REFERAT

pentru Evaluarea pe parcurs 2

STUDENT LUPEI FLORIN ANDREI Facultatea de Drept Brasov ZI

DISCIPLINA DREP ROMAN

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative,

Braşov Programul de studii: Drept Roman Anul universitar:1

2019-2020 TEMATICA -EXAMEN DREPT ROMAN SEMESTRUL II-EVALUAREA

II

REFERATE I. IZVOARELE OBLIGATIILOR.

I.CONTRACTELE FORMALE IN DREPTUL ROMAN( contractele in forma

religioasa,contractele in forma verbala,contractele in forma autentica,contractele in forma
scrisa).

II.CONTRACTELE NEFORMALE IN DREPTUL ROMAN- CONTRACTELE REALE

( mutuum-imprumutul de consumatie,fiducia,gajul,comodatul,depozitul)
III.CONTRACTELE NEFORMALE IN DREPTUL ROMAN- CONTRACTELE
CONSENSUALE( vanzarea,locatiunea, societatea,mandatul , emfiteoza) IV.
QUASICONTRACTELE

V. DELICTELE SI QUASIDELICTELE..

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
1. Caracterizare generală a izvoarelor obligaţiilor
Conceptul de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului roman, iar originea
obligaţiei se confundă cu originea contractului ca fiind cel mai vechi izvor de obligaţii. Primul
contract roman a constat în înţelegerea dintre garant şi păgubaş, îmbrăcând forma
jurământului religios, ce a apărut în contextul comiterii unui delict.
2. Contractele în dreptul roman Contractele formale Contractele constituie cel mai vechi
izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale sau solemne, adică contractele
care, pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat într-o
anumită formă. În dreptul roman se cunosc patru forme care îmbrăcau acordul de voinţă într-o
haină obligatorie: forma religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă.
Contractele în formă religioasă Contractele în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi
jusiurmanum liberti. Contractele în formă verbală Contractele verbale erau acele contracte
care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel 48
mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce jurisconsulţii se ocupă de regulile
generale ale obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează stipulaţiunea. Deci, regulile de
fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai
acesteia.
Contractele în formă autentică Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea
actului.
Un singur acord de voinţă, o singură convenţie a devenit contract prin forma autentică:
nexum (E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 247) sau contractul de aservire.
Contractele în formă scrisă Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub
forma unui înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a creditorului în registrul său,
înscriere confirmată de debitor în acelaşi registru. Contractele neformale Contractele reale
Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naşterea lor, pe lângă
consimţământul părţilor, cer şi un element material numit res – ce constă în remiterea unui
lucru corporal.
Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost următoarele: mutuum, fiducia, gajul,
comodatul, depozitul. Contractele consensuale Un pas înainte pe calea eliberării de forme se
face atunci când sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin
acordul de voinţă al părţilor.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea – venditio-emptio, locaţiunea –
locatio-conductio, societatea – societas, mandatul – mandatum (C. St. Tomulescu, op.cit., p.
283), emfiteoza – emphyteusis.
3. Quasicontractele Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor efecte
juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din contract. Justinian enumeră următoarele
quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil,
indiviziunea, acceptarea succesiunii. 49
4. Delictele Delictele ca izvor de obligaţii. Evoluţia lor istorică. Delictele erau fapte
dăunătoare intereselor societăţii romane şi erau pedepsite prin dispoziţiunile juridice ale
statului. Romaniştii, plecând de la distincţia lui Ulpian asupra dreptului public şi privat,
împart delictele în două categorii: delicte publice şi delicte private. Delicte private (C. St.
Tomulescu, op. cit., p. 325).
Acestea se subdivid în delicte private vechi, prevăzute de Legea celor XII Table, şi delicte
private principale noi, sancţionate prin acţiuni pretoriene. Sunt delicte private vechi: furtum,
injuria, damnum injuria datum. Delicte private principale noi. Delictele private principale noi
sau pretoriene sunt acele fapte ilicite, dăunătoare relaţiilor sclavagiste romane, care au fost
sancţionate de pretor. În această categorie sunt cuprinse: rapina, metus, dolus, malus, fraus
creditorum.
5. Quasidelictele Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise,
fapte care totuşi nu sunt delicte. Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează: judex
quil litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea obiectelor, paguba produsă
de persoanele aflate în slujba corăbierilor, hangiilor şi grăjdarilor.
Aspecte introductive Primul contract roman a apărut în contextul comiterii unui delict şi
reprezenta înţelegerea dintre garant şi păgubaş, exprimată printr-un jurământ religios.
Garantul trebuia să întrebuinţeze cuvântul spondeo urmat de un jurământ. Acest jurământ nu
era exprimat în faţa unei autorităţi, ci era legat de credinţa în zei. Astfel, se credea că
nerespectarea sa atrăgea mânia divinităţii. Nexum, străvechiul contract de împrumut se realiza
prin procedeul unei cântăriri faţă de martori denumit per aes et libram (prin aramă şi balanţă)
utilizat şi la înstrăinarea proprietăţii. Contractul verbal sponsio se încheia prin pronunţarea
anumitor cuvinte solemne în timp ce contractul litteris se încheia prin anumite înscrieri într-un
registru, codax, făcute de creditori cu încuviinţarea debitorului. După apariţia contractelor
consensuale, noţiunea de convenţie a devenit sinonimă cu cea de contract, noile contracte
fiind lipsite de forme, erau denumite neformale. Primele contracte neformale au fost
contractele reale, care se încheiau prin simpla remitere a lucrului şi apoi cele consensuale ce
se încheiau prin simplul consimţământ. În epoca imperială asistăm la o elaborare progresivă a
teoriei generale a contractelor. Jurisconsultul Pedius este primul jurisconsult care a încercat să
unească în jurul acordului de voinţă, ca element esenţial al contractului, toate categoriile de
convenţii recunoscute de ordinea de drept şi producătoare de efecte juridice. În acest sens
numeroase pacte, simple acorduri de voinţă, au fost ridicate la rang de contracte. Cuvântul
contractus a fost generalizat în sistemul dreptului privat roman fiind reluat apoi de toate
legislaţiile lumii ce au urmat.
