrul educaţiei lingvistice/literare. Structură multi-
dimensională, cu valori şi parametri relaţionali, care pot fi abordaţi analitic din
diverse perspective, textul îşi divulgă esenţa atît la suprafaţă cît şi în adîncime, atît
contextual cît şi constructiv. Doar proiectîndu-l pe un astfel de fundal, elevul va
deveni conştient de forţa şi semnificaţiile textului, operînd, deja, pro-textual, adică
pentru, în favoarea, în sprijinul textului.
Sub influenţa dezvoltării noilor tehnologii şi a conectării cvasigenerale la
reţelele informaţionale, se produce o reconfigurare a înseşi virtualităţilor textului,
care îşi asumă funcţii noi, printre care se înscrie şi aceea a avansării cunoaşterii,
legată de procesul de apariţie şi inserţie a noului, în special a unor fenomene care, în
ansamblul lor, formează plusvaloarea cognitivă. Substanţa informaţională a textului
se oglindeşte în realitate, determinîndu-i consistenţa ontologică. Reflectînd
realitatea, textul oferă repere pentru modelarea ei. Depistarea reţelelor informative
ale textului generează „instrucţiuni” pentru ridicarea de către elevi a propriilor
construcţii textuale. Înainte de a putea fi produs, textul urmează să-şi dezvăluie în
faţa elevilor mijloacele de realizare, iar, prin aceasta, înţelegerea semnificaţiei lui ca
atare. Fiecare element al textului dezvăluie o anumită figură de relaţie în raport cu
omoloagele sale, pe care elevul urmează să o perceapă atît în sine cît şi în dialogul
intratextual pe care-l poartă. Reflectarea realităţii de către text se produce prin
„condensarea” lumii în conţinutul care trebuie dezvăluit pentru a putea înţelege
efectele de referire.
Astfel, a fi în favoarea unui text înseamnă a-l interpreta ca cititor şi a-l produce
ca autor, iar a interpreta şi a produce un text înseamnă a-i percepe dimensiunea
lingvistică, văzînd-o ca lingvistică educaţională, care s-a constituit în circumstanţele
fertile ale întîlnirii lumii autorului cu cea a receptorului, deci şi a elevului, care se
instituie într-un coautor ce-şi asumă o realitate. A produce un text mai înseamnă a
reîncorpora această înţelegere în practica şcolară.
În contextul acestor idei, trebuie să menţionăm faptul că procesul de educaţie
lingvistică/literară a elevilor prin valorificarea textului în cadrul învăţării tip reţea,
devine un important factor de formare a personalităţii constructiviste.
Fenomenologia constructelor umane evidenţiază faptul că omul, pe parcursul
existenţei sale, îşi generează o pînză a propriilor produse, extrem de diversificate, în
care se prinde implacabil, de care depinde şi care îl „devorează”. Din punct de
vedere teoretic, această pînză generată de către om profilează cîteva caracteristici,

576
care îi conferă caracterul de reţea socionomică, specifică devenirii umane. Centrată
pe simţuri şi raţiune, formată din produse şi conexiuni, reţeaua socionomică
reprezintă ansamblul maximal al mediului artificial generat de către om, un
ansamblu în cadrul căruia se regăsesc cîmpuri interdependente de reţele.
Ca şi o reţea de relaţii orientată, prin praxis, spre satisfacerea nevoilor şi
trebuinţelor de cunoaştere, lingvistica educaţională a textului se concretizează
într-un complex de acţiuni şi activităţi prin care sînt produse bunuri compatibile
acestor nevoi, ale căror caracteristici sînt determinate de/şi determină natura
nevoilor. O reprezentare corectă a informaţiilor, care să permită interpretarea,
predicţia şi răspunsul la un stimul extern, permite subiectului care învaţă să
construiască un model al procesului analizat. Acest model va putea răspunde astfel
unor stimuli neutilizaţi în procesul de învăţare. Informaţiile utilizate în procesul de
învăţare pot fi informaţii disponibile a priori sau perechi intrare-ieşire, care
stabilesc relaţii de tipul cauză-efect, iar modul de reprezentare internă urmăreşte un
set de reguli bine documentate. În ultima perioadă se remarcă o clasă distinctă de
algoritmi, algoritmii de învăţare folosind un critic.
Din perspectiva neurobiologiei, afirmă H. Siebert, stocurile de informaţii pot fi
descrise ca reţele neuronale. Învăţarea întăreşte sinapsele, pe cînd lipsa ei slăbeşte
legătura dintre celulele nervoase. Metafora reţelei neuronale aminteşte de „hărţile
cognitive”. Cu cît se învaţă mai mult pe o anumită temă, cu atît mai densă devine
această reţea de cunoştinţe. Aceste reţele înlesnesc orientarea în cotidian. Cu cît este
mai densă reţeaua, cu atît mai repede şi mai sigur putem formula ipoteze şi putem
face presupoziţii (Siebert 2001: 28).
Vorbind despre specificul reţelei, Gh. Văduva afirmă, de exemplu, că
societatea actuală transferă din domeniul militar în cel civil, economic, principiile
conducerii şi acţiunii în reţea, care este destul de important, deoarece face posibilă
colaborarea între diferite sisteme, platforme etc. Principalele avantaje ale acestui
transfer sînt standardizarea şi interoperabilitatea. Acesta este, în opinia
cercetătorului, al doilea mare transfer din domeniul militar în cel civil, primul fiind
acela de strategie. Tehnologia informaţiei afectează producţia, comerţul, relaţiile
internaţionale, viaţa oamenilor, ea revoluţionează afacerile. Apare un nou mod de
gîndire: gîndirea în reţea (Văduva 2005: 24, 45).
În felul acesta, relaţia, ca rezultat al conectării a cel puţin două unităţi de
analiză, nu se referă doar la sensul în care folosim în mod obişnuit acest cuvînt, ca
interacţiune. Relaţia, în acest caz, trebuie înţeleasă ca proprietate a conectării cel
puţin a două unităţi de analiză, fie că e vorba de indivizi, evenimente, organizaţii,
preferinţe etc. Relaţiile, spre deosebire de caracteristici, însuşiri, care sînt intrinsece
unităţii de analiză, sînt dependente de context şi se transformă sau dispar atunci
cînd una dintre părţile relevante este îndreptăţită, cînd contextul în care au apărut
ori s-au dezvoltat se schimbă. Relaţia poate fi dată de faptul că cele două fenomene
au acelaşi atribut. Acest lucru este extrem de important, căci indică o lărgire imensă

577
a metodelor şi tehnicilor de analiză: aceasta poate fi realizată prin tehnici care
folosesc date de tip atribut, şi nu doar date de reţea (Culic 2004: 73).
Studiind problemele învăţării, E. Cocoradă susţine: cunoştinţele se organizează
în variate modalităţi, în scheme, reţele, scripturi, scenarii. Aceste modalităţi de
organizare sînt precedate de categorizare, ca proces prin care se grupează obiecte
similare, similaritatea fiind fizică ori funcţională, se codează experienţe, distribuind
proprietăţile categoriei asupra fiecărui element şi prognozînd comportamentul sau
evoluţia elementelor categoriei. Se categorizează: obiecte, fenomene, procese,
comportamente, acţiuni. Cunoştinţele se categorizează în structuri cu relaţii unice,
formînd reţele semantice, reţele propoziţionale, dar şi scenarii. Reţelele semantice
descriu organizarea cunoştinţelor în memorie, dar sînt adecvate şi pentru modelarea
organizării cunoştinţelor din domenii bine structurate (gramatică, geometrie).
Reţelele propoziţionale constituie un mod de organizare a cunoştinţelor exprimate
în propoziţii. Conceptele pot fi organizate în reţele semantice, prin identificarea
relaţiilor de ordonare şi subordonare. Cînd se dobîndeşte un concept nou, el se va
integra în reţelele deja constituite prin stabilirea unor relaţii pe verticală şi pe
orizontală. Evaluarea lui va include şi evaluarea conceptelor cu care este relaţionat
(Cocoradă 2010: 139).
Trebuie să constatăm, de asemenea, că, cu cît subiectul se confruntă mai mult
cu un fenomen cum este textul, cu atît sînt neuronii mai activi şi legăturile între ei
mai stabile. Reţelele neuronale produc cunoaştere intrînd în interacţiune şi creînd
noi conexiuni, mai eficiente decît precedentele. Subiecţii, prin urmare, trebuie aduşi
în situaţia de a construi împreună procesul de învăţare prin realizarea unor proiecte
de diversă întindere. De aceea este foarte important ca elevii să îşi însuşească cît
mai rapid tehnicile de bază în raport cu textul. Ideea are la bază un principiu foarte
simplu: în cadrul orelor, elevii îşi prezintă reciproc noile conţinuturi din textul
abordat chiar de la începutul lecţiei. Astfel, elevii nu numai că trebuie să prezinte ei
înşişi noile conţinuturi, ci şi să utilizeze tehnici adecvate fiecărui conţinut, atît în
cadrul lecturii, cît şi prin interpretare proprie, să verifice dacă ceilalţi şi-au însuşit
noile cunoştinţe şi să motiveze partenerii. Aşadar, pentru a aborda cu succes
problemele care sînt reflectate într-un text, este important să se mobilizeze toate
resursele intelectuale de care dispun subiecţii, ceea ce constituie baza valorificării
gramaticii educaţionale a textului.
În contextul interpretării textului, harta cognitivă reprezintă un instrument de
lucru esenţial utilizat în învăţarea cognitiv-constructivistă. Există hărţi cognitive cu
o reprezentare grafică sub forma pînzei de păianjen, hărţi cognitive ierarhice,
lineare, sisteme de hărţi cognitive. Harta cognitivă îşi dovedeşte eficienţa prin
posibilităţile pe care le oferă de esenţializare a unui text, de sintetizare a informaţiei
importante în cuvinte-cheie, concepte şi de ordonare grafică a acestora, conform
unei logici impuse de natura internă a conţinutului textului respectiv. Harta
cognitivă permite vizualizarea unor informaţii esenţiale, uşurează învăţarea, datorită

578
faptului că implică nu numai operaţiile gîndirii pentru esenţializarea textului, dar şi
analizatorul vizual, prin oferirea unei modalităţi de redare grafică a informaţiei. Pus
în situaţia de a elabora o hartă cognitivă, elevul desfăşoară o activitatea intensă, care
include descifrarea textului, înţelegerea lui, structurarea şi sistematizarea acestuia,
conceperea unei modalităţi proprii de reprezentare grafică, confruntarea cu
realizările celorlalţi colegi, ajustarea hărţii. Realizarea unei hărţi cognitive
presupune parcurgerea unor etape importante, cum ar fi: citirea integrală a textului;
antrenarea în înţelegerea lui, condensarea, esenţializarea acestuia, sub forma unor
cuvinte-cheie; organizarea grafică a conceptelor, pornind de la cel central,
continuînd cu cele derivate din acesta (care constituie „nodurile” hărţii), apoi cu un
al treilea lanţ de cuvinte/concepte; marcarea grafică a relaţiilor (de subordonare,
echivalenţă, reciprocitate) existente între conceptele reprezentate; completarea,
corectarea, definitivarea hărţii, eliminîndu-se informaţiile inutile.
Folosirea hărţii cognitive este extrem de utilă în procesul educaţional,
avantajele ei constînd în exersarea gîndirii şi a operaţiilor gîndirii (analiza, sinteza,
generalizarea, aşezarea în serie), formarea tehnicilor de lucru cu aspect procedural
algoritmic; favorizarea restructurării, reorganizării informaţiilor, reaşezarea în tipare
noi; formarea capacităţii de a desfăşura o activitate independentă, de a emite
judecăţi de valoare; dezvoltă încrederea în forţele proprii, satisfacţia personală, prin
raportarea produsului finit la produsele celorlalţi (Joiţa 2008: 263).
După cum am putut constata, poziţia reprezentării în spaţiu joacă un rol esenţial
în determinarea felului în care reprezentările textuale pot fi procesate, poziţia fiind
determinată de valorile constituenţilor vectorului în fiecare punct din spaţiu, adică
de valorile de activare ale unităţilor de conţinut, iar modul în care o reprezentare este
procesată de reţea depinde de relaţiile funcţionale care se stabilesc între reprezentări.
Deşi reprezentările distribuite furnizează o descriere a stărilor existenţiale, este
dificil de a proiecta un demers formal, complet, precis pentru descrierea acestor
stări, acestea putînd fi descrise doar în termenii constituenţilor interpretabili semantic
în funcţie de context. În aceste condiţii, pentru a vedea dacă o anumită piesă a
textului este corect sau greşit folosită, trebuie să privim fie spre perspectiva clasică,
fie spre cea dinamică (Terheşin 2001: 287).
Unul din subiectele intens dezbătute astăzi în ştiinţele cogniţiei este dacă
explicaţiile la diverse niveluri de analiză sînt sau nu de folos şi, de exemplu, în ce
măsură ne ajută teoria clasică să explicăm funcţionarea sistemului cognitiv. Astfel,
se consideră că „avem nevoie să cuantificăm gînduri, convingeri, reprezentări în
general şi nu numai sub-gînduri, sub-convingeri, sub-reprezentări”. Mai mult,
credem că nu putem identifica la nivel subsimbolic sau neuronal entităţi precis
delimitate care să fie proiecţii ale reprezentărilor de la nivel simbolic; însă un astfel
de demers nu este obligatoriu pentru a legitima una sau alta din teorii pentru că
vorbim de două niveluri diferite, cu entităţi, cu statut ontologic diferit. Sîntem
convinşi nu doar că perspectiva simbolică care postulează existenţa reprezentărilor

