Sunteți pe pagina 1din 176

CĂLINA JUGASTRU

Drept internațional privat

Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă


specializarea Drept

1
CUPRINS

TEMA 1. Noţiunea dreptului internaţional privat


TEMA 2. Raportul juridic de drept internațional privat
TEMA 3. Norma conflictuală
TEMA 4. Domeniul dreptului intrenațional privat
TEMA 5. Probleme de calificare și retrimitere
TEMA 6. Cazurile în care norma competentă nu se aplică
TEMA 7. Conflicte de legi în dreptul internațional rpivat
Tema 8. Statutul individual
Tema 9. Statutul familial. Căsătoria
TEMA 10. Statutul familial. Filiația
TEMA 11. Actul juridic în dreptul internațional privat
TEMA 12. Moștenirea în dreptul internațional privat
TEMA 13. Competența jurisdicțională internațională
TEMA 14. Recunoașterea și executarea hotărârilor străine

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

NOTA BENE: grilele pot avea o variantă corectă, două variante corecte, trei variante
corecte sau nicio variantă corectă

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei


Drept internațional privat, conform planului de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi
constituie un instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei
Drept internațional privat.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz
larg în învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării individuale pe
baze interactive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigură
reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea
cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate; el stimulează de
asemenea studentul, prin bibliografia recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în
aprofundarea . De asemenea, manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în
această materie.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte
omogenă din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un effort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
temei de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele
de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele
aşteptate doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a modulelor de studiu,
procedură care este prezentată în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire


Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual,
chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar
putea să înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a temelor de
studiu sunt prezentate la fiecare temă de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub
sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de autoinstruire.

2. Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe


care studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii
înţelegerii fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt


de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este urrmătoarea:


- se citesc obiectivele şi competenţele temei de studiu;
- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie);
- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat;
- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu;
- se parcurge bibliografia recomandată;
- se răspunde la întrebările recapitulative;
- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea
răspunsurilor prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul manualului;
- se efectuează testul de evaluare şi tema pentru acasă sau de control (după
caz)

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o


pauză de 30 de min. sau de o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore
de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

3
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru a nu
se periclita însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale unui student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai
multe zile deddicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru


fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în
aproximativ 1-2 ore.

Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu


caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele
studiate anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului.
Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stăpânirea
temelor anterioare, precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de
control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante
părţi ale acestuia.

Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei


Manualul de studiu Drept internațional privat reprezintă o sinteză realizată în
manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primul rând, o concepţie didactică.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o
manieră mai accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie exhaustivă
(necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor)
putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul manualului Instrumente de armonizare în relațiile private internaționale


Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în dreptul civil, o vedere de
ansamblu asupra principiilor şi instituţiilor dreptului civil. Astfel, sunt prezentate
normele juridice civile, raportul juridic civil, actul juridic civil, nulitatea actului juridic
civil, prescripţia extinctivă şi subiecţii dreptului civil, respectiv persoana fizică şi
persoana juridică.

Obiectivele disciplinei
Manualul Drept internațional privat îşi propune, ca obiectiv general,
cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţii anului IV a conceptelor, normelor şi
instituţiilor de armonizare în materia relațiilor dintre particulari, în contextul vieții
private internaționale

Obiective principale
- însușirea cunoștințelor referitoare la conflictele de legi și conflictele de
jurisdicții în materia relațiilor dintre particulari
- însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la raporturile juridice cu
element de extraneitate, conflictele de legi, normele conflictuale în diferite
materii, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine;
- formarea deprinderii de a lucra cu actele normative în materie;
- formarea deprinderii de a aplica cunoştinţele teoretice, prin oferirea unor
exemple şi prin soluţionarea unor speţe;
- formarea deprinderii de a rezolva teste-grilă ;
- - dezvoltarea gândirii, memoriei, imaginaţiei şi creativităţii.

Descrierea structurii manualului


Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) şi este sitematizat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu
este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)


II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Structura temei de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conţinutul dezvoltat de idei al temei
VII. Bibliografia recomandată
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare
X. Teste de evaluare
XI. Teme de casă

Prezentul manual dă minimul de informaţie necesară pentru însuşirea


noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

Bibliografie
Bibliografie obligatorie
1. Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept international privat, Editura Universul
Juridic, București, 2012
2. Ioan Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
Buucrești, 2017
3. D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –
Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
4. I. Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, E. Hurubă, A. Circa, S. Spinei,
Tratat de drept procesual civil, vol. II, Căile de atac. Procedurile speciale.
executarea silită. Procesul civil internațional. Conform Codului de procedură
civilă republicat, Editura Universul Juridic, București, 2015

Bibliografie facultativă
1. Sergiu Popovici, Drept internațional privat, Editura C.H. Beck, București,
2019
2. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami,
Bucureşti, 2009
5
3. A. Fuerea, Drept internaţional privat, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005
4. D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat, vol.I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
5. S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Editura Universul
Juridic, București, 2013
6. O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
7. M. Avram, R. Bobei, Drept internaţional privat. Culegere de speţe, Editura
All Beck, Bucureşti, 2004
8. Ana-Luisa Chelaru, Repere actuale în dreptul internațional privat. Persoanele,
succesiunile, familia, Editura Universul Juridic, București, 2018
9. Călina Jugastru, Statutul persoanei juridice – sinteză de drept internaţional privat,
în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2016
10. Călina Jugastru, Protecţia persoanelor majore. Regimul de drept internaţional
privat, în revista Universul Juridic, nr. 10/2016
11. Călina Jugastru, Calificarea în conflictele de legi şi în conflictele de jurisdicţii, în
revista Universul Juridic, nr. 6/2016
12. Călina Jugastru, Încheierea căsătoriei în dreptul internaţional privat. Evoluţii şi
tendinţe, în Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2015

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de


control precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul are la dispoziţie ân
manual, la sfârşitul fiecărei teme de studiu, o bibliografie selectivă; desigur, pentru o
bibliografie suplimentară studentul se poate adresa tutorelui de disciplină.
Tema 1.
Noțiunea dreptului internațional privat

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind autonomia ramurii dreptului
internațional privat
- înţelegerea aspectelor specifice obiectului de reglementare al dreptului
internațional privat
- înţelegerea modului în care se lucrează cu instrumentele de
armonizare, cu precădere la nivel european

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice domeniului
dreptului internațional privat (Codul civil, Codul de procedură civilă, regulamentele
europene etc.)
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
- utilizarea corectă a limbajului juridic

III. CUVINTE CHEIE:


- Sistem de drept, drept național, drept internațional privat, ramură de
drept, autonomie, delimitare de alte ramuri de drept

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Viaţa privată internaţională – premisă a raporturilor de drept internaţional
privat
2. Interacţiunea dintre dreptul internaţional privat şi dreptul european

V. REZUMAT
Relaţiile private internaţionale sunt constanta vieţii private internaţionale. Acestea
implică element de extraneitate, se află în legătură cu o ordine juridică străină, iar rolul
dreptului european înregistrează o tendinţă ascendentă. În raporturile dintre statele
membre ale Uniunii Europene, dreptul convenţional este în plan secund şi este
acceptat în măsura în care este compatibil cu dispoziţiilor regulamentelor europene.
Dintre relaţiile de drept privat cu elementele de extraneitate, o pondere importantă au
relaţiile de afaceri transfrontaliere. Alături de acestea, s-au dezvoltat raporturile de
familie transfrontaliere, raporturile de muncă transfrontaliere, raporturile cu caracter
transfrontalier din dreptul proprietăţii intelectuale ş.a. Toate acestea necesită un
numitor comun, care se reflectă în limbajul specific raporturilor cu element de
extraneitate şi, în acelaşi timp, soluţii adaptate dinamicii vieţii sociale – în toate
compartimentele acesteia. Începând cu momentul integrării europene, dreptul
7
internaţional privat „de sorginte naţională” a făcut un pas înapoi şi a deschis calea
aplicării prioritare a dreptului unional.
Rămân aplicabile reglementările naţionale de drept internaţional privat. Ele se
vor restrânge însă, pe măsură ce reglementările unionale vor acoperi materii rezervate,
până acum, legiuirilor statale.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

Capitolul 1
Dreptul internațional privat – ramură a sistemului de drept național

Denumirea disciplinei
„Drept internaţional privat” este o denumire utilizată de peste un secol. Prezentă
iniţial în monografia unui autor englez – Comentarii asupra conflictului de legi
(Commentaires on the Conflict of Laws, 1834) – expresia „drept internaţional privat” a
fost reluată succesiv în lucrări de limbă franceză şi de limbă germană (Traité de droit
international privé, 1843; Entwobung des internationalen Privatrechtes, 1851),
încetăţenindu-se ca denumire a unei ramuri de drept, discipline şi ştiinţe a dreptului,
care are ca principale domenii de reglementare, conflictele de legi şi conflictele de
jurisdicţii.
Două teze-obiecţii au fost vehiculate cu privire la denumirea ramurii de drept
studiate. În primul rând, interogaţia se poate ivi în raport de obiectul de reglementare,
întrucât raporturile de drept privat cu element de extraneitate nu sunt studiate în
exclusivitate în dreptul internaţional privat. În sfera dreptului interaţional privat intră
acele raporturi juridice care, prin legăturile pe care le întreţin cu mai multe state, sunt
apte să genereze conflicte de legi şi de jurisdicţii. Există interferenţe între dreptul
internaţional privat şi alte ramuri de drept; similitudinile şi diferenţele sunt fireşti, în
aceeaşi măsură, în primul rând, pentru că sunt creaţia aceluiaşi legiuitor naţional.
Parţial, denumirea discutată evocă o suprapunere terminologică între dreptul
internaţional public şi dreptul internaţional privat. În pofida denumirilor, dreptul
internaţional privat şi dreptul internaţional public au fiecare, particularităţi care le
conferă o fizionomie aparte. În anumite privinţe, aceste particularităţi generează unele
antagonisme, care permit înţelegerea optimă a diferenţelor între cele două ramuri de
drept. „Drept privat internaţional”, „drept civil internaţional” – sunt alte variante care
nu au găsit însă aceeaşi audienţă precum actuala denumire, consacrată doctrinar,
jurisprudenţial şi, în final, legislativ. Începând cu 1992, dreptul român a consacrat
terminologia „raporturi juridice de drept internaţional privat”

Definiţie și specificitate
Având un obiect propriu de reglementare şi o metodă proprie, dreptul
internaţional privat întruneşte caracterele unei ramuri de drept. El constituie o ramură
de drept de sine stătătoare şi este măsura regulilor proprii relaţiilor internaţionale între
persoane private, reguli determinate de către fiecare stat, în virtutea suveranităţii1.
Particularităţile, complexitatea şi noutatea dreptului internaţional sunt trei
dimensiuni care conferă specificitate dreptului internaţional privat. Ele fundamentează
domeniul dreptului internaţional privat, importanţa surselor interne, europene şi
internaţionale, natura raporturilor specifice şi metoda de reglementare2.
Particularităţile materiei studiate sunt imprimate îndeosebi de cadrul desfăşurării
raporturilor juridice. În afara frontierelor statale şi, în acelaşi timp, traversând
frontierele statelor, viaţa privată internaţională coexistă alături de viaţa privată internă.
Denumiri convenţionale, care evocă, de fapt, cadrul în care se derulează relaţiile dintre
particularii angrenaţi în toate domeniile vieţii sociale „afectate” de elementul de
extraneitate. Complexitatea dreptului internaţional privată este dată de prezenţa
elementului străin, care pune în relaţie mai multe sisteme juridice. Aspecte complexe
sunt prezente în toate ramurile dreptului privat (după cum există şi aspecte dificile în
dreptul public). Nota aparte este conferită de mecanismele pe care le pune în mişcare
dreptul internaţional privat, din perspectiva caracterului de internaţionalitate. Ar fi
simplist a spune că internaţionalitatea dreptului internaţional privat echivalează cu
prezenţa elementului străin (cetăţenia părţilor, locul celebrării căsătoriei, locul de
executare a obligaţiilor născute dintr-un contract etc.). Elementul de extraneitate este
factorul care generează situaţii juridice complexe, în sfera divorţurilor internaţionale,
succesiunilor internaţionale, falimentelor internaţionale. Toate acestea se regăsesc sub
genericul conflictelor de legi şi al conflictelor de jurisdicţii, adică sub semnul alegerii
normei juridice adecvate sau al alegerii jurisdicţiei competente internaţional. Ordinea
juridică internă caracterizează societatea constituită ca stat; ordinea juridică
internaţională este specifică aşa-numitei societăţi internaţionale3, care are propria sa
viaţă privată internaţională. Relaţiile dintre particularii care activează în viaţa privată
internaţională fac obiectul dreptului internaţional privat. Noutatea dreptului
internaţional privat este dictată de reglementarea relativ recentă a raporturilor private
internaţionale (prin norme naţionale, convenţii internaţionale sau, mai nou, prin
intermediul dreptului unional), faţă de ramurile consacrate, de tradiţie, ale dreptului
privat. Dreptul civil are vechie faţă de dreptul internaţional privat. La fel, dreptul
familiei. Necesitatea reglementărilor de drept internaţional privat era însă, invitabilă,
odată cu amplificarea relaţiilor internaţionale. Restructurările care au intervenit şi cele
care se preconizează în interiorul comunităţii internaţionale sau, după caz, la nivel
regional, sunt de natură să complice, o dată mai mult, mecanismele şi soluţiile de drept
internaţional privat. Sunt de noutate, dreptul internaţional privat european şi dreptul
internaţional privat comparat.
Ceea ce este de netăgăduit – dreptul internaţional privat rămâne în actualitate. O
realitate destul de complicată, pe fondul paralelismului normativ şi al noilor reguli
iscate de integrarea europeană. De aici, utilitatea, originalitatea şi interesul pentru o
ramură de drept chemată să găsească soluţii pentru situaţiile private internaţionale.

1
Y. Loussouarn, P. Bourel, P. de Vareilles-Sommières, Droit international privé, 10e édition, Dalloz,
Paris, 2013, p. 1.
2
Ibidem, p. 2-3.
3
H. Batiffol, P. Lagarde, Traité de droit international privé, 8e édition, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1993, p. 11.
9
Capitolul 2
Dreptul internaţional privat în relaţie cu alte ramuri ale ştiinţei juridice
Enumerarea materiilor care intră în domeniul dreptului internaţional privat a
conturat, la o prima faciae, elemente de interferenţă cu alte ramuri ale sistemului de
drept. Nu numai ramurile dreptului privat, dar şi unele ramuri de drept public,
interacţionează cu relaţiile private cu element străin.

Dreptul civil şi dreptul internaţional privat


Geneza dreptului internaţional privat este indisolubil legată de cea a dreptului
civil. Înrudirea extrem de apropiată a determinat, la un moment dat, denumirea
dreptului internaţional privat ca fiind aceea de „drept civil internaţional”. Diferenţe
între cele două ramuri ale ştiinţei juridice sunt sesizabile, mai ales sub aspectul
obiectului de reglementare şi al metodei de reglementare utilizate.
Tradiţional, dreptul civil este definită ca ramura de drept care reglementează
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane juridice
aflate pe poziţie de egalitate juridică4. Dreptul civil este alcătuit din „ansamblul
normelor juridice prin care se reglementează, de drept comun, stabilirea, modificarea
şi stingerea raporturilor juridice cu caracter privat, precum şi conţinutul acestora”5.
O precizare doctrinară este utilă: dreptul civil şi Codul civil sunt două concepte
care nu trebuie confundate. Codul civil este o „lege mai amplă, care se prezintă sub
forma unei culegeri de norme juridice sistematizate pe domenii (persoane, bunuri,
obligaţii ş.a.). În schimb, dreptul civil, privit ca ramură de drept, este o grupare de
norme juridice, cuprinse în legi diferite, dar reunite doctrinar datorită obiectului lor
comun de reglementare. Ca urmare, dreptul civil este alcătuit din normele juridice
cuprinse în Codul civil, precum şi din normele juridice cuprinse într-o serie de alte
legi”6. Art. 2 alin. din noul Cod civil prevede că dispoziţiile acestuia reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Codul civil intrat în vigoare în 2011 este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care
reprezintă dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale. Aşa cum s-a subliniat7, potrivit literei Codului civil, acesta include
reglementarea normelor conflictuale (cu excluderea conflictelor de jurisdicţii, care
sunt cuprinse în Codul de procedură civilă). În spiritul Codului civil, dreptul civil
tinde să se identifice cu dreptul privat. Raporturile juridice de familie, raporturile
comerciale, raporturile de drept internaţional privat (conflictele de legi) – îşi găsesc
locul momentan în Codul civil.
Din această perspectivă, este semnificativă precizarea făcută în literatură8, relativ
la monismul promovat de noul Cod civil: de fapt, este vorba despre o nouă organizare
a legislaţiei care alcătuieşte dreptul privat. Practic, în locul a trei coduri, există unul

4
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a 10-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 12.
5
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013,
p. 5. Art. 2 alin. din noul Cod civil prevede că dispoziţiile acestuia reglementează raporturile patrimoniale
şi neptrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
6
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 2-3.
7
Ibidem, p. 7-8.
8
Loc. cit.
singur, care constituie dreptul comun pentru legile speciale (unele deja active, altele
vor fi adoptate), în materia raporturilor dintre profesionişti, în domeniul raporturilor de
familie şi al dreptului internaţional privat. Ramurile ştiinţei juridice nu şi-au pierdut
autonomia, ele fiinţează în continuare şi descifrează ecuaţiile relaţiilor specifice
dreptului commercial, dreptului familiei şi dreptului international privat.
Dreptul internaţional privat se preocupă de reglementarea tuturor raporturilor de
drept civil (raporturile de drept civil propriu-zise, dar şi raporturile de dreptul familiei,
drept comercial, procedură civilă, proprietate intelectuală şi proprietate industrială,
transport etc.), în măsura în care acestea conţin unul sau mai multe elemente de
extraneitate. Astfel de elemente sunt cetăţenia străină a persoanei fizice, naţionalitatea
străină a persoanei juridice, domiciliul, reşedinţa sau sediul situate în străinătate, locul
executării obligaţiilor contractuale, locul situării bunurilor imobile, locul unde se află
bunurile mobile etc.
Din punctul de vedere al metodei de reglementare, opţiunile fiecăreia dintre
ramurile de drept în prezenţă sunt diferite. Dreptul civil recurge la egalitatea juridică a
părţilor. În schimb, metoda de reglementare a dreptului internaţional privat răspunde
specificului relaţiilor născute în viaţa internaţională. Normele conflictuale nu sunt
norme care reglementează pe fond raportul juridic, ci norme care oferă soluţia
conflictului de legi, în sensul indicării legii aplicabile. Normele conflictuale sunt
norme de trimitere, astfel că metoda de reglementare adecvată este indicarea legii
aplicabile. Se mai foloseşte, alternativ, dar în mai puţine situaţii, metoda normelor de
aplicaţie imediată norme care tranşează raportul juridic, în special în cazul conflictelor
de jurisdicţii.

Convergenţe între dreptul noilor tehnologii şi dreptul internaţional privat


Dematerializarea schimburilor, datorită utilizării tehnologiilor moderne în
domeniul informaţiei, poate complica, într-o anumită măsură, raportul juridic de drept
privat, prin prezenţa elementului de extraneitate. În „lumea fizică”, dreptul
internaţional privat îşi aplică regulile în spaţii geografice determinate de frontierele
geografice ale statelor. În spaţiul virtual, frontierele geografice nu mai sunt sesizabile
şi, în pofida distanţelor, părţile pot fi în contact direct în timp real, datorită
instrumentelor specifice de comunicare la distanţă. Nu se pune problema găsirii unor
reguli noi, care să acţioneze doar în raporturile cu element de extraneitate create/
dezvoltate în spaţiul virtual. Apare necesitatea adaptării normelor juridice, aşa încât
conflictele de legi să găsească soluţii corespunzătoare. Aşa cum s-a afirmat, „adaptare
nu înseamnă revoluţie şi în particular ar fi inutil să căutăm elaborarea unei vaste
categorii juridice, înglobând toate relaţiile între particularii interesaţi de dezvoltarea
reţelelor. Problemele de drept internaţional privat legate de utilizarea internetului sunt
diseminate între diversele categorii existente (contracte, delicte etc.), categorii ce
trebuie doar adaptate şi nu transformate în mod radical”9.

9
A. Oprea, Aspecte juridice ale contractelor electronice, în Pandectele Române, nr. 6/2005, p. 178. A se
vedea şi J. Huet, Aspects juridiqes du commerce électronique: approche internationale, în Les Petites
Affiches, 26.09. 1997, p. 7.
11
Elementul de extraneitate este pregnant în contractele încheiate la distanţă, prin
mijloace specifice. În materia contractelor electronice, relaţia dreptului internaţional
privat cu dreptul noilor tehnologii este evidentă. Modalitatea aparte de încheiere a
contractelor atrage o serie de dificultăţi, la o analiză atentă a condiţiilor de validitate a
actului juridic. Condiţia capacităţii, de pildă, privită prin prisma art. 2579 alin. 1 din
Codul civil îşi poate dovedi eficacitatea pentru salvarea contractului numai în afara
relaţiilor cyberspaţiale. În măsura în care contractele electronice sunt calificate drept
contracte între absenţi, insecuritatea generată de imposibilitatea invocării unei
asemenea reguli protejând aparenţa legitimă este evidentă: anularea contractului
datorită incapacităţii uneia dintre părţi riscă să devină, din nefericire, o ipoteză
frecventă”10.
Nu mai puţin, probleme cum sunt lex causae în contractele perfectate pe internet
cu consumatorii, locul şi momentul încheierii contractelor, executarea contractelor
sinalagmatice, domiciliul/ reşedinţa/ reşedinţa obişnuită/ sediul social al persoanelor
(fizice sau juridice), prestaţia caracteristică – dobândesc noi valenţe în raport cu
particularităţile schimburilor virtuale. Instrumentele de plată electronică ridică
problema locului executării obligaţiei de plată, întrcât schimburile de valori snt
dematerializate11.
De asemenea, drepturile şi libertăţile fundamentale „suferă” în mod special atunci
când se exercită în internet. Sub denumirea „conţinuturi negative” sunt cuprinse
conduitele prejudiciabile, prohibite în spaţiul virtual. Nu sunt permise, sub nicio
formă, defăimarea/ denigrarea, antisemitismul, rasismul etc. Totuşi, ipoteza încălcării
dreptului la onoare şi la demnitate, a dreptul la secretul mesageriei electronice, a
dreptului la viaţă privată virtuală, a libertăţii de exprimare sau a libertăţii conştiinţei,
atrag responsabilitatea autorului, în condiţiile legii civile. Caracterul transnaţional al
internetului, care presupune faptul că informaţia transmisă de pe teritoriul unei ţări
este difuzată către un număr nedeterminat de persoane, care pot să o recepţioneze din
orice parte a globului pământesc, antrenează particularităţi, atât ale conflictelor de
legi, cât şi ale conflictelor de jurisdicţii. Numai în privinţa conflictelor de legi, de
pildă, dificultatea priveşte legea aplicabilă răspunderii civile pentru delicte prin care se
aduce atingere drepturilor personalităţii. Intră în balanţă legea locului comiterii
delictului civil, ca lege a locului transmiterii conţinutului, prin intermediul serverului
aflat pe teritoriul unui stat străin) şi legea forului, ca lege a locului prejudiciului, atunci
când conţinutul în litigiu a fost accesat pe teritoriul ţării forului. De la caz la caz, de la
stat la stat, legiuitorul poate avea preferinţă pentru lex loci delicti commissi ori pentru
lex loci laesionis. Pentru delictele săvârşite în internet se recurge la terminologia
„cyberdelicte”. Pare a fi vorba de o nouă categorie, alături de cele tradiţionale, care ar
pune problema unor reguli speciale de determinare şi de sancţionare. În realitate,
cyberdelictele sunt fapte ilicite, unele întrunind elementele constitutive ale infracţiunii.
Internetul nu este decât instrumentul sau mijlocul utilizat pentru săvârşirea acestora,
astfel că, de la caz la caz, aplicarea regulilor de drept internaţional privat conduce la
identificarea locului comiterii faptei ori a locului prejudiciului.

Ibidem, p. 268-270.
10

A se vedea, É. Wéry, Paiements et monnaie électroniques. Droits européen, français et belge, Larcier,
11

Bruxelles, 2007.
Fără să epuizăm punctele de convergenţă ale relaţiei studiate, apreciem, alături de
alţi autori, că „Internetul este un formidabil promotor al ubicuităţii şi dacă ubicuitatea
nu este întotdeauna sinonimă cu internaţionalitatea, există între cele două noţiuni un
pas pe care internaţionalistul privatist încearcă în mod natural să-l depăşească. Astfel,
el caută pentru conflictele de legi soluţiile cele mai adaptate realităţii reţelelor
numerice. În esenţă, aceste soluţii se înscriu în tendinţele vechi sau contemporane ale
dreptului internaţional privat, chiar dacă Internetul accentuează unele probleme. În
niciun caz nu putem vorbi de vid juridic, în ciuda faptului că uneori adaptarea la noile
realităţi impune modificări mai mult sau mai puţin importante ale dreptului pozitiv”12.
Dreptul civil este dreptul comun aplicabil relaţiilor născute în cyberspaţiu. În
măsura în care raporturile prezintă elemente de extraneitate, devin aplicabile
dispoziţiile Cărţii a VII-a din Codul civil, precum şi legile speciale care interesează
dreptul internaţional privat. Dreptul noilor tehnologii este un drept special, dar geneza
sa este indisolubil legată de dreptul civil. Pachetul de acte normative destinate
spaţiului virtual se completează cu normele de drept comun.

Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat


Denumirea apropiată (prin prezenţa sintagmei „drept internaţional”), precum şi
relaţia specială dintre cele două ramuri de drept, face necesară şi utilă abordarea
similitudinilor şi a diferenţelor.
Interferenţele sunt sesizabile în raport cu izvoarele, dar şi în raport cu categoriile
cu care operează ambele ramuri ale ştiinţei juridice.
Dreptul internaţional poate fi considerat reper sau sursă, în sensul că este spaţiul
de geneză al unora dintre regulile sau principiile dreptului internaţional privat.
Cetăţenia, de pildă, este punct de legătură principal pentru statutul persoanelor fizice şi
atrage aplicarea legii naţionale a acestora. Această regulă, potrivit căreia în cetăţenia
persoanei fizice determină aplicarea legii naţionale, are fundamentul în dreptul
internaţional public cutumiar. Tot aşa, anumite reguli cuprinse în convenţii
internaţionale – izvoare ale dreptului internaţional privat – au la origine reguli apărute
iniţial în dreptul internaţional public (pacta sunt servanda). După unele opinii, cutuma
internaţională a fost cea care a determinat statele să îşi organizeze propriul sistem
conflictual, care permitea aplicarea legilor străine.
În acelaşi timp, dreptul internaţional public este sistem de referinţă, întrucât
defineşte concepte, reguli, proceduri indispensabile dreptului internaţional privat.
Pentru ca o lege străină să poată fi aplicată în ţara forului, trebuie să emane de la
autoritatea competentă în statul de origine. Ori, dreptul internaţional public este cel
care furnizează regulile de detrminare a acestor autorităţi. De asemenea, unele norme
de drept internaţional privat sunt cuprinse în tratate internaţionale – iar dreptul
internaţional public este cel care precizează în ce condiţii un stat este parte a unei
convenţii internaţionale. Tot aşa, unele chestiuni prealabile sunt rezolvate în lumina
dreptului internaţional public. De exemplu, un contract încheiat între persoane juridice
de naţionalităţi diferite conţine clauze privind modul de executare a obligaţiilor

12
A. Oprea, op. cit., p. 192.
13
părţilor în timp de război; dreptul internaţional public este cel care delimitează timpul
de pace de timpul de război şi defineşte/ fixează această din urmă noţiune.
În ce priveşte subiectele raportului juridic de drept internaţional public, acestea
sunt, cu unanimitate de opinii, statele, organizaţiile internaţionale
interguvernamentale. Individul nu are capacitate, din punctul de vedere al dreptului
internaţional public. În schimb, subiectele raporturilor de drept internaţional privat
sunt exclusiv persoanele particulare, fizice sau juridice. statul, chiar dacă participă la
raporturile de drept privat cu element de extraneitate, are calitate de persoană juridică,
neprevalându-se de atributele sale de putere publică.
Anumite principii consacrate în dreptul internaţional public primesc expresie
particulară în dreptul internaţional privat. Principiul egalităţii suverane a statelor este
larg utilizat în explicarea fundamentului aplicării legii străine pe teritoriul statului
forului şi a temeiului eficacităţii internaţionale a hotărârilor străine. Principiul
respectului drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale este evocat, mai ales în
ultimii ani, în decantarea unor concepte „dificile” – cum este ordinea publică de drept
internaţional privat. În mod particular, standardele europene de respectare a drepturilor
omului sunt în strânsă întercondiţionare cu ordinea de drept internaţional privat
european.