Conceptul de obligaţie s-a format de asemenea în epoca foarte veche a dreptului roman.
Jurisprudenţa de la acea vreme considera delictul ca fiind singurul izvor de obligaţii.
Obligaţiile se năşteau prin intermediul contractelor. Acordul de voinţă trebuia să fie exprimat
într-o anumită formă solemnă. Contractele solemne constituie forma cea mai veche de
exprimare a manifestării de voinţă juridică. De obicei, fiind rigide şi nepermiţând interpretări,
era necesară prezenţa părţilor. Cele mai importante contracte în formă religioasă sunt sponsio
religioso şi jusiurandum liberti. Am menţionat mai înainte despre înţelegerea dintre păgubaş şi
garant înţelegere însoţită de jurământul religios, ulterior acest mod de contractare s-a extins şi
la alte cazuri. Cicero menţionează că jurământul era recunoscut şi în timpul Legii celor XII
Table. Un alt contract religios îl reprezenta Jusiurandum liberti, jurământul dezrobitului, care
intervenea între patron şi dezrobit. Acesta consta într-un dublu jurământ. Primul jurământ era
pronunţat de sclav înainte de dezrobire, prin care se obliga să efectueze o anumită prestaţie,
servicii, zile de muncă în folosul patronului. Jurământul era reînnoit după dezrobire, aceasta
fiind practic momentul în care producea cu adevărat efecte juridice, pentru că după cum bine
ştim sclavii erau lipsiţi de capacitate juridică. Primul jurământ avea doar caracter religios. În
caz de nerespectare a acestor obligaţii, patronul avea la îndemână o acţiune numită iudicum
operarum. Odată cu instaurarea republicii, contractul şi-a pierdut caracterul religios, sponsio
religioso devenind un act juridic civil, sponsio laica. Astfel, cetăţenii romani aveau acces la
sponsio, în timp ce peregrinii apelau la stipulatio. Stipulaţiunea năştea obligaţii doar pentru
debitor. Ea nu putea fi cunoscută decât sub un singur aspect, al obligaţiei debitorului, fără a se
cunoaşte cauza obligaţiilor. De aceea, stipulatio era un instrument de exploatare al
debitorului.1 , fiind un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns, în prezenţa unor
martori. Datorită caracterului abstract, patricienii îl foloseau împotriva plebei, astfel şi străinii
se puteau obliga în formă verbală. Acest contract a fost folosit de către bancheri pentru
practicarea cămătăriei. Acest lucru rezulta şi din congruentia (potrivirea), deoarece la
întrebarea creditorului dacă datorează o anumită sumă de bani, debitorul trebuia să răspundă
asemenea creditorul. Datorită caracterului oral, la încheierea acestui contract, era necesară
prezenţa ambelor părţi (care nu trebuiau să sufere de niciun handicap verbal sau auditiv),
cerându-se unitatea de timp si de loc2 . Cu timpul, stipulaţia, a suferit transformări. Unitatea
de timp şi de loc a căpătat anumite atenuări ca de altfel şi folosirea termenilor solemni, care
au fost înlocuiţi cu termeni asemănători. Mai târziu, stipulaţiunea a devenit un act scris.
Astfel, deşi prezenta părţilor era o condiţie de valabilitate a stipulaţiunii, se admitea chiar şi în
cazul actului scris înlăturarea obligaţiei dacă debitorul dovedea că nu este întrunită cerinţa
unităţii de loc şi de timp. Acest lucru genera un mare număr de litigii. Împăratul Justinian a
adus unele excepţii. De exemplu, comodatarul şi depozitarul puteau fi obligaţi să restituie
respectivul lucru unei terţe persoane, şi nu comodantului sau deponentului. De asemenea,
creditorul care vindea lucrul ce i-a fost încredinţat drept gajdeoarece nu a primit datoria, putea
să se înţeleagă cu cumpărătorul să-l restituie debitorului dacă debitorul dorea să-l răscumpere.
