CRIMINALITATEA JUVENILĂ:

CERCETAREA FENOMENULUI ŞI MODELE DE PREVENIRE

Lect.univ.dr.Ion M. ANGHEL
Facultatea de Drept şi Administraţie Publică,
Univ. „SPIRU HARET” – Constanţa

Pentru prevenirea criminalitaţii juvenile este foarte importantă cunoaşterea

relaţiei dintre mediul familial, influenţa şi dezvoltarea personalităţii copilului, influenţa
pe care acest mediu o poate avea în apariţia actelor delincvente a copiilor, deoarece
aceste relaţii se reflectă la nivelul întregii comunităţi.
Ponderea importantă a tineretului în structura socială actuală, ca şi contribuţia lui
tot mai marcantă în diverse domenii ale vieţii economice, sociale şi spirituale,
revigorează discuţiile şi controversele, mai vechi şi mai noi, privind statusul şi rolul
acestei categorii de vârstă extrem de mobilă şi de creatoare. Privit fie cu circumspecţie,
fie cu ostentaţie şi reticenţă, tineretul începe să fie considerat ca o grupare importantă,
comparat cu un „seismograf” social, care declanşează sau înregistrează cele mai
imperceptibile transformări şi mişcări din domeniul social şi politic.
Confruntaţi cu oportunităţi diferenţiate, care nu permit accesul relativ şi egal
spre valorile şi bunurile sociale, o parte din tineri nu reuşesc să surmonteze exigenţele
impuse de normele sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să îşi suplinească
frustrările prin mijloace nelegitime.
Fără îndoială, este dificil de evaluat şi, mai ales, de prognozat evoluţia dinamicii
şi intensităţii fenomenului de criminalitate juvenilă în ţara noastră, în următorii ani.
Abandonând definitiv concepţia dispariţiei delincvenţei prin educarea conştiinţei
tinerilor, ca şi cea a „importului” sau a „influenţei exterioare” a infracţionalităţii, trebuie
semnalat faptul că datele statisticilor penale (care au început să fie date publicităţii după
o tăcere de o jumătate de secol) atestă o intensificare şi o agravare a infracţiunilor
comise de minori şi de tineri. Ele cresc de la o zi la alta, de la o lună la alta, sporind în
gravitate şi periculozitate. Ne confruntăm deja cu infracţiuni ca prostituţie, pornografie,
trafic de droguri, atacuri înarmate, pe care le consideram „străine” societăţii noastre cu
puţin timp în urmă.
Principala problemă care se pune este de a preveni proliferarea acestor
infracţiuni în rândul tinerilor, dar nu prin instituirea unui „cordon sanitar”, ci prin
măsuri elaborate ştiinţific, care să fie aplicate numai dacă există garanţia că au fost
receptate, înţelese şi urmate de către tinerii cărora le sunt adresate. Se cuvine deci să
pledăm mai degrabă pentru un program de „terapie socială” a fenomenului de
criminalitate juvenilă, pornind de la cunoaşterea şi combaterea cauzelor şi a condiţiilor
care îl generează sau favorizează la nivel macrosocial, microsocial şi individual.
La nivel macrosocial, măsurile de prevenţie şi profilaxie sunt mai dificil de
elaborat şi aplicat. Trebuie însă evitată pe cât posibil multiplicarea textelor legislative
care să includă norme prohibitive pentru tineri. La nivel microsocial se impune
revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu rol educativ şi de control social
– familia şi şcoala.
Întrucât şcoala reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al integrării
adolescentului în societate, se impune adoptarea unor măsuri de stimulare economică a
familiilor cu dificultăţi financiare, care au în creştere sau întreţinere copii minori.
La fel de importantă mi se pare revitalizarea serviciilor de asistenţă socială – mai
degrabă timidă acum – care se pot implica benefic în protecţia şi ocrotirea familiei şi a
adolescentului cu probleme de adaptare şi comportare socială. De asemenea, salutară s-
ar dovedi şi multiplicarea cabinetelor de consultanţă familială.