Protecţia drepturilor omului şi dreptul internaţional privat


Standardele de protecţie a drepturilor omului sunt parte integrantă a ordinii
publice de drept internaţional privat. Ele dau o nouă dimensiune dreptului
internaţional privat, care nu poate face abstracţie de cerinţele statuate în normele
internaţionale de gen. Avem în vedere atât standardele internaţionale, în general, cât şi
standardele europene ale protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi protecţia drepturilor omului poate fi
pusă în evidenţă sub cel puţin trei aspecte: aplicarea legii străine, recunoaşterea
hotărârii străine şi executarea hotărârilor pronunţate într-un stat străin. Toate cele trei
ipoteze au un numitor comun: exigenţele internaţionale ale protecţiei drepturilor
omului sunt reglementate prin norme de ordine publică de drept internaţional privat.
Constatarea, de către autorităţile naţionale, a încălcării ordinii publice de drept
internaţional privat, justifică înlăturarea legii străine, refuzul recunoaşterii şi,
respectiv, refuzul executării hotărârii străine în statul forului.
Aplicarea legii străine se înlătură în cazul în care încalcă ordinea publică de drept
internaţional privat român. Noul Cod civil cuprinde o prevedere expresă, care pune în
relaţie ordinea publică şi drepturile omului: se consideră că aplicarea legii străine
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, în măsura în care ar
conduce la un rezultat care este incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului
român, ale dreptului unional sau cu drepturile fundamentale ale omului (art. 2564 alin.
1 şi 3 C. civ.).
Instanţa română care constată îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii (lege
străină normal competent, lege străină contrară principiilor fundamentale ale forului)
este obligată să se conformeze primului alineat al textului de lege13. Legea străină va fi

13
Pentru explicaţii, F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2559-2660.
înlăturată de la aplicare, iar în locul acesteia se va aplica legea română, în calitate de
lege a instanţei sesizate.
Recunoaşterea hotărârii străine este strict dependentă de conformitatea hotărârii
cu ordinea publică de drept internaţional privat român. Recunoaşterea de drept
operează în România, dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde a
fost pronunţată hotărârea sau, dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută
mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi ori, în absenţa recunoaşterii, răspunde
condiţiilor ordinii publice de drept internaţional privat român (art. 1094 C. proc. civ.).
Recunoaşterea judecătorească impune, de asemenea, respectarea ordinii publice, drept
condiţie de regularitate internaţională. Hotărârea străină poate fi refuzată la momentul
recunoaşterii, dacă se constată că este manifest contrară ordinii publice de drept
internaţional privat român (art. 1096 alin. 1 lit. a C. proc. civ.).

Alte ramuri de drept în relaţie cu dreptul internaţional privat


Elementul de extraneitate în raportul juridic penal conduce la aplicarea legii
române – potrivit principiilor teritorialităţii, universalităţii, personalităţii sau realităţii.
Dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute de aceste principii, instanţa română nu va fi
competentă.
Aplicarea legii penale poate fi, în anumite situaţii, condiţionată de aplicarea
legilor civile străine („lege străină”, înţeleasă lato sensu). De exemplu, pentru a exista
infracţiunea de bigamie, trebuie să se constate încheierea valabilă a două căsătorii, de
către aceeaşi persoană. Dacă una dintre căsătorii a fost încheiată în străinătate,
verificarea valabilităţii acesteia presupune luarea în considerare a legii străine în
materia dreptului familiei. Instanţa română va proceda la rezolvarea chestiunii
prealabile în procesl penal, verificând existenţa şi valabilitatea căsătoriei încheiate în
străinătate.
Instituţiile dreptului administrativ interacţionează cu aspectele de drept
internaţional privat – de exemplu, anularea căsătoriei pentru necompetenţa organului
instrumentator. Problema competenţei agentului care a instrumentat căsătoria este de
resortul dreptului administrativ.
Dreptul financiar internaţional are puncte comune cu dreptul internaţional privat,
în special atunci când este vorba de condiţia străinului. Dreptul financiar internaţional
este o nouă ramură de drept care, lato sensu, este reprezentată de ansamblul regulilor
ce stabilesc cadrul general al operaţiunilor şi activităţilor economico-financiare ce
depăşesc limitele jurisdicţiei naţionale ale unui stat. În sens restrâns, se conturează ca
totalitate a normelor care reglementează raporturile juridice ce se nasc, se modifică sau
se sting în legătură cu folosirea instrumentelor monetare internaţionale, cu activitatea
bugetară a organizaţiilor şi organismelor internaţionale, creditul extern, fiscalitatea
internaţională, controlul financiar exercitat de organisme financiare internaţionale
specializate etc. Atât dreptul financiar internaţional, cât şi dreptul internaţional privat,
pun problema subiectelor de drept de naţionalităţi diferite, întrucât la confluenţă se
află drepturile şi obligaţiile străinilor în statul forului.

15
VII. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005; V. Onaca, Cooperarea judiciară internaţională în materie
civilă şi comercială – prezent şi perspective, în Revista de Drept Internaţional Privat
şi Drept Privat Comparat, 2007; D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, în Revista de Drept
Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007; S. Deleanu, Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


1. Particularitățile dreptului internațional privat ca ramură de drept
2. Dreptul internațional privat și dreptul international public
3. Dreptul international privat și protecția drepturilor omului
4. Dreptul international privat și dreptul noilor tehnologii

IX. TESTE DE EVALUARE:

1. Ramura dreptului internațional privat:


a) Aparține dreptului public
b) Aparține dreptului privat
c) Aparține dreptului internațional

2. Dreptul internațional privat :


a) Cuprinde, între altele, regulamente și directive
b) Este o ramură a dreptului național
c) Este obligatoriu pentru persoanele fizice din țara noastră

3. Relațiile private între particulari includ:


a) Relații comerciale
b) Relații de afaceri
c) Relații circumscrise dreptului penal

4. Dreptul european:
a) Se suprapune cu dreptul național
b) Se suprapune cu dreptul comercial
c) Se suprapune cu dreptul proprietății intelectuale

5. Dreptul internațional privat:


a) Reglementează raporturi juridice între subiecte aflate pe poziție de
egalitate juridică
b) Reglementează raporturi juridice între subiecte aflate pe poziție de
egalitate juridică, în mod asemănător dreptului civil
c) Reglementează raporturi juridice între subiecte aflate pe poziție de
egalitate juridică, în mod asemănător dreptului muncii

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Specificitatea dreptului internațional privat

Tema 2
Raportul juridic cu element de extraneitate

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind raporturile juridice de drept
privat care se stabilesc între particulari
- înţelegerea caracteristicilor raporturilor de drept internațional privat și
a sferei acestora
- înţelegerea modului în care se lucrează cu instrumentele de
armonizare, cu precădere la nivel european

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice domeniului
relațiilor private internaționale (Codul civil, Codul de procedură civilă, regulamentele
europene etc.)
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
- utilizarea corectă a limbajului specific materiei elementului de
extraneitate

III. CUVINTE CHEIE:


Raport cu element de extraneitate, noțiune, caracteristici, sferă

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Elementul de extraneitate
2. Sfera raporturilor juridice cu element de extraneitate
17
V. REZUMAT
Raporturile cu element de extraneitate care fac obiectul dreptului internaţional
privat reglementează probleme/ instituţii fundamentale, care alcătuiesc domeniul
acestei ramuri de drept: conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii, condiţia străinului
şi cetăţenia. Ultima face obiectul de studiu al dreptului public, dar prezintă importanţă
îndeosebi în materia statutului personal, în măsura în care este concepută ca punct de
legătură. Elementul de extraneitate este o împrejurare de fapt, care se referă la unul
dintre elementele de structură ale raportului juridic şi care face relaţia între raportul de
drept internaţional privat şi două sau mai multe sisteme juridice. Codul civil român
menţionează expres că raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
Enumerarea este, aşadar, enunţiativă, întrucât alături de raporturile menţionate, dreptul
internaţional privat înglobează şi alte raporturi juridice, care întrunesc aceleaşi
caracteristic textul alineatului 2 al art. 1 C. civ., suportă completări, în măsura în care
alte raporturi juridice de drept privat conţin element de extraneitate.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 2


Discuţia asupra raporturilor juridice de drept internaţional privat implică, dintru
început, lămurirea problemelor referitoare la elementul de extraneitate. Pe terenul
elementelor străine care fac relaţia cu mai multe sisteme juridice, trebuie decantate
notele particulare care, în cele din urmă, conturează sfera raporturilor specifice ramurii
de drept studiate.
Raporturile cu element de extraneitate care fac obiectul dreptului internaţional
privat reglementează probleme/ instituţii fundamentale, care alcătuiesc domeniul
acestei ramuri de drept: conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii, condiţia străinului
şi cetăţenia. Ultima face obiectul de studiu al dreptului public, dar prezintă importanţă
îndeosebi în materia statutului personal, în măsura în care este concepută ca punct de
legătură.

Capitolul 1
Elementul de extraneitate

Note caracteristice elementelor de extraneitate


a. Elementul de extraneitate nu este unul dintre elementele structurale ale
raportului juridic de drept internaţional privat
Astfel cum este cunoscut, raportul juridic, în general, are trei elemente
componente: subiecte, obiect şi conţinut. Elementul de extraneitate nu este un al
patrulea element, alături de cele trei deja menţionate14. Elementul de extraneitate este o
împrejurare de fapt, care se referă la unul dintre elementele de structură ale raportului
juridic şi care face relaţia între raportul de drept internaţional privat şi două sau mai
multe sisteme juridice. Elementul străin este responsabil pentru faptul că un raport
juridic care aparţine dreptului intern este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai
multe legi care emană de la legiuitorii unor state diferite. Tot el este responsabil pentru
situaţia în care se aplică în mod direct, nu o lege care aparţine unui stat anume, ci
normele juridice europene ori dispoziţiile convenţiilor internaţionale.
Exemplele sunt multiple: contractanţii, cetăţeni români, se obligă să vândă/ să
cumpere un bun imobil situat pe teritoriul Elveţiei; autorul faptei ilicite, cetăţean
francez, este obligat la plata despăgubirilor în favoarea victimei, cetăţean irlandez;
succesorii, cetăţeni portughezi, englezi şi români, îşi dispută bunuri imobile situate pe
teritoriul Germaniei etc. Faptul că persoana fizică, subiect al raportului juridic, are
cetăţenie franceză, că persoana juridică are naţionalitate italiană, că locul încheierii
actului juridic civil este Anglia, că locul apariţiei prejudiciului este Spania ş.a., nu sunt
decât simple împrejurări care pun problema incidenţei unor sisteme legislative străine,
cu consecinţe diferite sub aspectul legii care se va aplica raportului juridic, dar fără a
se constitui ca elemente care să se adauge celor trei elemente deja menţionate.

b. Elementul de extraneitate este calificat ca element străin prin prisma fiecărui


sistem de drept15
Nu există un drept internaţional privat universal, care să reglementeze unitar
raporturile cu element de extraneitate. Fiecare sistem legislativ pune în valoare
anumite împrejurări de fapt, cărora la conferă calitatea de elemente de extranietate.
Analiza şi calificarea, ca element străin, este o operaţiune particulară, pentru fiecare
materie reglementată de dreptul internaţional privat, la nivelul fiecărui legiuitor statal.
Ceea ce semnifică faptul că, nu se poate vorbi, generic, de un anume element de
extraneitate în materia statutului personal, un anume element de extraneitate în materia
actului juridic sau în materia reparării pagubelor consecutive delictelor civile ş.a.
Fiecare materie supusă normelor dreptului internaţional privat este impregnată de
particularităţile naţionale.

c. Elementul de extraneitate este premisa aplicării unor norme juridice


diversificate
Avem în vedere două aspecte. Pe de o parte, elementul de extraneitate determină
fie aplicarea normelor conflictuale, fie aplicarea normelor unificate. În prima situaţie,
normele conflictuale fac trimiterea spre norma substanţială care aparţine unui anumit
sistem de drept şi care reglementează actul juridic, nulitatea căsătoriei, dizolvarea
persoanei juridice, gestiunea de afaceri etc. În a doua situaţie, se vor aplica fie normele
europene, fie normele convenţionale, după cum sunt întrunite condiţiile cerute de lege.

14
D.Al.Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – normele conflictuale în
diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 1-3; D.A. Popescu,
M. Harosa, Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.
124.
15
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005,p. 35.
19
Pe de altă parte, elementul de extraneitate are ca finalitate aplicarea normelor
substanţiale la care trimit normele conflictuale. După caz, normele substanţiale pot fi
identice, pot fi asemănătoare sau pot fi total diferite. De regulă, nu există suprapunere
între reglementările naţionale, tocmai pentru că particularităţile sistemelor naţionale de
drept îşi spun cuvântul. Uneori, normele juridice naţionale aplicabile sunt radical
diferite, chiar dacă se aplică unor speţe cu algoritm identic. Ceea ce reflectă specificul
naţional al dreptului internaţional privat, determinat de o suma de factori: tradiţii,
experienţă legislativă, deschidere spre globalizare, intenţie de uniformizare etc.

d. Elementul de extraneitate face diferenţa între raporturile juridice de drept


internaţional privat şi alte raporturi juridice de drept privat
Se consideră16, în mod întemeiat, că elementul de extraneitate este principalul
criteriu, care distinge raporturile de drept internaţional privat de toate celelalte
raporturi circumscrise sferei dreptului privat. Elementul de extraneitate17 constituie
acea particularitate care face ca raporturile de drept internaţional privat să fie diferenţa
specifică, iar raporturile juridice de drept privat, genul proxim.

e. Elementul de extraneitate nu este întâlnit exclusiv în materia dreptului


internaţional privat
Anumite raporturi juridice cu element de extraneitate fac obiect de studiu şi
pentru alte ramuri de drept privat. Dreptul comerţului internaţional, de pildă,
reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate – element care este
întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile operaţiunii comerciale.

Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate


Elementele de extraneitate sunt împrejurări care se identifică în raport cu fiecare
dintre elementele de structură ale raportului juridic.
a. raportat la subiectele raportului juridic:
- pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul, reşedinţa, reşedinţa obişnuită.
Unele sisteme de drept operează cu puncte de legătură specifice, ca de exemplu,
religia (ţările musulmane);
- pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ.
b. raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, raportat la bunul la care se
referă conduita părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic): locul unde se află
bunul mobil; locul situării bunului imobil
c. raportat la conţinutul raportului juridic: locul încheierii actului juridic, în
sensul de negotium iuris; locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) –
în sensul de instrumentum probationem – care poate fi alt stat decât cel în care s-a

16
A se vedea, M. Jacotă, Curs de drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1961, p. 5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 20; I. Lipovanu, Unele
probleme privind obiectul şi sistemul dreptului internaţional privat, în Justiţia Nouă, nr. 1/1962, p. 83; I.
Nestor, Câteva precizări în legătură cu dreptul internaţional privat al coexistenţei paşnice, în Studii şi
Cercetări Juridice, nr. 4/1964, p. 571-572.
17
D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional privat
european, în Revista de Drept Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007, p. 222.
realizat acordul de voinţă, locul unde urmează să îşi producă efectele un contract
(locus executionis sau locus solutionis).

Capitolul 2
Sfera raporturilor juridice de drept internaţional privat
Actualmente, sfera raporturilor juridice de drept internaţional privat este
determinată de dispoziţiile Codului civil. Art. 2557 C. civ. arată că, cea de a VII-a
Carte („Dispoziţii de drept internaţional privat”) cuprinde norme pentru determinarea
legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat.
Ori, actualmente, raporturile nelitigioase de drept internaţional privat sunt
guvernate de Codul civil. Odată ce acelaşi raport juridic generează un litigiu între
părţi, acesta este guvernat de normele Codului de procedură civilă. De asemenea, în
situaţia în care în care una dintre părţi doreşte să procedeze la recunoaşterea sau
executarea hotărârii pronunţate în alt stat, solicitarea sa va fi supusă regulilor conţinute
în Codul de procedură civilă, chiar dacă elementul străin leagă raportul juridic de mai
multe sisteme legislative. Conflictele de jurisdicţii îşi găsesc locul alături de
conflictele de legi, întrucât sunt generate de acestea. Conflictele de legi sunt,
întotdeauna premisa conflictelor de jurisdicţii, astfel că situaţiile contencioase a căror
sursă este elementul străin, fac parte din viaţa privată internaţională.
Codul civil român menţionează expres că raporturile de drept internaţional privat
sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element
de extraneitate. Enumerarea este, aşadar, enunţiativă, întrucât alături de raporturile
menţionate, dreptul internaţional privat înglobează şi alte raporturi juridice, care
întrunesc aceleaşi caracteristic textul alineatului 2 al art. 1 C. civ., suportă completări,
în măsura în care alte raporturi juridice de drept privat conţin element de extraneitate.
Este vorba despre raporturi de proprietate intelectuală (raporturi izvorâte din dreptul
de autor, din dreptul de inventator, din dreptul la marcă), raporturi care au ca sursă
contractele de transport intern sau internaţional şi, desigur, raporturi de dreptul
familiei, de dreptul muncii ş.a.
Raporturile juridice de drept public (raporturi de drept penal, financiar,
administrativ, procedură penală etc.) nu sunt compatibile, în principiu, cu conflictele
de legi. Ceea ce înseamnă că raporturile de drept public nu generează situaţii în care
instanţa de judecată să aplice legea străină. Chiar dacă unele raporturi de drept public
prezintă element de extraneitate (autorul infracţiunii este cetăţean străin sau are
domiciliul pe teritoriul altui stat) nu se pune problema aplicării legii străine. Instanţele
de judecată din România vor aplica întotdeauna legea română, întrucât elementele de
extraneitate în raporturile de drept public nu sunt generatoare de conflicte de legi sau
de conflicte de jurisdicţii.
Obiectul dreptului internaţional privat îl constituie raporturile juridice civile (în
sens larg) care cuprind cel puţin un element de extraneitate.

VI. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
21
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005; V. Onaca, Cooperarea judiciară internaţională în materie
civilă şi comercială – prezent şi perspective, în Revista de Drept Internaţional Privat
şi Drept Privat Comparat, 2007; D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, în Revista de Drept
Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007; S. Deleanu, Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


1. Noțiunea de „raport juridic de drept internațional privat”
2. Prezentati cinci elemente de extraneitate
3. Sfera raporturilor de drept internațional privat
4. Structura raporturlui de drept internațional privat

IX. TESTE DE EVALUARE:


1. Elementul de extraneitate:
a. Este element de structură în raportul de drept internațional privat
b. Face parte din sistemul dreptului forului
c. Este parte a legii străine competente

2. Elementul de extraneitate :
a. Este sinonim cu raportul de drept privat
b. Este sinonim cu raportul juridic de drept internațional privat
c. Aparține exclusiv sistemului de drept al instanței sesizate

3. Raportul de drept internațional privat :


a. Are o sferă limitată la raporturile de drept public
b. Include raporturi de drept public stabilite între persoanele juridice străine
c. Este alcături din cinci elemente structurale

4. Bifați afirmația corectă :


a. Raportul de drept internațional privat este întotdeauna un raport de drept
comercial
b. Elementul de extraneitate poate fi prezent și în raporturile de drept penal
c. Persoanele fizice pot stabili raporturi de drept internațional privat,
conform dispozițiilor Codului civil
5. Bifați afirmația corectă :
a. Raporturile private cu element strain pot lua naștere numai între persoane
fizice
b. Elementul de extraneitate este specific doar conflictelor de legi
c. Raporturile de drept inetrnațional public se suprapun cu raporturile de
drept internațional privat

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Explicați, cu exemple, elementele de extraneitate în materia statutului
persoanei fizice

Tema 3
Norma conflictuală

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind norma conflictuală
- înţelegerea aspectelor specifice fiecărui element structural al normei
conflictuale
- înţelegerea noțiunilor de ”conflict de legi” și „conflict de jurisdicții”

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a identifica, în cadrul actelor normative,
normele conflictuale
- înțelegerea diferențelor între normele conflictuale și normele de
aplicație imediată
- aplicații/exemplificări în materia conținutului, legăturii/punctului de
legătură

III. CUVINTE CHEIE:


Norma conflictuală, structură, clasificare, norme de aplicație imediată

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Definiția, rolul și sursa normei conflictuale
2. Principalele puncte de legătură în dreptul internaţional privat
3. Principalele puncte de legătură în dreptul internaţional privat
4. Clasificarea normelor conflictuale
5. Normele de aplicație imediată

V. REZUMAT
Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat,
care soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să
23
cârmuiască pe fond raportul juridic cu element străin. Conţinutul normei conflictuale
este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma conflictuală.
Legătura normei conflictuale este acea parte a normei conflictuale care indică legea
aplicabilă raportului juridic. Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul
de legătură. Realitatea transfrontalieră a dovedit că normele conflictuale trebuie să
răspundă optim cerinţelor extrem de variate, generate de multiplicarea materiilor în
care intervin elementele de extraneitate şi de situaţiile care se pot complica, mai ales la
interferenţa legislaţiilor naţionale cu dreptul unional şi cu dreptul convenţional. Este
firesc ca normele conflictuale să se adapteze, legătura şi punctele de legătură fiind în
mod deosebit vizate. Într-un numitor comun al opiniilor doctrinare, normele de
aplicaţie imediată exclud conflictul de legi. De aici, diferenţa majoră faţă de normele
de conflict. Dacă acestea din urmă au rolul de a face trimiterea la legea aplicabilă –
singura care va cârmui pe fond raportul juridic – normele imediate se aplică în mod
direct situaţiei juridice pentru care sunt prevăzute.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 3

Capitolul 1
Definiţia, rolul şi sursa normei conflictuale
Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat,
care soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să
cârmuiască pe fond raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept astfel
desemnat poartă denumirea de „legea cauzei” (lex causae).
Referitor la structura normei conflictuale, doctrina a conturat două opinii. Norma
conflictuală are două elemente: conţinutul şi legătura. Legătura normei conflictuale se
concretizează în puncte de legătură, aplicabile în funcţie de materia în discuţie.
Există şi opinia potrivit căreia norma conflictuală cuprinde, alături de conţinut şi
legătură, un al treilea element – legea aplicabilă (lex causae). Legea aplicabilă, este
sistemul de drept cu care se face legătura prin intermediul punctului de legătură.
Se cuvine să subliniem că lex causae are valoare egală, indiferent că este în
discuţie o lege română sau o lege străină. Desigur că sistemul de drept la care trimite
norma conflictuală este deosebit de important, întrucât în temeiul acestuia se
reglementează, de principiu, raportul juridic cu element de extraneitate. Totuşi, legea
aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate nu este parte structurală a
normei conflictuale. Legea aplicabilă – fie ea română sau străină – nu face parte din
norma de conflict, ci este parte a sistemului de drept în care a luat naştere. Legea
română, aplicabilă ca lex causae, face parte din sistemul român de drept, iar legea
străină, determinată ca lex causae, se integrează legislaţiei străine respective. Legea
aplicabilă nu se desprinde de sistemul juridic de la care emană, pentru a deveni
element de structură al normei conflictuale. Ea rămâne, alături de celelalte legi din ţara
respectivă, în sistemul juridic de origine. Aplicarea legii străine nu se face în virtutea
unui comandament al statului care a generat-o, ci este expresia exercitării suveranităţii
statului forului, prin intermediul propriului sistem de drept conflictual.

Conţinutul normei conflictuale


Este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma
conflictuală.

Legătura normei conflictuale


Este acea parte a normei conflictuale care indică legea aplicabilă raportului
juridic. Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură. Acesta
este elementul prin care se stabileşte relaţia între un raport juridic şi o lege.

Capitolul 2

Principalele puncte de legătură în dreptul internaţional privat


Cetăţenia este punct de legătură „privilegiat” în materia statutului personal. Starea
civilă, capacitatea şi statutul familial sunt supuse legii statului a cărui cetăţenie o are
persoana în cauză, cu excepţia cazului când prin dispoziţii speciale se prevede altfel
(cetăţenia este punct de legătură principal în materia filiaţiei copilului din afara
căsătoriei, a condiţiilor de fond şi efectelor adopţiei).
Domiciliul este punct de legătură pentru un număr redus de raporturi de drept
internaţional privat. Domiciliul a rămas reper pentru competenţa internaţională de
drept comun a instanţelor române, pentru competenţa exclusivă şi, uneori, pentru
competenţa preferenţială (art. 1065 alin. 1, art. 1078-1080 C. proc. civ.).
Reşedinţa obişnuită câştigă teren în rândul punctelor de legătură, atât în raport cu
persoana fizică, dar şi în ceea ce priveşte persoanele morale. Reşedinţa obişnuită a
persoanei juridice este acolo unde aceasta îşi are stabilimentul principal sau
administraţia centrală.
Reşedinţa obişnuită, pentru prima dată reglementată în dreptul român al
conflictelor de legi, are un câmp extins de aplicare. Este, spre pildă, punct principal de
legătură pentru efectele generale ale căsătoriei (unde găsim cetăţenia numai în
subsidiar), pentru legea aplicabilă regimului matrimonial, pentru desfacerea căsătoriei
prin divorţ, pentru filiaţia copilului din căsătorie, pentru pretenţiile civile derivate din
încălcarea drepturilor personalităţii (art. 2642 alin. 1 lit. a C. civ.).
Importanţa reşedinţei obişnuite se poate observa şi din noua reglementare a legii
aplicabile moştenirii în dreptul internaţional privat român. Legiuitorul a abandonat
sistemul dihotomic anterior (mobilelele sunt supuse ultimei cetăţenii a defunctului,
imobilele urmează legea locului situării bunului18) şi, după modelul altor legislaţii (dar
şi în spiritul realismului) a recurs la reşedinţa obişnuită. Se prezumă că bunurile
defunctului pot fi găsite la locuinţa sa principală – adică la reşedinţa obişnuită. Este
puţin probabil ca, în actuala realitate transfrontalieră, caracterizată prin mobilitate,
persoanele fizice să rămână durabil, din punct de vedere spaţial, pe teritoriul acelui stat

18
A se vedea, D.A. Popescu, Lex rei sitae sau unitatea devoluţiunii şi transmisiunii succesorale? (I), în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, nr. 2-4/2002, p. 55-83.
25
a cărui cetăţenie o deţin. La nivelul statelor membre, se practică acelaşi punct de
legătură, întrucât competenţa în materie de succesiuni este determinată în raport de
reşedinţa obişnuită de la momentul decesului (art. 4 din Regulamentul nr. 650/2012).
Pe bună dreptate, reşedinţa obişnuită este instituită punct de legătură, în
detrimentul reşedinţei şi al domiciliului, care ridică, în practică, dificultăţi de
determinare. Necesitatea dovedirii locuinţei principale şi absenţa formalităţilor de
înregistrare în evidenţele de profil, constituie atuuri pentru ca reşedinţa obişnuită să
primeze între preferinţele legiuitorului, în reglementarea unui număr în creştere de
materii. Tendinţa arătată se constată şi la nivel unional, întrucât regulamentele sunt
concentrate pe reşedinţa obişnuită ca punct de legătură principal.
Sediul este principalul punct de legătură pentru raporturile juridice la care ia parte
persoana juridică (art. 2571 alin. 1 C. civ.). Textul referitor la persoana juridică face
referire la sediul social al acesteia, adică la sediul statutar (locul unde se găsesc,
potrivit actului constitutiv, organele de conducere ale persoanei juridice). Dacă există
sedii în mai multe state, relevant este sediul real. Sediul real este locul în care se află
centrul principal de conducere şi de gestiune al persoanei juridice, chiar dacă
hotărârile organului respectiv sunt adoptate confor directivelor transmise de acţionari
sau asociaţi din mai multe state.
Fondul de comerţ este punct de legătură pentru condiţiile de fond ale actului
juridic, în măsura în care se apelează la legea cu care actul juridic întreţine cele mai
strânse legături şi atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este un comerciant.
Potrivit art. 2638 C. civ., în lipsa unei legi alese de părţi, se va aplica legea statului cu
care actul juridic are cele mai strânse legături. Se consideră că există atare legături cu
legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii actului,
după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comeţ sau sediul social.
Locul situării bunului este principalul punct de legătură în materia regimului
juridic al mobilelor şi imobilelor privite ut singuli (art. 2613, art. 2615-2617 C. civ.),
în materia ipotecilor mobiliare (art. 2627 C. civ.), pentru jurisdicţia competentă, în
unele cazuri.
Locul întocmirii actului juridic pentru forma actului, în sensul de instrumentum.
Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de legea locului unde a fost întocmit (art. 2639 alin. 2 lit. a C. civ.).
Locul încheierii contractului este subsidiar autonomiei de voinţă şi legii celor mai
strânse legături, pentru condiţiile de fond ale actului juridic (art. 2638 C. civ.).
Conform art. 1078 pct. 1 C. civ., instanţele române sunt exclusiv competente să judece
litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal, referitoare la acte de
stare civilă întocmite în România şi care privesc persoane domiciliate în România,
cetăţeni români sau apatrizi.
Locul executării contractului este punct de legătură pentru modul de executare a
contractului.
Locul producerii prejudiciului este punct de legătură (alternativ) în materia
răspunderii pentru atingeri aduse personalităţii (art. 2642 alin. 1 lit. b C. civ.).
Locul unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat este punct de
legătură alternativ în materia formei testamentului (art. 2635 C. civ.).
Voinţa părţilor este clasic utilizată ca punct de legătură principal în materia
condiţiilor de fond ale actului juridic (art. 2638 C. civ.). În ce priveşte condiţiile de
formă, acestea se acomodează după condiţiile de fond, dar alternativ cu alte puncte de
legătură indicate la art. 2639 C. civ. Condiţiile de fond ale actului juridic se stabilesc
potrivit legii alese prin consens de părţi (pentru contracte) şi de către autorul său
(pentru actul juridic unilateral).
Locul din care bunul a fost expediat este aplicabilă bunurilor aflate în curs de
transport (art. 2618 C. civ.).
Autoritatea care examinează validitatea actului juridic este punct de legătură
pentru condiţiile de formă ale acestuia, în unele cazuri. Actul juridic este valabil din
punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea aplicabilă
potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului
juridic (art. 2639 alin. 1 lit. c C. civ.).
Instanţa sesizată este punct de legătură pentru probleme de procedură. În
procesele civile internaţionale instanţa aplică legea procesuală română, dacă nu s-a
dispus altfel prin dispoziţii exprese contrare. Mai mult, calificarea în dreptul
internaţional privat urmează legea forului, adică legea instanţei sesizate. „Calificarea
unei probleme ca fiind de drept procesual sau de drept substanţial se face conform
legii române, sub rezerva instituţiilor juridice fără corespondent în dreptul român”.
Pavilionul navei sau al aeronavei este, în mod obişnuit, punct de legătură pentru
aceste mijloace de transport. Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale
asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care îl arborează nava
sau legii statului de înmatriculare a aeronavei (art. 2620 alin. 1 lit.a C. civ.).
Statutul organic al întreprinderii de transport este punct de legătură pentru
activităţile care implică vehicule feroviare sau rutiere (art. 2620-2621 C. civ.).