De asemenea, actul constatator al stipulaţiunii putea fi atacat dacă debitorul dovedea că una
dintre părţi a lipsit din localitatea întreagă zi: „şi dacă se afirmă în înscris că actul a fost făcut
între prezenţi trebuie să credem cu condiţia ca ambele persoane să se găsească în acea cetate,
în acea zi în care a fost scris un act de acest fel”3 . De asemenea, în contextul abuzurilor celor
bogaţi, s-a dat posibilitatea debitorului să se apere prin excepţia de dol şi astfel să dovedească
că a primit mai puţini bani în realitate. Pentru acest lucru, părţile încheiau o convenţie prin
care se obligau să nu comită un dol, iar în temeiul acestei convenţii judecătorul putea aplica
sancţiuni. În general însă, sarcina probei era pe seama debitorului, el trebuind să dovedească
faptul negativ al neprimirii sumei de bani, sau al primirii mai puţin. În realitate proba era
foarte greu de făcut. Din cauza abuzurilor, Împăratul Caracalla a dat un edict prin care a
răsturnat sarcina probei, creditorul fiind cel care trebuia să facă dovada plăţii efective, în
situaţia în care debitorul invoca pe cale de acţiune (querella non numeratae pecuniae), sau
excepţie (non numeratae pecuniae), că nu a primit banii promişi. În cazul promisiunii de dotă
(dotis dictio), în vederea căsătoriei, anumite persoane din partea fetei, de obicei tatăl sau
bunicul din partea tatălui, se obligau faţă de viitorul soţ, să îi da ceva cu titlu de dotă, sau să
face o prestaţie prin rostirea unor cuvinte solemne. Ulterior, s-a admis constituirea unei dote şi
printr-un simplu pact4 . Restituirea dotei se putea face în caz de desfacere a căsătoriei şi unei
terţe persoane. În vechiul drept roman erau prevăzute şi sancţiuni, de multe ori aceste
sancţiuni îmbrăcau forma unor acţiuni la îndemâna creditorului în vederea satisfacerii
creanţei. Potrivit Legii celor XII Table, debitorul era sancţionat prin iudicis postulatio. Mai
târziu, conform legilor SILLIA şi CALPURNIA, dacă debitorul se obliga la plata unei sume
de bani, putea fi urmărit prin Condictio certae pecuniae, dacă promitea un lucru determinat
prin Condictio certae, iar dacă promitea un fapt oarecare, creditorul avea la îndemână Actio
ex stipulatu. Nexumul era considerat ca fiind singurul contract autentic încheiat în prezenţa
magistratului. Efectuarea lui se făcea în prezenţa a cinci martori. După opinii autorizate a fost
un contract de împrumut ce se realiza prin formalităţile mancipaţiunii „per aes et libram”
(aramă şi balanţă), devenit ulterior un mod general de contractare5 . Astfel, debitorul se obliga
în schimbul unei sume de bani să muncească pentru creditor. 2. Contractul Litteris (forma
scrisă) Dezvoltarea economică a Romei a avut drept urmare creşterea comerţului şi a
operaţiunilor bancare, ceea ce a impus o formă scrisă pentru dovedirea actelor juridice, mai
ales al probei acestora, care de multe ori aveau dificultăţi de probare. Această formă este
legată de obiceiul cetăţenilor romani de a ţine un registru de încasări şi plăţi denumit codex
accepti et expensi. Acest registru avea două coloane. Pe o coloană se scriau veniturile
(accepta) iar pe alta veniturile (expensa).
Contractul literal a fost folosit de fapt pentru a li se da eficacitate juridică altor convenţii care
nu erau recunoscute din punct de vedere juridic. Un exemplu în acest sens fiind contractul de
vânzare-cumpărare, care nefiind formal nu era recunoscut ca fiind valabil. De aceea,
contractul literis era folosit pentru schimbarea cauzei unei obligaţii. De exemplu, dacă o
persoană (cumpărătorul) avea de achitat o sumă de bani cu titlu de preţ în urma unei vânzări,
în registru era trecut ca şi cum suma respectivă ar fi rezultat dintr-un împrumut. Astfel,
obligaţia plăţii rezulta nu din vânzare, ci din înregistrarea (transcriptio), unde aceeaşi sumă de
bani era scrisă o dată la primiri şi a doua oară la ieşiri. Un alt caz în care se folosea contractul
literal era pentru schimbarea debitorului. Astfel, noul debitor era înscris în registru în locul
vechiului debitor. Contractul literal era de o interpretare deosebit de riguroasă, neţinând cont
de voinţa internă a părţilor, fiind un contract propriu pentru cetăţenii romani. Peregrinii
foloseau o formă contractuală literis-proprie, cunoscută sub numele de „înscrisuri”; unele se
redactau într-un singur exemplar şi purtau numele de chirographa, iar altele într-un număr
egal cu cel al părţilor contractante, având denumirea de syngrapha6 . În epoca lui Justinian,
vorbim deja despre „obligaţia litteris” care avea un mod propriu de formare în sensul în care
debitorul care recunoştea printr-un înscris primirea unei sume de bani numai avea dreptul să
conteste înscrisul dacă trecea un anumit interval de timp. Termenul pentru contestare era de
doi ani, timp în care debitorul putea intenta querela non numeraiae pecuniae. Astfel, obligaţia
literală se năştea doar după trecerea termenului, când devenea definitivă şi irevocabilă.
Obligaţiunea literală era o obligaţiune de drept strict, judecătorul ţinea cont nu de voinţa
internă a părţilor şi de litera actului. Obiectul obligaţiuniii literale consta în mod invariabil
într-o sumă de bani deoarece codex-ul se limita doar la operaţiuni băneşti şi era sancţionată
prin actio certae creditae pecuniae. În Institutele lui Justinian se face referire cu privire la
obligaţia litteris. Obligaţia literis din epoca lui Justianian avea o caracteristică distinctă.
Astfel, dacă debitorul recunoştea printr-un înscris primirea unei sume de bani, după trecerea
unui anumit interval de timp, nu mai avea dreptul să facă dovada că nu a primit în realitate
acea sumă de bani. În timpul lui Justinian termenul a fost fixat la doi ani. Dacă în acest termen
debitorul nu intenta querela non numeratae pecuniae împotriva înscrisului, acesta devenea
inatacabil. 3. Contracte neformale a) Contractele reale Pe lângă contractele formale,
contractul real presupune şi un element material, şi anume remiterea materială a bunului. Ele
au luat naştere în Roma antică spre sfârşitul Republicii, fiind cunoscute: împrumutul de
consumaţie, fiducia, depozitul, împrumutul de folosinţă şi gajul. Aceste contracte cu excepţia
lui mutuum erau contracte de „bună-credinţă”, judecătorul putând în caz de conflict să
aprecieze pe considerente de echitate şi bună-credinţă convenţia părţilor.