579
este necesară în cadrul explicării cogniţiei umane, dar chiar susţinem că
reprezentările au coexistenţa de sine stătătoare în sistemul real, nu doar teoretic
(Frăţeanu 1997: 513).
Este clar că trebuie să schimbăm modul clasic de a privi reprezentările; putem
vorbi de reprezentări doar la un anumit nivel de analiză. Reprezentările textuale
emerg din anumite procese, ele apar ca fiind structuri dinamice la nivelul
conştiinţei. Ceea ce noi numim reprezentări sînt de fapt nişte constructe simbolice
folosite pentru a descrie realitatea. Aceste constructe corespund unor anumite
structuri din sistemul cognitiv.
Conţinutul informaţional al textului constituie, prin ceea ce el relevă, factorul
care determină tendinţa inerentă fiecărei fiinţe umane de „a recomanda” ceva (atît
pentru alţii, cît şi pentru sine) să se manifeste efectiv şi să se exteriorizeze pe plan
lingvistic. Conştiinţa prescriptivă exercită, la rîndul ei, o influenţă benefică asupra
bazei de date cognitive, scoţînd-o pe aceasta din anonimatul înspre care ea
gravitează de obicei şi proiectînd-o în clasa modelelor reprezentative. „Judecata”
intrinsecă propoziţiilor de natură apreciativă se finalizează în şi prin introducerea
obiectelor reale sau ideale vizate. Valoarea constituie obiectul real sau ideal pe care
conştiinţa umană l-а ridicat finalmente la rangul de model prescriptibil pentru o
parte din umanitate sau pentru întregul ei (ibidem).
Din cele spuse pînă acum rezultă că textul se oferă sinelui reflexiv al conştiinţei
pentru ca aceasta să şi-l aproprie, să-l internalizeze, să-l „personalizeze”, să-l
interpreteze şi să-i atribuie un loc superior în sistemul clasificărilor şi ierarhizărilor
la care se recurge. Structura oricărui text rezidă, aşadar, în această asociere
fundamentală între un „în sine” şi un „pentru sine”, între un „în sine” care se
dăruieşte şi un „pentru sine” care primeşte această dăruire în vederea înnobilării „în
sinelui” prin ridicarea sa la rangul de model reprezentativ.
Aşa cum rezultă din analiza pe care am întreprins-o pînă acum, textul implică o
lingvistică educaţională specifică, în configuraţia: subiectul (conştiinţa
intenţională), obiectul real sau ideal vizat şi mediumul exprimării logico-lingvistice.
Punctul de vedere pe care îl susţinem este unul reprezentaţional: un text nu este o
simplă combinaţie de semne (de simboluri) lingvistice al cărei sens sau a cărei
semnificaţie rezultă în întregime din folosirea ei ulterioară în scopuri de influenţare
„externă”, ci o combinaţie de semne (de simboluri) lingvistice care „semnifică” în
chiar momentul elaborării sale prin trimiterea cooriginară la un conţinut de
conştiinţă individual, la o lume de obiecte reale sau ideale, precum şi la sine însăşi
ca la medium-ul în şi prin care se poate realiza un consens al înţelegerii
intersubiective. Este adevărat că, prin interpretarea lui, textul se deschide înţelegerii
virtuale, fapt care nu anulează nicidecum realitatea indiscutabilă că el nu este
„strigat” în cor, ci exprimat de o singură persoană – autorul. Orice îmbinare
adecvată a cuvintelor, precum şi a acestora în propoziţii, a propoziţiilor în fraze şi a
frazelor în text este de neconceput fără intervenţia unei „energii” suprasensibile şi a

580
unui principiu regulator. Această capacitate de ordonare şi configurare reprezintă
baza unei posibile înţelegeri a textului. Stadiul actual al cercetărilor în domeniul
textului stimulează apariţia unui sub-domeniu, fără ca acest prefix să aibă o
conotaţie minimalizatoare, care să producă o anumită ordine structurală în analiza şi
interpretarea textului. Acţiunea de ordonare şi definire conceptuală a lingvisticii
educaţionale a textului, pe baza sintetizării experienţei acumulate şi descrise în
literatura de specialitate, oferă şansele unei generalizări fertile în raport cu
problematica în discuţie şi cu sarcinile şcolii în general.

Bibliografie
Siebert, Horst, Pedagogie constructivistă, Iaşi, Editura Institutul European, 2001.
Văduva, Gheorghe, Războiul bazat pe reţea în fizionomia noilor conflicte militare,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005.
Culic, Irina, Metode avansate în cercetarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Cocoradă, Elena, Introducere în teoriile învăţării, Iaşi, Editura Polirom, 2010.
Joiţa, Elena, Ilie, Vali, Frăsineanu, Ecaterina, Formarea pedagogică a profesorului.
Instrumente de învăţare cognitiv-constructivistă, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2008.
Terheşiu, Dalia, Limitele autonomiei teoretice conexioniste, în Revista de filozofie, XLVIII,
2001, nr. 3-4, p. 283-298.
Frăţeanu, Vasile, Pentru o axiologie relaţională, în Revista de filozofie, XLIV, 1997, nr. 5,
p. 513-530.

Educational Text Linguistics

Summary: Being in favour of a text implies interpreting it as a reader and producing it as an
author; and interpreting and producing a text means, in turn, understanding its
educational linguistics, which has been constituted from the circumstances of fertile
meeting of the author’s world and receptor - co-author’s world. Producing a text
signifies incorporating again this understanding into the dense and specific framework
of that reality, which is to be explored in teaching within linguistic and literary
education.
Key-words: pro-textual attitude, cognitive surplus value, web type learning, mind mapping,
constructivist learning, symbolic constructs, linguistic and literary education, linguistic
signs, meanings and significances.

581
 Teatrul social – metodă de dezvoltare a eticii comportamentale
la cursul Deontologia profesiei
Lilia RĂCIULA, Viorica POPA
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

„Spune-mi și-o să uit. Arată-mi și poate n-o să-mi amintesc.

Implică-mă și o să înțeleg”.
proverb american
a începutul secolului al XXI-lea tot mai mult ne angajăm într-un nou tip de
L demers al gîndirii etice, ce pune bazele moralei, deontologiei. Noile
obligații resituează omul în lume, îi dictează noi aspirații, deci și valori, idealuri,
care să asigure cooperare, interacțiune egală, non-discriminare. Firește, odată cu
aceste deziderate se impune necesitatea de a „construi educaţia, pornind de la
creativitate şi inovare” (Huber 2011).
Modelul didacticist tradițional favoriza instruirea reproductivă, centrată pe
profesor, în detrimentul celei constructive cu caracter interactiv, participativ,
experienţial, centrată pe student/elev. Astfel, pentru consolidarea şi dezvoltarea unei
societăţi democratice este necesar, după cum arată J. Huber, să ne îndreptăm spre o
pedagogie, care:
– se bazează pe învăţare ca un proces de interacţiune;
– duce la responsabilizare;
– priveşte mai mult către învăţare decît spre predare;
– ia în considerare individul ca întreg;
– oferă provocări concepţiilor subiectului învăţării, experienţe noi şi mai presus
de toate, posibilitatea de a gîndi;
– se defineşte, mai degrabă, ca o facilitare a învăţării decît ca o transmisie
foarte bine structurată de cunoştinţe interactive” (cf. Huber 2011).
Pedagogia de tip nou încearcă să răspundă într-un mod inovativ la următoarele
întrebări: „Ce/cît/cum învaţăm? Din ce fel de materiale se va învăța? Oare așa îi
învățăm pe elevi?” (cf. Cabac 1998: 73). Mai mult, formarea integrală și
armonioasă a unei personalități, utile societății, conform concepției didactice a
disciplinei Limba și literatura română, trebuie să fie realizată prin dezvoltarea
competențelor transversale și transdisciplinare. Cursul Deontologia profesiei
promovează ideea că „educaţia unui om trebuie să îl formeze întru totul, să îi atingă
mintea, sufletul şi mîinile” (J. H. Pestalozzi). În această situaţie, personalul didactic
se vede nevoit a învăţa să predea într-un nou mod, implicîndu-se în activităţi de
formare continuă menite să sprijine, să faciliteze efortul acestora1.

1
Programul European Pestalozzi – program pilot al Consiliului Europei, destinat
profesioniştilor în educaţie – reprezintă o experienţă valoroasă, utilă şi interesantă pentru
dezvoltarea profesională şi personală a cadrelor didactice. În cadrul modulelor, seminarelor

582
 Articolul prezintă metoda teatrului social pe care dorim să o înscriem în
perimetrul cursului Deontologia profesiei, care propune ca la finalizarea orelor
planificate, studenții (viitorii profesori de limba și literatura română) să fie capabili:
– să aplice diverse tehnici și registre de comunicare, racordate la un context
cultural;
– să posede abilități de analiză a conceptelor și teoriilor existente în cadrul
științelor educației, alegînd strategii optime de lucru cu elevii;
– să corecteze și să analizeze greșelile comise în diverse situații de comunicare
etc.
În contextul în care şcoala, potrivit afirmaţiilor lui A. Dicu şi E. Dimitriu, este
„locul întîlnirilor, al rivalităţilor, al ostilităţilor, al prieteniilor, al primelor încercări
de atitudini şi valori umane” (Dicu et alii 1973: 239), rolul profesorului e unul
magistral. Profesorul ca nimeni altul trebuie să raţionalizeze comportamentul său şi
al celor pe care îi educă. M. Iqbal spunea că educatorul este „un arhitect al
sufletelor omeneşti”. Avea perfectă dreptate, deoarece, pe lîngă activităţile speciale,
profesorul trebuie să se realizeze, în primul rînd, ca om adevărat şi cetăţean
(cf. Pavelcu 1962: 150-157).
Metoda teatrului social se dovedeşte a fi o metodă eficientă de dezvoltare a
eticii comportamentale şi poate fi utilizată cu succes în cadrul cursului Deontologia
profesiei. Este o metodă ce poate fi folosită în ceea ce priveşte formarea atitudinilor
şi comportamentelor non-discriminatorii1 la viitorii profesori.
În cele ce urmează prezentăm, într-un mod lapidar, demersul metodei teatrul
social2, care oferă posibilitatea adaptării la diverse subiecte și circumstanțe.
I. Descrierea metodei
Teatrul social sau Teatrul celor opresaţi apare în Brazilia, fiind întemeiat de
Augusto Boal, scriitor, regizor, profesor, care era de părerea că în timp ce unii fac
teatru, noi toţi sîntem teatru.

şi atelierelor Pestalozzi, cadrele didactice au posibilitatea de a-şi îmbunătăţi şi a-şi împărtăşi

experienţa profesională.
Acest demers apare ca urmare a participării la acest program în cadrul Modulelor de
formare a formatorilor Education à la prévention de la discrimination/ Educaţia pentru
prevenirea discriminării (Modulul A: Strasbourg, Franţa, 11-14 octombrie 2011 şi Modulul
B: Namur, Belgia, 1-5 mai 2012) și se situează într-un şir mai amplu de activităţi cum ar fi:
elaborarea unei unităţi de formare; pilotarea unităţii de formare (promovarea unei sesiuni de
formare) în comunitatea academică din Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi etc.
1
Atitudine/comportament de excludere sau de reducere a accesului la anumite resurse (în
baza unor criterii: rasă, etnie, religie, categorie socială etc.), directă sau indirectă, cu caracter
intrapersonal sau interpersonal, discriminarea este o realitate ce afectează toate sferele
activităţii umane, inclusiv cea educaţională şi pe care n-o putem nega şi nici neglija.
2
Ghidurile practice ce descriu metoda teatrului social reprezintă surse cu adevărat
importante şi utile pentru aplicarea acesteia la curs. În acest sens, precizăm că ghidul practic
Re-Creează ARTitudinea prin Teatru Forum, Bucureşti, Asociaţia A.R.T. Fusion, 2007,
propune informații extrem de interesante, pe care le vom adapta în prezentarea metodei.

583
 Metoda dată este, de fapt, „un exerciţiu de creaţie interactiv dintre actori şi
spectatori”, fiind destul de complexă şi incluzînd cîteva etape preparatorii foarte
laborioase. Scopul principal al acestor piese de teatru este conştientizarea anumitor
probleme, gravitatea şi consecinţele lor în comunitate.
II. Algoritmul de aplicare
1. Activitatea preparatorie
Activitatea preparatorie este foarte importantă şi necesită o abordare
minuţioasă, pentru că asigură reuşita activităţii propriu-zise. Etape:
a. Selectarea actorilor pentru piesa care urmează să fie jucată se realizează în
mod voluntar.
Aceștia pot fi studenţi/elevi motivaţi care s-au remarcat prin abilităţi de a
improviza în cadrul activităţilor curriculare și extracurriculare.
b. Identificarea situaţiei concrete care urmează să fie reprezentată prin metoda
teatrului social: de exemplu, Discriminarea în şcolile din Republica Moldova1.
c. Crearea scenariului şi a personajelor (în piesele de teatru social există, în
principal, 5 categorii de personaje: opresatul, opresorul, aliatul/aliaţii opresatului,
aliatul/aliaţii opresorului, personajele neutre).
Odată identificată problema, se impune crearea unui scenariu, care să se refere
la o situaţie concretă (stilul piesei poate fi realist, simbolic). Piesa se poate crea
împreună cu actorii selectaţi (sub forma unui atelier). Scenariul trebuie să conţină
replici cît mai autentice, apropiate de vorbirea membrilor comunităţii, astfel încît
spectatorii să se recunoască în vorbirea şi gesturile personajelor. Textul trebuie să
individualizeze clar fiecare personaj. Personajele trebuie să interpreteze scenic cît
mai autentic rolurile asumate. Fiecare scenă trebuie să fie marcată clar (asistenta
poate anunţa: Scena 1 ... etc.).
d. Stabilirea rolurilor înainte de reprezentaţie.
Personajul principal – opresatul – trebuie să adopte, în mod obligatoriu, o
soluţie eronată care ar duce la un final nefericit: or tocmai aceasta va constitui
obiectul dezbaterilor în partea de forum.
e. Realizarea unui atelier în care actorii (voluntarii) sînt iniţiaţi în practica
teatrului social: se vizionează spectacole video, se discută despre tehnicile şi
procedeele teatrului social).
f. Stabilirea programului repetiţiilor.

1
E necesar să se identifice clar problema ce urmează a fi prezentată prin teatru social;
problema trebuie să implice o situaţie de opresiune, să fie susceptibilă de schimbare prin
implicarea membrilor comunităţii. Identificarea problemei se poate realiza prin mai multe
modalităţi: documentarea prealabilă asupra gravităţii problemei, observarea anturajului (în
special, a detaliilor pentru a înţelege în profunzime starea de lucruri); discuţiile cu membrii
comunităţii; aplicarea unor chestionare pentru formarea unei imagini asupra problemei;
împărtăşirea observaţiilor cu alte persoane pentru a se putea depista lucruri comune şi a se
contura o problemă generală a comunităţii.