109
 La nivelul şcolilor se poate organiza o bună profilaxie a manifestărilor
predelincvente în rândul elevilor, prin utilizarea unor instrumente de predicţie, ca şi prin
folosirea unor „scale de evaluare” a stării educaţionale şi morale a acestora. Legătura
dintre părinţi şi cadrele didactice ar trebui diversificată şi permanentizată.
În viziunea acestei gândiri, aplicarea soluţiilor amintite şi a altora prezentate
continuare trebuie să pună accent pe latura educativ-preventivă de dezvoltare şi
stimulare a autonomiei morale a tinerilor şi de evitare a constrângerii şi a supravegherii
juridice a acestora, facilitându-le adaptarea la cerinţele normelor sociale şi participarea
la exigenţele vieţii sociale.
Cercetarea fenomenului. Măsuri preparatorii
Pentru a avea o „terapie socială” de succes este absolut indispensabilă o
abordare realistă şi obiectivă a fenomenului ţintă. Iată de ce această lucrare tratează
prevenirea criminalitaţii juvenile (şi, pe termen lung, a fenomenului de delincvenţă în
general) ca pe un proces ce presupune eforturi concentrate şi concertate pe timp
îndelungat şi o deosebită capacitate şi putere de a face faţă provocărilor. Ca în cazul
oricărui proces, avem de parcurs mai multe etape premergătoare, incipiente, care să
pregătească o abordare hotărâtă şi cu şanse de succes a fenomenului. În principiu,
acestea ar fi:
 un plan general de prevenire a delincvenţei;
 culegerea de date despre delincvenţă;
 prefigurarea naturii şi a cauzelor delincvenţei;
 inventarierea resurselor comunităţii;
 implementarea programului naţional în comunităţile locale;
 evaluări, concluzii, propuneri.
Realizarea unui plan general de prevenire a delincvenţei
Un asemenea plan general trebuie să fie apropiat normelor sociale şi juridice
după care se conduce societatea, în acord, deci, cu interesele generale. Astfel de
programe naţionale au mai existat în Europa Occidentală sau SUA. Este important, însă,
de subliniat, că importul unui program existent (chiar dacă şi-a dovedit eficienţa într-o
altă ţară) nu este de dorit, în condiţiile în care reţete universale de succes nu există, iar
un program de prevenire şi combatere trebuie să se adreseze unor condiţii specifice geo-
economice şi sociale, iar în ultimă instanţă chiar civilizaţionale. Tocmai pentru că se
adresează unei comunităţi distincte, planul trebuie să cuprindă elemente de genul:
 analiza detaliată a problemei delincvenţei pentru comunitate, acest
element desemnând nu doar cifre şi statistici, ci modul efectiv în care
comunitatea, prin membrii săi, resimte fenomenul şi cât de mult este
dispusă să reacţioneze, în ce fel etc.
 inventarierea programelor existente şi a resurselor disponibile pentru
prevenire. Importanţa programelor în derulare nu trebuie subestimată, ci,
pe cât posibil trebuie integrate în efortul comun de prevenire şi
combatere, pentru că ele presupun de cele mai multe ori experienţă,
resurse şi câştiguri în direcţia amintită.
 implicarea directă a instituţiilor şi a organizaţiilor care au legături cu
aceste fenomen, fiind vorba deopotrivă de organisme ne/şi
guvernamentale, care au ca obiect de activitate, în general, protecţia
copilului.
 existenţa unui mecanism central pentru coordonarea eforturilor şi a
programelor în direcţia prevenirii. S-ar putea spune că un asemenea
mecanism central ar însemna, de fapt, proliferarea birocraţiei. Riscul unei
implementări haotice a programului şi al unei eventuale colaborări