Apariţia contractelor reale este în strânsă legătură cu dezvoltarea vieţii economice. Faţă de
contractele formale contractele reale erau desemnate printr-un termen tehnic. De exemplu,
mutuum era utilizat în mod exclusiv în vederea realizării împrumutului de consumaţie. Cu
excepţia mutuum-ului toate contractele reale erau de bună-credinţă, astfel încât judecătorul
făcea aprecieri potrivit echităţii şi bunei credinţe, fără a fi îngrădit în litera contractului. În
afară de mutuum contractele reale erau contracte sinalagmatice imperfecte. ► Împrumutul de
consumaţie (Muttum) Etimologia termenului muttum provine din sintagma ex meo tuum fit
(de la mine devine al tău)7 . Contractul constă în transferul unei sume de bani sau de bunuri
fungibile către debitor cu obligaţia de a restituii creditorului aceeaşi sumă de bani sau o
cantitate de bunuri de acelaşi gen şi calitate. Se cerea ca lucrul dat cu împrumut să fie
proprietatea creditorului. Contractul se încheia în momentul în care se remitea bunul, fiind
permis şi un transfer indirect al proprietăţii. Fiind un contract gratuit, debitorul trebuia să
restituie numai cât a împrumutat, însă de multe ori, romanii îi adăugau o stipulaţie prin care
debitorii trebuiau să plătească o dobândă numită foenus. Din punct de vedere tehnic
împrumutul cu dobândă a îmbrăcat forma stipulaţiunii. Diferenţa dintre suma plătită efectiv şi
cea care trebuia restituită era plătită de debitor, cu toate că nu o primise înainte de încheierea
stipulaţiunii. Datorită practicării pe scară largă a dobânzii peste plafonul prevăzut de lege
(Legea celor XII Table), împăratul Caracala a introdus în anul 215 e.n. o acţiune denumită
„Plângere pentru banii nenumăraţi”, cu ajutorul căreia debitorul se putea apăra împotriva
creditorului cerând acestuia să facă dovada că a numărat banii menţionaţi în înscris. În epoca
clasică, creditorul putea să încaseze dobândă pentru suma împrumutată în baza unei simple
convenţii alăturate lui muttum doar în trei cazuri: când era vorba de, împrumutul maritim
(nauticum foenus), de împrumutul acordat de o cetate, împrumutul de mărfuri şi împrumutul
consimţit de bancheri. Astfel, împrumutul maritim se practica între bancheri şi armatori,
împrumutul fiind acordat armatorului pentru a executa comerţ pe mare. Acesta trebuia să
restituie banii cu dobândă. Dacă marfa pierea înainte să ajungă la destinaţie, armatorul nu mai
datora nimic bancherului şi pentru că riscul era al bancherului, acesta putea percepe o
dobândă oricât de mare. De aceea, în timpul lui Justinian s-a limitat dobânda la 12%. De
asemenea, era admisă convenţia de dobânzi şi în cazul împrumutului de mărfuri ca şi a celui
făcut de bancheri. Trebuie amintit că la începutul Imperiului, senatus consultul Macedonian a
interzis să se împrumute bani fiilor de familie, în caz contrar îşi pierdeau dreptul de a-i urmări
în vederea recuperării creanţelor chiar şi după moartea lui pater familia. Cu toate acestea, dacă
împrumutul se făcea cu aprobarea lui pater familia, nu se aplica senatus consultul, ca şi în
cazul în care, creditorul fusese în imposibilitate să afle calitatea de fiu de familie a debitorului
conform principiului error communis facit ius. De asemenea, legea Genucia interzicea
practicarea împrumutului cu dobândă. Cu toate acestea cetăţenii romani recurgeau la
substituirea unui latin pentru a putea percepe dobânzi la sumele împrumutate.
► Fiducia Fiducia este un contract prin care se transmite lucrul ce se realizează în forma
mancipaţiunii sau in iure cessio, urmată de o convenţie prin care, cel ce primise proprietatea
lucrului, se obligă să o retransmită celui de la care o primise la un anumit termen. Fiducia era
utilizată în scopul constituirii unei garanţii reale, prin transferarea proprietăţii debitorului la
creditor urmată de o convenţie prin care creditorul se obliga să retransmită proprietatea dacă
debitorul plătea la scadenţă. Întrucât era vorba de o simplă înţelegere, restituirea bunului nu
putea fi obţinută pe cale judecătorească, de aceea spre finalul epocii republicane, fiducia a fost
sancţionată cu o acţiune în temeiul căreia debitorul putea obliga prin judecată creditorul la
restituirea proprietăţii sau al respectivului lucru (actio fiducie)8 . Fiducia era de două feluri:
fiducia cum creditore şi fiducia cum amico. În cazul fiduciei cum amico, era vorba de un
împrumut făcut unui amic care trebuia să se folosească de lucru şi să îl restituie la termen.
