Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluţie nedeterminată, incluzând şi alte
fenomene de natură fizică şi chimică (transfer de căldură, formarea flăcărilor, schimbul de căldură cu mediul înconjurător, etc.)
Pentru definirea noţiunii de incendiu sunt necesare următoarele elemente care interacţionează între ele: - existenţa substanţelor şi/sau materialelor combustibile şi acţiunea unei surse de aprindere; - iniţierea şi dezvoltarea necontrolată în spaţiu şi în timp a procesului de ardere; - necesitatea unei intervenţii organizate în scopul întreruperii şi lichidării procesului de ardere; - producerea de pierderi în urma arderii de vieţi, de materiale sau de altă natură.
Prin urmare nu orice ardere constituie un incendiu. De exemplu, nu sunt incendii:
- arderea produselor în cuptoare sau alte instalaţii similare; - unele aprinderi rezultate în urma funcţionării instalaţiilor electrice, - arderea sub control a gunoaielor, ierburilor ş.a.
În evoluţia unui incendiu în interiorul unei încăperi intervin cinci faze:
• Apariţia focarului iniţial. Este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului. • Faza de ardere lentă. Această fază are o durată extrem de variată. Absentă în numeroase faze, ea poate dura câteva minute, ore şi în unele situaţii, chiar zile şi săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de natura, cantitatea şi modul de distribuţie a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile şi amplasarea surselor de aprindere şi de cantitatea de căldură transmisă de acestea, cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată este mai mare şi propagarea are loc mai rapid. • Faza de ardere activă. În aceasta fază, arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar încă în cantitate suficientă. • Faza de ardere generalizată. În această fază arderea se generalizează în întreaga incintă. În cursul acestei faze, structurile de rezistenţă sunt cele mai afectate de incendiu: se fisurează şi se dislocă pereţii, se lărgesc deschiderile ş.a. având ca urmare propagarea incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire. • Faza de regresie. În cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă datorită epuizării combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor. 1 LICEUL PENTRU DEFICIENŢI DE AUZ
2) Modelul dezvoltării incendiilor exterioare
Incendiile exterioare, spre deosebire de cele interioare, se caracterizează prin propagare
orizontală. Direcţia de propagare este influenţată de configuraţia terenului, de curenţii de aer creaţi de foc şi de vânt, precum şi de multiplele interdependenţe dintre aceşti trei factori. Elementele principale ale unui model de dezvoltare sunt: a) La nivelul solului, focul se va propaga circular, de regulă relativ încet; b) Incendiul se va propaga în susul pantei în cazul unor denivelări
Surse de aprindere pot fi focurile nestinse (turişti, vânători etc.), neglijenţa fumătorilor – ţigara, arderi (gunoi sau iarbă) scăpate de sub control, scântei de la vehicule (inclusiv locomotive cu abur), trăsnet, scântei electrice ( linii de înaltă tensiune, transformatoare ), scântei de la arme de foc, energie solară, aprindere spontană, aprindere intenţionată ş.a. În unele cazuri ( rare ), incendiile din interiorul incintelor rezidenţiale se datorează unor surse exterioare: bucăţi de material aprinse şi scântei de la incendiile unor clădiri învecinate, incendii de ierburi, tufişuri în exteriorul clădirii, incendii de gunoaie sau resturi scăpate de sub control, incendierea intenţionată a unor materiale combustibile în exterior.
Propagarea în interior este favorizată de acoperişuri din materiale combustibile, deschideri (uşi, ferestre) combinate cu o direcţie favorabilă a vântului, care transportă particule aprinse.