110
 defectuoase între diferitele instituţii este atât de mare şi periculos pentru
derularea întregului plan încât existenţa unei autorităţi centrale se
impune;
 strategie pe termen lung este, de asemenea, de luat în seamă, fie şi numai
pentru a prefigura acţiunile viitoare în linii generale, un plan amănunţit şi
cu termene exacte nefiind posibil de realizat, în viziunea mea.
Un astfel de program de prevenire este un excelent mijloc de a concentra atenţia
şi efortul întregii comunităţi. În acelaşi timp este un prilej optim pentru ca diferitele
sectoare ale comunităţii să se întâlnească, să se cunoască şi să coopereze în vederea
realizării aspiraţiilor acestui plan.
Programul trebuie să cuprindă definiţii exacte, stabilite de comun acord şi să
ofere, în acelaşi timp, date foarte clare despre numărul delincvenţilor, localizare
geografică, seriozitate şi intensitate a fenomenului, caracteristicile acestuia dar şi
particularităţile, modul în care fenomenul afectează societatea etc.
Culegerea datelor despre delincvenţă
O abordare responsabilă a unui plan de prevenire a delincvenţei trebuie
obligatoriu să dezvolte un sistem pentru obţinerea datelor cele mai potrivite. De
asemenea, informaţiile trebuie permanent evaluate şi înnoite, ca şi sursele acestora.
Metodele curente de colectare a datelor, utilizate de jurişti, nu sunt potrivite
pentru elaborarea unui plan. Statisticile arată doar criminalitatea legală – respectiv
totalitatea condamnărilor pronunţate de instanţele judecătoreşti într-o anumită perioadă
de timp – ori criminalitatea relevată, care cuprinde totalitatea infracţiunilor de care
organele de poliţie şi judiciare au cunoştinţă. Acestea reprezintă de cele mai multe ori
doar vârful aisbergului, pentru elaborarea unui plan serios avându-se nevoie de „cifra
neagră” a criminalităţii, respectiv criminalitatea reală.
Sunt de recomandat câteva tehnici utilizate în sociologie, ca de exemplu:
1. Observaţia – care constă în surprinderea, urmărirea şi examinarea
manifestărilor de comportament delincvent pe subiecţi infractori în stare de detenţie sau
pe subiecţi în stare de libertate.
Deşi mediul închis nu oferă avantaje, îndeosebi sub aspectul concluziilor ce s-ar
putea trage cu privire la particularităţile comportamentului delincvent relevate pe calea
observaţiei, totuşi el este de preferat de cercetători, datorită înlăturării dificultăţilor de
ordin organizatoric pe care le ridică observaţia pe subiecţi în libertate.
Pentru observarea conduitelor delincvente la subiecţi aflaţi în stare de libertate,
consider drept cea mai bună variantă observarea internă (participativă) – ce implică o
participare a observatorului la viaţa grupului studiat. Participarea ca atare este
susceptibilă de forme şi grade diferite. Aceasta se poate limita la simpla prezenţă a
observatorului în grup şi la consemnarea aspectelor care îl interesează, până la
intervenţia efectivă în desfăşurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar
până la asumarea rolului de lider.
Alegerea unui tip de observaţie sau altul este determinată de o multitudine de
factori, cei mai importanţi fiind natura şi scopul cercetării întreprinse, caracteristicile
subiecţilor observaţi, condiţiile concrete în care se desfăşoară cercetarea. Există
numeroase exemple de sociologi care, pentru a studia comportamentul de grup al
infractorilor, au petrecut un anumit timp în penitenciare, printre deţinuţi, sau au reuşit să
se introducă în interiorul unui grup de delincvenţi.
De exemplu: F. M. Trasher, pentru a observa manifestările de comportament ale
unui grup de delincvenţi, a apelat la tehnica observaţiei directe de tip participativ,
anonim, activ, introducându-se în interiorul grupului şi comportându-se ca un membru
al acestuia. Desigur, însă, aceste cazuri, prin dificultăţile deosebite pe care le ridică
(introducerea în grup, acceptarea de către acesta, participarea la viaţa grupului) sunt mai
rare.
111