Capitolul 3
Tipuri de legături în cadrul normelor conflictuale

Legături unice şi legături complexe (multiple)


Realitatea transfrontalieră a dovedit că normele conflictuale trebuie să răspundă
optim cerinţelor extrem de variate, generate de multiplicarea materiilor în care intervin
elementele de extraneitate şi de situaţiile care se pot complica, mai ales la interferenţa
legislaţiilor naţionale cu dreptul unional şi cu dreptul convenţional. Este firesc ca
normele conflictuale să se adapteze, legătura şi punctele de legătură fiind în mod
deosebit vizate. În principiu, fiecare materie are un punct de legătură preferat:
cetăţenia este utilizată în statutul personal, sediul este luat în considerare pentru
persoanele juridice, locul săvârşirii faptei este punct de legătură în răspunderea civilă
delictuală etc. Totuşi, sub presiunea ipotezelor de fapt pe care le generează prezenţa
frecventă a mai multor elemente de extraneitate într-un singur raport juridic, apare
necesar ca, în aceeaşi materie, să fie operante mai multe puncte de legătură.
Din punct de vedere tehnic, doctrina a subliniat faptul că funcţionează mai multe
soluţii19.

27
Legăturile unice sunt cele care instituie, într-o materie dată, un singur punct de
legătură. Determinarea legii aplicabile este relativ simplă, întrucât indicaţia este unică
şi exactă. Moştenirea este supusă legii statului pe al cărui teritoriu defunctul a avut, la
data morţii, reşedinţa obişnuită (art. 2633 C. civ.). Enunţul legal supune moştenirea,
indiferent de natura bunurilor care fac parte din masa succesorală, unei legi unice:
legea ultimei reşedinţe obişnuite a defunctului. Actuala reglementare simplifică
soluţiile posibile şi nu lasă niciun dubiu. Punctul de legătură este reşedinţa obişnuită,
iar conflictul mobil de legi se va soluţiona cu aplicarea legii noi – legea ultimei
reşedinţe obişnuite a celui care lasă moştenirea. Vechea lege de drept internaţional
privat român recurgea la două puncte de legătură diferite, după cum bunul era mobil
sau imobil: legea naţională a defunctului, la data morţii, respectiv, legea locului
situării bunului imobil.
Legiuitorul are în vedere ca punctul de legătură pe care îl desemnează pentru o
anumită materie, să corespundă (perfect, pe cât posibil) conţinutului normei
conflictuale. Se prezumă că punctul de legătură este semnificativ, determinant, pentru
raportul juridic cu element de extraneitate, în sensul că este adecvat şi previzibil. S-a
conturat o anumită tradiţie în aplicarea unor legi, plecând de la punctele de legătură
îndelung şi frecvent utilizate într-o anumită materie. Astfel că, este firesc ca cetăţenia
să fie guvernată de legea naţională a persoanei; forma încheierii căsătoriei să fie
cârmuită de legea locului celebrării căsătoriei; posesia şi drepturile reale principale
asupra bunurilor să fie supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate.
Legăturile complexe sau multiple sunt legăturile ierarhizate (cu puncte de legătură
în cascadă), legăturile alternative şi legăturile cumulative.
Se poate constata, de pildă, că unele norme conflictuale conţin puncte de legătură
în cascadă. Punctul de legătură principal este secondat, în reglementare, de alte câteva
puncte de legătură. Este o metodă frecventă, la care recurg atât regulamentele
europene, cât şi legislaţiile naţionale de drept internaţional privat. Un exemplu: în
cazul în care soţii nu aleg legea aplicabilă divorţului, se vor aplica, în ordine: legea
statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii
cererii de divorţ; în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia
soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună (dacă cel puţin unul dintre ei mai are
reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la data acţiunii de divorţ); n lipsa reşedinţei
obişnuite comune, se va aplica legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii
divorţului; în lipsa cetăţeniei comune, se va aplica legea ultimei cetăţenii comune a
acestora (dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat cetăţenia comună la data cererii de
divorţ); legea română, în toate celelalte cazuri (art. 2600 alin. 1 C. civ.).
Rostul stabilirii mai multor puncte de legătură este, în final, evitarea situaţiilor în
care să nu poată fi identificată nicio lege aplicabilă raportului juridic. Este un plus de
precauţie din partea legiuitorului, dar este, în acelaşi timp, un gest de flexibilitate
pentru materii pe care este dificil a le îngrădi între opţiuni predeterminate de puncte de
legătură. Până la urmă, avantajul aparţine părţilor care, din aproape în aproape, vor
recurge la punctele de legătură care se identifică optim cu situaţia juridică dată.

19
Cu privire la aceste soluţii, a se vedea, B. Audit, L. D’Avout, Droit international privé, septième édition
refondue, Economica, Paris, 2013, p. 149-150; M.-L Niboyet., G. de Geouffre de la Pradelle, Droit
international privé..., p. 171-173.
De asemenea, punctele de legătură pot fi alternative, situaţie care pune la
dispoziţia părţilor posibilitatea de a alege între două sau mai multe elemente, în
limitele prescrise de norma conflictuală. Toate punctele de legătură sunt principale,
astfel că libertatea părţilor acţionează în raport de toate reperele oferite de norma
juridică. Cele două sau mai multe puncte de legătură alternative sunt considerate ca
fiind, în mod egal, semnificative, pentru tipul de raporturi juridice în discuţie. Niciunul
dintre repere nu are prioritate faţă de celălalt/ celelalte, părţile având libertate de
alegere, în cadrul legal oferit de norma conflictuală.
De pildă, revendicarea bunului mobil furat sau exportat ilegal este supusă, la
alegerea proprietarului originar, fie legii statului pe al cărui teritoriu se afla bunul (la
momentul furtului sau exportului), fie legii statului pe teritoriul căruia se află bunul la
data revendicării (art. 2615 alin. 1 C. civ.).
Spre exemplu, legea aplicabilă divorţului este, conform art. 2597 alin. 1 C. civ.,
una dintre următoarele legi, asupra căreia soţii au alegere: legea statului pe al cărui
teritoriu se găseşte reşedinţa comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
legea statului pe al cărui teritoriu soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă
cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii
aplicabile; legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi; lea statului pe teritoriul
căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani; legea română.
În aceeaşi categorie a soluţiilor utile pentru situaţiile conflictuale, se găsesc
normele juridice care impun reunirea, în mod cumulativ, a mai multor condiţii. Este
vorba de norme conflictuale care solicită, pentru producerea de efecte juridice,
întrunirea obligatorie a condiţiilor prevăzute de două sau mai multe legi. Căsătoria în
dreptul internaţional privat român presupune, reunirea condiţiilor de fond prevăzute de
legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei. Tot aşa,
se prevede că, dacă una dintre aceste legi, conţine un impediment la căsătorie
(impediment care, potrivit dreptului român, nu este compatibil cu libertatea încheierii
căsătoriei), impedimentul respectiv va fi înlăturat ca inaplicabil – dar numai dacă unui
dintre viitorii soţi este cetăţean român, iar căsătoria unrmează a se încheia pe teritoriul
României. Rezultă, din exemple, că atât condiţiile de fond la căsătorie, cât şi
impedientele la căsătorie, sunt supuse unor cerinţe cumulative (art. 2586 alin. 1 şi 2 C.
civ.).

Legături constante (fixe) şi legături variabile (mobile)


Legăturile constante se concretizează în puncte de legătură fixe, care nu pot
deplasate de sub incidenţa unui sistem de drept sub incidenţa altui sistem de drept.
Locul săvârşirii faptului juridic ilicit şi locul situării buului imobil sunt puncte de
legătură care intră în componenţa unor legături constante.
Legăturile variabile se exprimă în puncte de legătură mobile, care pot fi deplasate
în spaţiu20: locul unde se găseşte bunul mobil, cetăţenia, reşedinţa obişnuită ş.a. O
precizare utilă, care ţine seama de categoria legăturilor: numai legăturile mobile sau

20
Această clasificare este menţionată în doctrina străină, în special în cea elveţiană (Fr. Knoepfler, Ph.
Schweizer, Précis de droit international privé suisse, Éditions Staempfli & CIE, Berna, 1990, p. 15, nr.
31).
29
variabile permit fraudarea legii în dreptul internaţional privat. Activitatea frauduloasă
nu se poate desfăşura decât în condiţiile în care punctul de legătură este schimbat, în
mod voit, de părţi, aşa încât raportul juridic să fie sustras legii normal competente.
Schimbarea frauduloasă a punctului de legătură este de esenţa fraudei la lege (şi este
una dintre condiţiile acesteia), fiind posibilă numai în cazul legăturilor care conţin
puncte de legătură mobile.

Capitolul 4
Clasificarea normelor conflictuale
Mai multe criterii stau la baza clasificării normelor conflictuale. Normele
conflictuale unilaterale se disting de cele bilaterale (care reprezintă regula). Codul
civil face un inventar al normelor conflictuale folosind criteriul conţinutului acestora;
de asemenea, regulamentele europene care interesează dreptul internaţional privat.

Clasificarea normelor conflictuale după felul legăturii


Normele conflictuale unilaterale se caracterizează prin faptul că determină în mod
expres doar câmpul de aplicare a legii substanţiale naţionale, dezinteresându-se de
cazurile în care legea străină este competentă. Normele unilaterale indică doar cazurile
cînd se aplică legea forului.
Normele conflictuale bilaterale (norme complete sau duble) sunt norme care
determină atât domeniul de aplicare al dreptului naţional, cât şi al dreptului străin.
Majoritatea norelor conflictuale conţinute de Codul civil şi de codificările moderne,
intră în această categorie.exemplificăm cu art. 2616 alin. 1 C. civ.: „Uzucapiunea este
cârmuită de legea statutului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie,
prevăzut în acest scop”; art. 2614 C. civ.: „Legea aplicabilă unei mase patrimoniale
afectate unei destinaţii speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu
care această masă patrimonială are cele mai strânse legături”.

Clasificarea normelor conflictuale după conţinut


Codul civil român. Titlul II din Cartea a VII-a are ca obiect normele conflictuale
specifice diferitelor materii. Această parte – care constituie partea specială a dreptului
internaţional privat român – este cea care grupează normele conflictuale după cu
urmează:
- norme conflictuale cu privire la statutul individual şi cu privire la statutul
organic al persoanei juridice: art. 2572-2584;
- norme conflictuale cu privire la statutul familial (căsătorie, filiaţie, adopţie,
autoritatea părintească şi protecţia copiilor, obligaţia de întreţinere): art. 2585-2612 C.
civ.;
- norme conflictuale cu privire la bunuri: art. 2613-2632 C. civ.;
- norme conflictuale cu privire la moştenire: art. 2633-2636 C. civ.;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic: art. 2637-2639 C. civ.;
- norme conflictuale în materia obligaţiilor contractuale şi a obligaţiilor
necontractuale: art. 2640-2646 C. civ.;
- norme conflictuale cu privire la titlurile de valoare: art. 2647-2658 C. civ.;
- norme conflictuale aplicabile fiduciei: art. 2659-2662 C. civ.).

Regulamentele europene şi dreptul convenţional. Raporturile juridice cu element


de extraneitate sunt reglementate în regulamentele europene. Destinate spaţiului
european, acestea constituie cadrul normativ care oferă prioritate de aplicare dreptului
unional. Convenţiile internaţionale dau eficienţă relaţiile bilaterale sau multilaterale
dintre statele-părţi.
Menţionăm principalele regulamente şi convenţii internaţionale care interesează
raporturile de drept privat cu element de extraneitate:
- obligaţiile contractuale fac obiectul Regulamentului nr. 593/2008;
- obligaţiile necontractuale se regăsesc în Regulamentul nr. 864/2007;
- regulile aplicabile în materia desfacerii căsătoriei, separaţiei de corp şi a
răspunderii părinteşti sunt cuprinse în Regulamentul nr. 1259/2010 şi în Convenţia de
la Haga din 19 octombrie 1996;
- obligaţia de întreţinere este reglementată în Regulamentul nr. 4/2009 (se va
avea în vedere şi Decizia nr. 2009/941 a CE privind Protocolul de la Haga din 2007
referitor la legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere);
Cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială are reglementarea-cadru în
Regulamentul nr. 1215/2012 (aplicabil din ianuarie 2015) şi în corpul regulamentelor
amintite. Aspectele referitoare la procedura de judecată sunt reglementate, în funcţie
de problematică, după cum urmează:
- notificarea sau comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare, în materie
civilă sau comercială: Regulamentul nr. 1393/2007 şi Convenţia de la Haga din 1965;
- cooperarea pentru obţinerea de probe în materie civilă sau comercială:
Regulamentul nr. 1206/2001, Convenţia de la Haga din 1970 (obţinerea de probe în
strinătate) şi Convenţia de la Haga din 1961 (suprimarea cerinţei supralegalizării);
- informarea asupra dreptului străin: Convenţia de la Londra (1968) şi
Protocolul adiţional la convenţie (1978);
- succesiuni, certificat european de moştenitor: Regulament nr. 650/2012
(aplicabil din august 2015).

Capitolul 5

Normele de aplicaţie imediată


Normele de aplicaţie imediată au primit şi alte denumiri, care exprimă însă
aceeaşi realitate: norme sau legi de aplicaţie necesară, legi de poliţie, norme cu
aplicaţie imperativă. Le vom utiliza alternativ, dându-le acelaşi înţeles, în contextul
raporturilor juridice de drept internaţional privat.
31
Într-un numitor comun al opiniilor doctrinare, normele de aplicaţie imediată
exclud conflictul de legi. De aici, diferenţa majoră faţă de normele de conflict. Dacă
acestea din urmă au rolul de a face trimiterea la legea aplicabilă – singura care va
cârmui pe fond raportul juridic – normele imediate se aplică în mod direct situaţiei
juridice pentru care sunt prevăzute. Odată prezentă norma de aplicaţie imediată, ea va
înlătura de la aplicare norma conflictuală, ceea ce înseamnă că se exclude şi
posibilitatea aplicării legii străine.
Normele de aplicaţie imediată sunt norme materiale care aparţin dreptului intern
al statului forului şi care, datorită caracterului lor de imperativitate, se aplică prioritar
raportului juridic cu element străin, înlăturând de la aplicare norma conflictuală.

VII. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


1. Noțiunea de „normă conflictuală”
2. Conținutul normei conflictuale
3. Legătura normei conflictuale
4. Definiția normei de aplicație necesară
5. Domiciliul – punct de legătură

IX. TESTE DE EVALUARE:

1. Norma conflictuală :
a. Are aceeași structură cu norma specifică dreptului substanțial
b. Este specifică dreptului internațional privat
c. Face parte din raportul juridic cu element străin

2. Normele de aplicație necesară :


a. Sunt sinonime cu normele de aplicație imediată
b. Fac parte din sistemul de drept străin
c. Inlătură aplicarea legii străine

3. Bifați afirmația corectă :


a. Norma conflictuală conține norme de aplicație imediată
b. Norma conflictuală soluționează raportul juridic
c. Elementul de extraneitate face parte din structura normei de aplicație
imediată

4. Normele conflictuale :
a. Sunt localizate în Codul ciivl
b. Sunt norme de trimitere la legea aplicabilă
c. Guvernează raoirturile juridice cu element străin

5. Relațiile private dintre particulari :


a. Sunt reglementate exclusiv prin norme conflictuale
b. Sunt reglementate exclusiv prin norme conflictuale
c. Sunt guvernate de Codul de procedură penală

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Explicați, pe bază de exemple, deosebirile între normele conflictuale și
normele de aplicație imediată

Tema 4
Domeniul dreptului internaţional privat

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind domeniul raporturilor juridice
cu element străin
- înţelegerea aspectelor specifice fiecărei teze privind domeniul
dreptului intrenațional privat
- înţelegerea noțiunilor de ”conflict de legi” și „conflict de jurisdicții”

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a identifica, în cadurl actelor normative,
conflictele de legi și conflictele de jurisdicții
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
- utilizarea corectă a limbajului juridic

III. CUVINTE CHEIE:


Raport juridic cuh
33
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU
1. Doctrina conflictelor de legi
2. Doctrina conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicţii
3. Doctrina conflictelor de legi, conflictelor de jurisdicţii şi a statutului juridic al
străinului
4. Doctrina conflictelor de legi, conflictelor de jurisdicţii, statutului juridic al
străinului și a cetățeniei

V. REZUMAT
Conflictul de legi este o noţiune-cheie a dreptului internaţional privat. Factorul
generator al confictelor de legi este elementul străin care se găseşte în raporturile de
drept internaţional privat, iar cauza apariţiei conflictelor de legi constă în deosebirile
existente între sistemele legislative ale diferitelor state. Conflictele de legi sunt, alături
de conflictele de legi, chintesenţa dreptului internaţional privat. Conflictele de
jurisdicţii se alătură domeniului studiat, într-o complementaritate necesară. Nu
întodeauna situaţiile cu element de extraneitate rămân la stadiul soluţionării
conflictelor de legi. În caz de litigiu, părţile supun diferendul instanţei pe care o
desemnează norma europeană, prevederile tratatelor internaţionale sau norma
conflictuală din dreptul naţional. Condiţia juridică a străinului se alătură conflictelor
de legi și conflictelor de jurisdicții și include totalitatea normelor juridice prin care se
determină capacitatea de folosinţă a străinului, adică ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor pe care le poate avea străinul – persoană fizică sau persoană juridică, în
statul forului. Chiar dacă, în dreptul român, problema cetăţeniei este studiată în cadrul
dreptului constituţional, aceasta se bucură de atenţia dreptului internaţional privat,
întrucât cetăţania străină este premisa conflictelor de legi.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 4


Literatura de specialitate română şi străină cunoaşte abordări diferite în ceea
ce priveşte întinderea sau domeniul dreptului internaţional privat. Patru concepţii care
reprezintă tot atâtea doctrine, precizează care este problematica dreptului internaţional
privat.

Capitolul 1
Doctrina conflictelor de legi
Într-o primă teză, domeniul dreptului internaţional privat se limitează la studiul
conflictelor de legi. Este o teorie restrictivă, potrivit căreia, chiar dacă dreptul
internaţional privat studiază şi alte chestiuni, acestea nu se integrează acestei ramuri de
drept.
Conflictul de legi este o noţiune-cheie a dreptului internaţional privat. Factorul
generator al confictelor de legi este elementul străin care se găseşte în raporturile de
drept internaţional privat. Cauza apariţiei conflictelor de legi constă în deosebirile
existente între sistemele legislative ale diferitelor state.
Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de
extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând
unor sisteme de drept diferite. De exemplu, în cazul încheierii contractului de vânzare
a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au cetăţenii diferite, raportul juridic
conţine mai multe elemente de extraneitate, ceea ce înseamnă că sunt mai multe legi
chemate să îl cârmuiască: legea personală a părţilor, pentru capacitatea de a contracta;
legea locului încheierii actului juridic, pentru forma acestuia; legea locului situării
bunului, pentru problemele care ţin de statutul real.
Concursul de legi aplicabile unui raport juridic concret generează obligativitatea
unei opţiuni din partea celui chemat să decidă. Autoritatea competentă (de regulă,
instanţa de judecată) va aplica doar una dintre legile care, la prima vedere, par a avea
fiecare atuuri pentru a cârmui raportul cu element de extraneitate. În fapt, răspunsul
este oferit de norma conflictuală a forului sesizat. Propriul sistem de drept
internaţional privat are reglementare pentru fiecare situaţie cu caracter de
internaţionalitate şi ghidează autoritatea competentă spre legea aplicabilă în speţă. În
fapt, niciun moment nu există o reală posibilitate de opţiune între două sau mai multe
legi competente, întrucât răspunsul se găseşte, preexistent, în sistemul conflictual al
forului. Nu este greşit a afirma că ceea ce se desemnează prin conflictul de legi este o
virtualitate. Interogaţia „ce lege se aplică în cauză” persistă în cugetul celui chemat să
decidă, până la momentul identificării legii respective, prin consultarea propriului
sistem conflictual. Norma juridică a forului va indica legea aplicabilă raportului
juridic, în funcţie de materia în discuţie (persoane, obligaţii contractuale, delicte civile,
succesiuni, titluri la ordin, insolvenţă etc.).
Critica formulată constă în faptul că această primă teorie limitează în mod
nejustificat aria dreptului internaţional privat la conflictele de legi. În sânul oricărei
discipline juridice coexistă mai multe instituţii cărora trebuie să li se acorde egală
importanţă sub aspectul reglementării.

Capitolul 2
Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii

Conflictele de juridicţii. Noţiune


Cea de a doua doctrină promovează ideea că, în aria dreptului internaţional privat,
intră conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii. Conflictele de legi sunt, alături de
conflictele de legi, chintesenţa dreptului internaţional privat. Conflictele de jurisdicţii
se alătură domeniului studiat, într-o complementaritate necesară. Nu întodeauna
situaţiile cu element de extraneitate rămân la stadiul soluţionării conflictelor de legi. În
caz de litigiu, părţile supun diferendul instanţei pe care o desemnează norma
europeană, prevederile tratatelor internaţionale sau norma conflictuală din dreptul
naţional.
Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu cu
element de extraneitate, trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe.
Conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii – cele două puncte de greutate –
sunt răspunzătoare de apelativul „drept conflictual”. Dreptului internaţional privat
este, în principal, dreptul conflictelor de legi şi al conflictelor de jurisdicţii. Cu
precizarea că normele sale sunt incidente conflictelor de legi în spaţiu (şi nu
conflictelor de legi în timp), întrucît situaţiile de extraneitate evocă aplicarea legilor
35
aparţinând unor state diferite şi determinarea autorităţii competente, dintre autorităţile
mai multor state.

Elemente de europenizare în conflictele de jurisdiciţii


Realitatea pe care o parcurgem are drept caracteristică unificarea regulilor
aplicabile conflictelor de jurisdicţii. Tendinţa unificării afectează nu numai conflictele
de jurisdicţii, dar şi conflictele de legi. Complementaritatea conflicte de jurisdicţii –
conflicte de legi a apărut imediat după încheierea Convenţiei de la Bruxelles, în anul
1968, iar Convenţia de la Roma din 1980 reprezintă o replică la opţiunile de
competenţă judiciară prevăzute în Convenţia de la Bruxelles21. În spiritul continuităţii,
dispoziţiile ambelor convenţii au fost reluate în Regulamentele Bruxelles I şi Roma I,
care au marcat o etapă superioară calitativ în procesul cooperării judiciare în spaţiul
european. Actualmente, Regulamentul nr. 1215/2012 conţine reglementarea-cadru a
competenţei, regimul legii aplicabile şi efectele hotărârilor străine.
Europenizarea şi globalizarea sunt inevitabile. Nu numai la nivelul raporturilor
juridice care conţin element străin, dar şi, în mod special, în materia contenciosului
privat cu element de extraneitate. Fiecare sistem juridic naţional vine cu propriile
particularităţi, dar se aliniază, totodată, cerinţelor dictate de interrelaţionare, liberă
circulaţie, cooperare judiciară şi de dezideratul unificării regulilor de conflict.
Specificul naţional grevează, inevitabil, eforturile de compatibilizare a ordinilor
juridice ale statelor. El are menirea de a îmbogăţi perimetrul comun de gestiune a
contenciosului privat internaţional (cu evitarea oricărei obstaculări în cooperarea
judiciară civilă).
La acest moment, se poate constata existenţa a două realităţi normative: sistemul
naţional al dispoziţiilor de drept privat internaţional şi dreptul unional. Sau, altfel spus,
dreptul internaţional privat naţional şi dreptul internaţional privat european. Acesta din
urmă este interfaţa între dreptul european (ex-comunitar) şi dreptul internaţional privat
„clasic”. Asistăm, actualmente, la extinderea ariei instituţiilor juridice „afectate” de
europenizare. Drept dovadă, paleta largă de instrumente europene cu forţă obligatorie
şi cu aplicabilitate imediată, prioritară, în dreptul naţional.
Transpus în planul conflictelor de jurisdicţii, procesul de europenizare are câteva
categorii de surse legislative. De regulă, normele juridice europene se juxtapun
regulilor naţionale, în anumite domenii – de exemplu, în materia competenţei
internaţionale sau în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
Arbitrajul internaţional se supune dispoziţiilor NCPC şi, în acelaşi timp, face obiectul
Convenţiei de la New York din 1958.
Cartea a VII-a din NCPC, conform următoarelor prevederi: „Dispoziţiile
prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în
măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul
Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”. Cu alte cuvinte, ori de
câte ori litigiul privat cu element străin, intră sub incidenţa instrumentelor obligatorii
de unificare a dreptului internaţional privat, acestea vor găsi aplicare prioritară faţă de
dreptul intern. Noua soluţie legislativă concretizează asimilarea integrală a
consecinţelor normative ale integrării – împrejurare care se poate observa şi în
sistemele de drept ale altor state europene. Aplicarea imediată şi prioritară aparţine
dreptului convenţional şi dreptului unional. Dacă litigiul nu intră sub incidenţa
dispoziţiilor amintite, se aplică, în subsidiar, dreptul intern al statului respectiv. Din
această perspectivă, dreptul naţional apare ca un drept cu vocaţie subsidiară de
aplicare.
Recursul la instrumentele de unificare are ca scop crearea spaţiului judiciar
european apt să ofere soluţii în procesele generate de raporturile de drept civil,
comercial sau de alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
La momentul actual, atât instrumentele normative europene, cât şi sistemul
legislativ naţional sunt perfectibile. Este esenţială armonizarea, pe cât posibil, a celor
două, prin găsirea acelor soluţii care au fost validate în practică. Suprapunerea perfectă
a prevederilor legale, la nivel naţional şi la nivel european este dificilă, în condiţiile în
care specificul naţional are încă un cuvânt de greutate. Este preferabilă corelarea
dispoziţiilor legale, pentru evitarea conflictelor negative de competenţă, evitarea
procedurilor concurente, uniformizarea criteriilor de determinare a competenţei
internaţionale şi conservarea ordinii juridice europene.

Capitolul 3

Doctrina conflictelor de legi, conflictelor de jurisdicţii şi a statutului juridic


al străinului
Condiţia juridică a străinului include totalitatea normelor juridice prin care se
determină capacitatea de folosinţă a străinului, adică ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor pe care le poate avea străinul – persoană fizică sau persoană juridică, în
statul forului22.
Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a statutului
străinilor în cadrul aceleiaşi ramuri de drept este explicată pe baza mai multor
interferenţe:
d. din punctul de vedere al izvoarelor, condiţia juridică a străinului are, la fel ca
şi conflictele de legi şi de jurisdicţii, origine jurisprudenţială;
e. condiţia juridică a străinului este premisa conflictelor de legi. De fapt, există
conflict de legi, numai în măsura în care se recunosc străinilor drepturi pe teritoriul
ţării noastre. Cetăţenia străină a persoanei fizice, naţionalitatea străină a persoanei
juridice sunt elemente de extraneitate în materia statutului personal şi în materia
statutului organic al persoanei juridice. Apatridul este considerat străin, astfel că, în
conflictele de legi, vectorul va fi domiciliul situat în străinătate sau reşedinţa obişnuită
aflată pe teritoriul altui stat;

22
A se vedea, D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 6.
37
f. conflictele de jurisdicţii beneficiază de prezenţa străinului pe teritoriul
României. NCPC are o reglementare atentă şi de detaliu a condiţiei străinului în
procesul civil internaţional. În faţa instanţelor române, străinul are aceleaşi drepturi şi
obligaţii procesuale ca şi cetăţenii români, respectiv ca şi pesoanele juridice române.
Scutirea de cauţiune judiciară se acordă sub condiţia reciprocităţii.
Ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu unitar al
condiţiei juridice a străinului. Ţinând seama de importanţa acestei instituţii, am
departajat studiul subiectelor raportului juridic de drept internaţional privat, în raport
de cetăţenie/ naţionalitate. Ambele categorii – cetăţenii români şi străinii – interesează
conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii.