584
 g. Promovarea repetiţiilor şi improvizaţiilor. Fiecare actor selectat îşi asumă un
rol din scenariu, încearcă să-l înţeleagă, să-şi sugereze stările prin care trec
personajele şi să interpreteze cît mai autentic pe scenă; se fac exerciţii de
improvizaţie, se exersează intrările şi ieşirile din scenă. Repetiţiile sînt foarte
importante nu doar pentru scopul nostru final, ci şi pentru că facilitează stabilirea
relaţiilor interpersonale între membrii echipei actorilor (aceştia ar putea colabora în
viitor într-o trupă de teatru social, de exemplu).
h. Pregătirea decorului (de obicei, simbolic) necesar şi a spaţiului pentru
reprezentare. Dat fiind faptul că activitatea respectivă este foarte complexă, e
necesar să se găsească anumiţi studenţi care să se ocupe de pregătirea sălii pentru
reprezentaţie şi a altor detalii. Această activitate se bazează, în principal, pe
improvizaţie şi necesită un spaţiu de reprezentaţie minim cum ar fi, de exemplu, o
sală de curs (nu necesită neapărat o sală clasică de spectacole); o recuzită minimă
(de obicei, simbolică) – depinde de creativitatea celui care pune în aplicare această
metodă – diferite accesorii şi decor ce pot sugera anumite stări, idei etc.
2. Activitatea propriu-zisă
Conform regulilor teatrului social, discutăm despre trei etape principale:
a. Reprezentarea piesei (30-35 min); fiecare scenă este demarcată clar (asistenta
anunţă: Scena 1 ... etc.).
b. Etapa-forum; jokerul (conducătorul de joc) invită publicul la discuţii cu
privire la cele întîmplate pe scenă, la caracterul personajelor etc.
c. Rejucarea piesei; spectatorii pot schimba personajele, propune soluţii.
Regula teatrului social prevede schimbarea tuturor personajelor cu excepţia
opresorului.
În Teatrul social există un joker (conducătorul de joc), căruia îi revine rolul
central (acest rol şi-l poate asumă cadrul didactic ce urmează să asigure liantul între
actori şi public). Sarcinile jokerului variază în funcţie de etapele activităţii, de aceea
le vom detalia mai jos în conformitate cu aceste etape. E foarte important ca jokerul
să fie empatic, să zîmbească, să predispună publicul la discuţie, să vorbească rar, să
observe limbajul nonverbal al actorilor şi spectatorilor, să încurajeze în permanenţă
publicul.
Etapa I.
Rolul jokerului este ca, înainte de începerea piesei:
– să expună pe scurt metoda teatrului social (poate fi prezentare PowerPoint,
realizată de cineva dintre studenţi);
– să prezinte rolul său în activitatea ce va urma;
– să explice care sînt aşteptările faţă de public, adică acesta trebuie să fie atent,
să participe la dezbateri, să se implice activ în adoptarea de noi atitudini,
comportamente, soluţii pentru a depăşi situaţia nefericită a protagonistului din
piesă;

585
 – să precizeze tipologia personajelor din teatrul social (opresatul, opresorul,
aliatul/aliaţii opresatului, aliatul/aliaţii opresorului, personajele neutre) şi să-i invite
pe spectatori să-i identifice în piesă;
– să propună un exerciţiu de energizare cu publicul (de exemplu, aplauze multe
în ritm crescendo).
După exerciţiul de energizare cu publicul, jokerul îi invită să urmărească
reprezentarea. Jokerul se poziţionează strategic pentru a putea observa spectatorii şi
jocul actorilor în timpul reprezentaţiei.
Pentru a anticipa şi a înlătura o eventuală barieră psihologică (a publicului)
putem introduce două personaje simbolice: avocatul pesimist şi avocatul optimist,
care pot ieşi, de exemplu, dintr-o oglindă improvizată în colţul scenei (cu ajutorul
calculatorului, se poate mima zgomotul caracteristic spargerii oglinzii). Pentru a
potenţa efectul estetic al spectacolului, cele două personaje se pot situa în prim-
planul scenei, celelalte personaje vor încremeni în poziţiile în care erau la acel
moment. Avocaţii se vor plimba printre personaje ca printre statui şi vor avea un
dialog în care se vor dezbate două viziuni alternative asupra realităţii: avocatul
pesimist va promova ideea lipsei de încredere în faptul că se poate schimba ceva în
situaţia dată, că niciun personaj din piesă nu poate influenţa în bine lucrurile, că
protagonistul ar face bine să-şi accepte situaţia nefericită; avocatul optimist,
dimpotrivă, va susţine necesitatea de a acţiona pentru a schimba lucrurile, pentru că
orice schimbare porneşte din noi, nu din afară (acest dialog va avea menirea de a
oferi spectatorilor premise pentru dezbateri în partea de forum). Piesa se finalizează
cu acest dialog.
Etapa a II-a.
După vizionarea spectacolului, jokerul trebuie:
– să roage publicul să aplaude actorii;
– să anunţe că în acel moment începe partea de forum a activităţii;
– să cheme actorii pe rînd în scenă şi să le ceară spectatorilor să identifice
fiecare personaj în parte (opresatul, opresorul, aliatul/aliaţii opresatului, aliatul/
aliaţii opresorului, personajele neutre), iniţiind discuţii cu publicul cu privire la cele
întîmplate pe scenă (la soluţiile adoptate de protagonistul piesei; publicul este
întrebat dacă le-au plăcut deciziile date, evident se aşteaptă la un răspuns negativ,
deoarece piesa are un final nefericit);
– să discute neapărat şi despre caracterul personajelor, despre cauzele şi
efectele atitudinilor şi comportamentelor negative pe care le-au depistat în piesă;
– să încurajeze publicul să-şi expună părerea şi să participe la discuţii;
– să lanseze întrebări provocatoare, pentru a crea o atmosferă de entuziasm şi
interes din partea publicului;
– să asigure un climat confortabil şi stimulator (să fie tacticos cu cei timizi)
pentru public.

586
 Etapa a III-a.
Rolul jokerului în această parte a activităţii este:
– să anunţe că se va rejuca piesa;
– să explice regulile de joc pentru spectatori: cel care doreşte să înlocuiască un
personaj trebuie să se apropie de scenă şi să bată tare din palme, atunci jokerul va
striga – stop, piesa se va sista; spectatorul îşi va spune numele/rolul şi va urca pe
scenă să realizeze intervenţia; va ieşi din scenă la finalizarea intervenţiei, la fel,
printr-o bătaie din palme;
– să anunţe publicul că este interzisă violenţa fizică sau verbală pe scenă;
– să se asigure că publicul a înţeles regulile de joc – să ceară cuiva din public
să sintetizeze regulile (regulile vor fi afişate pe ecran). Se pun întrebări, ca să
testeze dacă s-a înţeles corect.
Înainte de a se rejuca piesa, iarăşi se recurge la un exerciţiu de energizare
(multe aplauze).
După fiecare intervenţie, jokerul va solicita părerea publicului cu privire la
soluţia propusă (dacă aceasta e realistă, adecvată contextului sau nu, dacă atitudinea
adoptată de noul personaj (spectatorul) a avut impact etc.). Jokerul va încuraja
fiecare spectator-actor, oferindu-le cuvinte de laudă. În cazul în care unii dintre
spectatori vor dori să introducă o scenă complet nouă în piesă, jokerul trebuie să
ofere această posibilitate. Formula teatrului social este una foarte flexibilă, astfel se
pot introduce elemente noi, diverse variaţii în funcţie de public, de sensibilitatea şi
creativitatea celor implicaţi.
3. Reflecție
Rolul jokerului este să determine publicul să reflecteze, să formuleze concluzii
asupra experienţei trăite pe scenă prin teatrul social, să interpreteze semnificaţia
acestui exerciţiu pentru a se putea realiza transferul experienţei în realitatea
cotidiană. Se propun, în acest scop, un şir de întrebări pentru dezbateri:
Ce sentimente şi emoţii v-a produs activitatea, în general?
Ce emoţii aţi încercat în momentul în care aţi urcat pe scenă pentru a intra în
pielea unui personaj?
Aţi avut dificultăţi în a lua decizia de a urca pe scenă şi a face o intervenţie?
Cum aţi reuşit să depăşiţi aceste dificultăţi?
Ce rol vi s-a părut mai uşor sau mai dificil? De ce?
Cum credeţi din ce motive s-a aplicat regula să nu fie schimbat opresorul?
Atunci cînd aţi propus soluţii (în intervenţia din piesă) ce v-a ajutat să găsiţi
acele soluţii? Care au fost raţiunile după care v-aţi ghidat atunci cînd le-aţi
adoptat?
Ce similitudini şi deosebiri există între piesa jucată de actori (în partea I a
activităţii) şi cea din partea a III-a, jucată cu contribuţia spectatorilor? Care v-a
plăcut mai mult? De ce? Argumentaţi.

587
 Credeţi că prin re-crearea piesei (prin intervenţiile Dumneavoastră) aţi reuşit
să schimbaţi atitudinea faţă de problema dată?
Ce asemănări există între situaţia concretă din piesă şi situaţiile din viaţa
şcolară cotidiană?
Activitatea de astăzi poate să vă schimbe într-un fel? De ce? Dacă da, ce fel de
schimbare ar fi aceasta?
Cum veţi aplica în viaţă ceea ce aţi dobîndit azi în timpul activităţii?
Cum veţi contribui la schimbarea atitudinilor discriminatorii?
Ce idei v-au generat discuţiile din cadrul activităţii şi activitatea per
ansamblu?
Care ar fi consecinţele aplicării acestor idei?
Ce aspecte importante pentru voi aţi evidenţiat în activitatea de azi?
Ce atitudini şi comportamente veţi adopta dacă veţi fi martorul sau
protagonistul unei situaţii similare? Cum veţi proceda?
Cum credeţi care a fost mesajul acestei activităţi? etc.
Metoda teatrul social, pe lîngă faptul că facilitează procesul de conștientizare a
unor probleme ce ţin de etica comportamentală a viitoarelor cadre didactice, oferă
posibilitatea de a reflecta, de a experimenta atitudini şi comportamente pentru a-ţi
apăra valorile şi principiile, de a-ţi asuma responsabilități și de a propune soluții
realiste pentru a le putea, ulterior, transfera în practica profesională. Această metodă
implică creierul, sufletul, reactivează experiența personală a participanților,
reflexele personale, gîndirea divergentă, imaginația, voința, propriul bagaj de
cunoștințe. În plus, metoda teatrul social le va da studenților posibilitatea de a se
implica, gîndi și învăța un cadru modern de predare-învățare, precum Evocare –
Realizare a sensului – Reflecție – Extindere (ERRE). Activitățile impuse de acest
cadru vor fi realizate cu succes dacă profesorul ce-l utilizează are deprinderi și
priceperi de a implica elevii, acestea putînd fi dezvoltate, evident, prin metoda în
discuție. Propunem, astfel, în continuare, cîteva activități:
Conversația academică (sau o altă activitate de învățare prin cooperare,
apropiată de alte tehnici axate pe dezbatere) este o tehnica ce se poate utiliza atunci
cînd avem un număr mare de studenți/ elevi și dezbaterea în două grupuri este puțin
eficientă. Înscriindu-se în familia tehnicilor de discuție în baza lecturii, controversa
academică – la etapa Realizarea sensului – permite fiecăruia să-și prezinte și să-și
apere poziția, creîndu-se, pe această cale, condiții optime de exprimare a propriei
personalități: a) profesorul prezintă auditoriului un subiect controversat, citind un
text sau un caz pentru studiu, și formulează în baza lui o întrebare, studenții sunt
repartizați în grupuri cîte patru, în fiecare grup doi studenți se situează obligatoriu
pe poziția pro și doi pe poziția contra, studenții lucrează în perechi: cei de pe o
poziție discută și își structurează argumentele; b) perechile se desfac: participanții
discută – unul de pe poziția pro și altul de pe poziția contra, perechile se re-
formează originar, compară noile argumente, elaborînd o listă nouă, completată; c)

588
începe dezbaterea subiectului: fiecare își prezintă poziția, urmează o dezbatere a
argumentelor fiecărei părți, se face o declarație asupra propriei poziții/ar putea să se
scrie un eseu de 10 minute la subiectul propus (Temple et alii 2003: 38-39).
Exemplu:
Unitatea de conținut: Romanul Ion de L. Rebreanu.
Subiectul pentru discuție: Relația Ion – Ana: violență sau realitate.
Graficul T este o tehnică simplă și accesibilă de căutare a argumentelor și de
confruntare a pozițiilor. Este aplicabilă atît pentru probleme de ordin științific, cît și
pentru discuții în baza lecturii unui text artistic sau publicistic: se formulează o
problemă, se utilizează un tabel cu două coloane simetrice, conținînd, în stînga,
partea afirmativă (pro), iar, în dreapta – partea negativă (contra), se cercetează
problema și se lansează argumente pentru ambele părți ale tabelului; se examinează
relația dintre argumente și contraargumente, se estimează ponderea unei părți a
graficului, se formulează concluzia generală asupra problemei (ibidem: 53-55).
Exemplu:
Unitatea de conținut: Nuvela Toiagul păstoriei de I. Druță.
Subiectul pentru discuție: Selectați din text argumente pro/contra pentru
comportamentul protagonistului.
Presupunerea prin termeni este o tehnică de creație, ce se aplică pe diverse
texte și se sprijină pe cîțiva termeni relevanți pentru acest text. Profesorul
segmentează textul în momente de maximă tensiune. Se propune următorul tabel:
Ce credeți că s-a întîmplat? Ce argumente aveți? Ce s-a întîmplat realmente?