Fiducia se mai întrebuinţa în dreptul familiei (mancipatio, adoptio), iar în materia de obligaţii
se utiliza în donaţiunile mortis causa, donaţiunile prin persoană interpusă, restituirile de dotă
etc.9 La origini contractul de fiducie a avut mai multe funcţii. El era utilizat, aşa cum am
văzut, în scopul constituirii unei garanţii reale care ulterior a fost preluat de contractul de gaj.
Gaius o numea „fiducia cum creditore”. Pactul de fiducie (pactum fiduciae) nu era sancţionat
şi de aceea executarea lui depindea de buna credinţă a lui accipiens. Tradens avea unele
posibilităţi de a face dovada care rezultă din formele exterioare ale operaţiunii (fidi fiduciae
causa) sau din preţul derizoriu stipulat (numo uno). Desigur, existau anumite inconveniente
deoarece partea care transmitea proprietatea asupra lucrului se găsea după plată în situaţia
unui simplu creditor chirografar. La fel se întâmpla şi în cazul fiduciei cum amico, cel ce
transmitea proprietatea în scopul folosinţei se găsea, la scadenţă, în situaţia unui simplu
creditor. Din cauza caracterului formal, fiducia a fost înlocuită cu alte contracte mai simple,
bazate pe tradiţiune, dispărând din practica juridică la sfârşitul epocii clasice. ► Comodatul
În ceea ce priveşte comodatul, acesta era un contract de împrumut prin care se dădea în
folosinţă (rem utendum dare) bunul, deci nu se transmitea însăşi proprietatea, cu obligaţia de
a-l restitui în speţă, şi nu prin echivalent. Prin urmare, nu puteau face obiectul decât bunurile
corporale şi neconsumptibile. Mai mult, comodatarul trebuia să folosească bunul în limitele
convenţiei încheiate deoarece în caz contrar, acesta săvârşea aşa-numitul „furt de folosinţă”.
Comodatarul era obligat să se îngrijească de lucrul ca un bun proprietar, fiind responsabil nu
numai în caz de dol, dar şi în caz de culpă. Pentru urmărirea drepturilor sale, comodantul avea
la îndemână o acţiune directă, iar comodatarul o acţiune indirectă provenită din acelaşi
contract.
b) Contractele consensuale Contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de voinţă
al părţilor. În general, sunt contracte sinalagmatice întrucât nasc obligaţii în sarcina ambelor
parţi, de aceea niciuna dintre părţi nu va putea cere celeilalte părţi să-şi îndeplinească prestaţia
atâta timp cât ea nu îşi execută propria obligaţie. Dacă totuşi o va face i se poate opune
exceptio non adimpleti contractus (excepţia contractului neîndeplinit). Aceste contracte sunt
contracte bonae fidei, de bună-credinţă în sensul că judecătorul va interpreta aceste contracte
în spiritul echităţii. Toate obligaţiile în cadrul contractelor consensuale decurg din convenţii.
În epoca clasică a dreptului roman erau cunoscute patru contracte consensuale: vânzarea-
cumpărarea, locaţiunea, societatea şi mandatul. O asemănare între contractul de vânzare-
cumpărare şi cel de locaţiune este aceea că în ambele cazuri trebuia să se numere preţul, iar
transferul era fie a proprietăţii în cazul vânzării-cumpărării sau de folosinţă în cazul locaţiunii.
Contractele de societate şi de mandat au în comun faptul că ambele sunt contracte intuitu
persone. ► Contractul de vânzare-cumpărare Contractul de vânzare-cumpărare este acel
contract prin care o persoană numită vânzător transmite liniştita posesie a unui lucru altei
persoane, cumpărător, în schimbul unei sume de bani denumită preţ. Vânzarea-cumpărarea în
forma sa consensuală a apărut abia la sfârşitul Republicii. Într-o primă fază, vânzarea-
cumpărarea era translativă de proprietate, sub forma aşa-numitei vânzări mancipaţiune.
Deoarece mancipaţiunea era un act solemn momentul formării actului coincidea cu executarea
sa. Ulterior, vânzarea-cumpărarea se realiza prin intermediul a două stipulaţiuni distincte.
Prima era aceea în care vânzătorul stipula de la cumpărător preţul (venditio), iar prin a doua,
cumpărătorul stipula de la vânzător lucru (emptio)10 . Astfel, operaţiunea juridică se realiza
prin acte distincte, obligaţiile se executau după naşterea lor. Vânzarea-cumpărarea a devenit
consensuală la sfârşitul republicii, astfel simplul consimţământ al părţilor era suficient pentru
a se naşte contractul de vânzare-cumpărare. Cele trei elemente esenţiale ale vânzării erau
reprezentate de: consimţământ, obiect şi preţ. În ceea ce priveşte obiectul, acesta putea fi, fie
un bun mobil fie unul imobil, dar şi lucruri incorporale. De exemplu se putea vinde sau
cumpăra o creanţă sau o moştenire.