Capitolul 4
Doctrina conflictelor de legi, conflictelor de jurisdicţii, condiţiei străinului şi
cetăţeniei
Consacrată în Franţa, doctrina extensivă consideră că dreptul internaţional privat
este dreptul conflictelor de legi, al conflictelor de jurisdicţii, al condiţiei juridice a
străinului şi al cetăţeniei.
Cetăţenia este o noţiune care are două accepţiuni. Ca instituţie juridică, cetăţenia
reprezintă ansamblul regulilor de drept care statuează cu privire la modalităţile de
dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Ca şi condiţie juridică, cetăţenia semnifică
situaţia care rezultă din raporturile juridice stabilite între stat şi persoană, situaţie care
exprimă apartenenţa persoanei la statul de cetăţenie sau de naţionalitate.
În opinie majoritară23, cetăţenia este o instituţie care face obiectul dreptului public.
Astfel, doar împrejurarea că este punct de legătură în materia statutului personal, nu
constituie un argument suficient pentru a o include în dreptul internaţional privat. Alţi
autori24 afirmă că normele privind regimul juridic al cetăţeniei se integrează condiţiei
străinului în România, numai în măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor şi
obligaţiilor străinilor în această materie.
Dreptul internaţional privat francez conţine, în mod tradiţional, largi consideraţii
privind cetăţenia (regimul juridic al cetăţeniei franceze, dobândirea şi pierderea
cetăţenie).
Chiar dacă, în dreptul român, problema cetăţeniei este studiată în cadrul dreptului
constituţional, arătăm că acesta se bucură de atenţia dreptului internaţional privat,
întrucât cetăţania/ naţionalitatea străină este premisa conflictelor de legi. O strânsă
legătură există între cetăţenie şi condiţia străinului, iar materia predilectă care pune în
evidenţă cetăţenia, ca punct de legătură, este statutul familial (căsătorie, divorţ,
filiaţie).

VII. BIBLIOGRAFIE

23
T.R. Popescu, op. cit., p. 36; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 35;
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 31-32; I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol. II, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 24-30. Pentru dezvoltări şi alte referinţe bibliografice, I. Deleanu,
Cetăţenia română, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 31 şi urm.
24
D.Al. Sitaru, op. cit., p. 47.
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005; V. Onaca, Cooperarea judiciară internaţională în materie
civilă şi comercială – prezent şi perspective, în Revista de Drept Internaţional Privat
şi Drept Privat Comparat, 2007; D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, în Revista de Drept
Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat, 2007; S. Deleanu, Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


5. Noțiunea de „raport juridic de drept internațional privat”
6. Prezentati cinci elemente de extraneitate
7. Sfera raporturilor de drept internațional privat
8. Structura raporturlui de drept internațional privat

IX. TESTE DE EVALUARE:


6. Elementul de extraneitate:
d. Este element de structură în raportul de drept internațional privat
e. Face parte din sistemul dreptului forului
f. Este parte a legii străine competente

7. Elementul de extraneitate :
d. Este sinonim cu raportul de drept privat
e. Este sinonim cu raportul juridic de drept internațional privat
f. Aparține exclusiv sistemului de drept al instanței sesizate

8. Raportul de drept internațional privat :


d. Are o sferă limitată la raporturile de drept public
e. Include raporturi de drept public stabilite între persoanele juridice străine
f. Este alcături din cinci elemente structurale

9. Bifați afirmația corectă :


d. Raportul de drept internațional privat este întotdeauna un raport de drept
comercial
e. Elementul de extraneitate poate fi prezent și în raporturile de drept penal
39
f. Persoanele fizice pot stabili raporturi de drept internațional privat,
conform dispozițiilor Codului civil

10. Bifați afirmația corectă :


d. Raporturile private cu element strain pot lua naștere numai între persoane
fizice
e. Elementul de extraneitate este specific doar conflictelor de legi
f. Raporturile de drept inetrnațional public se suprapun cu raporturile de
drept internațional privat

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Explicați, cu exemple, elementele de extraneitate în materia statutului
persoanei fizice

Tema 5
Probleme de calificare și retrimitere

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind calificarea și retrimiterea
- înţelegerea aspectelor specifice conflictului de calificări, precum și
celor două forme ale retrimiterii

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a identifica, în cadrul actelor normative,
tipurile de calificare
- înțelegerea diferențelor între calificare și retrimitere
- formarea deprinderii de a identifica mecanismul calificării și
mecanismul retrimiterii pe baza spețelor

III. CUVINTE CHEIE:


Calificare, retrimitere, clasificări, fundament, utilitate

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Clasificarea calificării
2. Legea după care se face calificarea în dreptul român
3. Retrimiterea

V. REZUMAT
Calificarea este o operaţiune logico-juridică de descifrare a sensului
noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, de
interpretare a noţiunilor şi, în final, de încadrare într-o categorie juridică – în raport cu
un sistem de drept. Conflictul de calificări evocă situaţia în care o anumită noţiune, din
conţinutul sau din legătura normei conflictuale, primeşte înţelesuri diferite de la un
sistem de drept la altul. Spre deosebire de Legea nr. 105/1992, care a menţionat doar
situaţia-regulă, Codul civil este cuprinzător şi valorifică atât regula, cât şi excepţiile
identificate în doctrina anterioară. Retrimiterea este acea instituţie a dreptului
internaţional privat, provocată de conflictul negativ dintre normele conflictuale în
coliziune cu privire la un raport juridic cu element de extraneitate, în sensul că fiecare
normă conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv.
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa –
„Cazul Forgo”. Speţa este ilustrativă pentru una dintre formele retrimiterii –
retrimiterea de gradul I. Ulterior soluţionării afacerii Forgo, terminologia a fost
extrapolată şi pentru ipotezele în care lex fori nu trimite înapoi (adică nu retrimite), ci
trimite mai departe, la legea unei ţări terţe.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 5


Calificarea este o operaţiune logico-juridică de descifrare a sensului
noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale, de
interpretare a noţiunilor şi, în final, de încadrare într-o categorie juridică – în raport cu
un sistem de drept. Conflictul de calificări evocă situaţia în care o anumită noţiune, din
conţinutul sau din legătura normei conflictuale, primeşte înţelesuri diferite de la un
sistem de drept la altul.

Capitolul 1
Clasificarea calificării

A. Calificarea primară şi calificarea secundară


Calificarea primară este acea operaţiune de calificare care are ca obiect
determinarea legii aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate. De
rezultatul calificării depinde legea competentă să guverneze raportul juridic.
Calificarea primară are loc conform legii forului. Pentru dreptul român, regula este
enunţată în art. 2558 alin. 1 C. civ.: „Când determinarea legii aplicabile depinde de
calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.
Calificarea secundară este, practic, subsecventă calificării primare şi nu
influenţează desemnarea lex causae. Calificarea secundară intervine după momentul la
care s-a făcut calificarea primară şi este o problemă care aparţine dreptului intern. De
pildă, a determina dacă un contract are natură civilă sau comercială, este o problemă
de calificare secundară. Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se stabileşte în

41
conformitate cu legea locului unde acestea se află sau sunt situate (prin excepţie de la
regula statuată în art. 2558 C. civ.).

B. Calificarea conţinutului şi calificarea legăturii normei conflictuale


În cazul calificării conţinutului, are loc modificarea normei conflictuale; în cazul
calificării legăturii, are loc modificarea legii aplicabile raportului juridic. Conflictul de
calificări referitor la noţiunile din conţinutul normei conflictuale influenţează norma
conflictuală care se va aplica în speţă. Conflictul de calificări care priveşte legătura,
are drept consecinţă păstrarea normei conflictuale; totuşi, de rezultatul calificării
depinde soluţia conflictului de legi.

Capitolul 2
Legea după care se face calificarea în dreptul român

Regula
Calificarea lex fori
Conform art. 2558 alin. 1 C.civ., calificarea de care depinde determinarea legii
aplicabile se efectuează conform legii române. Acest text consacră regula potrivit
căreia calificarea principală urmează lex fori, adică legea statului a cărui autoritate
judecă litigiul cu element de extraneitate.

Excepţiile de la calificarea lex fori


Situaţii de excepţie reglementate de Codul civil
Spre deosebire de Legea nr. 105/1992, care a menţionat doar situaţia-regulă,
Codul civil este cuprinzător şi valorifică atât regula, cât şi excepţiile identificate în
doctrina anterioară.
În cazurile expres prevăzute de art. 2558 alin. 2-5 C.civ., calificarea respectă altă
lege decât legea instanţei sesizate. Aşa cum aplicarea legem fori este apanajul
suveranităţii statale, excepţiile se justifică în respectul aceluiaşi principiu. Este la
latitudinea statului suveran să permită ca, în cazuri determinate, să se aplice o altă lege
de calificare decât legea instanţei sesizate. Este, de fapt, o modalitate de realizare a
rolului dreptului internaţional privat – acela de a coordona sistemele juridice naţionale,
de a le pune în acord unele cu altele şi de a le pune în acord cu dreptul european.
Enumerăm excepţiile de la principiul calificării conform lex fori, în ordinea în
care acestea sunt abordate în textul Codului.
a. Calificarea în caz de retrimitere
În ipoteza retrimiterii, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea
română. Dreptul român admite doar retrimiterea de gradul I, adică situaţia în care
legea română face trimitere la legea străină, iar legea străină retrimite la legea română.
În măsura în care operăm cu instituţia retrimiterii, trebuie să admitem că şi calificarea
noţiunilor din structura normei conflictuale care dispune retrimiterea se realizează
după această lege.
b. Calificarea după natura bunurilor
Legea care guvernează calificarea naturii bunurilor este indicată în art. 2558 alin.
3 C.civ. Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină conform legii
locului unde bunurile se află sau sunt situate. Excepţia este motivată de legătura mai
strânsă a bunurilor cu legea statului unde se găsesc acestea la momentul când se face
calificarea, decât cu legea statului instanţei sesizate (bineînţeles, în cazul în care
bunurile sunt pe teritoriul unui alt stat decât statul forului).
c. Calificarea instituţiilor nereglementate de dreptul forului
Calificarea instituţiilor care nu se regăsesc în sistemul juridic al forului prezintă
interes major pentru dreptul internaţional privat. În raporturile transfrontaliere, găsirea
unor soluţii confortabile pentru toate părţile implicate este indispensabilă. Nu este
posibilă nici uniformizarea absolută, totală a reglementărilor naţionale, după cum
refuzul surmontării obstacolelor cunoscute din diferenţele de legiferare, nu poate fi
admis. Permisiunea legii forului de a aplica o calificare consacrată în străinătate, în
sistemul juridic al altui stat, este un gest de suveranitate pe care îl întreprinde statul
forului, în ideea coordonării normelor naţionale de conflict.
d. Calificarea potrivit voinţei părţilor
„Când părţile au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic,
calificarea acestor noţiuni se face după voinţa părţilor” (alineatul ultim al art. 2558
C.civ.). Lex voluntatis în materia calificării este o aplicaţie particulară a principiului
autonomiei de voinţă, care guvernează materia actelor juridice în dreptul internaţional
privat. Fie că este vorba despre contracte, fie că sunt în discuţie acte juridice
unilaterale, părţile şi, respectiv, autorul actului unilateral, au libertatea de a alege legea
aplicabilă. De asemenea, au libertatea de a califica noţiunile de care s-au folosit în
actul juridic pe care l-au încheiat.

Alte excepţii de la calificarea lex fori


Doctrinar, au fost semnalate şi alte situaţii în care se recurge la legi diferite de
legea forului, pentru a califica noţiunile care intră în structura normei conflictuale.

Capitolul 3
Retrimiterea

43
Instituţie fundamentală a dreptului internaţional privat, retrimiterea este reflexia
eterogenităţii statale a normelor de conflict. Normele conflictuale au caracter naţional,
întrucât sunt creaţia legiuitorului sau jurisprudenţei fiecărui stat în parte. Consecinţa
acestei diversităţi este existenţa a două tipuri de conflicte ale normelor conflictuale:
a. Conflictul pozitiv. Într-o situaţie juridică dată, fiecare dintre normele
conflictuale în prezenţă atribuie competenţa propriei legi interne. Cu titlu de exemplu,
un cetăţean german cu ultimul domiciliu în Franţa decedează pe teritoriul acesteia, iar
în urma sa rămân bunuri mobile. Se ridică problema cărei legi va fi supusă
succesiunea: legii germane, ca lege naţională a defunctului sau legii franceze, ca lege a
statului ultimului domiciliu. Norma conflictuală germană atribuie competenţa legii
naţionale a defunctului, deci legii germane în materie de succesiuni. Dimpotrivă, dacă
litigiul apare în faţa tribunalului francez, acesta va face aplicarea legii sale
substanţiale, în materie de succesiuni, deoarece norma conflictuală franceză supune
succesiunea mobiliară legii ultimului domiciliu al defunctului.
În caz de conflict pozitiv, retrimiterea este exclusă, întrucât fiecare normă
conflictuală îşi „asumă” competenţa de aplicare.
b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale naţionale se declară
necompetentă să cârmuiască raportul juridic cu element de extraneitate şi trimite la
sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat terţ. Este situaţia care dă
naşterii retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat în Franţa este
supus legii sale naţionale, adică legii engleze. Norma conflictuală engleză
desemnează, ca lege competentă în materie, legea franceză, ca lege a domiciliului
celui în cauză. Dacă litigiul se iveşte în faţă judecătorului francez, acesta va urma
propria normă conflictuală, care trimite la dreptul englez, care, la rândul său, retrimite
la dreptul francez. Spunem că dreptul forului admite retrimiterea conţinut în norma
conflictuală străină.
Conflictul negativ este prima condiţie a retrimiterii. A doua cerinţă este ca dreptul
forului să admită retrimiterea, adică să trimită la întregul sistem de drept străin,
inclusiv la normele conflictuale (nu doar la normele materiale ale dreptului străin).
Retrimiterea poate fi definită ca fiind acea instituţie a dreptului internaţional
privat, provocată de conflictul negativ dintre normele conflictuale în coliziune cu
privire la un raport juridic cu element de extraneitate, în sensul că fiecare normă
conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv25.
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în
Franţa – „Cazul Forgo”. Speţa este ilustrativă pentru una dintre formele retrimiterii –
retrimiterea de gradul I. Ulterior soluţionării afacerii Forgo, terminologia a fost
extrapolată şi pentru ipotezele în care lex fori nu trimite înapoi (adică nu retrimite), ci
trimite mai departe, la legea unei ţări terţe.
Sunt consacrate doctrinar două tipuri de retrimitere:
a. Retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă, trimiterea înapoi) există atunci
când norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui
normă conflictuală, la rândul său, atribuie competenţa dreptului forului;

25
Cu privire la mecanismul pe care îl implică retrimiterea, a se vedea, S. Deleanu, Drept internaţional
privat, vol. I, Editura Europa Nova Lugoj, 2000, p. 135-141.
b. Retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă, dubla retrimitere) există
atunci când norma conflictuală străină aplicabilă în virtutea normei conflictuale a
forului atribuie competenţa dreptului unui stat terţ (care, la rândul său, poate trimite
mai departe, la legea unui alt stat etc.).

VII. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


1. Calificarea primară și calificarea secundară – comparație
2. Speța Forgo
3. Caracteristicile retrimiterii duble
4. Regula în materie de calificare
5. Calificarea conform Codului ciivl român

IX. TESTE DE EVALUARE


1. Retrimiterea:
a. Este de trei tipuri
b. Este una dintre formele calificării
c. Este o varietate a normei conflictuale

2. Retrimiterea și calificarea:
a. Sunt forme ale conflictului de legi
b. Sunt cuprinse în regulamentele europene
c. Sunt întâlnite numai în materia persoanelor juridice

3. Forgo:
a. Este o speță în materie de calificare a raporturilor juridice

45
b. Este cea mai frecventă formă a conflictului de jurisdicții
c. Face parte din norma conflictuală

4. Calificarea :
a. Este o formă a conflictului de legi în timp și spațiu
b. Este element de structură al raportului juridic
c. Este una formele conflictului de jurisdicții

5. Bifați afirmația corectă :


a. Domiciliul se califică potrivit Codului civil
b. Cetățenia este punct de legătură pentru succesiunea persoanei fizice
c. Reședința obișnuită este punct de legătură întâlnit doar în regulamentele
europene

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Explicați, pe bază de exemple, deosebirile între calificare și retrimitere

Tema 6
Cazurile în care norma competentă nu se aplică

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind cazurile în care legea
competentă nu se aplică
- înţelegerea condițiilor cerute de lege pentru înlăturarea legii străine

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a identifica, în cadrul actelor normative,
condițiile ordinii publice de drept internațional privat
- înțelegerea diferențelor între situațiile în care legea străină nu se
aplică
- formarea deprinderii de a identifica mecanismul ordinii publice de
drept internațional privat

III. CUVINTE CHEIE:


Norma conflictuală, neaplicarea legii străine, cazuri, condiții

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Ordinea publică în raporturile de drept internațional privat


2. Aplicații ale ordinii publice în raporturile de drept internațional privat

V. REZUMAT
Prin componenta sa internaţională, dreptul internaţional privat ridică în mod acut
problema protecţiei drepturilor omului. Noile reglementări din dreptul român sunt
adaptate imperativelor europene şi internaţionale de protecţie şi, totuşi, rămân o serie
de întrebări în ceea ce priveşte tehnicile optime de asigurare a acesteia. Actualmente,
standardele internaţionale ale protecţiei drepturilor omului sunt încorporate în ordinea
publică de drept internaţional privat a statelor. În măsura în care aceste standarde sunt
cuprinse în tratate internaţionale, ele sunt înglobate, concomitent, în dreptul intern al
statelor contractante. Prin urmare, imperativele Convenţiei europene a drepturilor
omului sunt parte integrantă a ordinii publice de drept internaţional privat român şi
trebuie respectate, chiar dacă legea străină aplicabilă sau hotărârea străină a cărei
eficacitate este supusă discuţiei, aparţin unor state care nu sunt părţi la Convenţie.
Aplicarea legii străine, recunoaşterea hotărârii străine şi executarea hotărârii
pronunţate într-un stat terţ sunt ipoteze care se fundamentează pe un argument comun
– acela că ocrotirea drepturilor fundamentale este reglementată prin norme de ordine
publică de drept internaţional privat. Constatarea, de către autorităţile naţionale, a
încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român, legitimează înlăturarea
legii străine, refuzul recunoaşterii hotărârii străine şi refuzul executării acesteia.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 6

Capitolul 1
Ordinea publică în raporturile de drept internațional privat
Prin dimensiunea internaţională, raporturile juridice de drept internaţional privat
aduc în discuţie un element sensibil, dar care nu poate evitat: ordinea publică. Dacă la
nivelul raporturilor fără element străin funcţionează ordinea publică de drept intern,
relaţiile private internaţionale sunt compatibile cu ceea ce doctrina numeşte „ordine
publică internaţională” sau „ordine publică de drept internaţional privat” ori, la nivel
european, „ordine publică europeană”. Indiferent de modul în care se regăseşte
terminologic, acest tipar de ordine publică este creat de prezenţa elementului de
extraneitate. De principiu, nicio reglementare nu poate fi contrară ordinii publice, de
drept intern sau de drept internaţional privat. Cu sau fără element de extraneitate,
47
ordinea publică exprimă mereu aceeaşi doleanţă, de a păstra raportul juridic în cadrul
strict al compatibilităţii cu principiile fundamentale ale statelor sau cu reglementări
statornicite la un micro-nivel, cum este spaţiul european. Totuşi, „ordine publică
internaţională” pare o denumire pretenţioasă. Sugerează principii directoare universal
valabile, în timp şi în spaţiu, ceea ce este dificil – dacă nu imposibil – de pus în
practică. O ordine publică internaţională implică o unanimitate în găsirea acelor valori
care, prin semnificaţia lor – în toate timpurile şi în toate ţările – necesită protecţie prin
norme juridice acceptate de către toate statele suverane. Ori, este ştiut faptul că
ordinea publică are – chiar şi la nivel naţional, pentru fiecare stat în parte – un conţinut
caracterizat prin cameleonism. Înfăţişarea sa este dependentă de concepţiile
economice, sociale, politice, culturale, identificabile la un moment dat, pe teritoriul
fiecărui stat. Aşa încât, pare o utopie a susţine că există o ordine publică internaţională
sau o ordine publică mondială. Există, cel mult, un consens sau o apropiere de vederi
care permite a se reglementa prin norme juridice, reguli directoare extrase din
experienţa singulară sau comună a statelor.
Din perspectiva acestor consideraţii, se poate afirma că dreptul internaţional
privat are ambiţia de a conferi expresie reglementară acelor principii care enunţă
obstacolele aplicării unei legi care nu aparţine forului, situaţiile în care recunoaşterea
şi executarea hotărârii ce emană de la autoritatea unui stat străin pot fi refuzate. Sunt
tot atâtea impedimente care dau contur unui concept propriu dreptului internaţional
privat, cu precizarea imediată că nu vorbim de concepte cu definiţii ferme, definitive
ori de reglementări perfecte.
Ordinea publică de drept internaţional privat este una dintre cele mai interesante
noţiuni, care incită la tentative de definire, la demersuri comparative (cu alte instituţii
juridice) şi de identificare a modalităţilor specifice de exprimare în diverse materii cu
element de extraneitate. Nu credem că ordinea publică de drept internaţional privat
poate fi epuizată la momentul unei reglementări anume, dintr-un anumit spaţiu sau
dintr-o anumită epocă. Prefacerile internaţionale generează dimensiuni inedite ale
ordinii publice, astfel că este preferabil a rămâne la un anumit nivel de generalitate şi
de abstractizare în orice demers de definire şi de precizare a conţinutului. Un singur
exemplu edificator. Unul dintre conceptele mult vehiculate este ordinea publică
europeană. Promovată odată cu adoptarea actelor normative cu aplicare imediată şi
prioritară în dreptul intern (regulamentele europene), noţiunea de ordine publică
europeană a captat atenţia doctrinarilor care au încercat constant să găsească
elementele de conţinut ale acesteia. Raportată la un spaţiu supus unor reglementări
destinate consolidării „pilonilor” consacraţi prin tratatele Uniunii, ordinea publică are
rol de unificare normativă, întrucât „traversează” mai multe materii. Este de remarcat
atenţia deosebită pe care legiuitorul european o acordă problematicii ordinii publice,
care devine un vector semnificativ, nu numai în reglementarea-cadru a cooperării
judiciare internaţionale (Regulamentul nr. 1215/2012), cât şi în prevederile
regulamentelor sectoriale.
Condiţie de regularitate internaţională a hotărârilor străine, fundament al
competenţei exclusive a instanţelor forului, situaţie care justifică îndepărtarea de la
aplicare a legii străine, ordinea publică europeană îşi modelează conţinutul, pe măsură
ce numărul reglementărilor unionale se amplifică şi devin tot mai explicite (sub
aspectul conţinutului acesteia). Desigur că, în esenţă, ordinea publică europeană
păstrează trăsăturile caracteristice ale ordinii publice internaţionale (ale ordinii
publice, în general). Însă, ca particularităţi, putem sesiza mai multe aspecte.
În primul rând, în contextul ordinii publice, dobândeşte importanţă tot mai mare,
dreptul la apărare. Nominalizarea şi interpretarea se realizează, de această dată, în
contextul documentelor europene de prim rang (Convenţia europeană a drepturilor
omului) şi, în acelaşi timp, prin prisma jurisprudenţei extrem de bogate a curţilor
internaţionale. Experienţa europeană este, deja, foarte diversă, în ceea ce priveşte
dreptul la apărare, mijloacele de concretizare a acestuia, egalitatea de arme – toate
acestea examinate, de regulă, din perspectiva dreptului la un proces echitabil. Este
observabilă, în practica instanţelor de judecată naţionale, orientarea atentă şi angajată
spre jurisprudenţa europeană, în intenţia de a respecta standardele consacrate ale
protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În al doilea rând, o analiză în oglindă a reglementărilor europene şi a celor interne
(din dreptu român) în anumite materii, evidenţiază tendinţa legiuitorului român de a
prelua, uneori literă cu literă, prevederile regulamentelor. De pildă, motivele de refuz
al recunoaşterii hotărârilor străine sunt fidel preluate, în noul Cod de procedură civilă,
din textul regulamentelor (ne referim, exemplificativ, la situaţia în care hotărârea
străină este manifest contrară (s.n) ordinii publice a forului sesizat).
Dacă în perioada de început a procesului de integrare europeană (la începuturile
Uniunii) conceptul de ordine publică europeană era timid abordat, starea de lucruri
este radical schimbată. Intens dezbătute, principiile şi conţinutul ordinii publice
europene sunt în centrul dezbaterilor, din multiple perspective juridice. Dreptul
internaţional public, protecţia drepturilor omului, dreptul procesual civil, dreptul
internaţional privat, dar şi dreptul penal, dreptul procesual penal, sunt atente la
vehicularea conceptelor. Jurisprudenţa este profund marcată de existenţa şi
funcţionarea principiilor de ordine publică europeană, iar demersurile doctrinare de
identificare a conţinutului cât mai exact al acesteia sunt fervente.
În ultimă instanţă, rostul conceptelor este să pună concreteţe în problemele de
actualitate stringentă, iar ordinea publică europeană este un asemenea concept. Este
dificil, dar nu este imposibil a detecta ansamblul elementelor care fiinţează în cadrul
ordinii publice europene. Toate elementele sale se raportează la necesitatea unei reale
protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prevederile referitoare la dreptul la
apărare sunt incluse în texte de la care nu se poate deroga, iar dispoziţiile dreptului
român intern sunt la unison cu cele europene. Dreptul la apărare este un ansamblu
multiform, astfel că se poate remarca grija legiuitorului de a surprinde toate sau cât
mai multe dintre modalităţile de manifestare procesuală a acestuia: înmânarea citaţiei,
înmânarea actului de sesizare a instanţei în termen util, prezenţa la dezbateri a părţii
care a pierdut procesul, posibilitatea efectivă de exercitare a căii de atac etc.

Capitolul 2
Aplicații ale ordinii publice în raporturile de drept internațional privat

49
Prin componenta sa internaţională, dreptul internaţional privat ridică în mod acut
problema protecţiei drepturilor omului. Noile reglementări din dreptul român sunt
adaptate imperativelor europene şi internaţionale de protecţie şi, totuşi, rămân o serie
de întrebări în ceea ce priveşte tehnicile optime de asigurare a acesteia. Nu vom
dezvolta, în cele ce urmează, totalitatea aspectelor în care apare implicată Convenţia
europeană a drepturilor omului. Ne vom limita la câteva aspecte reprezentative, în
raport de care vom identifica mecanismele optime de protecţie.
Aplicarea legii străine, recunoaşterea hotărârii străine şi executarea hotărârii
pronunţate într-un stat terţ sunt ipoteze care se fundamentează pe un argument comun
– acela că ocrotirea drepturilor fundamentale este reglementată prin norme de ordine
publică de drept internaţional privat. Constatarea, de către autorităţile naţionale, a
încălcării ordinii publice de drept internaţional privat român, legitimează înlăturarea
legii străine, refuzul recunoaşterii hotărârii străine şi refuzul executării acesteia.
Actualmente, standardele internaţionale ale protecţiei drepturilor omului sunt
încorporate în ordinea publică de drept internaţional privat a statelor. În măsura în care
aceste standarde sunt cuprinse în tratate internaţionale, ele sunt înglobate,
concomitent, în dreptul intern al statelor contractante. Prin urmare, imperativele
Convenţiei europene a drepturilor omului sunt parte integrantă a ordinii publice de
drept internaţional privat român şi trebuie respectate, chiar dacă legea străină
aplicabilă sau hotărârea străină a cărei eficacitate este supusă discuţiei, aparţin unor
state care nu sunt părţi la Convenţie.
Potrivit art. 2564 C. civ. aplicarea legii străine se înlătură în cazul în care aceasta
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, iar conform art. 1097 alin.
1 lit. a NCPC, recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pe teritoriul ţării noastre
dacă este manifest contrară ordinii publice. Subliniem faptul că excepţia de ordine
publică de drept internaţional privat va opera independent de faptul că legea străină
sau hotărârea străină provin dintr-un stat semnatar sau din state nesemnatare ale
Convenţiei.
Aplicarea legii străine, în cadrul soluţionării conflictului de legi, presupune
examinarea prealabilă a dreptului străin, din punctul de vedere al concordanţei cu
standardele internaţionale în materia drepturilor omului. Dacă prin aplicarea legii
străine, normal competente, ar fi afectate drepturile fundamentale ale părţilor, legea
străină astfel determinată va fi înlăturată. Efectul negativ al înlăturării legii străine va
fi secondat de efectul pozitiv, care constă în aplicarea legii forului, în materia
respectivă.
Recunoaşterea hotărârii străine şi, respectiv, punerea în executare a hotărârii
străine, pe teritoriul altui stat decât cel în care a fost pronunţată, sunt subordonate
verificării regularităţii internaţionale. Conformitatea cu ordinea publică a forului este
una dintre cerinţele de regularitate internaţională a hotărârii străine. „Ordine publică”,
în acest context, înseamnă respectarea drepturilor fundamentale, dintre care apar, în
prim plan, drepturile procesuale: dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare
(acesta din urmă fiind, de fapt, unul dintre componentele dreptului la un proces
echitabil). Curtea de la Strasbourg califică dreptul la un proces echitabil ca fiind
principiu care structurează temelia ordinii publice europene a drepturilor omului.

