Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. Uniformitatea şi stabilitatea
Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea şi stabilitatea sa; el este adică guvernat de reguli şi norme
precise şi fixe, unanim admise, şi se exprimă în forme definitiv stabilite, care sunt aceleaşi pentru toţi
credincioşii ortodocşi din orice parte a lumii. Trăsătura aceasta, comună cultului ortodox şi celui
catolic, îl deosebeşte fundamental de cel al confesiunilor protestante. În ortodoxie, uniformitatea şi
stabilitatea cultului contribuie şi la păstrarea unităţii de credinţă şi de duh dintre diferitele Biserici
ortodoxe naţionale. Puţinele şi neînsemnatele diferenţe constatate din timp în timp trebuie puse pe
seama dezvoltării organice şi în acord cu cerinţele vremii. Oricum, ceea ce este bun şi conform
Tradiţiei sau Doctrinei este acceptat iar ce nu se încadrează nu rămâne mult în structurile cultice.
Respectul şi fidelitatea faţă de regulile şi rânduielile vechi păstrează unitatea organică a Ortodoxiei.
Iată ce ne spune un renumit liturgist catolic, despre Ortodoxie pe care o pune în antiteză cu modificările
liturgice survenite după Conciliul II Vatican: «În Răsărit se evită anarhia nu apelând la lege ci la
respectul faţă de o tradiţie vie. O creştere neîntreruptă, organică, graţie unor modificări
nesemnificative în ele însele şi mai puţin dramatică […] faţă de transformările programate în birou».1
«Siguranţa ce derivă dintr-o rugăciune către Dumnezeu în formele cunoscute de Sf. Vasile şi Sf. Ioan
Hrisostom ar putea fi considerate (de occidentali) ca un semn de imobilitate. Dar istoricul liturgist
împins în tentativa frenetică de a creiona dezvoltarea liturghiilor în Răsărit, nu poate decât să
zâmbească în faţa acestor acuze îndreptate spre riturile răsăritenilor. În realitate, a existat mereu o
creştere înceată, lentă şi aproape imperceptibilă. Cu toate acestea, e mai uşor de observat pentru un
istoric că este vorba de un proces natural şi nu împlinit graţie unui «fiat» venit de “sus” … şi impusă
de o reformă neprevăzută,proiectată de o comisie …».2
3
Tomas ŠPIDLIK, Spiritualitatea Răsăritului creştin, II. Rugăciunea, p. 105
4
T. ŠPIDLIK, op. cit., p. 106
5
Cronica lui Nestorie, apud R. Taft, op.cit, p. 154
7. Caracterul eclesiologic (comunitar)
Cultul ortodox promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în
vedere nu numai nevoile personale ci şi nevoile religioase ale întregii Biserici, ale colectivităţii sau
obştii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunităţii credincioşilor, uniţi într-un cuget.
Mântuitorul promisese că acolo unde vor fi creştinii adunaţi într-un cuget va fi prezent (Mt. 18,19). De
aceea majoritatea rugăciunilor sunt alcătuite la formele pluralului.
Este remarcabil elogiul adus rugăciunii în comun de către Sf. Ioan Hrisostom: «E cu putinţă să ne
rugăm acasă la noi, dar e cu neputinţă să ne rugăm la fel de bine ca în Biserică… Aici domnesc
unanimitatea, armonia, legătura dragostei, rugăciunile preoţilor. Preoţii sunt aici tocmai pentru
aceasta: rugăciunile comunităţii sunt mai slabe şi ele se adaugă rugăciunilor mai puternice ale
acestora, toate înălţându-se împreună la cer».6
Comuniunea eclesială a membrilor este o caracteristică ancestrală a Bisericii; koinonia este elementul
coagulant al primelor comunităţi creştine care trăiau nu doar momentele de rugăciune împreună (Fap.
2,46) dar şi bunurile le aveau în comun (Fap. 5).
Sensul eclesiologic al cultului creştin este foarte pregnant mai ales în Sf. Liturghie care, practic, nu-şi
împlineşte scopul decât în comuniune. Se şi spune de altfel că Liturghia slujită doar de preot, fără
creştini, nu doar că nu-şi împlineşte menirea dar este şi inutilă, efa neajungând să realizeze comuniunea
pe orizontală între membrii comunităţii liturgice.7 Acest caracter eclesiologic se poate remarca atât din
structura dialogală a rugăciunilor (şi nu doar a celor euharistice) precum şi din structura arhitectonică
şi iconografică a spaţiului liturgic. Construit larg, pentru adunarea Bisericii, lăcaşul este decorat cu
icoane care sugerează şi comuniunea sfinţilor.
6
Sf. Ioan HRISOSTOM, Despre natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu, 3, PG 48, 726, apud T. SPIDLIK,
Spiritualitatea…, p. 94
7
Al. SCHMEMANN, Euharistia – Taina împărăţiei, p. 21
calea mea» L. Blaga). Singura cale de a-l revela, de a-l cunoaşte, este simbolul care însă trebuie să fie
legat de un referent hieratic – spaţiul şi atmosfera liturgică.
Simbolul are însă şi o ţintă mai îndepărtată, finală. Prin cult şi mai ales prin Liturghie este vizată
împărăţia veacului ce va să vină. Slujbele noastre au astfel şi un caracter eshatologic. Masa euharistică
la care participăm – simbol şi realitate a comuniunii cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi – este doar
anticipare, pregustare a Adevărului: «Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua
cea neînserată a împărăţiei Tale» (Rugăciune la punerea miridelor în potir, după împărtăşire).
8
Robert TAFT, Oltre l’oriente e l’occidente, Lipa, Roma, 1999, p. 171