Potrivit lui Gaius contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă asupra obiectului
şi preţului. În materia vânzării, consimţământul consta în acordul de voinţă al vânzătorului cu
al cumpărătorului. Dacă părţile condiţionează naşterea contractului de îndeplinirea unor forme
actul se va forma ulterior. Părţile recurgeau uneori la remiterea materiala a unui lucru de mică
valoare sau sau a unei sume de bani. În dreptul lui Justinian dacă părţile se înţelegeau să
redacteze un înscris contractul se năştea în momentul redactării acelui înscris. Până la
redactarea actului oricare dintre părţi putea să renunţe la promisiunea făcută. În ceea ce
priveşte obiectul vânzării, acesta trebuia să fie în comerţ, licit, posibil, însă obiect al vânzării
îl putea forma şi un lucru care aparţinea altei persoane. Obiectul putea consta nu numai în
lucruri corporale, dar şi incorporale. Vânzătorul nu se obliga să transmită proprietatea, ci doar
posesia liniştită a bunului. În ceea ce priveşte preţul, acesta trebuia să fie real (verum), nu
fictiv, determinat (certum) sau cel puţin determinabil, în bani (pecunia numerata). Preţul era
determinat atunci când se fixa la momentul încheierii contractului. El putea să fie fixat şi de
către o a treia persoană. Dacă această persoană nu fixa preţul, vânzarea nu lua naştere. În
epoca lui Justinian, postclasică, s-a mai introdus o altă calitate a preţului, şi anume acesta să
fie echitabil. Astfel, dacă preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea lucrului,
vânzarea-cumpărarea nu era valabilă, contractul putând fi păstrat dacă se plătea diferenţa
neplătită. Vânzătorul putea invoca leziunea, şi putea cere anularea vânzării. Această
modificare a legii, făcută de Justinian, a avut ca scop protejarea săracilor, care de multe ori
erau puşi în situaţia de a îşi vinde bunurile, la preţuri derizorii, în favoarea celor bogaţi.
Vânzătorul trebuia să păstreze lucrul în bună-stare ca un bun gospodar, fiind răspunzător de
orice stricăciune pe care ar produce-o din culpa sa (culpa levis in abstracto). În caz de forţă
majoră, cumpărătorul trebuia să plătească preţul, chiar dacă lucrul pierea înainte de a fi predat,
deoarece riscurile erau în sarcina sa (periculum est emptoris)11. Aceasta se explica prin faptul
că, vânzarea-cumpărarea înainte de a fi consensuală, se realiza prin două stipulaţii, iar
cumpărătorul era creditor al lucrului. Părţile însă puteau prin stipulaţie să convină şi altfel ca
aceste riscuri să fie pe seama vânzătorului. Regula res perit emptori, nu se aplica vânzărilor
unor bunuri de gen şi celor supuse unor condiţii suspensive, tot astfel în cazul lucrurilor care
trebuiau cântărite, măsurate, numărate. O altă obligaţie a vânzătorului, era aceea de a preda
lucrul (cacuam possesionem tradere), vânzătorul transmitea posesia liniştită a bunului nu
proprietatea bunului. Acest lucru a fost mai mult de ordin practic, deoarece peregrinii nu
puteau dobândi proprietăţi romane. Pentru a uşura vânzările cumpărările, inclusiv cele din
târguri, s-a admis să se transfere posesia. Era suficient ca vânzătorul să transmită posesia
bunului prin simplu fapt al tradiţiunii. Cu toate acestea era o posesie utilă. Vânzătorul trebuia
să se abţină de la orice dol şi să nu se formuleze pretenţii de către o altă persoană asupra
lucrului. Pe de altă partea transferul de posesie, se executa şi din cauză că proba proprietăţii
era foarte dificil de făcut, în sensul că, trebuia să dovedeşti nu numai că tu eşti proprietarul
acelui lucru, ci şi să dovedeşti proprietatea tuturor celor care anterior ţie au stăpânit ca
proprietari lucrul vândut, ceea ce consta într-o probă diabolică (probatio diabolica). Cu toate
acestea vânzătorul era obligat să transmită însăşi proprietatea lucrului vândut în două cazuri: -
când vânzătorul era proprietar quiritar al lucrului vândut şi când transmitea proprietatea
lucrului prin mancipatio sau traditio; - când părţile conveneau chiar prin contract ca
vânzătorul să transmit proprietatea lucrului vândut. Trebuie observat că în vânzarea romană
părţile nu se aflau pe picior de egalitate, prezentând o reglementare favorabilă vânzătorului,
care nu transmitea decât posesia lucrului, iar riscul pieirii fortuite a lucrului era suportat de
către cumpărător (emptor est periculum). Explicaţia o găsim în originea vânzării care a apărut
în raporturile dintre stat, ca principal vânzător de sclavi, şi particular în calitate de cumpărător.
O altă obligaţie foarte importantă a vânzătorului este garantarea pentru vicii şi garantarea
împotriva evicţiunii. În dreptul clasic roman, garantarea pentru vicii se reglementa în sensul
că vânzătorul trebuia să garanteze pentru lucru respectiv, sens în care trebuia să dea o
declaraţie că nu este inutil sau vătămător. În cazul în care se dovedea contrariu, cumpărătorul
avea la îndemână două acţiuni: una în restituire şi una estimatorie, de reducere a preţului. De
asemenea, exista şi o acţiune care deriva din contract. În ceea de priveşte evicţiunea, de
asemenea vânzătorul trebuia să garanteze pentru aceasta. În epoca vânzării mancipaţiune era
prevăzută acea actio auctoritatis (acţiune în garanţie), şi anume să se plătească dublul preţului.