Curtea europeană a drepturilor omului s-a pronunţat în sensul că jurisdicţiile unui


stat contractant nu pot acorda exequatur hotărârii unui stat terţ decât în condiţiile în
care această hotărâre respectă garanţiile impuse prin art. 6 din Convenţie (Pellegrini
c/a Italia). Cu alte cuvinte, ori de câte ori se solicită executarea unei hotărâri care
emană de la autorităţile unui stat terţ, autorităţile statului forului vor verifica dacă au
fost respectate principiile procesului echitabil. Dacă se constată încălcarea dreptului la
un proces echitabil, este la latitudinea instanţei de judecată să refuze recunoaşterea şi,
respectiv executarea hotărârii. În raport cu încălcarea prevederilor Convenţiei
europene, se vorbeşte de o veritabilă excepţie de ordine publică europeană.
În termeni asemănători, principiile au fost consacrate anterior în jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Instanţele de judecată din statele
semnatare se pot prevala de clauza de ordine publică [art. 27/1 din vechea Convenţie
de la Bruxelles (1968)] şi prin urmare, pot refuza recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în alte state contractante, dacă au fost pronunţate cu
încălcarea vădită a dreptului de a fi apărat fără a compărea personal.
Rezultă, din cele menţionate, că mecanismul principal de ocrotire a drepturilor
fundamentale, consacrate în documente internaţionale, inclusiv în convenţiile
europene, este excepţia de ordine publică de drept internaţional privat. Dar, aşa cum în
mod riguros s-a arătat, nu este singura modalitate de care statele pot uza. Drepturile
omului merită să fie apărate în situaţiile internaţionale, în faţa normelor străine care le
aduc atingere. Iar soluţiile care consacră interacţiunea dintre dreptul internaţional
privat şi principiile fundamentale promovate de Convenţia europeană a drepturilor
omului, sunt fie utilizarea tradiţională a ordinii publice, fie aplicarea directă a
drepturilor fundamental.
Aplicarea directă este o teorie preconizată pentru a garanta superioritatea
(materială şi formală) a drepturilor omului, pornind de la la premisa că normele care
consacră drepturile fundamentale sunt norme cu caracter imperativ. Considerăm că
interesul pentru aplicarea acestei teze s-a diminuat, ca urmare a integrării în dreptul
intern, a dispoziţiilor tratatelor internaţionale privind drepturile omului. Dispoziţiile
constituţionale sunt clare în această privinţă.
Mutaţiile intervenite la nivel conceptual asupra instituţiei căsătoriei se reflectă, la
nivel legislativ, în unele state, în suprimarea unor condiţii de fond negative
(impedimente la căsătorie) şi în consacrarea unor forme noi de conjugalitate.
Consecinţele juridice se traduc, în principal, într-o nouă calificare a noţiunii de
căsătorie şi în identificarea unui statut patrimonial propriu al uniunilor conjugale
51
(altele decât căsătoria). Problemele specifice de drept internaţional privat privesc
căsătoriile poligame, căsătoriile între persoane care au acelaşi sex şi uniunile
paraconjugale.
Nu există, de lege lata, soluţii clare pentru toate tipurile de conflicte generate în
cadrul acestor noi aspecte ale vieţii conjugale. Pentru conflictele de legi în timp,
reglementările sunt relativ aşezate. În schimb, soluţia conflictului de legi în timp şi
spaţiu intră, nu rareori, în coliziune cu ordinea publică naţională de drept internaţional
privat. Pe de o parte, ordinea publică interzice recunoaşterea şi executarea hotărârilor
străine „manifest contrare” ordinii publice naţionale de drept internaţional privat. Pe
de altă parte, este aproape cunoscut efectul atenuat al ordinii publice de drept
internaţional privat în materia drepturilor câştigate în ţară străină. Or, recunoaşterea
drepturilor câştigate presupune a da eficienţă unor situaţii juridice create în ţară
străină, dar contrare ordinii publice a forului.

„Cheia” o reprezintă modalitatea în care este definită noţiunea de ordine publică


de drept internaţional privat. Probabil adaptarea acestei noţiuni va permite coabitarea
unor legislaţii atât de diferite – dar care interferează, inevitabil. Primul pas major a
fost făcut prin intermediul regulamentelor europene, care, în materii diverse, restrâng
cazurile de refuz al recunoaşterii hotărârilor străine doar la acele hotărâri care se
dovedesc a fi „manifest contrare” ordinii publice de drept internaţional privat al
forului. Totuşi, este important de subliniat că jurisprudenţa europeană, care
interpretează larg art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului (libertatea
matrimonială), nu impune statelor să legifereze mariajele homosexuale în dreptul
intern. Deciziile pronunţate de Curtea de la Strasbourg au rolul de a proteja
recunoaşterea situaţiilor familiale care au luat naştere în străinătate, sub imperiul legii
normal competente în statul de origine. Deciziile nu sunt obligatorii pentru state, în
sensul că nu creează, în sarcina acestora, obligaţia pozitivă de a legifera chestiunile
arătate.
Regulamentul (UE) 2016/1103. În măsura în care legea statului membru,
desemnată ca aplicabilă, este manifest incompatibilă cu ordinea publică a forului, ea
va fi înlăturată. În locul legii străine se va aplica legea forului. Acest tip de prevedere
este reiterat în majoritatea regulamentelor europene. În ansamblul Regulamentului din
2106, rezultă că legea va fi înlăturată, fără a deosebi după cum este legea normal
competentă a unui stat membru sau legea normal aplicabilă a unui stta terţ
(nemembru).

Limitele libertăţii contractuale în dreptul internaţional privat


Ordinea publică este prima îngrădire. Dacă la nivelul dispoziţiilor dreptului
substanţial, este evident că discutăm despre ceea ce numim ordine publică de drept
intern, în dreptul internaţional privat limitarea suportă nuanţe. Reglementarea
raporturilor cu element de extraneitate între particulari impune existenţa unui corp de
reguli născute în practica relaţiilor transfrontaliere şi care reflectă particularităţile
acestor relaţii. Aceste reguli de principiu intră în componenţa ordinii publice de drept
internaţional privat, cu putere imperativă şi nu permit derogări.
Aşa este regula potrivit căreia nu poate fi recunoscută pe teritoriul ţării noastre
o hotărâre judecătorească străină pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare al
pârâtului în procesul care a generat hotărârea supusă recunoaşterii; regula conform
căreia nu se poate admite recunoaşterea hotărârii străine ce încalcă normele de
competenţă exclusivă a instanţelor române, conform Codului de procedură civilă;
principiul încheierii în România, a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, indiferent
dacă cei în cauză sunt cetăţeni români sau străini; regula refuzului înregistrării în ţara
noastră a parteneriatelor civile.
Alături de ordinea publică de drept internaţional privat, este necesară şi
respectarea ordinii publice de drept substanţial a forului (ordinea publică internă
română), cu precizarea imediată că nu toate normele de ordine publică în dreptul
substanţial (adică nu toate normele imperative care alcătuiesc ordinea publică de drept
substanţial) păstrează acelaşi caracter în dreptul internaţional privat. Tipologia
relaţiilor private internaţionale atrage interferenţe obligatorii cu dreptul european şi
apropieri normative, jurispudenţiale sau chiar informale cu alte sisteme juridice
naţionale. Toate aceste interrelaţionări caracterizează deschiderile fireşti ale dreptului
internaţional privat spre alte experienţe statale sau internaţionale. Ceea ce conduce la o
flexibilizare necesară (şi utilă), propice şi proprie relaţiilor transfrontaliere (iar una
dintre expresiile – normative, în unele state este atenuarea efectelor ordinii publie de
drept internaţional privat).
Un exemplu pentru a ilustra cele menţionate. Între principiile de căpătâi ale
dreptului substanţial se înscriu monogamia şi heterosexualitatea, care sunt considerate
de esenţă pentru instituţia căsătoriei. Aceste două reguli sunt de ordine publică în
dreptul civil substanţial şi nu permit derogări. Transpunerea regulilor arătate în
relaţiile de drept internaţional privat se identifică pe două planuri: în ce priveşte
încheierea căsătoriei în România şi în ce priveşte recunoaşterea căsătoriei încheiate în
străinătate. Încheierea căsătoriei pe teritoriul statului român respectă litera interdicţiei
poligamiei şi căsătoriei homosexuale (două dintre impedimentele de fond la căsătorie
sunt starea de persoană căsătorită şi inexistenţa diferenţei de sex). Chiar şi în ipoteza
în care unul dintre soţi sau ambii soţi sunt cetăţeni străini din state care consacră
mariajul poligam/ homosexual, regula de ordine publică în dreptul substanţial se
transpune, ca atare, în dreptul internaţional privat, iar căsătoriile nu se vor putea
încheia. Recunoaşterea căsătoriei încheiate în străinătate este, în schimb, o problemă
care se rezolvă în dreptul conflictual, după exclusiv după regulile acestuia. Raportul
juridic a fost creat în dreptul naţional al unui stat (sau în dreptul internaţional privat) şi
este invocat pe teritoriul forului, adică în dreptul internaţional privat. Se admite că
unele efecte ale căsătoriei poligame sau homosexuale pot fi recunoscute. Este vorba
despre efecte juridice care nu aduc atingere valorilor forului, de exemplu, solicitarea
formulată de una dintre soţiile bărbatului poligam, în sensul obligării soţului la pensie
de întreţinere în favoarea minorului rezultat din căsătorie. Sursa recunoaşterii va fi
efectul atenuat al ordinii publice de drept internaţional privat a forului. Doar în ce

53
priveşte recunoaşterea, nu şi în privinţa încheierii căsătoriei poligame sau
homosexuale, ordinea publică de drept internaţional privat este mai permisivă.
Prin urmare, libertatea contractuală (reflexul autonomiei de voinţă) se
regăseşte pe două paliere în dreptul internaţional privat: respectarea ordinii publice de
drept substanţial din sistemul juridic desemnat ca lex causae şi respectarea ordinii
publice de drept internaţional privat a statului forului.

VII. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE


1. Diferența de sex – expresie a ordinii publice în raporturile cu element străin
2. Ordinea publică în conflictele de jurisdicții
3. Explicați o situația de neaplicare a legii străine competente
4. Exemplu de ordine publică în conflictele de legi

IX. TESTE DE EVALUARE

1. Diferența de sex:
a. Reprezintă o condiție de ordine publică în dreptul român substanțial
b. Reprezintă o condiție de ordine publică în dreptul internațional privat român
c. Este element de structură al normei conflictuale privind căsătoria

2. Ordinea publică de drept internațional privat :


a. Este sinonimă cu ordinea publică de drept substanțial
b. Este o situație în care părțile fraudează legea străină
c. Este o excepție de fond

3. Legea străină competentă :


a. Nu se aplică atunci când încalcă ordinea publică de drept substanțial
b. Nu se aplică atunci când încalcă ordinea publică de drept drept internațional
privat
c. Nu se aplică atunci când părțile optează pentru legea română, în materie
contractuală

4. Ordinea publică :
a. Se aplică în conflictele de legi
b. Se aplică în conflictele de jurisdicții
c. Se aplică în ambele situații conflictuale

5. Recunoașterea hotărârilor străine :


a. Implică probleme de ordine publică
b. Este specifică doar conflictelor de legi
c. Este specifică doar conflictelor de jurisdicții

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ


Aplicații ale ordinii publice în raporturile cu element de extraneitate

Tema 7
Normele care guvernează statutul persoanei fizice

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind statutul individual
- înţelegerea conținutului și legăturii fiecărei norme care reglementează
statutul indiidual
- formarea deprinderii de a identifica elementele normei conflictuale
referitoare la persoanele fizice

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a identifica, în cadrul actelor normative,
regulile și excepțiile care guvernează starea și capacitatea
- înțelegerea cazurilor de recunoaștere a statutului civil dobândit în
străinătate
55
- formarea deprinderii de a explica spețele, de a identifica, în cadrul
acestora, problemele de drept internațional privat

III. CUVINTE CHEIE:


Persoana fizică, capacitate, stare civilă, norme conflictuale, regula în materia
statutului indiidual, excepțiile

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Persoana fizică în raporturile cu element strain
2. Numele persoanei fizice
3. Capacitatea persoanei fizice
4. Protecția persoanelor capabile

V. REZUMAT
Ca subiect al raporturilor cu element străin, persoana fizică este ocrotită, în
toate elementele personalităţii sale juridice, prin norme conflictuale şi, după caz, prin
norme naţionale de aplicaţie imediată şi prin norme unificate la nivel regional. Norma
conflictuală ce indică raporturile juridice cărora li se aplică legea indicată (art. 2572 C.
civ.) este urmată de câteva texte care nuanţează regula aplicării legii naţionale a
persoanei fizice. Unele probleme de început sau final al personalităţii juridice, anumite
modalităţi de stabilire a numelui, precum şi instituţia ocrotirii persoanelor incapabile
se caracterizează prin aplicarea altor legi decât legea naţională. Schimbarea numelui.
În raporturile private internaţionale numele este asociat identităţii civile, libertăţii de
circulaţie a persoanelor fizice, precum şi solicitărilor de recunoaştere a numelui pe
teritoriul unui stat străin. Mai ales în cazul cuplurilor mixte, transmiterea numelui de
familie, ca efect al filiaţiei, poate ridica dificultăţi.
În materia statutului personal, reşedinţa obişnuită este o noutate legislativă pentru
dreptul internaţional privat român. Imediat după cetăţenie, reşedinţa obişnuită joacă
rol important, în caz de cetăţenie multiplă sau apatridie. Elementul de extraneitate
specific raporturilor juridice transfrontaliere impune norme conflictuale destinate
protecţiei persoanelor fizice. Regimul juridic de ocrotire este adaptat, iar principiul
priorităţii dreptului european faţă de prevederile dreptului intern se păstrează. Cartea a
VII-a reglementează legea aplicabilă în materia statutului personal. Art. 2578 C. civ.
este destinat persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu, dar, din anumite
motive – vârstă, situaţii speciale în care se află – nu pot să îşi reprezinte singure
interesele. Această categorie de persoane necesită ocrotire şi în raporturile juridice de
drept privat cu element de extraneitate, iar legea aplicabilă măsurii de ocrotire se
determină după alte reguli decât cele care guvernează starea şi capacitatea persoanei.
Altfel spus, ocrotirea persoanelor majore implică determinarea lex causae prin
derogare de la regula instituită de art. 2572 C. civ. (adică de la aplicarea legii
naţionale).
VI. CONŢINUTUL TEMEI

Secțiunea 1
Persoana fizică în raporturile cu element străin
Persoana fizică este subiect de drept preferat, prin excelenţă, în raporturile de
drept civil – în sens larg, raporturi fără element de extraneitate. Ca subiect al
raporturilor cu element străin, persoana fizică este ocrotită, în toate elementele
personalităţii sale juridice, prin norme conflictuale şi, după caz, prin norme naţionale
de aplicaţie imediată şi prin norme unificate la nivel regional. Unele sisteme de drept
(de exemplu, cel francez) consideră că persoana fizică este „monopol” al dreptului
internaţional privat, în ceea ce priveşte toate problemele, inclusiv cetăţenia. Această
optică legislativă nu este egal împărtăşită, astfel că legiuitorul român lasă loc de
dezbatere şi dreptului public (în dreptul român, de pildă, cetăţenia este studiată în
materia dreptului constituţional). Cert este că, statutul persoanei fizice are trăsături de
fizionomie aparte, iar soluţiile conflictelor de legi în timp şi spaţiu reflectă,
deopotrivă, istoria şi actualitatea statelor naţionale.
Statutul personal constituie, primul, obiect de studiu. Problemele de capacitate şi
de stare civilă atrag conflicte mobile, cu soluţii – uneori – singulare de rezolvare a
situaţiei juridice. Statutul familial este larg dezbătut în dreptul internaţional privat
contemporan. Noul Cod civil român este mai generos cu aspectele de statut familial şi
se inspiră (benefic) pentru multe dintre soluţii, din normele europene de gen. Unele
aspecte de legislaţie naţională fac, chiar, un pas înaintea dreptului convenţional,
anticipând soluţii care se vor impune, din dreptul unificat, în dreptul substanţial. Alte
aspecte se disociază de trenduri şi conservă linii de statornicie în istoricul
reglementării relaţiilor de familie în spaţiul românesc.
Străinul are reglementare separată, în actele normative care reglementează
regimul juridic al străinilor în România.

Cetăţenii şi străinii
Subiecte de drept, ambele categorii – cetăţenii şi străinii – sunt obiect al atenţiei
dreptului internaţional privat. Deşi nu amândouă categoriile constituie obiect de studiu
pentru dreptul conflictual, reţinem că o parte importantă din conflictele de legi şi din
conflictele de jurisdicţii este „dependentă” de dihotomia cetăţean-străin. Criteriul
cetăţeniei şi criteriul reşedinţei obişnuite, structurează normele conflictuale în materia
statutului personal. Primul criteriu, cel al cetăţeniei, localizează primul plan al
discuţiei în anticamera conflictelor de legi în materia statutului personal).
În dreptul român, problematica cetăţeniei şi problematica străinilor şi-au
cristalizat poziţiile. Cetăţenia este revendicată de dreptul public; acesta o dezvoltă, sub
aspectele esenţiale: dobândire, acordare, pierdere, proceduri aferente. Străinii rămân în
sarcina dreptului internaţional privat, care le stabileşte drepturile şi obligaţiile,
elementele de regim juridic, prin reglementări specifice. În accepţiune largă, „străin”
înseamnă persoana fizică (omul privit individual) şi pesoana juridică (organizarea de
sine-stătătoare, patrimoniul propriu, scopul licit şi moral).

A. Cetăţenia
57
Cetăţenia în dreptul conflictual
Obiect de studiu al dreptului public, cetăţenia interesează dreptul internaţional
privat, îndeosebi prin prisma condiţiei juridice a străinului şi a legii aplicabile
statutului individual. În majoritatea lor, legislaţiile naţionale leagă statutul personal de
legea naţională – adică de cetăţenie, ca punct principal de legătură. În secundar, este
operantă, de pildă în dreptul român, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice.
Chiar dacă sunt în discuţie reguli de drept material, care nu relaţionează cu
conflictele de legi sau cu conflictele de jurisdicţii, normele juridice care guvernează
aspectele menţionate referitoare la cetăţenie, reţin atenţia – ca premisă a dezbaterii pe
marginea statutului individual. Dintre consecinţele de drept internaţional privat ale
determinării cetăţeniei persoanei fizice, amintim: identificarea lex causae pentru
raportul juridic de statut personal şi identificarea statului care exercită protecţia
diplomatică – ştiut fiind că numai legătura de cetăţenie dă dreptul la protecţie
diplomatică.

B. Străinii – consideraţii generale


Regimul străinilor a fost intens cercetat în doctrina de specialitate, iar parte a
elelementelor sale au rămas valabile şi după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii de
drept internaţional privat.
Cadrul general de reglementare a intrării, şederii, ieşirii străinilor pe teritoriul
României sau de pe teritoriul României, a drepturilor şi obligaţiilor pe care le au
aceştia în ţara noastră, îl constituie O.U.G. nr. 194/2002 (modificată). Acelaşi act
normativ cuprinde măsurile specifice de control al imigraţiei, în conformitate cu
obligaţiile asumate de România prin documentele internaţionale la care este parte.
Prevederile Ordonanţei se coroborează cu dispoziţiile Codului civil, ale Codului
de procedură civilă şi cu norme ale diferitelor legi care reglementează aspecte
referitoare la străini.

Capitolul 2
Norma conflictuală în materia statutului personal
Partea specială a dreptului internaţional privat român debutează cu normele
conflictuale privind statutul persoanei fizice. Art. 2572 C. civ. este explicit şi face
referire la „starea şi capacitatea persoanei fizice”. Se impune o precizare. Conţinutul
normei conflictuale este alcătuit din starea şi capacitatea persoanei fizice, fără
includerea aspectelor referitoare la relaţiile de familie.
În actualul Cod civil român, prima parte a conţinutului normei de conflict evocă
identificarea persoanei fizice („starea civilă”). De fapt, sunt incluse în aria legii
naţionale – cu excepţiile arătate expres de lege – toate aspectele de identificare a
persoanei fizice în raporturile juridice de drept internaţional privat (numele – în
accepţiunea sa largă; domiciul – şi celelalte atribute de localizare în spaţiu; starea
civilă – în tot complexul de elemente pe care le presupune). A doua parte a
conţinutului normei de conflict („capacitatea”) acoperă chestiunile care privesc
posibilitatea (abstractă) de a avea drepturi şi obşigaţii, precum şi asumarea drepturilor
şi executarea obligaţiilor, prin încheierea actelor juridice de către persoane fizică.
Norma conflictuală ce indică raporturile juridice cărora li se aplică legea indicată
(art. 2572 C. civ.) este urmată de câteva texte care nuanţează regula aplicării legii
naţionale a persoanei fizice. Unele probleme de început sau final al personalităţii
juridice, anumite modalităţi de stabilire a numelui, precum şi instituţia ocrotirii
persoanelor incapabile se caracterizează prin aplicarea altor legi decât legea naţională.
Conţinutul normei conflictuale din Codul civil reiese la prima lectură a textului
art. 2572: „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite [...]”. Ceea ce
interesează, în primul rând, în conflictele de legi, este legea aplicabilă materiei
statutului personal. Nu toate elementele acestui statut sunt guvernate de aceeaşi lege,
iar criteriile de determinare a lex causae au justificare, pentru fiecare situaţie în parte.
Incapacităţile speciale sunt supuse legii raportului juridic la care se referă; declararea
morţii şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă sunt guvernate de ultima lege naţională
a persoanei dispărute; numele persoanei este guvernat de legea sa naţională ş.a.

Legea aplicabilă statutului personal


„Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională,
dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel” (art. 2572 alin. 1 C. civ.).
„Legea naţională” este punct de legătură şi, totodată, criteriu de determinare a lex
causae, atât în conflictele de legi, cât şi, în unele situaţii, în procesul civil
internaţional. Aplicarea legii naţionale constituie regula în materia statutului personal,
având un câmp relativ extins de cuprindere a criteriilor care fac legătura cu dreptul
aplicabil raporturlui cu element de extraneitate. Legea naţională este o noţiune care
include, aşa cum se va vedea, nu numai punctul de legătură care face relaţia între
persoana fizică şi statul al cărui resortisant este aceasta, ci şi printr-un punct de
legătură care identifică spaţial persoana fizică (reşedinţa obişnuită).
„Legea naţională” este o noţiune largă, raportată în mod obişnuit, la trei puncte
de legătură: cetăţania, domiciliul şi reşedinţa. Viaţa privată internaţională adaugă încă
un punct de legătură, uzitat în domeniul dreptului internaţional privat – reşedinţa
obişnuită. Acest din urmă criteriu apare, tot mai frecvent, în convenţiile internaţionale
şi în regulamentele europene.

Secțiunea 3
Numele persoanei fizice
Semnificaţii şi calificări ale numelui în dreptul internaţional privat
Semnificaţia numelui în dreptul internaţional privat are o încărcătură în plus faţă
de dreptul civil substanţial. Valoarea socială a numelui este dată de ceea ce implică
numele, adică de apartenenţa individului la un grup social. Numele evocă istoria
familială a unei persoane şi, în acelaşi timp, sugerează – de manieră oarecum incertă

59
Legea aplicabilă numelui
Regula de drept comun
Codul civil român prevede regula potrivit căreia numele persoanei este cârmuit de
legea sa naţională (art. 2576 alin. 1).
În înţelesul dispoziţiilor de drept internaţional privat, prin „lege naţională” este
desemnată legea statului al cărui cetăţean este titularul dreptului la nume, cu
distincţiile arătate la art. 2568 C. civ. Dacă cel în cauză are mai multe cetăţenii, se
aplică legea aceluia dintre state de care persoana este cel mai strâns legată, având în
vedere, în mod deosebit, reşedinţa sa obişnuită. În caz de apatridie, legea naţională
este legea statului în care individul îşi are reşedinţa obişnuită (aceeaşi precizare şi
pentru refugiaţi, potrivit normelor speciale şi convenţiilor internaţionale la care ţara
noastră este parte). Reşedinţa obişnuită este calificată conform art. 2570 C. ci

Excepţii
Ori de câte ori există norme speciale derogatorii pentru nume, în diferite materii
cu element de extraneitate, se vor aplica normele respective.
1. Prin derogare de la regulă, o altă lege decât legea naţională cârmuieşte numele:
„stabilirea numelui copilului la naştere este guvernată, la alegere, fie de legea statului
a cărui cetăţenie comună o au atât părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde
copilul s-a născut şi locuieşte de la naştere” (art. 2576 alin. 2 C. civ.). Prin excepţie de
la norma de drept comun, numele copilului la naştere este cârmuit de una dintre două
legi pe care le aleg părinţii copilului sau, atunci când legea prevede, autorităţile
competente.
Alegerea se face între:
a. legea statului a cărui cetăţenie comună o au părinţii şi copilul. Opţiunea pentru
această lege este condiţionată de comunitatea de cetăţenie, în sensul că, atât părinţii,
cât şi copilul, trebuie să aibă aceeaşi cetăţenie;
b. legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de la momentul naşterii.
Alegerea acestei legi este condiţionată de faptul naşterii şi al locuirii pe teritoriul
statului respectiv (inclusiv la data alegerii legii aplicabile numelui copilului).

2. Derogarea este valabilă şi atunci când dobândirea numelui are loc prin efectul
căsătoriei, filiaţiei sau adopţiei. Regulile aplicabile numelui sunt cele pe care
dispoziţiile Codului civil le prevăd pentru efectele nepatrimoniale pe care instituţiile
enumerate le au asupra numelui.
În cazul căsătoriei, numele stabilit sau modificat ca efect al acesteia urmează lex
causae aplicabilă efectelor nepatrimoniale ale căsătoriei. Este aplicabilă, în cascadă,
legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor, legea cetăţeniei comune a soţilor ori legea
statului de celebrare a căsătoriei (art. 2589 alin. 1 şi 2 C. civ.).
În cazul divorţului, numele suportă reguli specifice unuia dintre cele două seturi
de opţiuni posibile: opţiunea soţilor de a determina subiectiv, prin voinţa lor, legea
aplicabilă divorţului şi legea pe care o impune Codul civil, în cazul în care soţii nu au
înţeles să aleagă legea aplicabilă.
În cazul determinării subiective (art. 2597 C. civ.), legea aleasă pentru desfacerea
căsătoriei este, totodată, legea care guvernează dobândirea numelui (fie legea statului
pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a
legii aplicabile, fie legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă
obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei
de alegere a legii aplicabile, fie legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi, fie
legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani, fie legea română).
În situaţia când părţile nu au procedat la alegere, legea prevăzută de art. 2600 este
aplicabilă atât divorţului, cât şi dobândirii numelui. Se va aplica, în cascadă: legea
statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii
cererii de divorţ; în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul
căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, cu condiţia ca cel puţin unul
dintre soţi să păstreze reşedinţa sa obişnuită pe teritoriul statului respectiv, la data
introducerii cererii de divorţ; în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe
teritoriul statului în care soţii au deţinut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea
statului cetăţeniei comune a soţilor – la data cererii de divorţ; în lipsa cetăţeniei
comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune – cu condiţia ca cel puţin unul dintre
ei să fi păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ; legea română, în
toate celelalte cazuri.
Dobândirea numelui prin filiaţie se conformează regulilor art. 2603 C. civ.
(filiaţia din căsătorie) şi art. 2605 C. civ. (filiaţia din afara căsătoriei).
Copilul din căsătorie va purta numele stabilit de legea care, la data naşterii
copilului, guvernează efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi. Dacă înainte de
naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat ori a fost desfăcută, se va aplica, pentru
dobândirea numelui, legea care cârmuia efectele generale ale căsătoriei, la data
desfacerii sau la data încetării căsătoriei. Regula specială pentru dobândirea numelui
de către copilul din căsătorie se află la art. 2603 alin. ultim C. civ.
Copilul din afara căsătoriei va purta numele stabilit potrivit legii care guvernează
efectele filiaţiei din afara căsătoriei (art. 2605 alin. 1 şi 2 C. civ.). Este vorba de legea
naţională a copilului de la data naşterii acestuia, legea naţională urmând a fi
determinată conform art. 2568 C. civ.
În cazul copilului adoptat, acesta dobândeşte numele conform legii care
cârmuieşte efectele adopţiei (art. 2608 C. civ.), adică legea naţională a adoptatorului –
mai puţin în cazul în care soţii sunt adoptatori. În mod normal, în ipoteza din urmă, cei
doi adoptatori fiind căsătoriţi, numele adoptatului se va stabili potrivit legii efectelor
generale ale căsătoriei.
3. Numele şi prenumele copilului găsit pe teritoriul României, născut din părinţi
necunoscuţi26, este supus legii autorităţii căreia legea îi conferă prerogativa stabilirii
numelui. Numele se stabileşte prin dispoziţia primarului comunei, oraşului,

A se vedea, I. Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Editura Universul Juridic,
26

București, 2016, p. 231-232.