Profesorul citește un fragment de text, se oprește și cere să fie completate

primele două coloane, după lectura fragmentului în întregime se completează și
coloana a treia. Procedura se repetă pentru fiecare fragment al textului. La
încheierea lecturii întregului text, tabelul presupunerii fiind completat, profesorul
solicită reacții libere: Ce părere aveți ? Ce emoții ați avut? De ce? Ce s-ar fi
întîmplat dacă … (ibidem: 81-83).
Exemplu:
Unitatea de conținut: Povestirea În pădurea Petrișorului de M. Sadoveanu.
Se propune lectura unor fragmente. Profesorul întrerupe lectura la fragmentul,
de exemplu, „Așa merseră o vreme, într-o liniște deplină, prin mirosul umed al
pădurii. Ciocănitori tocau în scoarța arborilor, strigăte melancolice veneau de
departe și se stingeau între frunzișurile neclintite. Într-un tîrziu, …” / „Cei doi
oameni așteptară. Nu se auzea nicio chemare de pasere, nici zbor de gîze măcar nu
străbătea lumina. […] Dintr-odată, …” (M. Sadoveanu) și le propune elevilor să
completeze tabelul presupunerii. După completarea tabelului va solicita reacții
libere din partea elevilor.
Gîndește – perechi – prezintă (GPP) este o tehnică de participare la discuție și
de formulare în perechi a unei atitudini. Elevii sînt împărțiți în perechi și rugați să

589
se gîndească 3-5 minute asupra unei probleme, să-și formuleze în scris opinia, să-și
amintească și să descrie individual o experiență. Textele fiind elaborate, partenerii
își prezintă informația reciproc. Perechea discută ambele păreri/experiențe/texte și,
în consecință, formulează o alocuțiune comună, pe care o prezintă (ibidem: 51-52).
Exemplu:
Unitatea de conținut: Părinții de L. Blaga/ Părinții de D. Matcovschi
Subiect pentru discuție: Descrieți o situație cînd ați avut o experiență neplăcută
cu părinții.
De asemenea, studenții, prin metoda teatrul social, își vor forma deprinderi de
aplicare la orele de limba și literatura română și a altor activități: Jocul de rol,
FRISCO, Pălăriile gînditoare, Acvariu, Discuția-panel.
În concluzie, menționăm că, situat în ansamblul pregătirii necesare și eficiente
a viitoarelor cadre didactice, cursul Deontologia profesiei, prin aplicarea metodei
teatrul social:
– va forma competențe gnoseologice, praxiologice preliminare pentru alte
cursuri (de exemplu, pentru cursul Didactica specialității);
– va sprijini cursanţii în înţelegerea mai profundă a problemelor de etică
comportamentală a cadrelor didactice;
– va favoriza promovarea strategiilor interactive;
– va dezvolta o gîndire analitică şi critică la cei implicați.

Bibliografie
Cabac, Valeriu, Evaluarea prin teste, Bălți, Presa universitară bălțeană, 1998.
Dicu, Aurel, Dimitriu, Emilian, Probleme de psihologie a educației, București, Editura
Ştiințifică, 1973.
Ghid practic Re-Creează ARTitudinea prin Teatru Forum, Bucureşti, Asociaţia A.R.T.
Fusion, 2007.
Pavelcu, Vasile, Psihologie pedagogică. Studii, București, Editura Didactică și Pedagogică,
1962.
Temple, Charles, Steele, Jeannie, Meredith, Kurtis, Aplicarea tehnicilor de dezvoltare a
gîndirii critice, ghidul IV, Chișinău, Didactica Pro, 2003.
Sadoveanu, Mihail, Baltagul. Și șapte povestiri, Chișinău, Editura Litera, 1996.
Huber, Josef, Şapte teze privind educaţia cadrelor didactice şi scopul educaţiei;
www.coe.int/.../JOSEF%20HUBER%20SAP..

Social Theatre – a Method of Developing Behavioral Ethics within

the Course of Deontology
Summary: The article presents the method of the social theatre, "an exercise of creative
interaction between actors and spectators", which wants to become a part of the
course Deontology, aiming to build gnoseologic and praxiologic competencies
preliminary to the Teaching specialty and to promote interactive teaching strategies.
Key-words: method of the social theatre, professional deontology, behavioural ethics,
education, teachers.

590
 Formarea competenţelor de comunicare orală
prin studiul integrat al snoavei în ciclul gimnazial
Olga ŞIŞCANU-BOZ
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău

tudiul integrat al limbii şi literaturii române în gimnaziu deschide noi

S perspective care asigură unitate, coerenţă şi eficacitate acestor discipline.
Existenţa şi funcţionalitatea acestui model sînt relevate şi de denumirea ariei
curriculare Limbă şi comunicare. Importanţa studiului integrat este determinată, în
primul rînd, de specificul conţinutului său, precum şi de contribuţia pe care o aduce
la formarea competenţelor instructiv-educative.
Angajarea unităţilor de conţinut adecvate în demersul educaţional este una din
priorităţile care duce la eficientizarea şi înlesnirea procesului de formare a
competenţelor de comunicare, fiind una dintre competenţele-cheie, necesare pentru
întreaga existenţă a omului, pentru inserţia lui în societate. Avînd în vedere valoarea
acestei competenţe pentru integrarea lui socială, pentru „eliminarea frustrărilor din
care derivă incapacitatea emiterii sau receptării eficiente a mesajului, pentru
înlăturarea erorilor de comunicare, se impune o preocupare cît se poate de atentă
privind formarea şi dezvoltarea capacităţii de comunicare orală” (Păuş 2001: 7-13).
În conformitate cu aceste afirmaţii, menţionăm că formarea competenţei de
comunicare constituie un obiectiv primordial în studiile teoretice şi praxiologice
actuale din Republica Moldova. Or, formarea acestei competenţe presupune efort şi
implicare din partea profesorilor şi elevilor, în acelaşi timp, prin aplicarea
metodelor interactive care solicită mecanismele gîndirii, ale imaginaţiei, inteligenţei
şi creativităţii. Totodată trebuie acordată atenţie, în aceeaşi măsură, tuturor
componentelor competenţei de comunicare care, în concepţia lui M. Minder, sînt
şase la număr: verbală, cognitivă, enciclopedică, ideologică, literară şi socioafectivă
(Minder 2003). Astfel, formarea şi dezvoltarea competenţei de comunicare
presupune, indubitabil, abordarea tuturor componentelor sale.
Competenţa de comunicare derivă din competenţa-cheie a învăţa să înveţi şi
trebuie tratată ca o componentă de bază a educaţiei lingvistice şi literar-artistice.
Aceasta se regăseşte în conţinutul competenţelor generale specifice disciplinei
Limba şi literatura română: receptarea mesajului oral în diferite situaţii de
comunicare; utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în producerea de mesaje
orale în situaţii de comunicare monologată şi dialogată, receptarea mesajului scris,
din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse; utilizarea corectă şi adecvată a
limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare cu
scopuri diverse.
Învăţămîntul formativ implementat în Republica Moldova şi care vizează
implicit studiul Limbii şi literaturii române este orientat către elev, adică sînt ţinute
în vizor nevoile, interesele, preferinţele acestuia, ceea ce înseamnă că profesorii

591
trebuie să-şi adapteze conţinuturile la specificul elevului şi să găsească cele mai
bune metode de valorificare a acestuia. Este un proces dificil, dar merită a fi realizat
pentru că cel mai important lucru în procesul instructiv-educativ este să contribui la
dezvoltarea educatului şi să valorifici tot ce este mai bun la el.
În scopul realizării acestor deziderate ale învăţămîntului modern, curriculumul
prevede studiul snoavei, ca specie literară scurtă, în general, cu un singur episod,
care satirizează defectele fizice şi comportamentale ale oamenilor. Ca şi celelalte
specii literare, snoava poate contribui la formarea competenţelor de comunicare
orală, ca pretext pentru observarea – interpretarea – analiza faptelor de limbă.
Snoava este captivantă, mai ales, prin faptul că prototipul este Păcală, care este
simbolul bunei dispoziţii, a rîsului. Acesta din urmă acţionează pentru coeziunea
grupului şi în scopul delimitării dintre „noi” şi „ceilalţi”. Or, trebuie să se înţeleagă
că lecţia nu se va rezuma numai la acest aspect, ci finalitatea studierii acestui
conţinut va asigura o valoare funcţional-practică.
Odată ce profesorul de limbă şi literatură română este „creatorul” propriului
demers didactic, el va deveni automat „păpuşarul” care va manevra şi va conduce
„din culise” printr-un sistem de strategii bine gîndite şi bine organizate, astfel încît
snoava să devină un material adecvat pentru formarea acestor competenţe.
În repertoriul românesc se atestă aproximativ 6000 de tipuri de snoave în care
în centrul atenţiei este personajul pozitiv. Acest registru bogat a fost structurat în
şase mari grupe:
1. Relaţii sociale: 1. ciclul Păcală; 2. stăpîn – slugă, autorităţi laice şi
religioase;
2. Relaţii de familie: 1. soţ – soţie; 2. părinţi – copii; 3. fraţi – surori; 4. naşi –
fini; 5. alte neamuri;
3. Însuşiri şi deficiente psihologice: prostie, înţelepciune, lene, lăcomie, beţie,
murdărire trupească etc.;
4. Defecte fiziologice: surzenie, bîlbîială, orbire;
5. Snoave despre armată;
6. Glume: 1. glume diverse; 2. glume despre şcolari; glume şi anecdote
privitoare la copii.
Personajele snoavelor, Pepelea, Ianoş, Ivan sau Neculai, reprezintă simbolul
eroului isteţ şi iscusit, care înfruntă şi demască răul social, ticluind cele mai
ingenioase şi năstruşnice mijloace de luptă împotriva nedreptăţii sociale şi a
reprezentanţilor claselor dominante. Imaginea esenţializată rămîne totuşi Păcală
care se detaşează net ca un erou popular unic în literatura populară. El acţionează în
cuplu cu Tîndală, aparent fiind destinat a fi victima primului, un fel de alter ego al
acestuia. Păcălirea se dovedeşte a fi reciprocă, iar colaborarea lor sporeşte sensibil
eficienţa isteţimii de grad maxim.
Snoava ca specie literară a pierdut teren de-a lungul anilor, lăsînd drum liber
altui produs folcloric – anecdota (bancul) care reprezintă un rezultat al

592
dinamismului culturii populare, fiind un rezultat al evoluţiei şi adaptării snoavei la
cerinţele timpului actual. Cultura populară se remarcă prin caracterul ei dinamic,
prin posibilitatea de a „adapta” faptul de folclor la realităţile concrete, de a-l
remodela şi de a-i conferi noi forme de manifestare. Astfel, lui Păcală din snoave îi
corespunde, la nivelul bancului, personajul Bulă.
În ciclul gimnazial, snoava se predă în clasa a V-a, Boierul şi Păcală, după ce
elevii au studiat şi alte specii literare, cum ar fi: legenda populară, mitul, basmul
popular, povestea, schiţa, povestirea. În acest caz, elevii posedă cunoştinţe despre
personaje, caractere, valori, iar noţiunile şi conceptele literare prind contur. Paralel,
receptarea textului literar se va face în baza analizei materialului de limbă, care,
îmbinată cu măiestrie de către profesor, va duce la formarea competenţelor vizate,
preponderent competenţa 8. Lectura, audierea şi interpretarea textelor literare şi
nonliterare, în limita standardelor de conţinut şi a subcompetenţelor 8.1. Lectura
expresivă a fragmentului de text epic; 9.2. Aplicarea instrumentarului de
interpretare a textului; 5.1. Redactarea unui discurs în limita a ½ pagină: o
întîmplare adevărată; 3.1. Rezumarea unui text narativ, în limita a 75 de cuvinte
(Limba şi literatura română 2010).
Deşi manualul propune o snoavă, se pot include texte suplimentare, fiind
aduse/propuse/recomandate de profesor pentru motivarea lecturii şi utilizate pentru
ateliere de lectură, discuţie, scriere sau pot fi selectate de către elevi ca fiind
preferate şi prezentate clasei. Snoavele suplimentare pot fi selectate în funcţie de
ceea ce se urmăreşte. O sursă inepuizabilă în acest sens sînt snoavele lui Petre
Ispirescu. Profesorul va stărui asupra caracteristicilor snoavei: oralitatea, autorul
anonim, se transmite din generaţie în generaţie, caracter naţional, reliefînd elemente
(componente) suprasegmentale – elemente de expresivitate directă şi nemijlocită,
nonlingvistice – precum gestica, mimica, bătăile ritmice în obiecte din jur, lovirea
unor părţi ale corpului propriu (sau al altora), mişcări ale corpului, utilizarea (în
scop ritual sau păstrînd reminiscenţe şi ecouri ale unor asemenea scopuri) a unei
anumite recuzite şi a unor proceduri.
De aceea „spusul” snoavelor va fi privit ca activitate recreativă, pentru a-i
determina pe elevi să vorbească liber. Ei trebuie să-şi înfrîngă timiditatea, să-şi
controleze mişcările, vocea, mimica, gesturile, dar şi timpul pe care îl au la
dispoziţie. În acest mod elevul se pregăteşte pentru susţinerea ulterioară a unui
examen oral, a unui discurs, pentru susţinerea unui proiect, a unei teze etc.
Aşadar, în cadrul activităţilor de povestire a snoavelor se exersează vorbirea
elevilor, se formează deprinderea de a povesti independent, ceea ce „contribuie la
mărirea posibilităţilor de exprimare corectă, coerentă şi expresivă” (Brînzei 2005: 98).
La dezvoltarea competenţelor de comunicare orală contribuie mai multe tehnici
moderne de lucru cu elevii prin studiul integrat al snoavei: interogarea
multiprocesuală, interviul în trei trepte, ghidul pentru învăţare, comerţul cu o
problemă, discuţia ghidată, argumente pe cartele, masa rotundă, cercul etc.

593
 Prin intermediul acestor tehnici, profesorul, împreună cu elevii, va ajunge la
concluzia că snoava se serveşte de contraexemplu: printr-o întîmplare negativă, de
încălcare a normei, se învaţă sau se re-învaţă regulile. Din snoavă, putem surprinde
trăsăturile identitare ale ţăranului român. Snoava apărînd în mediul rural, realitatea
despre care vorbeşte şi mentalitatea pe care o afişează este cea a locuitorului de la
sat. Acesta se defineşte prin credinţa sa, prin ocupaţiile sale (în principal legate de
agricultură) şi printr-o sumă de trăsături pe care ţăranul şi le atribuie. În general,
calităţile pe care şi le atribuie ţăranul ţin, în mare parte, de latura spirituală şi de o
natură mai degrabă contemplativă decît activă. Românul crede despre sine că este
înzestrat cu calităţi intelectuale admirabile. Totuşi, ţăranul are luciditatea de a se
autoironiza. De aceea ţăranii din snoave, fie că se numesc Păcală, fie că sînt
nenumiţi, sînt actorii unor situaţii în care se dovedesc deopotrivă proşti şi
inteligenţi, în care sînt păcăliţi şi păcălesc.
De fapt, snoava este o chintesenţă a înţelepciunii şi inteligenţei populare, avînd
particularităţi specifice pentru spiritul naţional, reprezintă şi individualizează
umorul fiecărui popor. Totodată, conform didacticii textului epic, studiul textului
epic, inclusiv snoava, se bazează pe explicare şi interpretare, care presupun:
– Stabilirea orizontului de aşteptare al elevilor şi descifrarea textului.
– Identificarea cuvintelor şi expresiilor necunoscute: modalităţi de explicare.
– Focalizarea.
– Stabilirea timpului şi spaţiului naraţiunii.
– Întocmirea planului de idei.
Toate acestea vor fi respectate la predarea snoavei ca specie literară, ţinîndu-se
cont de faptul că demersul didactic realizat de profesor la lecţie va fi centrat pe elev;
profesorul, la predarea snoavei, va ţine cont de preferinţele, interesele elevilor şi
predarea-învăţarea-evaluarea se va face cu miza majoră pe competenţe: formarea,
dezvoltarea lor.

