Sunteți pe pagina 1din 3

Scrisoare deschisă către dl.

Constantin Aslam
Postată la Radio România Cultural,
pe blogul emisiunii „Izvoare de filosofie”, la adresa
http://izvoaredefilosofie.radiocultura.ro/p/opinii.html

Dragă domnule Aslam,

blogul emisiunii dumneavoastră este, în sine, un eveniment


cultural – şi ar trebui promovat ca atare.
"Legături" şi "Retrospectiva 2010" sunt o contribuţie
extraordinară – unică, după ştiinţa mea, în blogosferă.
V-aş ruga însă, dacă se poate, să introduceţi şi o
pagină cu evenimentele filosofice ale anului 2011
(simpozioane, sesiuni de comunicări, conferinţe etc.).
Dacă aţi mai introduce şi un Forum, blogul acesta ar
avea toate şansele să devină o adevărată Agora a gândirii
filosofice româneşti.
Cele 45 de minute ale emisiunii dumneavoastră sunt
mult prea puţine pentru a putea permite mai mult de două-
trei intervenţii telefonice din partea ascultătorilor. Sunt sigur
că aveţi mulţi ascultători de calitate, care au lucruri
interesante de spus, dar se sfiesc să intre în direct, în dialog
cu «profesioniştii».
Pentru majoritatea oamenilor filosofia este o
experienţă intimă a inimii şi a minţii – o formă tainică de
creştere pe dinlăuntru a sufletului, ca o floare de mină.
Majoritatea oamenilor rămân toată viaţa lor în condiţia de
ascultători («acustikoi», cum erau numiţi novicii în Şcoala lui
Pitagora) – dar, uneori, experienţa lor de gândire poate fi
mai avansată decât aceea a unui «profesor de filosofie»
(tare mai degrabă în materie de informaţii şi referinţe
bibliografice decât în materie de idei).
Dialogul filosofic este cu totul altceva, şi, de regulă,
se sfârşeşte prost – cum i s-a întâmplat şi lui Socrate –
tocmai pentru că «cel care gândeşte în mod autentic» se
află de fapt într-o perpetuă criză semantică şi, prin urmare,
într-o perpetuă stare poietică, de căutare a unor noi cuvinte
şi licenţe stilistice.
Filosofia şi poezia sunt înrudite – s-a spus – sunt cele
două feţe ale uneia şi aceleiaşi stări originare de uimire ale
omului intrat pe marea spirală a întrebărilor metafizice.
Autenticitatea în filosofie este sinonimă cu
creativitatea în materie de limbaj – noutatea în materie de
cunoaştere este prin însăşi natura ei inefabilă – şi asta îl
face pe «cel care gândeşte în mod autentic» extrem de
vulnerabil în faţa unui «filosof de profesie» – mai ales în faţa
unui «filosof analist», care, precum vechii retori, umblă
mereu cu discursurile în sân, şi, când merge în Agora, la
discuţii, se duce pregătit ca la piaţă, ca să vândă ceva ce a
luat (mai mult sau mai puţin fraudulos) de la alţii. La asta
cred că se referea şi Noica atunci când vorbea despre
lăutărism în filosofie.
Între «amator» şi «lăutar» este o deosebire
semantică fundamentală – pe care, de regulă, «profesioniştii
filosofiei» o expediază cu un dispreţ suveran.
Lăutarul este insul care şi-a ridicat amatorismul la
rang de profesie – care se simte confortabil în ignoranţa lui
şi pentru care arta este un fel de marfă de contrabandă –
este insul care trăieşte din pastişarea, înzorzonarea
stilistică, adnotarea sau deconstruirea analitică a partiturilor
altora.
Amatorul este un profesionist al gândirii în devenire.
Cred că lui Socrate nu i-ar fi trecut niciodată prin cap
să se considere un «profesionist al gândirii» – ca Hippias,
Protagoras sau Gorgias – ci, în cel mai bun caz, un amator
de filosofie.
Am senzaţia, uneori, că România este plină de astfel
de amatori de filosofie – în sensul cel mai înalt şi mai nobil
posibil – condamnaţi însă la tăcere şi la dispariţie în
anonimat încă dinainte de a se naşte. Pe aceştia îi iubesc cel
mai mult. La ei aş vrea să ajungă cuvintele acestea. Pentru
ei mi-am luat şi eu inima în dinţi şi am cutezat să vorbesc
anul trecut de la microfonul Izvoarelor de filosofie.

La mulţi ani! – dragă domnule Aslam – emisiunii şi


blogului dumneavoastră.

Cu deosebită stimă,
Marcel Chelba
Reşiţa, 9 februarie 2011
PS: Să ne reamintim puţin de Eminescu, apropo de poietica gândirii
autentice:

CRITICILOR MEI
Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri


Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă


Doruri vii şi patimi multe,
Ş'a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii


Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare 'n lume,
Cer vestmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,


Pentru propria-ţi vieaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de ghiaţă?

Ah! atuncea ţi se pare


Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,


Care roade n'aţi adus —
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.

S-ar putea să vă placă și