61
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială a fost
găsit copilul.
Acceaşi regulă guvernează stabilirea numelui şi prenumelui în situaţia în care
copilul este abandonat de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termen de 30 de zile de la constatarea abandonului (art. 2 alin. 3 din O.U.G.
nr. 41/2003).
În ambele ipoteze legale, lex causae este lex auctoris.
4. Schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor apatride este
guvernată de legea română, în calitate de lex domicilii.
Cererile de schimbare a numelui pe cale administrativă privind persoanele fără
cetăţenie domiciliate în România se soluţionează în aceleaşi condiţii ca şi cele ale
cetăţenilor români (art. 5 din O.U.G. nr. 41/2003).
Apatrizii pot obţine, pentru motive temeinice, schimbarea pe cale administrativă a
numelui de familie şi a prenumelui ori numai a unuia dintre acestea.

“Motive temeinice” înseamnă prezenţa uneia dintre următoarele situaţii (art. 4


alin. 2 şi 3 din Ordonanţă): numele este format din expresii indecente, ridicole ori este
transformat prin traducere sau în alt mod; persoana în cauză a folosit, în exercitarea
profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta,
precum şi cu privire la faptul că este cunoscută în societate sub acest nume; din
neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii reglementărilor legale
în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de stare civilă ori au fost
eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza cărora au fost eliberate alte
acte; persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe
cuvinte, de regulă reunite şi doreşte schimbarea acestuia; persoana în cauză poartă un
nume de familie de provenienţă străină şi solicită să poarte un nume românesc;
persoana şi-a schimbat numele de origine străină într-un nume românesc, pe cale
administrativă, şi doreşte să revină la numele dobândit la naştere; părinţii şi-au
schimbat numele pe cale administrativă, iar copiii solicită să poarte un nume de
familie comun cu al părinţilor lor; persoana în cauză solicită să poarte un nume de
familie comun cu al celorlalţi membri ai familiei, nume care a fost dobândit ca urmare
a adopţiei, a menţinerii numelui la căsătorie, a stabilirii filiaţiei ori a unor schimbări de
nume aprobate anterior pe cale administrativă; soţii au convenit cu ocazia încheierii
căsătoriei să poarte numele de familie reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe
cale administrativă, optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul
dintre ei ori să revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei; persoana în cauză face
dovada că a fost recunoscută de către părinte ulterior înregistrării naşterii, însă,
întrucât nu a sesizat instanţa pentru încuviinţarea purtării numelui de familie al
acestuia în timpul vieţii, nu există altă posibilitate de dobândire a numelui părintelui
decât pe cale administrativă; când prenumele purtat este specific sexului opus;
persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător, prezentând un
act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia; persoana în cauză a adoptat minori
şi doreşte ca aceştia să poarte un alt prenume; căsătoria a încetat prin moartea sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieţuitor solicită să
revină la numele de familie purtat anterior căsătoriei ori la numele de familie dobândit
la naştere; în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi
care provine dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ, şi doreşte să
poarte numele dobândit la naştere; în urma încetării căsătoriei prin moartea sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi celălalt soţ se recasatoreşte şi, ca
urmare a desfacerii căsătoriei, doreşte să poarte numele de familie dobândit la naştere;
fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie, pentru a
avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu consimţământul
fostului soţ, dat în forma autentică; părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre
creştere şi educare unuia dintre părinţi, care a revenit la numele de familie avut
anterior căsătoriei, solicită să poarte numele de familie al acestuia; s-a desfăcut adopţia
unei persoane căsătorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana
în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie; unul dintre soţi, la
încheierea căsătoriei, a luat numele de familie al celuilalt soţ, nume pe care acesta l-a
dobândit prin adopţie, iar ulterior încheierii căsătoriei are loc desfacerea adopţiei.
Procedura schimbării, pe cale administrativă, a numelui apatrizilor presupune
depunerea unei cereri în acest sens la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor, aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul cel
în cauză. Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului.
Examinarea legii aplicabile în situaţiile de excepţie conduce la concluzia că lex
causae pentru numele persoanei fizice este legea care se determină în conformitate cu
prescripţiile normelor conflictuale speciale, conţinute de Codul civil sau de legile
speciale. Ca expresie a unităţii legii aplicabile, numele urmează legea aplicabilă
efectelor instituţiei căsătoriei, desfacerii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei.
5. În cazul săvârşirii de fapte ilicite prin care se încalcă dreptul la nume, pe
teritoriul României, devin aplicabile prevederile art. 2576 alin. 3 C. civ. Ocrotirea
împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume este asigurată potrivit legii române,
dacă acestea sunt săvârşite pe teritoriul României. Este o normă conflictuală
unilaterală, care indică legea aplicabilă numai pentru situaţia în care fapta ilicită are
loc în România, nu şi pentru cazul în care încălcarea are loc pe teritoriul unui stat
străin.
Separat, se prevede că, pentru încălcarea drepturilor personalităţii (inclusiv prin
mass-media sau orice alt mijloc public de informare), pretenţiile de reparaţii sunt
cârmuite de: legea statului reşedinţei obişnuite a persoanei lezate; legea statului
apariţiei prejudiciului; legea statului în care autorul daunei îşi are reşedinţa obişnuită
sau sediul social. Legea care se va aplica, în concret, depinde de alegerea pe care face
persoana lezată, opţiunile fiind alternative şi nu în cascadă. Acest text (art. 2642 alin. 1
C. civ.) conţine o normă bilaterală de conflict.
63
Dreptul la nume este unul dintre drepturile personalităţii, astfel că răspunderea
pentru atingerile aduse acestuia ar trebui să urmeze regimul juridic al drepturilor
personalităţii, reglementat conform art. 2642 C. civ. (norma conflictuală este
bilaterală). Sub genericul „drepturi inerente fiinţei umane” se plasează drepturile
personalităţii – „dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la
demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea
drepturi recunoscute de lege” (s.n.).
Întrucât norma conflictuală de la art. 2576 alin. 3 C. civ. este unilaterală, ea se va
aplica doar atunci când încălcarea are loc pe teritoriul României, nu şi atunci când
fapta ilicită are loc în străinătate. Articolul menţionat conţine o normă cu caracter
special, aplicabilă dacă actele de încălcare a dreptului la nume sunt săvârşite în
România. Pentru toate celelalte situaţii de încălcare a dreptului la nume, devin active
prevederile generale ale art. 2642 C. civ.
Observăm şi dispoziţiile art. 2577 C. civ., care se referă la drepturile inerente
fiinţei umane. Acest text nu este aplicabil situaţiei de încălcare/ uzurpare a dreptului la
nume, întrucât el are în vedere existenţa şi conţinutul drepturilor personalităţii, fără să
vizeze şi răspunderea care se antrenează pentru încălcarea acestora.
Aşadar, în cazul în care este aplicabilă legea română, mijloacele de apărare a
drepturilor nepatrimoniale sunt menţionate, cu titlu exemplificativ, în Codul civil.
Măsurile de protecţie sunt valabile şi pentru dreptul la nume, a cărui ocrotire
beneficiază şi de un articol distinct (art. 254). Dispoziţiile de drept internaţional privat
se corelează cu textele dreptului substanţial (art. 252-256 C. civ.).

Situaţii juridice care implică numele persoanei fizice – aspecte de practică


transfrontalieră

Schimbarea sau modificarea numelui persoanei fizice


Schimbarea numelui. În raporturile private internaţionale numele este asociat
identităţii civile, libertăţii de circulaţie a persoanelor fizice, precum şi solicitărilor de
recunoaştere a numelui pe teritoriul unui stat străin. Mai ales în cazul cuplurilor mixte,
transmiterea numelui de familie, ca efect al filiaţiei, poate ridica dificultăţi. Practicile
naţionale sunt diferite, în funcţie de reglementările în materie.
Dintre documentele internaţionale care conţin dispoziţii privind transmiterea
numelui, amintim Convenţia Consiliului Europei (1978, modificată în 1995 şi 1998),
precum şi Pactul privind drepturile civile şi politice. Jurisprudenţa Curţii de la
Strasbourg cuprinde decizii recente care condamnă discriminarea între sexe, prin
raportare la unele legislaţii naţionale, care nu îngăduie ca minorul să poarte numele de
familie al mamei, ci doar numele de familie al tatălui (Cusan, Fazzo, 2014).

O speţă relevantă este Garcia Avello, soluţionată de Curtea de la


Luxembourg în anul 2003. Cei doi copii ai cuplului Garcia Avello (tatăl, cetăţean
spaniol) şi Wagner (mama, cetăţean belgian) au primit dublă cetăţenie, belgiană şi
spaniolă. Au fost înscrişi în registrul de stare civilă din Belgia doar cu numele de
familie al tatălui, conform legii belgiene. Părinţii au solicitat autorităţilor belgiene, pe
cale administrativă, schimbarea numelui de naştere al copiilor, astfel încât, în respectul
dreptului spaniol, numele de familie să fie compus din numele reunite ale părinţilor
(Garcia-Weber). Curtea europeană a apreciat că refuzul Ministrului Justiţiei din
Belgia, întemeiat exclusiv pe legea belgiană, aduce atingere dispoziţiilor Tratatului CE
(art. 12 şi 17) întrucât copiii (fraţi) au nume de familie diferite – din perspectiva
legilor lor naţionale, aşa încât ei sunt obligaţi să poarte numele de familie ce rezultă
din aplicarea legislaţiei statului membru în conformitate cu care a fost stabilit numele
de familie al tatălui (dreptul belgian, Garcia Avello).
Consiliul de Stat din Belgia a interogat instanţa europeană cu privire la existenţa
unei încălcări a principiilor dreptului european (ex-comunitar) în materia cetăţeniei
europene şi a libertăţii de circulaţie a persoanelor. În termenii hotărârii Curţii,
diversitatea numelor de familie este de natură să cauzeze celor interesaţi inconveniente
de ordin profesional şi personal, care rezultă din dificultatea de a beneficia, într-un stat
membru de cetăţenie, de efectele juridice ale documentelor întocmite cu numele
recunoscut în celălalt stat membru a cărui naţionalitate o posedă fiecare copil.
La momentul atribuirii numelui de familie celor doi copii, s-a procedat la
rezolvarea aşa-numitului conflict de cetăţenii, pentru a determina cetăţenia care va fi
reţinută în speţă, dintre cele două (cetăţenia belgiană sau cetăţenia spaniolă). Din
punctul de vedere al dreptului belgian, dacă una dintre opţiuni este cetăţenia belgiană,
se va reţine această cetăţenie; dacă niciuna dintre opţiuni nu include cetăţenia
belgiană, se va reţine cetăţenia statului cu care copilul are legăturile cele mai strânse.
Dubla cetăţenie, belgiană şi spaniolă, a atras aplicarea legii belgiene, potrivit căreia
copilul poartă numele de familie al tatălui (fiind în situaţia în care filiaţia din căsătorie
este stabilită faţă de tată). Dacă filiaţia copiilor ar fi fost stabilită numai faţă de mamă,
li s-ar fi atribuit numele de familie al acesteia.
Nu numai în numele libertăţii de circulaţie, dar şi în contextul identităţii civile
(care dobândeşte multiple valenţe la nivel transfrontalier), transmiterea numelui de
familie constituie un punct important pe ordinea de zi a dreptului internţional privat
naţional. Reglementările sunt la latitudinea legiuitorului naţional, însă există
obligativitatea respectării standardelor internaţionale/ europene în domeniu. Libertatea
de circulaţie, egalitatea şi nediscriminarea constituie arsenalul de principii care evită
inconvenientele de tipul celor reţinute în considerentele motivării Curţii Europene de
Justiţie. Într-adevăr, conduita cotidiană necesită dovezi ale identităţii civile, iar numele
diferite ale minorilor, înscrise pe actele care servesc ca probe, în state membre diferite,
ridică inconveniente majore care rezultă, mai ales, din dificultatea de a beneficia, în
statul membru ai căror resortisanți sunt, de efectele juridice ale actelor sau ale
documentelor întocmite sub numele recunoscut întrun alt stat membru, a cărei
cetățenie o au, de asemenea.
Aşa cum se poate constata, solicitarea reclamanţilor nu a urmărit recunoaşterea
numelui de familie al copiilor, ci schimbarea numelui, conform dispoziţiilor dreptului
spaniol. Speţa este edificatoare pentru ilustrarea dificultăţilor (care, uneori, se pot
converti în adevărate obstacole) pe care le creează, de la un stat la altul, eterogenitatea
65
regimului juridic al atribuirii sau schimbării numelui persoanei fizice. Practic,
solicitarea reclamanţilor a calificat drept eronată practica statului membru de a aplica
dreptul material indicat de propria normă de conflict, fără să ţină seama de numele
purtat de părinte, potrivit legii altui stat membru. Totuşi, cauza merită reţinută, întrucât
evocă problematica numelui în contextul libertăţii circulaţiei indivizilor, înăuntrul şi în
exteriorul frontierelor naţionale – de fapt, mai larg spus – între frontierele spaţiului
european.

Modificarea numelui
Literatura de specialitate foloseşte expresia „francizarea numelui”, pentru a
desemna modificarea numelui ca urmare a retraducerii sau ca urmare a scrierii
numelui cu ortografia limbii materne.
Termenul „francizare” este util în continuare, întrucât evocă ideea de retranscriere
a numelui, în acord cu grafia limbii materne. În raporturile de drept internaţional
privat, francizarea apare mai ales în cuplurile binaţionale şi implică, adesea,
întocmirea documentelor ce servesc la identificarea persoanei (în familie şi societate),
cu ortografii diferite, pe teritoriile mai multor state (speţa Runevič).

Reclamanta Runevič-Vardyn, era resortisant lituanian, dar făcea parte din


minoritatea poloneză din Republica Lituania, fără să deţină cetățenia poloneză.
Potrivit certificatului de naștere al reclamantei (eliberat în 1977), prenumele și numele
de familie ale acesteia au fost înscrise în forma lituaniană, adică „Malgožata Runevič”.
Același prenume și același nume de familie figurează întrun nou certificat de naștere
eliberat reclamantei de serviciul de stare civilă din Vilnius în anul 2003, precum și
într-un pașaport lituanian eliberat în 2002.
Potrivit observațiilor reclamanților din acțiunea principală, primul certificat de
naștere era redactat cu caractere chirilice, în timp ce documentul din 2003 folosea
alfabetul latin, prenumele și numele de familie ale reclamantei figurând sub forma
„Malgožata Runevič”.
Reclamanta susține, de asemenea, că un al treilea certificat de naștere polonez ia
fost eliberat în 2006 de către serviciul de stare civilă din Varșovia. De această dată,
prenumele și numele de familie au fost menționate potrivit normelor de grafie
poloneze, adică „Małgorzata Runiewicz”. Reclamanții din acțiunea principală constată
că autoritățile competente poloneze au eliberat de asemenea un certificat de căsătorie
în care numele lor de familie și prenumele sunt transcrise conform normelor de grafie
poloneze.
După ce a locuit și a lucrat în Polonia un anumit timp, reclamanta din acțiunea
principală sa căsătorit în 2007, cu reclamantul din acțiunea principală. În certificatul
de căsătorie, emis de serviciul de stare civilă din Vilnius, „Łukasz Paweł Wardyn”
este transcris sub forma „Lukasz Pawel Wardyn” − alfabetul latin fiind utilizat fără
vreo modificare de diacritice −, în timp ce numele soției sale figurează sub forma
„Malgožata RunevičVardyn” − aceasta însemnând că doar caracterele lituaniene, care
nu cuprind litera „W”, au fost utilizate, inclusiv pentru adăugarea numelui de familie
al soțului la numele său.
Solicitarea reclamantei are ca obiect următoarele: modificarea prenumelui și
numelui său de familie, astfel cum figurează în certificatul de naștere, respectiv
„Malgožata Runevič”, în „Małgorzata Runiewicz”; prenumele și numele său de
familie, astfel cum figurează în certificatul de căsătorie, respectiv „Malgožata
Runevič-Vardyn”, să fie modificate în „Małgorzata RuniewiczWardyn”. Serviciul de
stare civilă din Vilnius a refuzat modificarea actelor de stare civilă, invocând drept
temei legislaţia națională aplicabilă.
Potrivit hotărârii Curţii, art. 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune
ca autoritățile competente ale unui stat membru să refuze, în temeiul unei reglementări
naționale care prevede că numele de familie și prenumele unei persoane pot fi
transcrise în actele de stare civilă din acest stat numai sub o formă care să respecte
normele de grafie ale limbii oficiale naționale, să modifice, în certificatele de naștere
și de căsătorie ale unuia dintre resortisanții săi, numele de familie și prenumele
acestuia, potrivit normelor de grafie ale unui alt stat membru. De asemenea, nu se
opune ca autoritățile competente ale unui stat membru să refuze, în împrejurări
precum cele în cauză în acțiunea principală și în temeiul aceleiași reglementări, să
modifice numele de familie comun unui cuplu căsătorit de cetățeni ai Uniunii, astfel
cum figurează acesta în actele de stare civilă eliberate de statul membru de origine a
unuia dintre acești cetățeni, sub o formă care să respecte normele de grafie ale acestui
din urmă stat, cu condiția ca refuzul să nu provoace cetățenilor Uniunii menționați,
inconveniente majore de ordin administrativ, profesional și privat (împrejurare care
trebuie verificată de instanța de trimitere). Dacă situația se dovedește a fi astfel, revine
de asemenea acestei instanțe să verifice dacă refuzul de modificare este necesar
protecției intereselor pe care reglementarea națională urmărește să le garanteze și este
proporțional cu obiectivul legitim urmărit. Mai mult, nu se opune ca autoritățile
competente ale unui stat membru să refuze, în împrejurări precum cele în cauză în
acțiunea principală și în temeiul aceleiași reglementări, să modifice certificatul de
căsătorie al unui cetățean al Uniunii resortisant al unui alt stat membru, pentru ca
prenumele cetățeanului menționat să fie transcrise în acest certificat cu semne
diacritice, astfel cum au fost transcrise în actele de stare civilă eliberate de statul său
membru de origine și sub o formă care să respecte normele de grafie ale limbii oficiale
naționale a acestui din urmă stat.

Recunoaşterea numelui persoanei fizice în dreptul internaţional privat


Pentru spaţiul european, jurisprudenţa instanţelor internaţionale a decis că,
aplicând normele naţionale de drept internaţional privat, autorităţile unui stat membru
nu pot să refuze recunoaşterea numelui de familie al unui copil, astfel cum acesta a
fost stabilit și înregistrat întrun alt stat membru, în care acest copil – care, precum
părinții săi, nu are decât cetățenia primului stat membru – sa născut și locuiește de la
naștere.

67
Speţa Grunkin-Paul (14 octombrie 2008) a ridicat problema recunoaşterii numelui
de familie al copilului soţilor Grunkin (tatăl) şi Paul (mama), în urma refuzului
serviciului de stare civilă din Niebüll (Standesamt Niebüll) de a recunoaște numele de
familie al fiului lor, Leonhard Matthias, astfel cum acesta a fost stabilit și înregistrat în
Danemarca, și de al înscrie în livretul de familie întocmit sub numele de Leonhard
Matthias Grunkin-Paul.
Leonhard Matthias Grunkin-Paul, fiul doamnei Paul și al domnului Grunkin,
căsătoriți la acea dată (ambii cu cetățenie germană), sa născut în Danemarca în 1988.
Fiul are, de asemenea, cetățenia germană și a locuit, încă de la naștere, în Danemarca.
Potrivit unui atestat privind numele (navnebevis) al autorității daneze competente,
copilul a dobândit, în temeiul legislației daneze, numele de Grunkin-Paul, care a fost
înscris în certificatul său de naștere danez.
Serviciile de stare civilă din Germania au refuzat recunoașterea numelui copilului
astfel cum a fost stabilit în Danemarca, motivând că, în temeiul articolului 10 din
EGBGB, numele de familie al unei persoane este reglementat de legea statului al cărui
cetățean este, iar dreptul german nu permite unui copil să poarte un nume compus,
alcătuit din numele tatălui său și al mamei sale. Acțiunile formulate de părinții
copilului Leonhard Matthias împotriva acestui refuz au fost respinse.
Curtea a reţinut că reglementarea națională care dezavantajează anumiți
resortisanți naționali pentru simplul motiv că șiau exercitat libertatea de circulație și de
ședere întrun alt stat membru, constituie o restricție privind libertățile recunoscute de
articolul 18 alineatul (1) CE oricărui cetățean al Uniunii. Or, obligația de a purta, în
statul membru de cetățenie al persoanei interesate, un nume diferit de cel deja atribuit
și înregistrat în statul membru în care sa născut și locuiește, poate împiedica
exercitarea dreptului de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre.
Considerentele hotărârii Grunkin-Paul conţin largi referiri la decizia precedentă
(Garcia Avello), pentru a explica inconvenientele care marchează viaţă profesională şi
viaţa privată a persoanelor care se află în situaţia de a fi identificate cu nume de
familie diferite, pe teritoriile unor state membre diferite. De exemplu, de fiecare dată
când persoana interesată va trebui să își dovedească identitatea în Danemarca (statul
membru în care sa născut și unde locuiește de la naștere), riscă să fie nevoit să elimine
îndoielile privind identitatea sa și să înlăture bănuielile de fals în declarații, cauzate de
divergența dintre, pe de o parte, numele pe care îl utilizează în viața de zi cu zi și care
se regăsește atât în toate registrele autorităților daneze, cât și în toate documentele
oficiale întocmite în privința sa în Danemarca, precum, în special, certificatul de
naștere, și, pe de altă parte, numele care figurează în pașaportul său german. În plus,
numărul de documente, în special atestate, certificate și diplome, care indică o
divergență în ceea ce privește numele de familie al persoanei interesate riscă să
crească dea lungul timpului, în măsura în care copilul întreține legături strânse, atât cu
Danemarca, cât și cu Germania. Întradevăr, din dosar reiese că acest copil, care
locuiește în principal cu mama sa în Danemarca, se deplasează în mod regulat în
Germania pentru ași vizita tatăl, care sa stabilit acolo după divorț. De fiecare dată când
numele utilizat întro situație concretă nu corespunde cu cel care figurează în
documentul prezentat cu titlu de dovadă a identității unei persoane, în special în
vederea obținerii beneficiului unei prestații sau a unui drept oarecare ori a constatării
reușitei la examene sau a validării unor capacități ori când numele care figurează în
două documente prezentate împreună nu este același, o astfel de divergență de nume
de familie poate provoca îndoieli cu privire la identitatea acestei persoane, precum și
la autenticitatea documentelor prezentate sau la veridicitatea datelor pe care acestea le
conțin.
Curtea a pus în legătură numele persoanei cu cetăţenia acesteia, pentru a constata
că, în speţă, raportarea la cetăţenie nu justifică refuzul autorităților competente ale
unui stat membru de a recunoaște numele de familie al unui copil, astfel cum acesta a
fost deja stabilit și înregistrat întrun alt stat membru, în care acest copil sa născut și
locuiește de la naștere. Dimpotrivă, în măsura în care raportarea la cetățenie urmărește
să garanteze ca numele unei persoane să poată fi stabilit în mod continuu și durabil,
trebuie constatat că, în circumstanțe precum cele din acțiunea principală, o astfel de
raportare ar determina un rezultat contrar celui urmărit. Întradevăr, la fiecare trecere a
frontierei între Danemarca și Germania, copilul va purta un alt nume, după cum
considerentele de facilitare a sarcinii administrației nu pot fi suficiente pentru a
justifica un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor.
Ecourile cauzei Grunkin-Paul merită semnalate, întrucât opticile naţionale atât de
diferite – după cum rezultă din expunerea speţei – pot influenţa stabilitatea circuitului
civil transfrontalier. În afacerea precitată, calificată drept “explozivă”, nu mai puţin de
de opt state membre au intervenit pentru a apăra “leur droit international privé”, adică
normele naţionale de conflict, care permit identificarea legii aplicabile atunci când
situaţia prezintă legături cu sisteme de drept din state diferite27. Cu referire la numele
de familie, o parte dintre statele membre recurg la legea naţională, iar alte state la
legea reşedinţei obişnuite. De aceea, s-a afirmat că dreptul internaţional privat, care nu
are “nimic internaţional, cu excepţia numelui”, este un ansamblu complex de
mecanisme complexe, care interacţionează în mod complex, dar nu întotdeauna în
mod armonios.
În situaţii cum este cea menţionată, diferenţele naţionale de reglementare privind
numele persoanei fizice în dreptul internaţional privat, poate conduce la situaţii
nefireşti: acelaşi individ are nume diferite de la o frontieră la alta, cu referire la
frontiera germano-daneză. Pe de altă, parte, s-a arătat, în mod realist, că modificarea
regulilor cu privire la nume, în cadrul sistemului national de drept internaţional privat
naţional poate avea repercusiuni importante. Sunt avute în vedere consecinţele
modificării asupra interacţiunii cu normele conflictuale corespondente din alte sisteme
de drept şi asupra aplicării propriilor norme conflictuale în domenii conexe statutului
personal şi statutului familial ori asupra regulilor de fond pertinente.

27
J. Quatremer, Pour la Cour de Justice européenne, le nom relève aussi du droit communautaire, mise à
jour le 16 février 2015, material disponibil la adresa http://bruxelles.blogs.liberation.fr/2008/11/10/pour-
la-cour-de/, consultat la 10 august 2016.
69
Recunoaşterea situaţiilor juridice în contextul vieţii private
Jurisprudenţa europeană vădeşte faptul că numele persoanei este unul dintre
elementele constitutive ale identității sale și ale vieții sale private. Dreptul la viaţă
privată are mai multe faţete, iar atributele de identificare (numele28 şi domiciliul) sunt
una dintre formele de expresie ale vieţii private.