În momentul în care vânzarea – cumpărarea a devenit consensuală la sfârşitul republicii,
părţile aveau prilejul de a solicita despăgubiri în baza acţiunii din contract. În ceea ce priveşte
obligaţia de a răspunde pentru vicii ascunse, în epoca dreptului roman clasic, erau sancţionate
viciile ce priveau o suprafaţă de teren. În cazul vânzării mancipaţiune, cumpărătorul avea la
îndemână două acţiuni împotriva vânzătorului – actio de modo agri – când suprafaţa era mai
mică decât cea declarată, şi actio auctoritatis (acţiunea în garanţie), când ulterior se
descoperea că terenul era grevat cu sarcină. În acest caz cumpărătorul putea cere fie anularea
vânzării, fie reducerea preţului. În epoca vânzării consensuale, vânzătorul răspundea pentru
vicii în două cazuri: când a declarat fals cu privire la calităţile lucrului vândut sau când acesta
cunoştea că lucrul avea anumite vicii, dar nu le declara. Dacă însă vânzătorul nu cunoştea
viciile, deci era de bună-credinţă, nu răspundea decât dacă exista o stipulaţie specială în acest
sens. În sistemul edililor curuli, vânzătorul răspundea şi pentru viciile care nu erau cunoscute,
răspunderea fiind una obiectivă, independent de orice vină. Împăratul Justinian a extins
sistemul edililor curuli şi la dreptul civil. ► Obligaţiile cumpărătorului: Cumpărătorul trebuia
să plătească preţul (dare pretium). În general, funcţiona principiul simultaneităţii, potrivit
căruia vânzătorul nu putea pretinde plata preţului mai înainte de a fi transmis lucrul. Dacă
totuşi o făcea, cumpărătorul îi putea opune exceptio mercis non traditae12 . Uneori,
cumpărătorul avea şi unele obligaţii accesorii, cum ar fi rambursarea eventualelor cheltuieli
vânzătorului, eventual dobânzi dacă întârzia cu plata preţului. În legătură cu momentul plăţii
preţului, când contractul prevedea un termen, cumpărătorul trebuia să efectueze plata până la
termen. Dacă lucrul pierea fortuit vânzătorul avea totuşi dreptul la preţ cu toate că nu
transmitea nimic deoarece riscurile erau ale cumpărătorului. Dacă părţile găseau că regula
dreptului comun este inechitabilă puteau prin convenţie să pună riscurile pe seama
vânzătorului. De asemenea, regula res perit emptori nu se aplica pentru bunurile de gen sau în
cazul vânzărilor supuse unei condiţii suspensive deoarece, se aprecia că anterior nu exista o
vânzare perfectă13 . ► Proba vânzării Contractul de vânzare-cumpărare se proba cu martori
şi înscrisuri, dar şi în alte moduri. Adeseori se folosea în acest scop arvuna. Pe baza acesteia
se dovedea atât existenţa contractului, dar se putea în baza ei solicita şi executarea convenţiei,
aşa-zisa „arvuna confirmatoare”14 . Împăratul Justinian, a transformat arvuna într-un mijloc
de sancţionare a celui care refuza să contracteze, pierdea arvuna, sau o restituia dublu. Arvuna
demonstra existenţa unei faze precontractuale (super facienda emtione) care obliga părţile la
încheierea contractului în viitor. Partea care se dezicea de această obligaţie pierdea arvuna aşa
numita arha paenitentialis. 4. Contractele nenumite Toate contractele pe care le-am analizat
anterior (formale, reale şi consensuale) erau singurele forme contractuale care aveau
eficacitate juridică. Prin urmare, orice convenţie trebuia să îmbrace una dintre formele
contractuale cunoscute. Datorită diversificării relaţiilor economice şi sociale a existat tendinţa
de a depăşii acest cadru formal şi de a se recunoaşte efecte juridice şi altor convenţii care nu
intrau în categoria contractelor tip. Aceste convenţii au fost denumite de romani nova negotia
(acte noi) sau contracte nenumite (contractus incerti). Comentatorii medievali au dat această
denumire, fiind cunoscute şi astăzi sub acest apelativ. Contractele nenumite erau contracte
neformale al căror obiect consta într-o prestaţie şi o contraprestaţie; executarea prestaţiei de
către una dintre părţi obliga pe cealaltă să-şi efectueze contraprestaţia ce-i revine15 . Datorită
faptului că aceste convenţii nu puteau fi încadrate într-o categorie de contracte, dacă una
dintre părţi îşi executa promisiunea iar cealaltă parte refuza, avea la îndemână o acţiune
extracontractuală, condictio. Aceasta se baza pe îmbogăţirea fără cauză. Atunci când
condictio nu era aplicabilă, pretorul a creat o acţiune numită in factum, dată pe tărâm penal.
Ca elemente generale contractele nenumite au aceleaşi elemente pe care le regăsim şi la
celelalte contracte. Totuşi, ele au şi elemente specifice. Astfel, contractul lua naştere doar
dacă una dintre părţi îşi executase prestaţia sa la data încheierii lui. Un alt element specific era
faptul că năştea obligaţii pentru ambele părţi chiar dacă executarea lor avea loc la momente
diferite. Desigur, având un caracter subsidiar, convenţia nu trebuia să facă parte dintr-o
categorie de contracte cunoscute. În dreptul lui Justinian existau patru tipuri de contracte
nenumite. Aceste tipuri de contracte erau menţionate într-un text din Digeste, considerat că ar
aparţine lui Paul: do ut des, do ut facias, Facio ut des şi Facio ut facias. Primul contract
nenumit este aestimatum, sau contractul estimator. Potrivit lui Ulpian, acesta era sancţionat
printr-o acţiune estimatio, având o formulă redactată in ius, de bună credinţă şi incertă sub
numele de actio civilis incerti. În baza acestui contract, un mic negustor promitea să vândă un
bun aparţinând unui mare negustor, la un anumit preţ şi până la un anumit termen, convenţie
însoţită de remiterea materială a lucrului16. Acest contract a apărut în epoca clasică fiind
singurul contract nenumit recunoscut din această epocă. Aestimatum se aseamănă cu
contractul de mandat, cu vânzarea-cumpărarea şi cu locaţia. Cu toate acestea, aestimatum are
o serie de trăsături distincte. Astfel, spre deosebire de mandat, aestimatum era cu titlu oneros.