 2. Interviul – definit ca tehnica de cooperare verbală între două persoane –
anchetatorul şi anchetatul – ce permite anchetatorului să culeagă anumite date de la
anchetat cu privire la un obiect precis. Cele care recomandă tehnica interviului sunt
chiar trăsăturile acestuia, respectiv:
- existenţa unei relaţii sociale şi psihologice între două persoane, cel care
intervievează şi cel intervievat;
- rolul precis determinat pe care fiecare dintre aceştia îl deţine în cadrul relaţiei
amintite;
- informaţia culeasă apare ca rezultat al unei strategii într-un circuit cu dublu sens.
Aptitudinea de a determina un infractor necunoscut să îşi dezvăluie cunoştinţele,
părerile, sentimentele cu privire la problemele ce formează obiectul interviului, nu este
o însuşire la îndemâna oricărei persoane. Nu întâmplător se afirmă că interviul este mai
mult o artă decât o tehnică.
Una din problemele fundamentale ale interviului o constituie prin urmare
alegerea şi selecţionarea operatorilor de interviu, care să posede calităţile necesare unui
interviu cu un grad sporit de fidelitate şi validitate. Există, desigur, calităţi native, cum
sunt inteligenţa, onestitatea, caracterul extravertit, care recomandă persoanele ce posedă
asemenea calităţi pentru rolul de operator de interviu. Despre acest subiect s-a scris
mult, existând chiar şi manuale destinate operatorilor de interviu.
Specialiştii examinează, într-un cadru mai larg, referitor la totalitatea
problemelor legate de realizarea unui interviu, diverşi factori de natură obiectivă sau
subiectivă, care influenţează pozitiv sau negativ desfăşurarea interviului. Unele
experienţe relevă, astfel, modul în care vârsta, sexul, statura fizică, îmbrăcămintea sau
vocea operatorului de interviu influenţează asupra reacţiilor persoanei care răspunde la
întrebări. Alte experienţe evidenţiază importanţa mediului ambiant. În acest sens, însă,
specialiştii arată că, pe drept cuvânt, este dificil a decide ce calităţi sunt în general
recomandate pentru un operator de interviu, întrucât importanţa fiecărei calităţi nu este
întotdeauna aceeaşi, ea variază de la o anchetă la alta.
3. Tehnica documentară – proprie cercetării pe documente, priveşte modul în
care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice.
Caracterul oarecum secundar al surselor documentare nu trebuie subapreciat,
astfel de surse fiind mai întotdeauna bogate în material informativ, iar deseori singurele
disponibile pentru cercetător. Importante date cu privire la faptele penale şi la făptuitorii
acestora pot fi obţinute prin examinarea diferitelor statistici demografice, economice
etc. Asemenea date pot servi la completarea datelor obţinute pe teren ori la analiza
comparativă a acestora.
O altă sursă importantă o constituie dosarele privind cauzele penale. Din
cuprinsul acestora se pot culege informaţii cu privire la împrejurările comiterii faptei, la
scopul şi mobilul infracţiunii, la trăsăturile de personalitate ale infractorilor etc. Din
păcate, însă, dosarele penale sunt încă destul de sărace în date care să permită tragerea
unor concluzii cu privire la etiologia infracţiunii.
O importanţă deosebită o prezintă documentele personale (scrisori, jurnale,
însemnări), aparţinând celor însărcinaţi cu supravegherea sau observarea infractorilor
sau ale infractorilor înşişi. Astfel de obiecte conţin deseori o bogăţie de informaţii
imposibil de obţinut prin tehnicile standardizate.
Denumirea de tehnică documentară acoperă în realitate o gamă variată de
procedee de examinare ştiinţifică a documentelor. De mare ajutor, în ceea ce propun
sunt analiza de conţinut şi analiza statistică.
Analiza de conţinut este definită de Bernard Berelson drept „o tehnică de
cercetare a conţinutului manifest al comunicaţiilor, având drept scop interpretarea
acestora. Analiza de conţinut urmăreşte, deci, să descifreze mesajul real al comunicaţiei,
desfăcându-l în elementele sale componente.