Cauza Sayn-Wittgenstein (22 decembrie 2010) a pus în discuţie numele


de familie în raport cu libertatea de circulaţie transfrontalieră şi cu dreptul la ocrotirea
vieţii private şi de familie. Curtea de la Luxembourg a statuat că autorităţile unui stat
membru pot să refuze recunoaşterea numelui unui resortisant – nume care conţine un
titlu nobiliar, dobândit într-un alt stat membru – pentru raţiuni care ţin de ordinea
publică.
Reclamanta a atacat în justiţie decizia șefului guvernului Landului Viena, de a
rectifica înscrierea în registrul de stare civilă a numelui de familie Fürstin von
SaynWittgenstein (Prinţesa de SaynWittgenstein), dobândit în urma adopției, pentru al
înlocui cu numele SaynWittgenstein. Cetăţean austriac născut la Viena, reclamanta a
fost adoptată de către Lothar Fürst von SaynWittgenstein (cetățean german), fiind
înregistrată în registrul de stare civilă austriac cu numele de familie dobândit în urma
adopţiei, adică Fürstin von SaynWittgenstein. Reclamanta şi-a desfăşurat activitatea
profesională în domeniul imobiliar de înaltă clasă, sub numele Ilonka Fürstin von
SaynWittgenstein, pe acest nume fiind eliberate o serie de documente: permis de
conducere german, paşaport austriac şi certificate de cetăţenie – ultimele două
eliberate de către autorităţile consulare austriece din Germania.
Numele de familie al reclamantei (dobândit în urma adopţiei) a suferit modificări,
ca urmare a soluţionării unei cauze în care circumstanţele erau similare. Curtea
Constituțională a Austriei a decis că Legea privind abolirea clasei nobiliare (care are
rang de normă constituțională și care aplică, în acest domeniu, principiul egalității),
împiedica un cetățean austriac să dobândească un nume de familie ce conține un fost
titlu de noblețe pe calea adopției de către un cetățean german care poartă în mod legal
acest titlu de noblețe ca element constitutiv al numelui său. Prin urmare, în
conformitate cu Legea privind abolirea clasei nobiliare, s-a hotărât că cetățenii
austrieci nu pot să poarte titluri de noblețe, chiar dacă este vorba despre titluri de
origine străină.
Luând în calcul decizia menţionată, Landeshauptmann von Wien a procedat la
modificarea actului de naștere al reclamantei, în sensul că aceasta a devenit
„SaynWittgenstein”. În conformitate cu o jurisprudență constantă a Curţii, un obstacol
în calea liberei circulații a persoanelor nu poate fi justificat decât dacă se întemeiază
pe considerații obiective și este proporțional cu obiectivul legitim urmărit de dreptul
național. Aşadar, numai o considerație obiectivă ar putea fi invocată ca motiv

28
Hotărârea Burghartz contra Elveției din 22 februarie 1994; Hotărârea Stjerna contra Finlandei din 25
noiembrie 1994.
justificativ în acțiunea principală în raport cu Legea privind abolirea clasei nobiliare și
în raport cu jurisprudența constituţională din anul 2003. În această privință, trebuie să
se admită că, în contextul istoriei constituționale a Austriei, Legea privind abolirea
clasei nobiliare, ca element al identității naționale, poate fi luată în considerare la
evaluarea comparativă a intereselor legitime cu dreptul de liberă circulație a
persoanelor recunoscut de dreptul Uniunii.
Curtea de la Luxembourg şi-a însuşit motivarea emisă de către guvernul austriac,
care a invocat situația constituțională din Austria ca fiind o situaţie de ordine publică
şi a statuat că refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște, cu toate
elementele sale, un nume de familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost
stabilit întrun al doilea stat membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia
adopției sale la vârsta adultă de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în
cazul în care acest nume de familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în
primul stat membru în temeiul dreptului său constituțional, nu poate fi considerat o
măsură care aduce atingere nejustificată liberei circulații sau șederi a cetățenilor
Uniunii.
Articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca autoritățile unui
stat membru să poată refuza să recunoască, cu toate elementele sale, un nume de
familie al unui cetățean al acestui stat, astfel cum a fost stabilit întrun al doilea stat
membru, în care locuiește cetățeanul respectiv, cu ocazia adopției sale la vârsta adultă
de către un cetățean al acestui al doilea stat membru, în cazul în care acest nume de
familie conține un titlu de noblețe care nu este permis în primul stat membru în
temeiul dreptului său constituțional, din moment ce măsurile luate de aceste autorități
în contextul menționat sunt justificate prin motive legate de ordinea publică, mai
precis sunt necesare pentru protecția intereselor pe care urmăresc să le garanteze și
sunt proporționale cu obiectivul legitim urmărit29.

Recunoaşterea situaţiilor juridice în contextul filiaţiei


Care este semnificaţia soluţiilor date recunoaşterii situaţiilor juridice cu element
de extraneitate? Direct sau indirect, situaţiile juridice care implică numele sunt în
relaţie cu principiile care caracterizează spaţiul statelor membre, ca teritoriu de liberă
circulaţie a persoanelor fizice, precum şi imperativul nediscriminării. Nu în ultimul
rând, recunoaşterea situaţiilor juridice este tangentă unităţii numelui şi apanajului
acestuia de a una dintre componentele statutului identitar şi ale vieţii private.
Situaţiile juridice supuse recunoaşterii pe teritoriul unui alt stat membru pun în
discuţie o nouă dimensiune a identităţii şi vieţii private a persoanelor fizice –
dimensiunea internaţională – în spaţiul european şi în relaţiile cu statele terţe.
Actualitatea jurisprudenţială a celor două curţi europene (care pronunţă hotărâri
obligatorii pentru instanţele naţionale) scoate la rampă un concept care funcţionează în
fapt, deşi nu este perceput ca atare. Ne-am obişnuit cu terminologia „statutul persoanei
fizice în dreptul internaţional privat” sau „statutul persoanei fizice în raporturile
juridice cu element de extraneitate”. De fapt, este vorba despre mai mult decât tehnica
redactării şi aplicării normelor conflictuale în materia statutului personal. Principiile-

29
Comunicat de presă http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2010-12/cp100125fr.pdf
71
cheie ale creării zonei europene nominalizează un statut personal internaţional, adică
un complex ce implică o identitate civilă internaţională, o viaţă privată internaţională
şi aspecte de filiaţie transfrontalieră (filiaţia naturală şi artificială, rezultată din adopţie
sau din reproducerea medical asistată).
Acest statut individual internaţional este caracterizat de unitate – la nivelul
respectării principiilor, dar şi în privinţa soluţiilor oferite de state la momentul
solicitărilor de recunoaştere a soluţiilor juridice. Curţile europene au subliniat constant
că statutul persoanei fizice este traversat de necesitatea asigurării liberei circulaţii,
nediscriminării (tratamentului egal al atributelor de identificare în statele membre). O
strânsă relaţie este observabilă între recunoaşterea unitară a situaţiilor juridice şi
drepturile omului. Din spectrul drepturilor omului, atenţia este îndreptată şi spre
drepturile personalităţii, a căror protecţie a primit expresie legislativă naţională într-un
număr mare de state.
Dreptul la identitate este o regulă directoare care îşi subsumează normele de
conflict naţionale în materia statutului personal. În esenţă, se consideră că o persoană
fizică trebuie să poată beneficia, în orice stat membru, de efectele unei situaţii juridice
create pe teritoriul altui stat membru. Din perspectiva unicităţii statutului personal,
efectele unei anume situaţii juridice este dezirabil a fi egal tratate (în contextul
recunoaşterii) pe teritoriul fiecărui stat membru.

Domiciliul şi reşedinţa persoanei fizice. Reşedinţa obişnuită


Domiciliul

Dreptul persoanei la domiciliu este drept personal nepatrimonial, atribut


de identificare şi, în acelaşi timp, stare de fapt, „în înţelesul că este locul pe care
persoana l-a ales pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile civile, în care se prezumă
că ea vieţuieşte în mod obişnuit şi poate fi găsită atunci când este căutată”30.
Domiciliul este unic (domiciliul de drept comun) şi este calificat ca locuinţă
principală, chiar dacă persoana deţine mai multe locuinţe. Unicitatea este o trăsătură
necesară, dacă avem în vedere, spre exemplu, că locul siturii domiciliului determină
competenţa teritorială a instanţei de judecată (sau competenţa ofiţerului de stare civilă,
în vederea încheierii căsătoriei).
În prezent, domiciliul păstrează un rol major în dreptul internaţional privat de
common law. El este mai „puternic” decât cetăţenia, în virtutea stabilităţii mai
accentuate şi a legăturii mai strânse pe care o creează între individ şi stat.
La fel ca numele (atribut de identificare), domiciliul se caracterizează prin
diversitate. Domiciliul a pierdut „mica suveranitate” de a fi, din punct de vedere
spaţial, adresa la care persoana locuieşte. Realitatea naţională şi internaţională obligă
la adaptări. Avem domiciliu profesional (cauza Funke, Crémieux, Mialhé), domiciliu-
caravană (cauza Chapman) domiciliu fiscal, domiciliu electoral.

30
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013, p. 283.
Nu numai domiciliul a cunoscut noi categorii juridice, dar şi punctele de legătură
menite identificării spaţiale a persoanelor fizice şi juridice s-au multiplicat. Au devenit
uzuale reşedinţa obişnuită (alături de reşedinţă), reşedinţa fiscală, centrul intereselor
debitorului.
Noul Cod civil (normele dreptului material) reglementează, sub genericul
atributelor de identificare ale persoanei, domiciliul şi reşedinţa (art. 86-97). Se prevede
că cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber,
domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume
menţionate de lege. O persoană fizică nu poate să aibă, în principiu, decât un singur
domiciliu şi o singură reşedinţă. Relaţia locuinţă-domiciliu-reşedinţă poate fi descrisă
astfel: orice locuinţă poate fi domiciliu sau reşedinţă, aşa cum alege titularul; locuinţa
desemnată ca reşedinţă nu poate fi, în acelaşi timp, domiciliu şi invers; o persoană
poate avea mai multe locuinţe, însă are, la un moment dat, un singur domiciliu şi o
singură reşedinţă31.
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor sale
civile, este acolo unde declară că îşi are locuinţa principală (art. 87). Prevederea
Codului civil este în concordanţă cu O.U.G. nr. 97/2005, potrivit căreia domiciliul
persoanei fizice se găseşte la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală.
Domiciliul, ca noţiune de drept, este subordonat unei duble cerinţe: caracterul de
locuinţă principală a persoanei fizice şi manifestarea de voinţă în sensul de a se stabili
într-o anumită localitate. Sunt necesare, aşadar, două elemente cumulative32, pentru a
fi în prezenţa domiciliului: un element material şi unul intenţional; izolat, niciunul
dintre cele două elemente nu este suficient.
Noile prevederi în domeniul conflictelor de legi (Codul civil român) nu mai
utilizează domiciliul ca punct de legătură. Materia statutului personal, mai ales (care,
în vechea legislaţie de drept internaţional privat, avea referiri la cetăţenie şi la
domiciliu), recurge, în prezent, la cetăţenie şi respectiv, la reşedinţa obişnuită.
Aşa cum am arătat, cu prilejul studiului conflictelor de jurisdicţii, noua
reglementare civilă în materia conflictelor de legi a renunţat la domiciliul părţilor
(cerut anterior în mod constant, ca reper principal sau subsidiar în diferite materii) şi a
apelat direct la reşedinţa obişnuită. Este o viziune modernă, receptivă la schimbare şi,
credem, adaptată dinamismului ce caracterizează relaţiile internaţionale. Practica a
dovedit că un punct de legătură concretizat într-o noţiune de drept este relativ dificil
de administrat, aşa încât, în spiritul unei binevenite flexibilităţi şi adaptări normative,
actualul Cod civil român a consacrat noţiunea de reşedinţă obişnuită. Este un gest
legislativ pozitiv, menit să ofere fluiditate relaţiilor juridice private transfrontaliere33.
Totuşi, domiciliul este prezent în cadrul condiţiei juridice a străinului în România.
Dezvoltarea problematicii îşi găseşte locul în secţiunea dedicată condiţiei străinului şi

31
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 170.
32
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p.
226-227. Autorii precizează că, din punctul de vedere al definirii domiciliului, este indiferent titlul juridic
în baza căruia este ocupată locuinţa (proprietate, locaţiune etc.).
33
A se vedea, I. Leş (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A. Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept
procesual civil. Volumul II. Căile de atac. Procedurile speciale. Executarea silită. Procesul civil
internaţional. Conform Codului de procedură civilă republicat, op. cit., p. 759.
73
cu raportare la actele normative în vigoare. Vom spune la acest moment doar că, în
materia străinilor, sunt utile şi delimitările noţionale ale domiciliului (domiciliu de
drept comun, domiciliu legal, domiciliu convenţional). O.U.G. nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România prevede condiţiile în care străinul îşi poate stabili sau
modifica domiciliul pe teritoriul României.
Materia procesului civil internaţional face trimitere la criteriul domiciliului.
Competenţa internaţională de drept comun a instanţelor române (competenţa generală,
art. 1066 C. proc. civ.) se sprijină pe domiciliu; rolul normelor de competenţă
internaţională este de a delimita, din punct de vedere teritorial, sarcinile care revin
jurisdicţiilor aparţinând unor state diferite34. Regula generală cunoaşte şi situaţii de
excepţie, de exemplu, dacă părţile litigiului procedează la alegerea unei alte instanţe
care să judece litigiul în materie patrimonială. În temeiul convenţiei, competenţa de
soluţionare a procesului cu element de extraneitate poate reveni unei instanţe străine,
în condiţiile art. 1068 C. proc. civ.

Reşedinţa
O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate
ale cetăţenilor români defineşte reşedinţa ca fiind “acolo unde persoana fizică declară
că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu” (art. 30). Spre deosebire de
domiciliu, care este locuinţa principală, reşedinţa este o locuinţă cu caracter secundar
şi temporar, fără a fi însă una cu caracter pasager. Conflictele de legi uzează de
criteriul reşedinţei în raport cu străinii. Stabilirea reşedinţei străinului în România
respectă prevederile O.U.G. nr. 194/2002.

Reşedinţa obişnuită

În materia statutului personal, reşedinţa obişnuită este o noutate


legislativă pentru dreptul internaţional privat român. Imediat după cetăţenie, reşedinţa
obişnuită joacă rol important, în caz de cetăţenie multiplă sau apatridie.
Calificarea legală a reşedinţei obişnuite este dată de art. 2570 C. civ. Reşedinţa
obişnuită exprimă legături durabile dintre individ şi statul în care aceasta este stabilită
(fie legături actuale, fie legături care vor exista în viitor, dar pentru care sunt indicii
temeinice în prezent). Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice care acţionează în
exerciţiul activităţii sale profesionale este locul stabilimentului său principal.
Afirmaţiile sunt valabile pentru persoanele fizice, iar persoanele morale se raportează
la stabilimentul activităţii lor profesionale. Ceea ce caracterizează reşedinţa obişnuită a
persoanei fizice este caracterul principal al locuinţei, absenţa formalităţilor legale de
înregistrare a acesteia şi durabilitatea legăturilor cu statul de reşedinţă obişnuită.

34
M.N. Costin, I. Leş, M.-Şt. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ediţia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 268. Art. 1066 alin. 1 C. proc. civ. prevede că, „Sub rezerva
situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar
în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu
secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii”.
Considerăm că, din această perspectivă, reşedinţa obişnuită este centrul principal
al activităţilor persoanei, “inima” intereselor acesteia, locul unde persoana se găseşte
în majoritatea timpului, indiferent de absenţele ocazionate de profesie, concedii, vizite,
tratamente medicale ş.a. Asemenea absenţe sunt de obicei, de scurtă durată şi nu
afectează caracterul durabil ce conferă reşedinţei caracter de locuinţă principală. Ceea
ce este relevant este ca instalarea materială, efectivă, în locuinţă să fie dublată de
stabilitate.
Rezultă, din cele expuse, că reşedinţa obişnuită este o noţiune de fapt, ceea ce
facilitează determinarea sa practică. Spre deosebire de domiciliu, care presupune
îndeplinirea formalităţilor legale pentru evidenţierea sa în documentele prevăzute de
lege. Să menționăm şi faptul că jurisprudența utilizează, pentru definirea reședinței
obișnuite, ideea de loc unde cel interesat și-a fixat (cu intenţia de a conferi acestui loc
un caracter stabil), centrul permanent şi obişnuit (uzual) al intereselor sale.
Punct de legătură în materia statutului personal, reşedinţa obişnuită este
semnificativă şi pentru litigiile internaţionale. Legiuitorul Codului de procedură civilă
face apel, în materie de competenţă internaţională, la două noţiuni-reper: domiciliul, în
principal şi reşedinţa obişnuită, în secundar. Prima, o noţiune de drept, care presupune
declararea voinţei de a locui într-un anumit loc şi înregistrarea acestei voinţe, conform
legii. A doua noţiune – reşedinţa obişnuită, este o noţiune de fapt, ce implică doar
caracterul principal al locuinţei şi durabilitatea legăturilor persoanei cu statul pe al
cărui teritoriu se află reşedinţa obişnuită. Este evident că legiuitorul a dorit să instituie
două puncte de legătură, unul de drept (domiciliul) şi unul de fapt (reşedinţa
obişnuită). Preferinţa pentru o noţiune de fapt are rolul de a surmonta dificultăţile
generate de determinarea domiciliului în dreptul internaţional privat. Pentru acest
motiv, nu ar fi fost eficient să apeleze, în secundar, la reşedinţa persoanei, întrucât şi
aceasta presupune îndeplinirea formalităţilor de declarare a locuinţei în faţa organelor
competente. Reşedinţa este tot o noţiune de drept, în condiţiile noii reglementări
civile. Aceasta deoarece reşedinţa este acolo unde se declară locuinţa secundară, iar
menţiunea privitoare la reşedinţă se înscrie pe un document, numit dovada de
reşedinţă. În lipsa acestei dovezi ori atunci când ea nu corespunde realităţii, stabilirea
sau schimbarea reşedinţei nu pot fi opuse altor persoane (afară de cazul când ea a fost
cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune).

Capitolul 4
Capacitatea persoanei fizice

Normele conflictuale în materia statutului persoanei fizice deschid partea specială


a dispoziţiilor de drept internaţional privat din Codul civil român (art. 2572- 2579).
Alături de starea civilă, capacitatea este a doua componentă a conţinutului normei
conflictuale de la art. 2572 alin. 1 C. civ. Reamintim, „starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel”. Raporturile juridice generate de starea civilă şi de capacitatea
persoanei fizice sunt guvernate, ca regulă, de legea naţională a acesteia.

Teoria interesului naţional


75
„Persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsită de capacitate sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui
care, de bună-credinţă la momentul încheierii actului şi conform legii locului unde
actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin capabilă. Această regulă nu se
aplică actelor juridice referitoare la failie, moştenire şi la drepturi reale asupra
imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului” (art. 2579 alin. 1 C.
civ.).

Această „concluzie legislativă” este extrasă din jurisprudenţa


instanţelor care au soluţionat speţa Lizardi35. Cetăţeanul mexican Lizardi, care locuia
la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii pe care urma să le achite prin
cambiile emise cu acel prilej. La momentul prezentării cambiilor pentru plată,
mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului de vânzare pentru
incapacitate, pe motiv că, deşi la data asumării obligaţiei el împlinise 25 de ani (deci
era capabil potrivit legii franceze), nu era capabil conform legii sale naţionale (care
stabilea dobândirea capacităţii la vârsta de 25 de ani). Această din urmă lege era
aplicabilă în speţă, în temeiul normei naţionale.
Instanţele franceze au validat contractul de vânzare-cumpărare a bijuteriilor,
făcând aplicarea tezei potrivit căreia, atunci când incapacitatea unui străin dată de
legea sa naţională, duce la lezarea interesului naţional francez, prin prejudicierea unui
cetăţean francez, care a acţionat de bună-credinţă, legea naţională a străinului trebuie
înlăturată şi înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe străinul în cauză.
Anularea contractului de vânzare a bijuteriilor ar fi condus, în speţă, la
prejudicierea vânzătorului francez, deoarece bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite,
fiind între timp înstrăinate de către cumpărătorul mexican.
Soluţia ingenioasă a instanţelor franceze este destinată – aşa cum rezultă clar –
protejării bunei-credinţe a cetăţeanului naţional faţă de reaua-credinţă a străinului pe
teritoriul francez. De aici denumirea „teoria interesului naţional” (francez). Soluţia
speţei Lizardi a fost preluată şi în alte legislaţii naţionale şi, de asemenea, în normele
europene în materia contractelor. Dreptul român a legiferat-o şi în vechile dispoziţii în
materia raporturilor cu element de extraneitate. Legea nr. 105/1992 (art. 17) a impus
situaţia de excepţie, în termenii care au fost preluaţi în Codul civil.

Condiţiile aplicării excepţiei Lizardi sunt cele care rezultă din art. 2579
C. civ.:
a. persoana care „nu poate să opună această cauză de nevaliditate [...]” trebuie să
fie lipsită de capacitate de exerciţiu sau să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă
conform legii sale naţionale, însă trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu

35
B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé, 3e
édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 34-40.
conform legii forului (legii locului încheierii actului juridic). Aşadar, străinul este
minor conform legii sale naţionale, dar are capacitate deplină de exerciţiu după legea
locului încheierii actului juridic;
b. actul juridic a fost încheiat în statul forului;
c. prezenţa bunei-credinţe a cocontractantului cetăţean al ţării forului. Cetăţeanul
naţional trebuie să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut sau să nu fi avut
cum cunoaște cauza de nevaliditate a actului juridic, datorată lipsei capacității de
exercițiu depline a străinului (conform legii naționale a acestuia). Buna-credinţă se
prezumă până la proba contrară, potrivit art. 14 alin. 2 C. civ.;
d. buna-credinţă trebuie să existe la data la care se încheie actul juridic între
cetăţeanul statului locului de perfectare a acestuia şi străin;
e. anularea actului să conducă la un prejudiciu nejustificat cocontractantului
cetăţean naţional de bună-credinţă. Cum s-a spus, condiţia aceasta nu este prevăzută
expres, dar se deduce din formularea textului legal, destinat protecţiei terţilor;
f. să fie în discuţie alte acte juridice decât actele referitoare la familie, moştenire,
drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului.
Întrunirea cerinţelor36 antrenează aplicarea legii locului încheierii actului juridic,
în locul legii naţionale. Lex loci actus va lua locul legii statului de cetăţenie sau a legii
reşedinţei obişnuite, care ar fi fost normal competente. Doctrina a dus unele precizări
(valabile şi sub imperiul noului Cod civil), în sensul că este necesar ca cetăţeanul
naţional să fi încheiat un act curent al profesiunii sale, act care nu necesită verificări
speciale. În speţa Lizardi, această condiţie a fost considerată îndeplinită în ce-l
priveşte pe bijutier. În schimb, instanţele franceze au considerat că nu este îndeplinită
condiţia, în persoana băncii de la care Lizardi a împrumutat o sumă mari de bani în
aceeaşi perioadă, deoarece bancherul are obligaţia de a verifica, cu vigilenţă sporită,
existenţa capacităţii depline a clientului.

Secțiunea 5
Protecția persoanelor capabile

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil


Elementul de extraneitate specific raporturilor juridice transfrontaliere impune
norme conflictuale destinate protecţiei persoanelor fizice. Regimul juridic de ocrotire
este adaptat, iar principiul priorităţii dreptului european faţă de prevederile dreptului
intern se păstrează.
Cartea a VII-a, Titlul II (Conflicte de legi), Capitolul I (Persoane), secţiunea 1
(Persoana fizică) reglementează legea aplicabilă în materia statutului personal. Art.
2578 C. civ. este destinat persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu, dar, din

36
Teoria interesului naţional este ilustrată de art. 13 din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea licabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I). Cu privire la cerinţele cumulative impuse de Regulament, a se vedea, I.
Chelaru, A.-L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.
228.
77
anumite motive – vârstă, situaţii speciale în care se află – nu pot să îşi reprezinte
singure interesele.
Această categorie de persoane necesită ocrotire şi în raporturile juridice de drept
privat cu element de extraneitate, iar legea aplicabilă măsurii de ocrotire se determină
după alte reguli decât cele care guvernează starea şi capacitatea persoanei. Altfel spus,
ocrotirea persoanelor majore implică determinarea lex causae prin derogare de la
regula instituită de art. 2572 C. civ. (adică de la aplicarea legii naţionale).
Identificarea legii aplicabile presupune operaţiunea prealabilă de calificare a
noţiunilor. Avem în vedere calificările conţinute de dreptul român substanţial,
aplicabil în calitate de lex fori, potrivit art. 2558 alin. 1 C. civ.
În accepţiune generală, „ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil”
este o noţiune care include „ansamblul mijloacelor de drept civil prin intermediul
cărora se asigură recunoaşterea şi protecţia drepturilor civile subiective şi a intereselor
legitime ale ocrotitului, precum şi al mijloacelor de protecţie a persoanelor fizice, ca
participante în circuitul civil”37.
Faţă de dispoziţiile textului legal, intitulat „Legea aplicabilă ocrotirii majorului”
excludem, din sfera art. 2578 C. civ., ocrotirea minorului. Autoritatea părintească, de
exemplu, este supusă legii determinate conform Convenţiei privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea
părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga în anul 1996. În
raport cu formularea celor patru alineate ale textului de lege, ce se referă exclusiv la
persoanele majore care au capacitate deplină de exerciţiu, excludem şi situaţia
majorului care nu se bucură de deplinătatea capacităţii de exerciţiu. Aşadar, nu intră
sub incidenţa art. 2578 C. civ. persoanele majore care, datorită alienaţiei ori debilităţii
mintale, au fost puse sub interdicţiei judecătorească, actele juridice fiind încheiate de
reprezentantul lor legal.
Interesează, în acest context, legea aplicabilă pentru două mari categorii de
persoane: majori care, datorită unor tulburări psihice, necesită ocrotire (această
diviziune include persoane cu discernământul alterat, dar care nu sunt puse sub
interdicţie); majori care din cauza vârstei sau situaţiilor speciale în care se află, nu se
pot reprezenta singuri în raporturile juridice cu element străin (persoane care au
discernământul nealterat).

Legea aplicabilă statutului personal

Legea aplicabilă statutului persoanei fizice (regula)

37
G.Al. Ilie, Capacitatea civilă a persoanei fizice, în M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.-Al. Ilie, R.
Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 209. Autorul menţionează
că mai multe instituţii ale dreptului civil concură la ocrotirea persoanei fizice, de pildă: nulitatea relativă –
ce protejează interesul personal; suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă – care reflectă ocrotirea drepturile civile ale celor aflaţi în situaţiile arătate de lege;
capacitatea de folosinţă anticipată; lipsa capacităţii de exerciţiu; capacitatea de exerciţiu restrânsă;
punerea sub interdicţie judecătorească; reprezentarea sau asistarea individului, în condiţiile legii, atunci
când acesta participă în raporturi de drept civil concrete.
Dreptul ocroteşte nu numai minorii (datorită lipsei discernământului ori
discernământului insuficient format al acestora), dar şi persoanele majore aflate în
situaţiile speciale prevăzute de lege. Alterarea facultăţilor mintale sau inaptitudinea
fizică de exprimare a voinţei, necesită măsuri anume destinate, supuse legii
determinate conform art. 2578 C. civ. Textul de drept internaţional privat se corelează
cu prevederile dreptului substanţial, ce indică nu numai calificarea noţiunilor, ci şi
condiţiile şi procedurile de instituire a măsurilor (pentru ipoteza în care dreptul român
este lex causae).
Statutul personal relaţionează îndeaproape cu legea naţională a individului.
Principiul aplicării legii naţionale este enunţat de primul text care deschide seria
normelor conflictuale în materia persoanei fizice: „Starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel” (art. 2572 alin. 1 C. civ.).

Excepţiile de la aplicarea legii naţionale


Regula aplicării legii naţionale suportă o serie de derogări, reglementate în prima
secţiune, din capitolul referitor la prezenţa persoanelor în conflictele de legi.
a. În cazul stabilirii numelui copilului la naştere, există posibilitatea de a alege
legea aplicabilă, dintre variantele expres prevăzute (fie legea statului a cărui cetăţenie
comună o au părinţii şi copilul, fie legea statului pe al cărui teritoriu copilul s-a născut
şi locuieşte de la naştere – art.2576 alin. 2 C. civ.).
b. În ipoteza ocrotirii împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, se aplică
legea română, dacă actele de încălcare au fost săvârşite în ţara noastră –art. 2576 alin.
3 C. civ.
c. Ocrotirea persoanei majore cu capacitate deplină de exerciţiu. Pentru facilitarea
derulării procedeelor şi operaţiunilor pe care le presupun măsurile de ocrotire, dreptul
internaţional privat român statuează că ocrotirea majorului beneficiază de norme
speciale în raporturile cu element străin. Scopul instituirii unei alte legi aplicabile, prin
derogare de la regula legii naţionale, este determinat de scopul şi de conţinutul
măsurilor de protecţie. Situaţiile subsumate ocrotirii capabilului în raporturile cu
element de extraneitate reprezintă ipoteza noastră de lucru.
d. Ocrotirea terţilor este supusă regimului prevăzut de art. 2579 C. civ. şi cuprinde
două cazuri în care se derogă de la aplicarea legii naţionale a ocrotitului.
Născută din raţiuni practice de protecţie a cetăţenilor de bună-credinţă faţă de
străinii care acţionează cu rea-credinţă în raporturile contractuale, prima situaţie de
excepţie este cunoscută sub denumirea „teoria interesului naţional” (alineatul 1 al art.
2579 C. civ.). Este un caz în care legea locului încheierii actului juridic va lua locul
legii naţionale.
A doua situaţie de excepţie (alineatul 2 al art. 2579 C. civ.) vizează lipsa calităţii
de reprezentant, ce nu poate fi opusă terţului de bună-credinţă la momentul perfectării
actului. Nu se va aplica legea naţională, care îndeobşte guvernează capacitatea, ci
legea statului pe al cărui teritoriu a fost încheiat actul juridic.