De asemenea, spre deosebire de vânzare, la aestimatum se putea cere lucrul încredinţat spre
vânzare iar spre deosebire de locaţiune se transmitea posesiunea bunului. Acţiunea care
sancţiona aestimatium era actio aestimatoria prescriptis verbis. Un alt contract nenumit pe
care îl întâlnim în dreptul roman este permutatio (schimbul), prin care două părţi îşi promit
una alteia să îşi transmită proprietatea unui lucru, cealaltă parte fiind obligată la rândul ei să
transmită proprietatea altui lucru. Datorită asemănării cu vânzarea, unii jurisconsulţi romani
nu făceau deosebirea între vânzare şi schimb. Paul ne înfăţişează deosebirile dintre vânzare şi
schimb, împărţind contractele în contracte de tipul dau ca să-mi dai, specific schimbului, dau
ca să-mi faci sau fac ca să-mi dai. Cele două contracte se deosebesc şi prin faptul că în cazul
schimbului ambele părţi se obligau să transmită proprietatea, lucrurile date în schimb aflându-
se în patrimoniul părţilor pe când la vânzare am văzut că se putea transmite şi lucrul altuia.
Un al treilea contract era precarium, prin care o parte transmitea în mod gratuit posesia unui
lucru celeilalte părţi care se obliga să îl restituie la cerere. Deşi prezintă anumite asemănări cu
contractul de comodat precarium reprezintă o instituie juridică distinctă. Astfel, creditorul
putea cere oricând restituirea lucrului iar debitorul se bucura de protecţia posesiei deoarece
spre deosebire de comodat el era posesor, şi nu detentor precar. De asemenea, răspunderea sa
era mult atenuată faţă de cea a comodatarului. Contractele nenumite erau sancţionate printr-o
acţiune, actio prescriptis verbis. Originea acţiunii este controversată deoarece, domeniul său s-
a extins treptat cu caracter general. Privită ca o acţiune tip, ea putea fi folosită sub denumiri
diferite la cele mai variate situaţii. În baza acestei acţiuni, partea care şi-a executat prestaţia
putea să ceară părţii adverse să şi-o execute pe a ei17 . De asemenea, putea printr-o acţiune
motivată prin faptul „predării lucrului” (condictio obrem dati) să ceară rezoluţiunea
contractului şi restituirea lucrului. În vremea lui Justinian, partea care nu îşi executa prestaţia
nu era obligată la restituirea lucrului decât în ipoteza în care neexecutarea se datora culpei
sale. Spre deosebire de epoca clasică când se putea uza de condictio chiar şi când cealaltă
parte era în imposibilitate de a executa prestaţia sa fără să fie de vină. Condictio era o
sancţiune de drept strict spre deosebire de actio praescriptis verbis care era o acţiune de bună-
credinţă. De aceea dacă valoarea lucrului se mărea între timp, partea în cauză prefera să
uziteze de condictio. O altă acţiune condictio propter poenitentiam (cerere din cauza
regretului) se aplica în două cazuri. Primul era atunci când se acorda un împrumut pe termen
limitat pentru efectuarea unei călătorii. Astfel, se putea cere restituirea print-o acţiune
motivată de regretul promisiunii dacă călătoria nu avea loc sau nu se făceau cheltuieli cu
privire la această călătorie. De asemenea, în cazul transferării proprietăţii unui sclav, în scopul
de a fi dezrobit. În acest caz se putea lua sclavul dacă dezrobirea nu a avut loc. Aplicarea lui
condictio ob rem dati ca şi condictio propter poenitentiam constituie excepţii de la regulile
generale din materia contractelor deoarece, contractul încheiat era desfiinţat prin voinţa unei
singure părţi în loc să fie constrânsă la executare partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia sa.
Condictio era o sancţiune de drept strict spre deosebire de actio prescriptis verbis care era o
acţiune de bună credinţă. În dreptul post clasic condictio se intenta cu succes numai dacă
debitorul nu executa contractul din vina sa. Condictio presupunea îndeplinirea tuturor
condiţiilor proprii răspunderii contractuale, cu deosebirea că în final ducea tot la desfiinţarea
sa, şi nu la executarea contractului. În cazul în care neexecutarea era urmarea unui caz fortuit,
condictio ob rem dati nu intervenea. De asemenea, dacă era stipulat un termen cererea de
restituire în cazul lui condictio ob rem dati nu intervenea până la expirarea termenului.
Contractele nenumite spre deosebire de celelalte contracte constituiau abateri de la principiile
aplicabile în materia acestora. Astfel, contractul putea fi desfiinţat pe motiv de revenire asupra
angajamentelor, prin voinţa unei singure părţi ceea ce reprezintă o gravă încălcare a
principiului irevocabilităţii contractelor. Condictio era totuşi singurul instrument de apărare a
celor slabi faţă de cei puternici pe care autorităţile, sub presiunea maselor, a trebuit să-l
promoveze. Contractele nenumite au apărut ca o consecinţă a diversificării vieţii economice şi
sociale, impunând recunoaşterea lor din punct de vedere juridic şi prin intermediul
jurisconsulţilor, pretorilor şi uneori a autorităţilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ . Ş. Cocoş, Drept roman, Breviar, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2000. 2. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă
„Şansa S.R.L.”, Bucureşti, 1997. 3. C. St. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973.