112
 Analiza statistică reprezintă o preţioasă sursă de documentare, oferind, în
principiu, acele date care să permită o apreciere globală a fenomenului (cu privire la
structura şi evoluţia sa) şi desprinderea caracteristicilor populaţiei delincvente. Statistica
nu poate oferi însă mai mult de atât. Aşa cum arată Petre Andrei, statistica suferă un
defect capital, „ea nu înfăţişează decât partea exterioară, obiectivă şi materială a
fenomenelor şi nicidecum spiritul lor. Ea nu arată interiorul psihic al acţiunilor
sociale”. Datele astfel obţinute prin tehnicile recomandate, eventual completate cu date
obţinute de la diverse agenţii de profil ori chiar un sistem de informatori, trebuie
verificate şi comparate, pentru înlăturarea eventualelor informaţii false ori eronate. În
acelaşi timp este foarte folositoare corelarea acestor informaţii cu diverşi indicatori
sociali, cum ar fi: abandonul şcolar, inadaptarea şcolară, rata şomajului în rândul
tinerilor etc.

Prefigurarea naturii delincvenţei

Un program responsabil trebuie să cuprindă o descriere cât mai exactă a naturii
delincvenţei în comunitate. De asemenea, este necesară o analiză etiologică amănunţită,
fiecare cauză implicată trebuind raportată la numărul de cazuri în care este întâlnită.
Nu este deloc simplu să descrii natura delincvenţei într-o comunitate ori, mai
ales, incidenţa unei cauze anume în rândul tinerilor, în general. Comunitatea este cea
care trebuie să hotărască ce tip de devianţă consideră a fi cea mai periculoasă. A fost
testat în SUA cu mult succes, un proiect numit CAPER (Crime Analysis Project
Evaluation Research) care, pe baza a 33 de itemi (modele), converteşte faptele în
puncte, realizând astfel o ierarhizare a acestora în funcţie de pericolul pe care i-l acordă
comunitatea.
Itemii sunt analizaţi şi primesc puncte în funcţie de o serie de criterii, precum:
locul faptei, ora faptei, tipul faptei, nivelul de violenţă folosit, valoarea pierderilor etc.
Aceste date pot măsura la fel de bine gradul de delincvenţă într-o comunitate, oferind în
acelaşi timp o descriere exactă a infracţiunilor săvârşite, funcţie de multiple criterii.
Inventarierea resurselor comunităţii
Iniţiatorii planului de prevenire şi combatere a delincvenţei trebuie să se asigure
că în comunitatea ţintă a planului există suficiente resurse, care pot fi folosite în efortul
comun. La luarea oricăror decizii este necesară o evaluare exactă a acestor resurse
disponibile.
Prin resurse înţeleg atât resursele financiare (fie ele alocate de bugetul central
sau local, sponsorizări, colecte, donaţii), cât şi resurse umane – atât de necesare în
implementarea efectivă a acestui program. Este indicată atragerea tinerilor în aceste
eforturi şi mai ales a studenţilor la ştiinţe sociale (drept, sociologie, psihologie), cărora
acest program le oferă şi un excelent material de studiu.
După cum am subliniat, este absolut necesară implicarea tuturor instituţiilor
publice şi private a căror activitate implică un impact asupra vieţii copiilor. Pentru o
integrare eficientă a acestora în program trebuie cunoscută şi descrisă activitatea
instituţiilor şi măsura în care înţeleg să se implice, pentru a evita pericolul fragmentării
programului, ori dublarea funcţiilor acestora.
Selectarea instituţiilor participante trebuie făcută după criterii de genul: aşezare
în teritoriu, tipul de servicii oferite, acoperire teritorială, profesionalism, rezultate
anterioare etc. Sunt, bineînţeles, necesare şi informaţii despre costul programului,
implicarea voluntarilor putând reduce aceste costuri.