Bibliografie
Brînzei, Gheorghe, Limba și literatura română. Repere metodice pentru învățămîntul
primar, gimnazial și liceal, Piatra-Neamț, Editura Alfa, 2005.
Cartaleanu, Tatiana, Ghicov, Adrian, Predarea interactivă centrată pe elev, Chișinău,
Editura Știința, 2008.
Cartaleanu, Tatiana, Cosovan, Olga, Goraș-Postică, Viorica, Lîsenco, Serghei, Sclifos Lia,
Formare de competențe prin strategii didactice interactive, Chișinău, Didactica Pro,
2008.
Limba și literatura română. Curriculum pentru învățămîntul gimnazial (clasele a V-a –
IX-a), Chișinău, Editura Univers Pedagogic, 2010.
Minder, Michel, Didactica funcțională: obiective, strategii, evaluare, Chișinău, Editura
Cartier, 2003.
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Pitești,
Editura Paralela 45, 2006.

594
Păuș, Viorica-Aura, Dezvoltarea competențelor de comunicare în Aria curriculară limbă și
comunicare, în Perspective. Revistă de didactica limbii și literaturii române, București,
2001, nr. 1, p. 7-13.

Training Oral Communication Skills through

Integrated Study of Anecdotes in Secondary School
Summary: This article reflects the importance of integrated study of Romanian language
and literature in the secondary school, as well as the relevance of contents in the
training of oral communication skills. The anecdote, as any literary text under study,
has an important impact on the pupil in training and developing reading,
communication and cultural competences.
Key-words: integrated study, competence, communication, anecdote, teacher, pupil/
student, content, curriculum.

595
 Some Aspects of Foreign Language Acquisition
by Students with Special Needs
Yevgen ZHERNOVEY
California State University, Fresno (USA)

hrough human history, the treatment and education of individuals with

T disabilities changed from rejection to acceptance. The advocates continue
to fight for these individuals’ rights on education. As a result of democratic efforts,
more and more students with disabilities are educated in the general education
classroom (Whitten 2003). According to the Reports to Congress, close to 95
percent of students with special needs have access to general education and attend
local general education schools. About 75 percent receive either full inclusion or a
combination of inclusive and pull-out resource-room services (U.S. Department of
Education 2006).
Professional literature points out how teachers can effectively use differentiated
instruction to address the needs in the general education classroom „without the
need for specialized instruction from a special education teacher” (Tomlinson
2003: 122).
The idea and the practice of inclusive education bring important positive
impacts, as the goal of public education is to help students learn skills and
knowledge to function as effective citizens in the society. First and most important
benefit of the inclusion consists in the fact that students with special needs have
access to the general education program. This is a principle „which promotes
equality” (Mastropieri 2004: 18).
Developing this common practice to distribute naturally the students with
disabilities in classes with general education students has its positive effect. The use
of special educators in the classroom, supporting general education teachers
motivates the students with disabilities to progress in learning, to be socially and
academically involved and obtain the credit and the necessary experience for future.
Today, with the development of a global society, the study of another language
in school is often a requirement for high school graduation, and an increasing
number of colleges and universities require a minimum of two years of a foreign
language prior to graduation, particularly for „students who have majors in Arts &
Science programs” (Brod 2000: 26). According to the Guidelines of the American
Council on the Teaching of Foreign Languages (ACTFL), the study of a foreign
language is a recommendation for „all students at all ability levels” (ACTFL 2000:
37). Thus the study of ESL or foreign language by the students with special needs
have some similar traits, as it correlated with the language acquisition.
Learning native language, ESL and foreign language have the same level of
assimilation. The researches made on students suggest that individuals who have
difficulty with foreign language learning have also experienced problems with the

596
oral and written aspects of „their native language” (Ganschow 2001: 84). Normally
these problems occur in some combinations and at different levels in three areas of
language: 1) the phonological or orthographic area (sounds and sound-symbol
relationships, letter combinations); 2) the syntactic area (grammar, how words
connect in sentences); 3) the semantic area (meaning of words and word parts).
If the students, for example, had difficulties with the phonological or
orthographic component of English in elementary school, they may have problems
at the given level learning and remembering the sounds of the consonants and
distinguishing the different sounds of vowels. Later, as they study a foreign
language, they can have difficulty learning pronunciation, reading, and spelling
words. Students who had difficulties with the syntactic component in their native
language may experience problems with the agreement and use of plurals,
possessives, and parts of speech in the native language. In their writing, it is hard
for them to use complete sentences and some errors can be omitted using incorrect
verb tenses.
On advanced levels in the study of a foreign language, such students may
struggle to conjugate verbs (selecting the correct ending for a verb related to the
subject of the sentence). Another difficulty that they may have is matching the
correct masculine or feminine pronoun with a noun or placing the adjective in the
proper order in spoken discourse or written sentences. The students who are weak
in grammar and semantic skills in the native language may have difficulty
comprehending the meaning of what was said to them in the native language when
listening to others speak, or even problems comprehending what they read.
At the beginner levels in the study of a foreign language, they may progress
during the first semester or year of foreign language learning because sentence
structures are relatively simple and vocabulary concentrates on easy, concrete, life-
related topics. Later, in more advanced level courses, the amount and complexity of
listening, speaking, reading, and writing tasks increases. Then students' difficulties
increase as language complexity increases.
Second, research also shows that the primary difficulty for foreign language
learners with special needs most likely originates in the phonological or
orthographic, and after this, syntactic areas of language rather than the semantic
area. Their difficulties again often become apparent in the first semester of a foreign
language course. Students with low levels of sound-symbol and grammatical skills
are usually having problems with most „aspects of foreign language learning −
pronunciation, speaking, listening, reading, and writing” (Shankweiler 2004: 492).
Research across language acquisition by students with special needs illustrates
that languages mostly differ on a number of dimensions, and the differences
between one’s native language and the foreign language of study can create
problems for students with language difficulties. One dimension on which
languages differ has to do with the regularity of the language sound-letter

597
correspondences. This regularity ranges from languages that are highly regular,
where a single sound is represented by a single letter (for example, German) to
languages that are highly complex, where one letter can represent several sounds
and a sound can be represented by other different letters (for example, English or
French).
Another dimension that creates problems for students with special needs is the
differences of languages in their morphological complexity. One language has for
many additions of words or parts of words, and word endings change depending on
their place in the sentence. That’s why for languages with complex morphologies,
students have to cut long words of many syllables into smaller parts in order to
determine the meaning, or they add one or more „affixes” or word parts to the word
that help produce grammatically and semantically meaningful information. Other
dimensions on which languages differ are grammatical rules and special markings
on letters. The arrangement of word order in sentences, agreement between subject
and verb, and how clauses are linked are examples of grammatical rules. Some
languages have a numerous variety of diacritical markings, which may denote a
particular pronunciation, an accent, or even grammatical information necessary for
obtaining meaning.
In short, „there is no "simple" foreign language, as all have "dimensions" that
could pose difficulty for students with language processing difficulties”
(Grigorenko 2002: 96). Thus, research findings indicate that there are many aspects
that can create specific problems in the foreign language acquisition. Next question
is how to make students with special needs successful in mastering the study of a
foreign language in school. For this reason, it is important to look at instructional
practices that can foster success in foreign language learning for foreign language
learners with special needs. Some students classified as having learning disabilities
have been „found to be successful in their study of a foreign language” (Sparks
2003: 355).
The IDEA recommends that foreign language study be available for all
students. In this definition are included individuals classified as having specific
learning disabilities, such as dyslexia. In order to make such students successful,
administrators and foreign language departments have to demonstrate flexibility and
collaboration in creating criteria for foreign language study in school settings
(Schneider 2003).
This can include funding for specialized additional tutors for after school
support, release time for teachers to provide students with special needs with
support in small group tutoring, curriculum schedules that permits slowing the pace
of foreign language content instruction and planning ways to integrate students back
into the regular classes in the second or third year, developing and implementing an
alternative foreign language instructional program for students who are classified as
foreign language learners with special needs. One challenge for students may be

598
finding the appropriate learning environment for their particular needs. Sometimes
students need extra time to learn a foreign language concept, a more slowly pace of
instruction, and special attention to specific aspects of the foreign language, such as
the sounds and special symbols of the language and grammatical rules. In some
cases students need extra tutoring in the language. These accommodations may not
be available.
Another challenge might be the need for students to recognize and
acknowledge their own unique learning difficulties. This may necessitate putting in
considerable extra effort to complete the foreign language requirement successfully,
asking for support from various resources (teachers, tutors, peers), and frequently
requesting additional explanations they may need to understand a concept. The
accommodation favors aiding the stronger learning modality during the learning
process. The Spanish instructors provide accommodation through the use of tape
recorders, preferential seating, and testing in a quiet environment with allowance
for an extended time frame. Students may retake a test until the instructor is
confident that there is „mastery of the material”. Depending on the level of spelling
and writing deficiencies, dyslexic students may respond orally to written quizzes or
tests. Incorrect spelling on vocabulary answers is not marked wrong. Other
accommodations may vary according to the learning style.
Learners, who have poor listening skills, can receive audio and video scripts for
required video and audio assignments. They use the scripts only for the initial
listening period. The students take listening tests with their instructor during office
hours and may retake a test if necessary. All compensatory strategies aim at
strengthening and building skills to acquire learning. All at-risk students need
training in study skills strategies and language learning strategies. Most students
have the intact learning processes to create the necessary organizational and study
strategies to be successful in their classes. These are skills in organizing, processing
and comprehending, what is read or heard, planning homework and long-term
assignments, studying for tests, and determining good test-taking strategies.
However, foreign language learners with special needs cannot automatically and
instinctively develop these strategies in their first language unless they take study
skills classes.
To ensure success in foreign languages, students must acquire study skills
strategies. Often the foreign language teacher has to try in applying study skills
strategies and language learning strategies and finds that the students benefit from
this instruction, most of all the students with special needs. It is important to show
them how to learn, and there is the added benefit of acquiring necessary skills
useful in their first language.
Collaboration is another positive factor in teaching foreign language and ESL
to students with special needs. The teaming model, with integrated special services
occurring during the regular program in the regular classroom, is the most effective

599
way of delivering instruction. This is an example of collaboration of general and
special education. In this model, everyone works collaboratively on the same goals,
sharing responsibility for assessment, planning, sharing of information, problem
solving, and decision-making. Experts in each area are responsible for reporting and
monitoring progress in goals most related to their area of specialization, as well as
„role release”, or training of other team members in the best practices of their
specialized area as they apply to an individual student.
Inclusion in the regular classroom provides a continuity of curriculum for the
student, with fewer interruptions in the day. The student can readily compare his or
her skill level and achievement to that of his or her peers. Instruction in
compensatory skills, such as the use of adaptations or assistive technology, is more
effective and generalized when taught within the regular curriculum, in regular
classroom activities. In addition, when a student attends his or her neighborhood
school, he or she is more likely to be a part of the greater community, participating
in community activities where functional application of skills will take place.
There is a need to teach strategically, providing support groups or
individualized additional instruction for students who need more time to practice
the guided activities, or who could benefit from enrichment or an extension of the
curriculum. Implementation of the transdisciplinary teaming model requires training
in collaboration and team teaching techniques. Regularly scheduled, frequent (at
least weekly) time for planning and reviewing progress, airing problems, and
discussing different approaches and instructional strategies is essential. Teaching
strategically, providing support groups or individualized additional instruction for
students who need more time for testing, or who could use an extension of the
curriculum.
Meeting individual needs for methods or materials based on their particular
learning style and strengths will help students build successful experiences in
mathematics, and improve their confidence in mathematics-related skills. In the
ideal teaming situation, teachers share in planning, presenting lessons, and checking
assignments. It is vital that students (as well as teachers) view both classroom and
special educators as teachers, rather than one as a teacher, the other as a helper.
Professionals share personal and professional strengths, and appreciation for each
other’s expertise. Both teachers assume responsibility for instruction and for all
students, including sharing success and frustrations, planning, evaluating, and
problem solving. The teachers move back and forth between direct and indirect
support. This system helps improve instruction by working collaboratively with
strengths, joint efforts to solve problems, generation of creative methods, and
reduction of professional isolation, increased understanding of roles of different
professionals, and a reduction of the stigma of special education
Technology is a powerful medium for the classroom teacher who wants to
provide multisensory learning. The learner can employ more than one learning

600
modality, e.g., visual, auditory, and tactile/kinesthetic, to capitalize on strengths and
build up the weaker avenues of learning. It is especially beneficial as an
individualized learning component. For example, the Counseling Department at the
Alexandria Campus has acquired the Academic Success Video Series for College
Students. The series covers strategic learning, time management, reading
improvement, and note taking. By visiting Dartmouth College’s Academic Skills
Center website, educators can download study skill guides. The author recommends
and provides these guides to all students, especially the at-risk learners. Besides
needing study skills strategies, learners with special needs require language learning
strategies.
These strategies are included in the regular Spanish classes, but especially in
the workshop tutorials: memorizing vocabulary using mnemonic devices and
creating three x five flash cards with cutout pictures or line drawings; manipulating
three x five grammar cards with the parts of speech to understand and create
sentence construction; color-coding to match subject pronouns with their
appropriate verb endings; listening to audiotape verb drills to provide for
multisensory practice by listening, repeating, reading, writing, and visualizing
verbs; taking dictation to reinforce pronunciation, spelling, and syllabication rules;
creating semantic maps to brainstorm and organize ideas in the writing process;
employing computer-assisted instruction to reinforce „vocabulary, comprehension,
and grammar concepts” (Sedita 1996: 26).
The use of captioned video combines listening, reading and visualization
(images). The Elementary and Intermediate Spanish classes currently use Destinos,
a video-based course. The French program Allez-viens has the caption version for
Video section, which is useful for students with special needs. ADHD/ADD
learners, having weak auditory skills, have a difficult time developing listening
comprehension skills unless they view the videos with captioning. These learners
remark on the ease of listening comprehension when they view captioned video and
when they listen to audiotapes with scripts to guide them. When dyslexic learners
listen to audiotapes or view videos, a script or the closed caption on the screen is
also very beneficial to strengthen reading comprehension.
Thus, there is evidence that students with language learning difficulties can
succeed in their study of a foreign language or ESL, especially if they have
appropriate instructional modifications. One of the strategies that will bring success
in the foreign language learning is providing direct, explicit instruction on language
structure and extra time to master the subject matter (Downey 2001: 62).
Another important thing is to encourage students to expose themselves to the
study of a language of their choice early in their schooling, talk to their instructor
about their language needs, and seek additional help as soon as it is needed. It is
clear that this should be evident for students to recognize that the study of a foreign
language may take extra effort on their part, but that it will provide them with an

601
experience in linguistic and cultural diversity that is desirable and important today.
It would be helpful for struggling students to take fewer courses or focus
specifically on foreign language study. In this situation the foreign language
instructors should provide letters of support and written documentation of effort that
the student makes. Under the right circumstances, then, the study of a foreign
language can be a positive and culturally broadening experience, preparing the
students to work and serve and be useful citizens in the global society.