79
Regimurile de ocrotire a persoanelor majore
„Lumea incapabililor majori este numeroasă, diversă şi tristă: nebunii (violenţi
sau melancolici), nevrozaţii, depresivii, schizofrenicii, psihopaţii, risipitorii, cei slabi
cu duhul, drogaţii, alcoolicii, exaltaţii, comatoşii şi bătrânii slăbiţi, diminuaţi, solitari,
atinşi de decrepitudine în pragul destinului biologic implacabil”38.
Cuvintele sunt suficiente pentru a zugrăvi actorii şi cauzele. Dreptul român,
aplicabil ca lex fori, cunoaşte patru regimuri diferite de ocrotire a majorilor: tutela,
curatela, tratamentul medical destinat celor cu tulburări psihice şi asistenţa socială a
persoanelor vârstnice.
În contextul verificării legii aplicabile protecţiei majorilor cu capacitate deplină de
exerciţiu (conform art. 2578 C. civ.), vom păstra în discuţie doar ultimele trei dintre
cele menţionate („Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu,
s.n., sunt supuse [...] – alineatul 1 al art. 2578 C. civ.). Faţă de aceste considerente,
facem o precizare, în ceea ce priveşte terminologia utilizată în dispoziţiile de drept
internaţional privat român. Chiar dacă primul alineat al art. 2578 enumeră (pe primul
loc) tutela, aceasta este exclusă din discuţie atunci când dreptul român substanţial se
aplică raportului juridic în calitate de lex causae. Raţiunea este aceea că, în dreptul
român, tutela este o măsură de protecţie care are ca destinatar – întotdeauna – persoana
fizică ce nu se bucură de capacitate deplină de exerciţiu. Tutela este calificată ca
instituţie care asigură protejarea civilă a minorului lipsit de ocrotire părintească,
precum şi a persoanei puse sub interdicţie judecătorească Normele de natură
imperativă care reglementează tutela interzisului prevăd că aceasta este o măsură de
ocrotire a incapabilului şi constă în retragerea capacităţii, astfel că tutorele va prelua
sarcina reprezentării în actele juridice. Ca instituţie de ocrotire a celui lipsit de
capacitate deplină de exerciţiu, tutela are două forme: tutela minorului şi tutela
interzisului. Ambele implică absenţa capacităţii de exerciţiu şi numirea tutorelui
(reprezentant legal), care va înfăptui actele juridice în numele şi pe seama celui ocrotit.
Ambele tipuri de tutelă exced cadrului de discuţie, astfel că măsura nominalizată de
art. 2578 alin. 1 C. civ. (tutela) îşi va găsi rostul doar atunci când dreptul străin (lex
causae) ocroteşte prin tutelă persoana capabilă.
Dintre variantele de curatelă, ne vom referi doar la curatela instituită cu privire la
persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină.

Lex causae în materia curatelei majorului


Prima instituţie analizată este curatela persoanei majore, măsură de protecţie care
se dispune faţă de persoana fizică aflată în situaţiile anume prevăzute de lege.

Calificarea curatelei majorului


Calificarea39 noţiunii de „curatelă” aparţine doctrinei: curatela este un mijloc de
protecţie a persoanei fizice, care, aflându-se în situaţii speciale, reglementate de lege,
38
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, ediţia a 3-a
revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 381.
39
Calificarea în funcţie de care se determină legea care se va aplica în cauză se numeşte calificare primară
(a se vedea, cu privire la formele calificării, D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat, Tratat
elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 339-342.
nu este în măsură să îşi apere interesele. Sediul materiei îl reprezintă art. 178-186, art.
58, art. 94 pct. 1 lit. a C.proc. civ.). Formele curatelei sunt curatela propriu-zisă şi
curatelele speciale. Acestea din urmă vizează persoanele care au capacitate de
exerciţiu restrânsă ori sunt lipsite de capacitate de exerciţiu, astfel că nu interesează în
contextul analizat.

Legea aplicabilă persoanelor capabile

Regula. Legea aplicabilă curatelei propriu-zise (curatela persoanelor capabile)


este legea statului pe al cărui teritoriu se găseşte reşedinţa obişnuită a ocrotitului, la
data instituirii curatelei, conform art. 2578 alin. 1 C. civ. Conflictul mobil are ca
soluţie aplicarea legii noi, adică a legii statului reşedinţei obişnuite la momentul
instituirii măsurii de protecţie.
Excepţia. Atunci când interesul persoanei ocrotite impune, autoritatea competentă
poate să aplice ori să ia în considerare legea altui stat, cu care situaţia juridică prezintă
cele mai strânse legături (art. 2578 alin. 2 C. civ.). „Cele mai strânse legături” vor fi
deduse, în situaţia de excepţie, din alte elemente decât reşedinţa obişnuită, întrucât
aplicarea legii statului reşedinţei obişnuite este regula (de la care se derogă).

Domeniul lex causae


Legea identificată fie potrivit regulii, fie conform situaţiei de excepţie, se aplică
situaţiilor de instituire a curatelei, procedurii şi conţinutului măsurii, precum şi
încetării acesteia.
A. Cazurile de instituire a curatelei capabilului sunt reglementate de dreptul
substanţial (dreptul civil). Astfel, beneficiază de ocrotire persoana majoră, care:
a. îndeplineşte două condiţii, în mod cumulativ: nu poate, personal, să îşi
administreze bunurile ori să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare (din cauza
bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice) şi, din motive temeinice, nu îşi poate
numi un reprezentant sau un administrator;
b. din cauza bolii sau din alte motive, nu poate – nici personal, nici prin
reprezentant – să ia măsurile necesare în situaţii urgente;
c. fiind obligată să lipsească timp îndelungat de la domiciliu, nu a lăsat mandatar
sau administrator general;
d. a dispărut, fără să existe informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general.
B. Procedura de instituire a curatelei şi conţinutul acesteia cad sub incidenţa legii
statului reşedinţei obişnuite a ocrotitului sau legii statului cu care situaţia juridică
întreţine cele mai strânse legături. Dreptul român, aplicabil ca lex fori, prevede
instituirea curatelei din oficiu sau la cererea persoanelor prevăzute de lege. Este
necesar consimţământul celui în cauză (ocrotitul fiind persoană cu capacitate deplină
de exerciţiu), mai puţin atunci când exprimarea acordului nu este posibilă, de pildă,
persoana a dispărut şi nu există nicio informaţie despre ea. Conţinutul curatelei este
identic cu cel al reprezentării convenţionale, întrucât Codul civil menţionează expres
că se vor aplica regulile mandatului (art. 183 alin. 1).

81
C. Încetarea curatelei. Lex causae guvernează două aspecte: încetarea funcţiei
curatorului şi încetarea măsurii curatelei. Curatorul încetează să mai exercite atribuţiile
specifice curatelei, dacă este revocat tacit sau expres de către persoana ocrotită,
precum şi la cererea sa (a curatorului), dacă au trecut trei ani de la numire. Instituţia
curatelei propriu-zise încetează, în mod firesc, dacă au dispărut cauzele care au
determinat luarea măsurii (art. 185 C. civ.).
D. Legea prevăzută de art. 2578 alin. 1 C. civ. se aplică inclusiv existenţei,
întinderii, modificării şi stingerii puterii de reprezentare, încredinţate de persoana
capabilă, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale.
În afara legii menţionate, persoana ocrotită are posibilitatea să aleagă între
variantele a-c (art. 2578 alin.3 C. civ.): legea naţională; legea statului unei reşedinţe
obişnuite anterioare; legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte
măsurile de ocrotire referitoare la bunuri. Opţiunile sunt alternative şi nu în cascadă.
În ipoteza instituirii unei curatele, capabilul are prerogativa de a desemna, el
însuşi, în modalităţile indicate de lege, o persoană care să fie numită curator. Redăm
textul Codului civil (art. 180 alin. 2 teza întâi): „Când cel interesat a desemnat, prin act
unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să
fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate”. Numirea va putea fi înlăturată
numai pentru motive temeinice, prevederile art.114-120 aplicându-se în mod
corespunzător.

Protecţia persoanelor cu tulburări psihice


Legea aplicabilă
Lex causae se determină potrivit primelor două alineate ale art. 2578 C. civ.
Prevederile de drept internaţional privat se coroborează cu textele dreptului substanţial
(legislaţia specială), în ceea ce priveşte persoanele care beneficiază de ocrotire,
calificarea măsurilor de protecţie, situaţiile în care se instituie tratamentul, internarea
voluntară şi internarea nevoluntară, încetarea măsurilor de protecţie.
Precizăm că avem în vedere numai legea aplicabilă persoanelor capabile care intră
în categoria persoanelor cu tulburări psihice, nu şi minorii sau interzişii (care, la
rândul lor, pot beneficia de măsurile de tratament, în condiţiile descrise de Legea nr.
487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice40.
Regula. Măsurile de ocrotire a bolnavului psihic cu capacitate de exerciţiu deplină
sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu se găseşte reşedinţa obişnuită a acestuia,
la data instituirii măsurilor.
Potrivit calificării legale, „reşedinţa obişnuită” a persoanei fizice se găseşte în
statul pe al cărui teritoriu cel în cauză şi-a stabilit locuinţa principală, chiar dacă nu a
efectuat formalităţile legale de înregistrare. Dispoziţiile de drept internaţional privat
român oferă câteva criterii orientative, în raport cu care poate fi identificată reşedinţa
obişnuită. Se menţionează, la art. 2570 alin. 2 C. civ., că, la determinarea locuinţei
principale, vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale şi profesionale ce indică
legături de natură durabilă cu un anume stat ori intenţia de a stabili astfel de legături.

40
Republicată în M.Of. nr. 652/13 septembrie 2012.
Schimbarea reşedinţei obişnuite, până la momentul luării măsurii de protecţie
atrage conflictul mobil de legi. Codul civil precizează că se va aplica dreptul statului
în care persoana ocrotită are reşedinţa obişnuită la data luării măsurii (art. 2578 alin.
1).
Excepţia. Autoritatea competentă are posibilitatea (fără a fi obligată) să aplice sau
să ia în considerare legea statului cu care situaţia juridică întreţine cele mai strânse
legături. Determinant pentru a alege calea excepţiei este interesul persoanei care suferă
de tulburări psihice, respectiv de tuburări psihice grave.

Domeniul legii aplicabile

În ipoteza în care se aplică dreptul român, ca lege competentă, normele


materiale sunt cuprinse în Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia
persoanelor cu tulburări psihice. Dreptul român substanţial cunoaşte mai multe
regimuri de ocrotire a majorului cu tulburări psihice (fără atingerea capacităţii de
exerciţiu depline), care răspund unor necesităţi practice diferite. Bolnavii psihici
beneficiază de internarea voluntară şi de internarea nevoluntară într-un spital
psihiatric, cadrul legal fiind oferit de actul normativ menţionat.
Aria lex causae este circumscrisă următoarelor aspecte: calificarea noțiunilor,
inclusiv calificarea măsurii de protecţie; situaţiile în care se instituie tratamentul;
conţinutul, efectele şi încetarea internării nevoluntare.
A. Legea determinată conform art. 2578 C. civ. se aplică persoanelor cu tulburări
psihice şi persoanelor cu tulburări psihice grave. Calificările legale sunt următoarele:
“persoanele cu tulburări psihice” sunt persoane cu dezechilibru psihic sau insuficient
dezvoltate psihic ori dependente de substanţe psihoactive, ale căror manifestări se
încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică, iar
“persoanele cu tulburări psihice grave” sunt persoane cu tulburari psihice care nu sunt
în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului lor, astfel încât
necesită ajutor psihiatric imediat. Dacă persoanele menţionate sunt deja în îngrijirea
unui serviciu medical, vor fi calificate drept “pacienţi”.
B. Sfera legii aplicabile cuprinde condiţiile în care pot fi dispuse tratamentul şi
internarea. Internarea voluntară este o măsură a cărei punere în aplicare respectă
procedura obişnuită primirii în orice serviciu medical, cu respectarea normelor de
îngrijire medicală şi a drepturilor pacientului. Externarea are loc la cererea pacientului,
cu excepţia cazurilor în care menţinerea internării se justifică împotriva voinţei
acestuia (art. 50-52 din lege).
Internarea nevoluntară poate fi dispusă numai după ce toate încercările de
internare voluntară au fost epuizate. Persoanele care pot solicita luarea măsurii sunt
expres arătate de lege, iar demararea procedurii este strict condiţionată de decizia
medicului psihiatru abilitat, care stabileşte că, din cauza tulburării psihice de care
suferă cel în cauză, există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte
persoane ori, în cazul persoanelor care suferă de tulburări psihice grave, neinternarea
ar putea antrena deteriorarea gravă a stării acestora sau ar împiedica acordarea

83
tratamentului adecvat. Având în vedere gravitatea extremă a motivelor solicitării luării
măsurii internării nevoluntare, dreptul român impune certificarea sub semnătură şi
dezvoltarea în scris a circumstanţelor care o justifică (art. 53-68 din lege).
C. Efectele măsurii internării nevoluntare şi încetarea acesteia sunt reglementate
de lex causae. Legea nr. 487/2002 enunţă faptul că luarea măsurii de protecţie “nu
constituie o cauză de restrângere a capacităţii juridice a pacientului” (art. 68 alin. 3).
Persoana care face obiectul internării nevoluntare păstrează capacitatea de exerciţiu
deplină. Internarea în unitatea psihiatrică are ca scop administrarea programului
terapeutic stabilit de specialişti, fără nicio influenţă asupra capacităţii de exerciţiu.
Internarea nevoluntară încetează odată cu dispariţia condiţiilor care au determinat
dispunerea măsurii. Simetric confirmării luării măsurii de către instanţă, încetarea
măsurii este o decizie medicală ce trebuie confirmată pe cale judecătorească.

Regimul asistenţei sociale a persoanelor vârstnice


Calificarea noţiunii de „persoană vârstnică”
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice este un mijloc suplimentar de ocrotire a
capabilului, fără să aducă atingere capacităţii de exerciţiu a celui protejat. Calificarea
noţiunii de „persoană vârstnică” este operaţiunea care va determina sfera persoanelor
fizice care intră sub incidenţa prevederilor legale. Dreptul român, aplicabil ca lex fori,
prevede că „persoana vârstnică” faţă de care pot fi luate măsurile specifice, este
persoana care a împlinit vârsta de pensionare, conform legii (art.1 alin. 4 din Legea
17/200041 se referă la persoanele care au dreptul la asistenţă socială în raport cu
situaţia socio-medicală şi cu resursele economice).

Legea aplicabilă asistenţei sociale a persoanelor vârstnice


Regula
Legea aplicabilă acestei măsuri de ocrotire este, potrivit art. 2578 alin. 1 C. civ.,
legea statului în care persoana vârstnică are reşedinţa obişnuită la data la care se
aprobă asistenţa persoanei majore respective.

Excepţia
Codul civil permite ca, din raţiuni de ocrotire a persoanei vârstnice, autoritatea
competentă să aplice ori să ia în considerare legea unui alt stat, cu care situaţia
concretă prezintă cele mai strânse legături (art. 2578 alin. 2 C. civ.).
„Autoritatea competentă” care va lucra în situaţia de excepţie, se determină în
funcţie de tipul măsurii de ocrotire. De exemplu, primarul – pentru serviciile de
asistenţă socială organizate pe plan local, pentru îngrijiri acordate în căminele
administrate pe plan local şi pentru îngrijirea la domiciliu; directorul general al
direcţiei judeţene de muncă – pentru asistenţa socială acordată de asociaţiile şi
fundaţiile române şi de unităţile de cult recunoscute în România, care au primit
transferuri gestionate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice.

Legea 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice a fost republicată în M.Of. nr. 157/6
41

martie 2007.
Domeniul de aplicare a legii
Lex causae operează pentru identificarea situațiilor în care se acordă asistenţă
socială, a actelor juridice pentru care se acordă consiliere gratuită și asistență, precum
şi a modalităților de îngrijire permanentă sau temporară a persoanelor vârstnice.
Nu toate statele dispun de o legislaţie de asistenţă socială a persoanelor vârstnice;
nu toate ţările care reglementează situaţiile ce conferă dreptul la asistenţă socială,
prevăd aceeaşi gamă de măsuri. În ipoteza în care dreptul român este legea materială
aplicabilă raportului juridic, situaţiile care îndreptăţesc la asistenţă socială sunt
următoarele: persoana vârstnică nu are familie sau nu se află în întreţinerea niciunei
persoane care are obligaţia legală de a o întreţine; vârstnicul nu are locuinţă şi nu are
posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; cel în cauză
nu realizează venituri proprii ori, dacă are astfel de venituri, sunt insuficiente pentru
asigurarea îngrijirii sale; persoana vârstnică nu se poate gospodări singură sau necesită
îngrijiri specializate; se află în imposibilitate de a-şi asigura nevoile socio-medicale,
datorită bolii de care suferă sau din cauza stării fizice ori psihice.
Potrivit calificării legale, noţiunea de “asistenţă socială a persoanelor vârstnice”
include servicii şi prestaţii sociale. Termenul de “asistenţă socială” acoperă două
modalităţi tehnice de concretizare: servicii la domiciliu şi, atunci când legea prevede,
servicii prestate persoanelor vârstnice aflate în cămine.
Enumerarea legală aduce în atenţie servicii sociale (îngrijirea persoanei,
prevenirea marginalizării sociale, sprijinirea pentru reintegrarea socială, consiliere
juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente,
îngrijirea locuinţei, sprijin pentru menaj şi pentru prepararea hranei), servicii socio-
medicale (ajutor pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice şi
psihice, adaptarea locuinţei la nevoile vârstnicului, antrenarea în activităţi economice,
sociale şi culturale, îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau în alte
centre specializate, sprijin pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice sau
intelectuale) şi servicii de natură medicală (îngrijiri şi consultaţii medicale la domiciliu
sau în instituţii de sănătate, consultaţii şi ingrijiri stomatologice, administrarea de
medicamente, acordarea de materiale sanitare şi de dispozitive medicale, servicii de
îngrijire-infirmierie pentru persoanele vârstnice din cămine). Asistenţa socială se
acordă în funcţie de situaţia personală socio-medicală şi în raport de resursele
economice ale beneficiarilor.
Remarcăm, ca un plus legislativ, sprijinul la cererea vârstnicului sau din oficiu,
după caz, constând în consiliere gratuită, la încheierea actelor juridice de înstrăinare,
cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor care îi aparţin, în scopul întreţinerii sale (art. 30
din lege).
Măsurile care definesc asistenţa socială a persoanelor vârstnice sunt calificate, în
dreptul român, drept mijloace complementare măsurilor reglementate de sistemul
asigurărilor sociale. Tot pe linia lămuririi terminologiei legale, dreptul vârstnicului la
servicii comunitare de consiliere, menite prevenirii marginalizării sociale şi
reintegrării sociale (fără plata unei contribuţii), este calificat ca un drept fundamental.

Dispoziţii comune regimurilor de ocrotire a capabilului42

85
În toate cazurile, măsurile de ocrotire a persoanei sau a bunurilor acesteia sunt
supuse legii statului ale cărei autorităţi îndrumă sau supraveghează exercitarea
regimului de ocrotire. Acesta este textul art. 2578 alin. 4 C. civ., care prevede
aplicarea legii statului pe al cărui teritoriu se găseşte autoritatea competentă (lex
auctoris).
Doctrina a subliniat că, prin noţiunea de „măsuri care se iau cu privire la persoana
ocrotită sau bunurile sale”, înţelegem nu măsurile propriu-zise de protecţie, ci modul
în care aceste măsuri sunt exercitate în concret, prin acte şi fapte juridice, de către acea
autoritate care este însărcinată cu supravegherea aplicării lor43.
Soluţia îşi găseşte aplicarea pentru oricare dintre măsurile de ocrotire a
persoanelor capabile, reglementate în legislaţiile naţionale. Reamintim că art. 2578
alin. 1 C. civ. face vorbire despre măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate
deplină de exerciţiu. La nivelul dreptului român, regimurile de ocrotire sunt cele trei
menţionate: curatela, măsurile destinate persoanelor cu tulburări psihice şi asistenţa
vârstnicilor. Norma de conflict este însă bilaterală, astfel că ea este aplicabilă şi altor
instituţii (măsuri) de ocrotire a capabilului, reglementate de dreptul material străin
identificat ca lex causae. Statele lumii au un inventar bogat de mijloace de protecţie a
majorului, motiv pentru care norma conflictuală enunţă generic, alături de tutelă, „alte
măsuri de ocrotire”.

VII. BIBLIOGRAFIE
Dan Lupașcu, Diana Ungureanu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic,
București, 2012; D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea
specială – Normele conflictuale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2013; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005; C. Jugastru, Protecția persoanelor capabile. Regimul de
drept internațional privat, în revista Universul Juridic, nr. 10/2016; C. Jugastru, Lex
causae în materia capacității persoanelor fizice (art. 2572 din Codul civil), în revista
Universul Juridic, nr. 9/2016

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

42
Cu privire la normele conflictuale în materia statutului individual, a se vedea, C. Jugastru, Protecția
persoanelor capabile. Regimul de drept internațional privat, în revista Universul Juridic, nr. 10/2016, p.
36-47 ; idem, Lex causae în materia capacității persoanelor fizice (art. 2572 din Codul civil), în revista
Universul Juridic, nr. 9/2016, p. 20-43 .
43
D.-Al. Sitaru, Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în
diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 153.
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Regula în materia normei conflictuale aplicabile statutului individual


2. Ocrotirea persoanelor vârstnice în raporturile cu element strain
3. Începutul și încetarea personalității. Norme conflictuale
4. Speța Lizardi
5. Norma conflictuală aplicabilă numelui

IX. TESTE DE EVALUARE


1. Persoana fizică:
a. Este ocrotită prin dispozițiile Codului civil, în raporturile cu element strain
b. Este ocrotită prin dispozițiile Codului de procedură civilă, în raporturile cu
element strain
c. Este ocrotită prin aceleași norme conflictuale, ca și persoana juridică

2. Numele :
a. Este guvernat de norme de aplicație imediată
b. Este guvernat de legea națională
c. Este guvernat de legea reședinței obișnuite

3. Teoria interesului național :


a. Face parte din norma conflictuală ce guvernează starea civilă
b. Ridică probleme de capacitate a persoanei fizice
c. Este construită pe baza unei spețe

4. Starea civilă :
a. Este reglementată de normele conflictuale referitoare la capacitate
b. Este element al normei conflictuale
c. Este reglementată în Codul de procedură civilă
5. Bifați afirmația corectă :
a. Teoria interesului națională este elaborată în materia statutului organic al
persoanei juridice
b. Materia numelui cunoaște regula și excepția, în ceea ce privește legea
aplicabilă
c. Aspectele de capacitate sunt guvernate întotdeauna de aceeași lege aplicabilă

87
XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ
Teoria interesului național

Tema 8
Căsătoria în dreptul internațional privat

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI


- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind încheierea căsătoriei, în
prezența elementului de extraneitate
- înţelegerea aspectelor specifice legii aplicabile condițiilor de fond și
de formă la încheierea căsătoriei
- asimilarea cunoștințelor referitoare la legea aplicabilă efectelor
căsătoriei

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT


- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice materiei
căsătoriei cu element străin (Codul civil, Codul de procedură civilă, regulamentele
europene etc.)
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple
concrete
- utilizarea corectă a limbajului juridic

III. CUVINTE CHEIE:


- căsătorie, element de extraneitate, încheiere, condiții de fond, condiții
de formă, efectele căsătoriei, forme echivalente de conjugalitate

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU


1. Încheierea căsătoriei. Condiţiile de fond şi condiţiile de formă
2. Lex causae aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
3. Regimurile matrimoniale cu element de extraneitate
4. Armonizarea dreptului regimurilor matrimoniale la nivel european

V. REZUMAT
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei. Acest text se
aplică deopotrivă condiţiilor de fond pozitive şi impedimentelor la căsătorie, întrucât
impedimentele sunt condiţii de fond negative, adică împrejurări în prezenţa cărora
căsătoria nu poate avea loc. Norma conflictuală privind forma încheierii căsătoriei este
o normă bilaterală, astfel că cetăţenii români care se căsătoresc în străinătate trebuie să
respecte formele locale de încheiere a căsătoriei.
Efectele personale şi efectele patrimoniale ale căsătoriei sunt supuse legii
determinate după regulile menţionate în Codul civil. Textul Codului oferă trei puncte
de legătură care servesc la identificarea legii aplicabile efectelor căsătoriei (regula),
astfel încât orice ipoteză găseşte soluţie practică. Al patrulea punct de legătură vizează
situaţia locuinţei familiei, căreia i se aplică legea locului situării În dreptul
internaţional privat român sunt consacrate două modalităţi de determinare a legii
aplicabile regimului matrimonial. La alegere, soţii au posibilitatea să desemneze una
dintre legile menţionate la art. 2590 alin. 2 lit. a-c C. civ. (determinarea subiectivă,
care dă prioritate preferinţei soţilor). În cazul în care soţii nu au ales legea aplicabilă,
regimul matrimonial va fi guvernat de legea aplicabilă efectelor generale ale
căsătoriei. Determinarea obiectivă a legii se foloseşte de regulile prevăzute de art.
legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei. Prin urmare, dacă norma specială
care reglementează legea aplicabilă regimului matrimonial, nu conduce la identificarea
niciunei legi, se va aplica norma generală în materia efectelor căsătoriei, care face
întotdeauna posibilă indicarea legii aplicabile.

VI. CONŢINUTUL TEMEI

Capitolul 1
Încheierea căsătoriei. Condiţiile de fond şi condiţiile de formă

Sediul materiei îl constituie art. 2.586-2.587 C. civ., care se referă la condiţiile de


fond şi la cerinţele de formă pentru încheierea căsătoriei cu element de extraneitate.
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei [art. 2.586
alin. (1) C. civ.]. Considerăm că acest text se aplică deopotrivă condiţiilor de fond
pozitive şi impedimentelor la căsătorie, întrucât impedimentele sunt condiţii de fond
negative, adică împrejurări în prezenţa cărora căsătoria nu poate avea loc.
Aşadar, operaţiunea calificării condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei
relevă o categorie cu două componente: condiţiile de fond pozitive şi la căsătorie.

Legea aplicabilă condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei

Regula. Legea naţională a viitorilor soţi – o noţiune-cadru


Dreptul internaţional privat român conţine regula de principiu în art. 2.586 alin.
(1) C. civ.: legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data celebrării căsătoriei
reglementează condiţiile de fond.

Excepţia de la aplicarea legii naţionale

89
Alin. (2) al art. 2.586 C. civ. aduce o excepţie, pentru ipoteza în care legea străină,
determinată conform dispoziţiilor din primul alineat, cuprinde un impediment la
căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o
căsătorie. Respectivul impediment va fi înlăturat ca inaplicabil. Acest text se aplică
numai dacă sunt îndeplinite două condiţii expres arătate: unul dintre viitorii soţi are
cetăţenie română, iar căsătoria urmează a se încheia în România.

Condiţiile de formă
Norma conflictuală. Regula

„Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul


căruia se celebrează”. Norma conflictuală română [art. 2.587 alin. (1) C. civ.] trimite
la legea locului celebrării căsătoriei. Căsătoria, fiind un act juridic, este guvernată de
locus regit actum, în ceea ce priveşte: organul competent să încheie căsătoria,
formalităţile prealabile încheierii căsătoriei, formalităţile care privesc celebrarea
căsătoriei, formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei. Locus regit actum este cea mai
indicată a se aplica, pentru cel puţin două raţiuni44: este legea cea mai accesibilă
viitorilor soţi, iar celebrarea căsătoriei este o procedură gestionată de autorităţile locale
competente din fiecare stat.
Norma conflictuală privind forma încheierii căsătoriei este o normă bilaterală,
astfel că cetăţenii români care se căsătoresc în străinătate trebuie să respecte formele
locale de încheiere a căsătoriei.

Capitolul 2
Lex causae aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei

Determinarea legii aplicabile

Efectele personale şi efectele patrimoniale ale căsătoriei sunt supuse


legii determinate după regulile menţionate în art. 2589 C. civ.
Textul oferă trei puncte de legătură care servesc la identificarea legii aplicabile
efectelor căsătoriei (regula), astfel încât orice ipoteză găseşte soluţie practică. Al
patrulea punct de legătură vizează situaţia locuinţei familiei, căreia i se aplică legea
locului situării imobilului.

Regula. Reşedinţa obişnuită comună, cetăţenia şi locul celebrării


căsătoriei sunt cele trei puncte de legătură, care se aplică în ordinea prevăzută de lege.
Expresiile „în lipsă” (de reşedinţă obişnuită comună, „în lipsa cetăţeniei comune” –

44
B. Audit, L. d’Avout, Droit international privé, 7e édition refondue, Economica, Paris, 2013, p. 642.
n.n.) sugerează că punctele de legătură se aplică potrivit cronologiei legale şi nu
alternativ.
Dacă părţile nu au nici reşedinţă obişnuită comună şi nici cetăţenie comună, se va
aplica legea locului celebrării căsătoriei – caz în care legea este întotdeauna
determinabilă. Primele două variabile (reşedinţa obişnuită şi cetăţenia) corespund
determinării subiective a legii aplicabile efectelor căsătoriei. Locul încheierii
căsătoriei este o soluţie de ultimă instanţă, la care părţile vor recurge atunci când nu
sunt îndeplinite condiţiile aplicării unuia dintre celelalte două puncte de legătură, adică
atunci când părţile nu au nici reşedinţă obişnuită comună şi nici cetăţenie comună.
Este o modalitate de determinare obiectivă a legii aplicabile efectelor căsătoriei.

1. Domeniul leg