Implementarea programului naţional în comunităţile locale

Iniţierea şi derularea unui program naţional de prevenire şi combatere a
delincvenţei nu exclude în nici un mod aplicarea programelor de prevenţie locale.
Existenţa acestora este salutară, delincvenţa cunoaşte forme specifice şi particulare
113
fiecărei comunităţi în parte. Pentru unitate de scopuri, însă, este recomandată integrarea
acestor programe locale în programul naţional, cu respectarea unor criterii de
convergenţă:
1. scopul şi mijloacele asumate de cele două programe;
2. natura populaţiei ţintă căreia îi este adresat programul;
3. măsura în care scopurile planului de prevenţie local sunt satisfăcute de cel
naţional;
4. existenţa unor metode alternative de îndeplinire a scopului;
5. informarea reciprocă despre experienţa şi rezultatele obţinute.

Evaluarea
Programul trebuie cu grijă evaluat, iar rezultatele folosite pentru îmbunătăţirea
şi/sau redefinirea conceptuală a planului de prevenire. Aş spune că evaluarea este parte
integrantă a efortului de prevenire. Importanta sa este dată de faptul că prin evaluare se
stabilesc criteriile de măsurare a performanţelor planului şi se furnizează informaţii
folositoare pentru corectarea eventualelor neconcordanţe.

Organizarea şi coordonarea programului

Tema centrală a acestei scurte dezbateri este reprezentată de modul în care
organizaţiile şi instituţiile (deopotrivă guvernamentale sau neguvernamentale) pot fi
aduse să lucreze împreună în scopul creării unor structuri organizaţionale care să
opereze cu succes în domeniul prevenirii delincvenţei. De altfel, atingerea scopurilor
propuse de un asemenea program de anvergură presupune o mare dorinţă şi putere de
persuasiune, pentru a găsi o cale într-un labirint de măsuri legale, interese locale şi
prejudecăţi. Lucrând cu diferite legi şi regulamente mereu în schimbare, foarte multe
agenţii şi instituţii interesate în prevenirea delincvenţei au eşuat în demersurile lor.
Acest lucru s-a întâmplat nu din cauza unei rele intenţii, ci mai degrabă a unei lipse de
informaţii, datorată unei planificări defectuoase a programului şi a naturii limitarii
comunicării cu alte instituţii similare.

Rolul autorităţilor centrale şi locale

Aşezarea în teritoriu, populaţia, modul de organizare, aspectele culturale,
temporale şi spaţiale – diferenţele dintre diferitele comunităţi din aceste puncte de
vedere – toate au efect asupra modului de organizare şi a structurilor operaţionale care
aplică acest program. Un astfel de program de combatere şi prevenţie a delincvenţei,
organizat la nivel central, nu este susceptibil de succes, dacă nu răspunde valorilor
specifice comunităţii. Această lipsă de înţelegere a problemelor caracteristice
comunităţilor s-a constituit în trecut într-o barieră în calea reuşitei unor astfel de
programe.
Este deja acceptată ideea conform căreia problemele legate de infracţionalitate şi
delincvenţă pot fi rezolvate cel mai eficient la nivel local prin implicarea directă a celor
care sunt cel mai aproape de comportamentul definit ca inacceptabil sau ilegal. Aceste
persoane sau instituţii nu numai că ştiu cel mai bine care este natura specifică a
delincvenţei în regiunea lor, dar sunt mai în măsură să prevadă eventualul impact al
unui asemenea program şi să aleagă cea mai bună strategie de implementare. Controlul
local asupra operaţiunilor şi serviciilor oferite de program dă, în acelaşi timp,
comunităţii un mare impuls şi încredere că părerea lor este importantă, încurajând
participarea la efortul de prevenire. Este importantă deci crearea unor Birouri de
Prevenire a Delincvenţei, care să monitorizeze eforturile locale de prevenţie.
Pe de altă parte, este adevărat că autorităţile centrale au o viziune mai amplă
asupra fenomenului, deţinând în acelaşi timp resurse mai importante. De aceea, este
important contactul permanent între autorităţile centrale şi locale, contacte materializate