Bibliography
American Council on the Teaching of Foreign Languages (ACTFL). American Council on
the Teaching of Foreign Languages Proficiency Guidelines. Hastings-on-Hudson, NY,
2000.
Brod, R., Welles, E. B., Foreign Language Enrollments in United States Institutions of
Higher Education, ADFL Bulletin, 2000, 31(2), 22-29.
Downey, D., Snyder, L. Curricular accommodations for college students with language
learning disabilities. Topics in Language Disorders, 2001, 21(2), 55-67.
Ganschow, L., Sparks, R., Learning difficulties and foreign language learning: A review of
research and instruction. Language Teaching, 2001, 34, p. 79-98.
Grigorenko, E. L. Foreign language acquisition and language-based learning disabilities,
in Robinson, P. (Ed.), Individual differences and instructed language learning,
Philadelphia, John Benjamins Publishing Co., 2002, p. 95-112.
Masrtropieri, M. A., Scruggs, T. E., The Inclusive Classroom: Strategies for effective
instruction (2nd ed.). Upper Saddle River, NJ: Merill, 2004; https://ecampus. phoenix.
edu/classroom/ic/classroom.aspx
Schneider, E., Crombie, M., Dyslexia and foreign language learning, London, David Fulton
Publishers, 2003.
Sedita, J., A call for more study skills instruction; http://www.ldonline.org/, 1996.
Shankweiler, D., Fowler, A. E., Questions people ask about the role of phonological
processes in learning to read. Reading and Writing: An Interdisciplinary Journal,
2004, 17, p. 483-515.
Sparks, R., Philips, L., Javorsky, J., Students classified as LD who petitioned for or fulfilled
the college foreign language requirements „Are they different?”: A replication study.
Journal of Learning Disabilities, 2003, 36, p. 348-362.
Tomlinson, C. A., Brighton, C., Hertberg, H., Callahan, C. M., Moon, T. R. Brimijion, K., et
alii, Differentiating instruction in response to student readiness, interest, and learning
profile in academically diverse classrooms, in A review of literature. Journal for the
Education of the Gifted, 2003, 27 (2-3), p. 119-145.
U.S. Department of Education. IDEA part C program settings; www.ed.gov, 2006.
Whitten, E., Rodriquez-Campos, L., Trends in special education teaching force: Do they
reflect legislative mandates and legal requirements?, Educational Horizons, 2003,
81(3), 138-145.

Some Aspects of Foreign Language Acquisition by Students with Special Needs

Summary: The article analyzes the specifics of language learning by general school
students who have some special needs. During human history, education for people
with physical disabilities changed from total rejection to their approval within the
educational process. Followers of this movement continue to fight for their right to
general education. Due to recent democratic efforts, the number of students with
physical disabilities in secondary schools is in constant growth.

602
Key-words: education, individuals with disabilities, general education classroom, native
language, foreign language, acquisition of foreign language.

603
 Formarea competenţelor de comunicare orală
prin studiul integrat al limbii şi literaturii române
la predarea unor subiecte de lexicologie în ciclul gimnazial
Aliona ZGARDAN-CRUDU
Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău

Î ncă din treapta învăţămîntului primar, elevii sînt familiarizaţi, sumar, cu unii
termeni din domeniul lexicologiei (sinonime, antonime etc.). Acest lucru
începe în clasa a II-a şi continuă în clasa a III-a, prin predarea următoarelor
conţinuturi:
Clasa a II-a: Sensul cuvintelor. Cuvinte cu sens asemănător, cuvinte cu sens
opus. Cuvinte cu sens propriu şi cuvinte cu sens figurat. Cuvîntul şi sensurile lui:
asemănător – sinonime; opus – antonime. Sensul propriu/sensul figurat.
Clasa a III-a: Cuvîntul. Sinonime. Antonime. Sens propriu – Sens figurat.
Familia de cuvinte. Îmbogăţirea vocabularului: sinonime, antonime, cuvinte cu
sens propriu şi figurat.
Predarea conţinuturilor de lexicologie abordate în clasele primare este reluată
în clasele gimnaziale, prin valorificarea lor mai detaliată, cu oferirea de definiţii, cu
extinderea studierii terminologiei lexicale, după cum urmează:
Clasa a V-a: Cuvîntul. Definirea cuvîntului. Cîmpul lexical. Cuvînt de bază
/derivat. Structura morfematică a cuvîntului: temă, rădăcină, sufix, prefix. Familia
lexicală. Dicţionarul explicativ (8 ore).
Clasa a VI-a: Relaţii între cuvinte: după conţinut (sinonimia, antonimia), după
formă (omonimia, paronimia). Seriile sinonimice. Căile de apariţie a sinonimelor.
Cîmpul semantic. Circulaţia cuvintelor în spaţiu. Regionalismele. Dicţionarul de
sinonime. Dicţionarul de antonime (15 ore).
Clasa a VII-a: Cîmpul derivativ. Cîmpurile derivative ale unităţilor din
vocabularul curent (5 ore). Modificări ale vocabularului. Îmbogăţirea
vocabularului prin mijloace interne: derivarea, compunerea, abrevierea,
conversiunea (5 ore). Circulaţia cuvintelor în timp. Arhaismele. Neologismele.
Cuvintele moştenite şi cuvintele împrumutate. Dicţionarul de neologisme (5 ore).
Clasa a VIII-a: Monosemia şi polisemia. Sensul propriu/figurat; fundamental/
secundar; lexical/gramatical. Unităţile frazeologice. Dicţionarul enciclopedic.
Dicţionarul de locuţiuni şi expresii (7 ore).
Clasa a IX-a: Vocabularul limbii române. Structura vocabularului.
Vocabularul fundamental şi masa vocabularului. Modificări ale vocabularului.
Tipuri de dicţionare. Serii de dicţionare ale limbii române (7 ore).
Chiar şi la o analiză de suprafaţă a conţinuturilor prezentate aici, stabilim că în
ciclul gimnazial elevii achiziţionează un volum complex de cunoştinţe din domeniul
lexicologiei, utile pentru producerea lor, în anumite situaţii de comunicare, în
calitate de cunoscători ai sistemului lexical al limbii române în funcţiune, dar şi în

604
calitate de vorbitori cu o cultură generală şi lingvistică. Aceste cunoştinţe, la modul
ideal, ar trebui să coreleze cu anumite competenţe de comunicare, lingvistice. De
exemplu, în clasa a VI-a, la predarea conţinuturilor Relaţii între cuvinte: după
conţinut (sinonimia, antonimia), după formă (omonimia, paronimia). Seriile
sinonimice, profesorul şi elevii vor realiza studiul în scopul formării următoarelor
competenţe şi subcompetenţe:
Competenţa 5. Elaborarea şi realizarea spontană, fluentă, exactă a diverselor
acte de comunicare orală şi scrisă. Subcompetenţa 5.1. Producerea unui discurs în
limita unei pagini de caiet (o impresie; o opinie personală; relatarea unei
întîmplări; argumentarea unui punct de vedere; aprecieri simple privind textele
lirice studiate). Subcompetenţa 5.2. Lansarea orală a discursului dat într-un timp-
limită (2-3 min.).
Competenţa 6. Explicarea funcţionării sistemului fonetic, lexical, gramatical al
limbii române. Subcompetenţa 6.1. Relevarea elementelor fonetice, a expresiilor şi
cuvintelor noi, a elementelor gramaticale ale limbii în textul studiat.
Competenţa 7. Respectarea normei ortografice, ortoepice, semantice,
gramaticale, punctuaţionale, stilistice a limbii române literare. Subcompetenţa 7.1.
Respectarea regulilor ortografice, ortoepice, punctuaţionale, gramaticale, a normei
semantice în textul produs (oral şi scris).
Este evident faptul că elevii, atunci cînd produc un mesaj (atît oral, cît şi în
scris), trebuie să valorifice cunoştinţele pe care le deţin despre cuvînt, tipuri de
cuvinte; să poată înlocui un cuvînt cu sinonimul sau cu antonimul său; să selecteze
dintr-o paradigmă de cuvinte cuvîntul sau forma cerută de context, să fie atenţi la
corectitudinea mesajului lansat, să poată argumenta utilizarea unui cuvînt, a unui
enunţ, să varieze, să nuanţeze comunicarea, în funcţie de contextul în care se află,
de circumstanţe, de interlocutor etc. Toate acestea sînt competenţe care se formează
pe un anumit suport informaţional al elevului – cunoştinţe obţinute la studierea
conţinuturilor de lexicologie.
Şi în clasele a VI-a – a IX-a vor fi formate/dezvoltate, în continuare, aceste
competenţe şi subcompetenţe, evident la un alt nivel; interesul major al profesorului
fiind centrat, implicit, pe creşterea calitativă, dar şi cantitativă, a nivelului de cultură
lingvistică a elevului. Este important ca, în conformitate cu preceptele studiului
integrat al limbii şi literaturii române, conţinuturile de lexicologie să nu fie
concepute ca pură informaţie teoretică, predată-învăţată pentru a fi prezentată la
lecţie, la evaluare. Elevii trebuie să cunoască, despre conţinuturile de limbă, că
acestea sînt importante pentru comunicare. Or, învăţăm să comunicăm în şcoală şi
continuăm această activitate pe parcursul întregii vieţi, în varia circumstanţe,
contexte socioculturale etc. şi de felul cum am învăţat să realizăm această activitate
depinde de foarte multe ori succesul nostru.
La o simplă analiză a competenţelor şi subcompetenţelor prezentate mai sus,
deducem că acestea impresionează prin complexitate şi utilitate în ceea ce priveşte

605
importanţa lor pentru realizarea comunicării orale şi scrise de către elevul din
gimnaziu.
În Curriculumul pentru învăţămîntul gimnazial se menţionează: „Pentru etapa
gimnazială, la disciplina Limba şi literatura română, aceste competenţe se edifică
pe practica funcţională şi raţională a limbii materne, care serveşte şi ca limbă de
instruire, şi se dezvoltă prin realizarea variatelor acte de comunicare orală şi scrisă,
preconizate de demersul educaţional” (Curriculum 2010: 9). Astfel, la fiecare lecţie
de limbă şi literatură română, predînd conţinuturile recomandate de curriculum,
vom ţine cont de faptul că învăţăm nu pentru şcoală, nu pentru evaluare, dar pentru
viaţă, pentru a comunica corect, eficient. Pentru a argumenta această aserţiune,
exemplificăm, în continuare, situaţiile de comunicare în care elevul de azi/maturul
de mîine va fi nevoit să cunoască noţiunile de lexicologie consemnate mai sus,
pentru a proba competenţele necesare contextului de comunicare în care se va
manifesta ca vorbitor cult:
Clasa a V-a: Cuvîntul. Definirea cuvîntului. Cîmpul lexical
Elevul va cunoaşte despre importanţa cuvîntului, ca element de bază al limbii şi
al vocabularului, în formarea comunicării, despre faptul că numărul de cuvinte pe
care îl utilizează un vorbitor în comunicare probează cunoştinţele din diferite
domenii pe care acesta le are, ilustrează cultura sa generală. Cuvintele variază după
formă, sens, număr de sensuri etc. Fără cuvinte, omul nu poate forma enunţuri,
îmbinări de cuvinte din care se ţese mesajul. Totodată, elevii vor cunoaşte că un
cuvînt se poate folosi, în diferite contexte, cu sens diferit; cuvintele se pot asemăna
sau opune după sens etc. Aceste cunoştinţe le vor fi utile atunci cînd vor forma
enunţuri, pentru a comunica, la fel şi cînd vor trebui să explice ce înseamnă un
anumit cuvînt etc.
Pentru a sistematiza o informaţie dintr-un anumit domeniu, elevul va opera cu
termeni dintr-un anumit cîmp lexical; deci va selecta din lexicul său cuvinte care
sînt înrudite după sens, se referă la un anumit concept. De exemplu, în manualul de
limba şi literatura română pentru clasa a V-a, sînt propuse întrebări despre membrii
familiei, deci elevul va opera cu termeni din cîmpul lexical Grade de rudenie sau
Familia. El va cunoaşte cuvintele unchi, mătuşă, văr, vară, nepot, strănepot etc.,
sensul lor şi le va utiliza corespunzător. În continuare, în clasele superioare, elevii
completează cîmpurile însuşite cu termeni noi. De exemplu, în clasa a VIII-a se
lucrează cu mai multe cîmpuri asociative: Toamna, Meşter/Artist, Singur/
Singurătate, Nisip/Deşert etc. (Cartaleanu et alii 2008: 10, 38, 64, 108).
Clasa a VI-a: Circulaţia cuvintelor în spaţiu. Regionalismele
Elevii ştiu, din experienţa lor de vorbitor, că unele cuvinte se utilizează mai
des, altele – mai rar, unele le sînt cunoscute, altele – nu, pe unele le-au auzit în sat,
la bunei, dar nu le aud la şcoală, nu le folosesc în comunicarea lor cu prietenii etc.
În clasa a VI-a, elevii află că unele cuvinte sînt regionalisme, altele sînt cuvinte
literare. Regionalismele impresionează prin faptul că se utilizează numai în anumite