114
în schimbul de idei şi oameni, alocări de resurse financiare de la buget etc. Autorităţile
centrale n-ar trebui să îşi asume rolul principal în furnizarea de servicii în cadrul
programului. Este rolul autorităţilor locale să acţioneze pe baza programului şi să
găsească în teritoriu agenţiile şi instituţiile cele mai potrivite în aplicarea programului.
În concluzie, rolul autorităţilor centrale în prevenirea delincvenţei trebuie să se limiteze
la a furniza asistenţă financiară şi de specialitate (consilieri), precum şi cadrul legislativ
care să faciliteze activităţile locale.
Cum se poate realiza o astfel de asistenţă? Modul cel mai la îndemână pare a fi o
Agenţie de Stat pentru Copii şi Tineri, care să aibă drept unică responsabilitate
dezvoltarea unor astfel de servicii. Organizarea sub forma unor agenţii de acest tip
furnizează mari avantaje:
 un singur buget – ceea ce presupune o cunoaştere exactă şi detaliată
a resurselor financiare;
 posibilitatea de a controla alocarea resurselor şi folosirea lor
eficientă;
 dezvoltarea de servicii uniform repartizate acolo unde este nevoie;
 capacitatea de cercetare şi evaluare globală – care poate lipsi la
nivel local;
 posibilitatea de a coordona şi asigura continuitatea serviciilor;
 conştientizarea la nivel central a nevoilor copiilor şi tinerilor.
Fără o asemenea agenţie, centralizarea datelor, schimbul de experienţă şi
conştientizarea rezultatelor ar fi dificil de realizat.

Participarea instituţiilor specializate

Una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă organizatorii unui
asemenea plan este determinarea şi alegerea instituţiilor de profil, care vor participa la
program. Crearea unei structuri care să acţioneze eficient în atingerea scopului propus
presupune integrarea mai multor agenţii şi instituţii guvernamentale şi
neguvernamentale, care au posibilitatea şi resursele necesare rezolvării unei părţi a
problemei.
După cum se observă în ţara noastră, foarte multe programe de angajări sau
recalificări a tinerilor, programe şi şcoli de vacanţă pentru copii sunt oferite de către
organizaţii neguvernamentale, cu fonduri provenite din sponsorizări. Aceste organizaţii
sunt, însă, cel mai adesea excluse din programele de prevenţie locale, de către
organismele guvernamentale care au un veritabil monopol în desfăşurarea acestor
programe. Mai mult chiar, deşi O.N.G.-urile solicită de foarte multe ori ajutorul
agenţiilor de stat, acest ajutor, atunci când este oferit, este condiţionat şi nesistematic.
Prevenirea delincvenţei presupune însă angajarea colectivă şi participarea activă
a tuturor agenţiilor şi instituţiilor specializate, care pot oferi resurse umane şi financiare.
Aceste structuri trebuie aduse să lucreze împreună pentru a avea o reală înţelegere a
fenomenului, soluţii eficiente şi capacitate puternică de a răspunde provocărilor.
Procesul de planificare, organizare şi coordonare a programului de prevenire a
delincvenţei presupune, deci, îmbunătăţiri majore în ceea ce priveşte:
1. Implicarea organizaţiilor specializate.
2. Întărirea şi cooperarea organizaţiilor.
3. Intercomunicarea organizaţiilor.