606
localităţi, regiuni etc. Elevii vor învăţa că pot utiliza regionalismele în comunicarea
orală, atunci cînd se află într-un anumit mediu regional, sociocultural; deci nu este
greşit să utilizezi regionalisme atunci cînd comunici cu persoane în etate, care şi-au
petrecut viaţa într-o anumită localitate. În acest caz, este vorba despre „competenţa
expresivă: a şti să vorbeşti în situaţii determinate, despre anumite lucruri, cu
anumite persoane, adică a şti să construieşti discursuri” (Coşeriu 1994: 33).
Totodată, elevii, personalizînd aceste informaţii, îşi formează şi competenţe
interpersonale, civice, morale, culturale.
Clasa a VII-a: Circulaţia cuvintelor în timp. Arhaismele. Neologismele
Din clasa a VI-a, elevii cunosc despre regionalisme şi cuvinte literare. În clasa
a VII-a, ei învaţă că unele cuvinte sînt neologisme, altele sînt cuvinte de uz general.
Elevii află de ce în prezent sînt folosite unele cuvinte, care nu se utilizau în trecut, şi
de ce alte cuvinte nu se mai întrebuinţează etc. Acest lucru se soldează cu faptul că
ei vor şti cînd să utilizeze cuvintele respective, vor înţelege de ce ele sînt utilizate în
operele unor scriitori.
În curriculumul disciplinar se stipulează: „Pornind de la textul artistic ca
pretext pentru discuţie, pentru asimilarea unor modele comportamentale, demersul
educaţional la limba şi literatura română în gimnaziu punctează anumite repere
valorice, proiectează comportamente şi atitudini” (Curriculum 2010: 10). Prin
urmare, elevii, studiind ulterior, de exemplu, Amintirile din copilărie de Ion
Creangă, operele lui Ion Druţă, ale lui Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, vor înţelege
de ce autorii utilizează anumite cuvinte; vor şti că, în funcţie de mediul în care se
află, pot utiliza şi ei anumite cuvinte; deci vor avea anumite competenţe de
comunicare cu buneii, cu persoanele care activează într-un anumit domeniu,
locuiesc într-o anumită localitate sau cu semenii lor etc. Totodată, ei vor afla despre
caracterul deschis al vocabularului – unele cuvinte se învechesc şi nu se mai
utilizează; în acelaşi timp, apar cuvinte noi, pentru a desemna obiecte noi; acestea
se numesc neologisme.
Clasa a VIII-a: Sensul propriu/figurat; fundamental/secundar; lexical/
gramatical. Unităţile frazeologice
La predarea acestor conţinuturi, se realizează într-un mod perfect studiul
integrat al limbii şi literaturii române. Or, elevii, învăţînd despre sensul propriu şi
sensul figurat al cuvintelor, află că figurile de stil, ca epitetul, metafora, comparaţia
etc., se constituie în baza sensului figurat al cuvintelor. „Domeniul limbă mediază
cunoaşterea elementelor de construcţie a comunicării în general, dar şi este chemat
să faciliteze înţelegerea, interpretarea şi analiza textului literar” (ibidem). Totodată,
figurile de stil pot fi valorificate nu numai de scriitori, în opere literare, dar pot fi
materializate şi folosite şi de vorbitorii de rînd, în anumite situaţii de comunicare,
cînd dorim să epatăm interlocutorul, să-l surprindem etc. şi elevii trebuie să ştie
acest lucru.

607
 În prezent, tinerii cunosc şi utilizează prea puţin în comunicare expresii
frazeologice, proverbe, zicători; deci am putea spune că acestea nu mai sînt în vogă,
dar ei trebuie să ştie că paremiile îmbogăţesc limba, nuanţează exprimarea prin
valorile lor conotative, moralizatoare pe care le prezintă. Paremiologia este o ştiinţă
interesantă, care constituie o sursă inepuizabilă pentru cultura generală a fiecărui
om. Cum ar fi operele lui Ion Creangă, poveştile populare, fabulele etc., dacă am
omite din ele paremiile? Am putea face un experiment, la lecţie, pentru a proba
importanţa acestora în limbă, pentru operele literare în care le întîlnim. Bunăoară,
am putea înlocui, într-un fragment dintr-un text literar, expresiile frazeologice cu
cuvinte şi atunci ar deveni evidentă savoarea, prospeţimea frazeologismelor şi
faptul că ele nu pot concura, în ceea ce priveşte expresivitatea, idiomaticitatea,
metaforicitatea, cu cuvintele.
Clasa a IX-a: Vocabularul limbii române. Structura vocabularului
Ca o sinteză la cele învăţate în clasele a V-a – a VIII-a, în clasa a IX-a elevii
vor afla că vocabularul este, din punct de vedere matematic, o mulţime formată din
mai multe grupuri de cuvinte; în aceste grupuri cuvintele se sistematizează în baza a
cel puţin unui criteriu comun. Toate grupurile vocabularului se structurează în baza
principiului identităţii sau al diferenţei, aplicat în funcţie de cîţiva factori
(etimologic, formal, frecvenţă ş.a.). Cuvintele formează deci grupuri de cuvinte; în
procesul comunicării, vorbitorii selectează din aceste grupuri şi utilizează cuvintele
potrivite pentru a realiza comunicarea. Este vorba despre aşa-numitele structuri in
absentia şi structuri in praesentia (Coşeriu 1994: 87). Nu putem utiliza aceleaşi
cuvinte în contexte diferite; pentru a utiliza cuvintele într-un anumit context, în
comunicare, este important să cunoaştem sensurile lor, tipurile de sens pe care le au,
faptul că sînt învechite sau recente, cunoscute de toţi vorbitorii limbii române sau
numai de unii vorbitori etc. Fără aceste cunoştinţe, nu poate fi vorba despre
realizarea competenţei lingvistice.
Este cunoscut faptul că „în contextul studiului integrat al limbii şi literaturii
române în ciclul gimnazial, ţinînd cont şi de faptul că accentul, în demersul
educaţional realizat la lecţiile de limbă şi literatură română, este pus pe formarea
competenţei de comunicare, termenii din domeniul lexicologiei sînt studiaţi
concomitent cu textul literar, cu estimarea importanţei utilizării, cunoaşterii,
delimitării lor în procesul comunicării” (Curriculum 2010: 12). Or, la fel de
cunoscut este şi faptul că anume competenţa lingvistică este cea care îi permite unei
persoane să acţioneze, utilizînd cu precădere mijloacele lingvistice. Aşadar, studiul
integrat al limbii şi literaturii române, prin predarea – învăţarea – evaluarea
conţinuturilor de lexicologie, determină formarea unor vorbitori competenţi în ceea
ce priveşte cunoaşterea şi valorificarea vocabularului limbii române, a informaţiei
din domeniul literaturii române, facilitează formarea competenţelor de comunicare.
În concluzie, menţionăm încă o dată că „[…] disciplina limba şi literatura
română este un domeniu cu mare deschidere formativă şi informativă, cu

608
încărcătură culturală şi cu efect major asupra comunicării, ca activitate specific
umană. Paradigma comunicativ-funcţională a disciplinei se reflectă în componenta
pragmatică a domeniului de referinţă, aducînd în prim-plan competenţa de
comunicare văzută ca factor ce poate facilita substanţial integrarea în spaţiul
sociocultural” (Rusu 2009). Această abordare pragmatică argumentează faptul că un
enunţ nu exprimă doar o stare de lucruri, ci şi gîndurile, sentimentele pe care ideile
enunţate le provoacă atît auditoriului, cît şi enunţătorului.

Bibliografie
Cadrul European Comun de Referinţă pentru Limbi, Chişinău, 1993.
Limba şi literatura română, Curriculum pentru învăţămîntul gimnazial (clasele
a V-a – a IX-a), Chişinău, Editura Univers Pedagogic, 2010.
Cartaleanu, Tatiana, Ciobanu, Mircea, Cosovan, Olga, Limba şi literatura română. Manual
pentru clasa a VIII-a, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2008.
Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Iaşi, Institutul de Filologie Română
„Al. Philippide”, 1994.
Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2006.
Rusu, Mina-Maria, Competenţa de comunicare – perspective de abordare, în Limba
română, anul XIX, 2009, nr. 11-12.

Training Oral Communication Competences through Incorporated Study

of the Romanian Language and Literature
while Teaching some Lexicology Subjects in the Gymnasium
Summary: Teaching lexicology content starts in the primary school and continues in
secondary school. Knowledge in the field of lexicology is useful for students; it
correlates with certain communication skills. In this article, we tried to illustrate the
assertion that lexicology terms are studied alongside with the literary text, assessing
the importance of using them, knowing them, their boundaries in the communication
process and the integrated study of Romanian language and literature, through the
teaching - learning - assessment of lexicology content causes the formation of
educated, competent speakers.
Key-words: curriculum, lexicology, integrated study of Romanian language and literature,
skills, sub-skills, communication skills.

609
 Интерферирующее влияние родного языка
при реализации звуков немецкого языка
Анна ПОМЕЛЬНИКОВА
Бэлцкий государственный университет им. Алеку Руссо
Елена ХАРЧЕНКО
Криворiзька загальноосвiтня школа I-III ступенiв 42 (Украина)
Мария АЛАБУЖЕВА
ГБОУ центр образования № 363, Москва (Россия)

В практике преподавания немецкого языка как иностранного важным

условием успеха является признание равноправной значимости всех
аспектов языка – грамматического, лексического и фонетического. Более того,
овладение иностранным языков основывается на тесном взаимодействии всех
аспектов: процесс восприятия учащимся высказывания на иностранном языке
зависит от уровня сформированности произносительного навыка.
Язык, будучи многокомпонентной системой, обеспечивает процессы
формирования высказываний говорящим, а также восприятие и понимание
этих высказываний слушающим. Для того, чтобы определить звуковые
свойства, существенные для восприятия речи, мы привлекаем методику
извлечения информации перцептивной фонетики, которая занимается
изучением в речевом общении особенностей восприятия звуковых единиц,
используемых человеком. В компетенцию фонетики входит выявление
универсальных и специфических характеристик, присущих вообще звукам
человеческого языка и звуковым единицам конкретного языка. Реализуя
языковую систему в речевых актах общения, мы организуем различные
средства языка с целью передачи информации. Собеседник, воспринимая
сообщение, обрабатывает полученную информацию в соответствии со своими
знаниями языка, включающими фонологический, семантический и
прагматический компонент.
Активное владение иностранным языком основывается на высоком
уровне сформированности навыков во всех видах речевой деятельности.
Человек, который желает изучить иностранный язык, должен иметь как
хорошо развитый речевой слух для верной интерпретации речевого сигнала,
так и обладать необходимыми артикуляционными навыками для оформления
собственных высказываний на иностранном языке. В круг задач фонетики
входят теоретические и практические вопросы обучения иностранному языку,
связанные с постановкой произношения и с развитием фонематического/
речевого слуха.
В процессе изучения иностранного языка акустико-фонетический процесс
реализуются на фоне подключения перцептивного фильтра родного языка.

610
 Способность выделять в речевом сигнале фонетически релевантные
признаки, создающие базу для лингвистической интерпретации сообщения, а
также пользоваться этими акустическими данными при восприятии речи,
рассматриваются как «фонологическое воспитание слуха». При изучении
иностранного языка любое фонетическое явление, подлежащее активному
усвоению, должно рассматриваться как со стороны системы, к которой оно
принадлежит, так и со стороны фонетической системы родного языка.
При сопоставлении различных фонологических систем всегда
выявляются универсальные и типологические черты, при этом последние
могут оказывать интерферирующее влияние на иноязычную речь. Причиной
межъязыковой интерференции могут стать несовпадения компонентов фонем-
ного инвентаря в разных языках. При этом, по мнению В. В. Виноградова, чем
больше различие между системами, тем больше потенциальная область
интерференции.
Понимание межъязыковой интерференции очень существенно с
методической точки зрения, так как ориентирует преподавателя на
конкретный объект работы – преодоление явного (продуктивного) или
скрытого (перцептивного) акцента. Чем выше уровень сформированности
речевого слуха, тем меньше проявляется интерферирующее влияние родного
языка в перцепции и продукции иноязычного сообщения.
Именно поэтому задачей обучения восприятию и производству
иноязычных звуковых текстов является умение адекватно декодировать
речевое сообщение и правильно интерпретировать коммуникативное
намерение говорящего.
К основополагающим задачам фонетики как одного из разделов
лингвистики относится выявление набора звуковых средств языка,
определение системных отношений между ними и описание функцио-
нирование этих средств в реальных речевых актах.
Свойствами, не являющимися универсальными, но характеризующими
специфику системы конкретного языка, могут быть: набор допустимых
сочетаний звуков или специфическая дистрибуция подобных сочетаний в
слоге (Перечень подобных звукосочетаний в немецком языке приводится в
книге (Потаповой et alii 1989)).
Познание незнакомых звуков через слуховое восприятие очень сложно,
т.к. через речевой аппарат у человека формируется слуховой стереотип и
навык восприятия набора привычных звуков. Поэтому первоочередной
задачей учителя становится адаптация речевого и слухового аппарата
обучаемого к реализации звуковой системы иностранного языка
Для обучения немецкому произношению в условиях возможной
интерференции со стороны родного языка необходимо учитывать следующие
моменты:

611
 – взаимодействие фонетических систем немецкого и родного языков
(наличие схожих и отличающихся звуков);
– взаимодействие звуковой, графической и смысловой сторон слова
(схожесть написания букв и слов, соответствие передаваемого смысла);
– последовательность введения звуков немецкого языка в соответствии со
спецификой этих звуков в родном и немецком языках (зависимость от уже
сформированных навыков артикуляционной базы родного языка).
Трудности в усвоении звуков немецкого языка не сводятся лишь к тому,
что их трудно артикулировать. Трудности появляются в речи из-за различий в
артикуляционной базе контактирующих языков, с одной стороны, и в случае
несформированности навыка говорения на немецком языке (отсутствие
автоматизма в реализации существующих правил произношения).
Так, например, звуки [l], [p], [g], [a], [i], [u] существуют во многих языках,
но в немецком языке они имеют свою специфику: отсутствие палатализации,
придыхание, долгота и краткость гласных. Перенесение навыков реализации
подобных звуков из родного языка в речь на немецком языке порождает
зачастую специфический акцент, но может и исказить слово, что может
привести к нарушению коммуникации (напр., рот и rot).
Причиной ошибок в речи учащихся может стать перенесение привычных
правил чтения из родного языка в изучаемый язык. Так, например, слово в
родном и немецком языке может быть написано одинаково, но в немецком
языке существуют свои правила его прочтения – сауна и Sauna (по правилам
немецкого языка [s] в позиции перед гласным читается как [z]. И наоборот,
слово может схоже звучать, но передаваться на письме другим образом –
шнур – Schnur (для передачи звука [] в немецком языке используются обычно
три графических знака s, c, h.
В отношении того, какие звуки причислять к «трудным» к освоению, у
лингвистов существуют разногласия. Одни считают трудными те звуки,
которые отсутствуют в инвентаре изучаемого языка, т.е. звуки [y], [ø:], [ç].
Другие, наоборот, считают проблематичными именно те звуки, которые имею
приблизительное сходство со звуками родного языка, например, [h], [l], [r].
Исходя из опыта, можно утверждать, что проблематичными являются и те
и другие. Первая группа звуков предоставляет трудности в начале обучения,
но с накоплением произносительных знаний и опыта, эти трудности легко
преодолеваются. Вторая же группа (схожих звуков) требует постоянной
работы для осознанного правильного произношения на немецком языке:
преподаватель заставляет задуматься, каковы отличительные признаки
данного звука в немецком языке, как данный проблематичный звук
реализуется в немецком языке в данном конкретном окружении (позиционная
обусловленность звука, сочетаемость звуков, типичная именно для немецкого
языка).
612
 Работу над ошибками в речи учащихся с целью преодоления
интерференции родного языка следует рассматривать как развивающийся во
времени процесс поступательного развития, который предполагает изменения
в произношении, т.е. корректировку артикуляции звуков. Подготовительным
этапом для данной работы служат знания, полученные из контрастивного
анализа фонологических систем родного и немецкого языков, установление
фонетических явлений, в которых учащиеся могут допустить ошибки
(потенциальная интерференция). С помощью эксперимента (наблюдения)
преподаватель определяет случаи фактической интерференции.
Интерференция как процесс и результат контактов языков феномен
предсказуемый и с ним можно и нужно бороться.
Лингвистическая интерпретация речевых ошибок, установление
типологии ошибок с точки зрения их коммуникативной релевантности
помогут учащимся осознанно реагировать на замечания преподавателя, а
также самостоятельно обнаруживать случаи отклонения от произносительной
нормы у себя и своих коллег (под коммуникативной релевантностью здесь
следует понимать отклонения, основанные на индивидуальных
характеристиках речи учащегося, а также случаи, когда отклонение от нормы
не нарушают коммуникацию).

Библиография
Бондарко, Л. В., Фонетическое описание языка и фонологическое описание речи,
Ленинград, Издательство Ленингр. ун-та, 1981.
Виноградов, В. А., Лингвистические аспекты обучения языку, Вып. 1. Универсальное
и ареальное при обучении произношению, Москва, Издательство Моск. ун-та,
1972.
Потапова, Р. К., Линднер, Г., Особенности немецкого произношения, Москва,
Издательство Высшая школа, 1991.
Трубецкой, Н. С., Основы фонологии, пер. с нем. А. А. Холодовича, ред. С. Д.
Кацнельсона, послесл. А. А. Реформатского, Москва, 1960. 2-е изд., Москва,
Издательство Аспект Пресс, 2000.
Forster, Roland, Deutsch als Fremdsprache und Sprechwissenschaft în Sprecherziehung:
Altmayer, C., R. Forster (Hg.): Deutsch als Fremdsprache: Wissenschaftsanspruch-
Teilbereiche-Bezugsdisziplinen. Frankfurt, M: Peter Lang, 2003, S. 225-254.

Influence of the Mother Tongue in the Implementation

of the German Language Sounds
Summary: The study of the implementation of the German language sounds in syllabic
structures certifies that the specific reproduction of the German sound segment
depends on the speaker's native language. From a practical standpoint, such studies
may be useful in the development of rational methods of teaching a foreign language.
Key-words: interference, phoneme, native language, foreign language, vocal tract device.

613
 SUMAR

Cuvînt-înainte …………………………………………………………………… 5
EVOCĂRI
Ala SAINENCO, Galaction VEREBCEANU. Profesorul, savantul şi omul
Gheorghe Popa la ceas aniversar ............................................................... 7
Elena UNGUREANU. Filă de letopiseţ – Gheorghe Popa de Bălţi ...................... 17
Adrian GHICOV. Valoarea terapeutică a cuvîntului ............................................. 19
Aurelia BÎRSANU. Însemnele stilului Gheorghe Popa ........................................ 21
Svetlana STANŢIERU. Lexicograful Gheorghe Popa: între teoria şi practica
lexicografică .............................................................................................. 29
Zinaida TĂRÎŢĂ. Viziunea despre locuţiuni a lingvistului Gheorghe Popa ........ 34
LINGVISTICĂ
Liuba AGAPI. Evoluţii de sens şi creativitate în cîmpul lexical
al denumirilor de emoţii ........................................................................... 41
Ion BĂRBUŢĂ. De la semantica verbului la semantica enunţului ...................... 47
Nina BUIMESTRU. Statutul semantic al verbelor ce exprimă noţiunea de efort 58
Doina BUTIURCA. Mecanisme de dezambiguizare a sensului
în limbajele specializate ............................................................................ 63
Grigore CANTEMIR. Cîteva reflecţii privind tipologia enunţurilor posesive
în limba română ........................................................................................ 69
Viorica CEBOTAROŞ. Asumarea responsabilităţii – element esenţial al actului
de limbaj scuza ………………………………………………..……....… 81
Oxana CHIRA, Lina CABAC. Eufemismele ocazionale (în baza exemplelor
din revista „Academia Caţavencu”) ......................................................... 90
Anatol CIOBANU. Profesorul Eugeniu Coşeriu şi unele probleme de sintaxă
(supremaţia semantică) ............................................................................ 97
Elena CONSTANTINOVICI. Schema semantico-sintactică a verbului a arde ... 104
Petru DERESCU. Actualizarea elementelor stabile de limbaj
în partiturile verbale ................................................................................ 112
Inga DRUŢĂ, Gabriela ŞAGANEAN. Terminologia: de la practică socială la
o ştiinţă interdisciplinară ........................................................................ 118
Elvira GURANDA. Despre semantica aspectuală a unităţilor frazeologice
în limba germană contemporană ............................................................ 128

614
Aurelia HANGANU. Construcţii uniactanţiale în limba română ....................... 134
Gheorghe JERNOVEI. Filologi români la Universitatea din Cernăuţi
în epoca interbelică (1918-1940): activitatea ştiinţifică şi didactică ..... 142
Elena LEAH. Unele inovaţii în sfera terminologiei gramaticale
în limba română actuală .......................................................................... 156
Adela NOVAC. Locuţiunile verbale pronominale: structură şi semnificaţie ...... 163
Emilia OGLINDĂ. Creativitate şi schimbare lingvistică .................................... 171
Emilia OGLINDĂ. Consideraţii privind raportul mod vs modalitate ................. 177
Maria ONOFRAŞ. Baza de date – un imperativ al timpului ............................... 184
Gheorghe POPA. Conсeptul coşerian de creativitate .......................................... 191
Viorica RĂILEANU. Structuri derivaţionale: constituirea vs. inventarierea
numelor de familie cu sufixe greceşti ...................................................... 198
Liuba RĂZMERIŢĂ. Deicticele personale în discurs ......................................... 205
Mihail RUMLEANSCHI. Cîmpul lexico-semantic al intenţiei comunicative
în limba franceză ..................................................................................... 208
George RUSNAC. Contribuţii la studierea fluctuaţiei segmentelor de expresie
în limba română şi unele reconsiderări etimologice ............................... 220
Aliona SOBOL. Echivalente româneşti ale verbelor aspectuale din limba rusă
cu prefixul до- ......................................................................................... 227
Valentina ŞMATOV. Linguistic Creativity of a Linguist .................................... 232
Mihaela Cătălina TĂRCĂOANU. Concepţia lui Eugeniu Coşeriu despre text
ca obiect de studiu al lingvisticii textului ................................................ 238
Lilia TRINCA. Imaginea etnică a românului sau etnostereotipuri
(în baza experimentului asociativ)? ........................................................ 255
Elena UNGUREANU. Emoticonul în limbajul mesageriei instantanee .............. 269
Violeta UNGUREANU. Teoria referinţei în studiile de lingvistică ..................... 279
Elena VARZARI. Maximele şi expresiile latineşti – mărci ale modalităţii textuale
subiective ................................................................................................. 287
Felicia VRÂNCEANU. Sintaxa „deviată” – între intenţia expresivă şi încălcarea
normei (studiu de caz referitor la limbajul presei de limbă română
din Ucraina) ............................................................................................ 294

615
Марина АРОШИДЗЕ. К проблеме создания грузинских монолингвальных
словарей ……………………...………………………………………... 299
Ирина БУЛГАКОВА. О функционально-стилистических и прагматических
особенностях контаминантов в текстах немецкой прессы ........... 304
Индира ДЗАГАНИЯ. Культурная память и языковая политика ................. 309
Людмила ГМЫРЯ. Двухвалентные глагольные предикаты в иерархической
структуре семантико-синтаксической валентности ..................... 315
Татьяна КАРПИЛОВИЧ. Лингвокультурные концепты в семантической
структуре медиатекстов на разных языках ..................................... 326
Виктория КРАСНЫХ. Соотношение языка, культуры и лингвокультуры
как предмет интегративных исследований ....................................... 334
Елена СИРОТА. Репрезентация концепта душа в русской паремиологии 342
Наталья УФИМЦЕВА. Язык и мышление: взгляд психолингвиста .............. 350
ȘTIINȚA LITERATURII
Maria ABRAMCIUC. Volumul Privelişti de B. Fundoianu,
un proiect liric modern ............................................................................ 358
Lora BOSTAN. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la afirmarea spiritualităţii
româneşti în nordul Bucovinei (sec. XVIII-XIX) ..................................... 363
Vladimir BRAJUC. Intertext în romanul lui Saşa Sokolov „Şcoala pentru proşti”
(analiza textului postmodern în ciclul universitar) …………………….. 367
Inga EDU. Rolul revistelor literare/de cultură în perioada de tranziţie ............. 375
Nicoleta ENCIU. Kommunikative Textarbeit im DaF-Unterricht ....................... 381
Valentina ENCIU, Nicoleta ENCIU. Fenomenul argumentării în textul literar 397
Octavian GAIVAS. Simbolismul obiectelor rituale nupţiale în folclorul românilor
şi ucrainenilor din nordul Basarabiei ...................................................... 402
Nicolae LEAHU. „Am ars poetica” sau reprezentare şi autoreprezentare
în poezia lui Vsevolod Ciornei ................................................................ 415
Viorica MOLEA. Oralitatea ca sursă de manipulare în textul publicistic ......... 426
Ramona PALADE-JITARU. Vîrstele diaristicii la Paul Goma ........................... 434
Elena PRUS. Culturile de interferenţă ale Europei şi dramaturgia
română actuală ......................................................................................... 448
Maria ŞLEAHTIŢCHI. Lumea lumilor narate (concepte şi scriituri optzeciste) 458

616
Elena-Cristina ŞTEFÎRCĂ. Gheorghe Crăciun şi Eugeniu Coşeriu.
Despre o interogaţie literară şi un posibil răspuns lingvistic ................. 474
Mihaela-Alina TEODOR (CHIRIBĂU-ALBU). Nuvelele eliadeşti:
asumarea statutului de opera aperta ....................................................... 487
Adriana V. ŢEPEŞ (RUSU). Eugen Negrici, istoric literar ................................ 495
Diana VRABIE. Specificul „rostirii” în romanul „Din calidor” de Paul Goma 506
Ольга ГЕРЛОВАН. Рассказ Г. Каюрова «в объятиях прошлого»
(опыт прочтения) ................................................................................. 510
Татьяна СУЗАНСКАЯ. Человек, пространство и время в русскоязычной
поэзии Молдовы ..................................................................................... 515
Марина ТУНИЦКАЯ. Художньо-естетична реалізація семантики білого
кольору в поетичній мові ліни костенко (на матеріалі історичного
роману „Маруся Чурай”) ...................................................................... 526
DIDACTICA ȘTIINȚELOR FILOLOGICE
Vasile BOTNARCIUC, Angela SAJIN, Lilia LUPAŞCU. Despre necesitatea
dezvoltării competenţelor de comunicare la studenţii economişti ........... 532
Aurelia CABAC. Metode de fixare a cunoştinţelor în funcţie de stilurile
de învăţare la lecţiile de limbă română în şcoala cu instruire
în limba rusă (clasele primare) ............................................................... 540
Tatiana CARTALEANU. Strategii de abordare a imaginii în manualul
de limbă şi literatură (portretul) ............................................................. 550
Viorica CONDRAT. The Use of Technology to Promote Learner Autonomy ..... 562
Olga COSOVAN. Competenţa lexicală ca parte a studiului integrat
al limbii şi literaturii ................................................................................ 571
Adrian GHICOV. Lingvistica educaţională a textului ......................................... 576
Lilia RĂCIULA, Viorica POPA. Teatrul social – metodă de dezvoltare
a eticii comportamentale la cursul Deontologia profesiei ...................... 582
Olga ŞIŞCANU-BOZ. Formarea competenţelor de comunicare orală
prin studiul integrat al snoavei în ciclul gimnazial ................................. 591
Yevgen ZHERNOVEY. Some Aspects of Foreign Language Acquisition by
Students with Special Needs .................................................................... 596
Aliona ZGARDAN-CRUDU. Formarea competenţelor de comunicare orală
prin studiul integrat al limbii şi literaturii române
la predarea unor subiecte de lexicologie în ciclul gimnazial .................. 604

617
Анна ПОМЕЛЬНИКОВА, Елена ХАРЧЕНКО, Мария АЛАБУЖЕВА.
Интерферирующее влияние родного языка при реализации звуков
немецкого языка ..................................................................................... 610

618