Implicarea tinerilor
Se spune despre tineri că sunt iresponsabili, nerăbdători, leneşi, idealişti,
intoleranţi, instabili şi naivi. La fel se spune despre adulţi că sunt materialişti,
manipulativi, restrictivi, rigizi, neînţelegători, autoritari. Asemenea stereotipuri creează
conflicte majore între valorile tinerilor şi cele ale adulţilor. Soluţia acestor conflicte

115
rezidă în mai multă onestitate şi deschidere între diferitele grupuri şi poate fi oferită de
implicarea deopotrivă a tinerilor şi adulţilor în efortul de prevenire a delincvenţei.
Există multe oportunităţi de creştere a participării tinerilor la viaţa socială, economică şi
politică, pornind de la activităţile care le sunt destinate (cum este şi aceasta) şi până la
implicarea acestora la dezvoltarea unei legislaţii naţionale în ceea ce-i priveşte. Cu
puţină pregătire, tinerii pot dobândi abilitatea de a participa la toate nivelele la care
operează un asemenea program. Sigur că implicarea tinerilor nu va fi uşoară. Ei aduc o
perspectivă diferită asupra lucrurilor şi, de cele mai multe ori, soluţiile nu ţin seama de
modul tradiţional de rezolvare a problemelor. Această prospeţime a gândirii face însă
participarea acestora de nepreţuit şi tocmai de aceea tinerii trebuie să fie participanţi
deplini în programul de prevenţie care, în ultimă instanţă li se adresează.

Finanţarea programului de prevenire

Conceptul de prevenire a delincvenţei a câştigat foarte mult sprijin în ultima
vreme, cel puţin la nivel de suport verbal. Ar fi timpul ca acest suport să se
concretizeze, cu atât mai mult, cu cât, până acum, aceste programe au fost out-sideri în
competiţia pentru resurse, ce-i drept, limitate. Multe programe au eşuat însă, datorită
lipsei de finanţare la un nivel care să permită respectivelor programe să îşi dovedească
eficienţa.
Multe probleme de finanţare apar datorită incapacităţii agenţiilor responsabile de
prevenirea delincvenţei, de a-şi administra resursele şi de a-şi publicita reuşitele. Pe de
altă parte, ne confruntăm şi cu ezitarea finanţatorilor de a aloca bani unui program care
nu poate permite reuşite rapide sau spectaculoase.
Tradiţional, Guvernul este principalul susţinător şi finanţator al programelor de
prevenire a delincvenţei juvenile. Din păcate, însă, în mod asemănător programelor
locale, şi cele guvernamentale suferă de o lipsă de definire a termenilor şi stabilire a
obiectivelor ţintă, cauzând o investire a banilor în programe variate dar care, de multe
ori au o legătură cel mult indirectă cu comportarea delincventă. În condiţiile în care, în
România, statul este în continuare principalul finanţator al acestor programe, este de
recomandat asigurarea unei continuităţi în finanţarea organizaţiilor şi agenţiilor ce
administrează asemenea programe, cu obligaţia acestora de a stabili cu mare acurateţe
priorităţile de alocare a fondurilor şi rezultatele aşteptate.

BIBLIOGRAFIE :
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, „Introducere în sociologia delincvenţei juvenile”, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990, Pag. 178;
Doru Luminosu, „Sociologie juridică” Ed. Negotium, Bucureşti, 1996, Pag. 22;
Ana Rodica Stăiculescu – Brezeanu, „Sociologie Juridică. Metodologie, Metode şi tehnici de cercetare”,
Ed. Libri Maris, Constanţa, 2001, pag. 16;
Bernard Berelson, „Content Analysis In Comunicaţion Research Apud R. Stănoiu, Criminologie”, Casa
de Editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1998, pag. 36-37;
Petre Andrei, „Opere Sociologice”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 95;
„A Program management System for Youth Development: Implicaţion for the Human Services”, Prepared
by the Youth Development Program, University of Colorado, 1994;
„A Statewide Program for Children and Youth Services – A Paper Prepared by the Depertment of the
California Youth A authority”, Sacramento, California, 1992;
„Information Needs and Plans to Meet Them” , Prepared by the American Institutes for Research for
Office of Juvenile Justice and Delinquency Prevention;
White House Conference of Youth, 1990.

116