Căci, atunci când crește mare, mama vrea să-i pună în desaga cu care pornește

la drum, fructe dulci din fiecare pom, pe care l-a îngrijit și l-a udat cu atâta grijă
și dragoste.

Vrea să poarte toate aceste fructe valoroase cu el prin lume și să-i servească și
pe cei ce-i vor ieși în cale, căci, se spune că oamenii nu se întâlnesc întâmplător,
avem de învățat câte ceva de la fiecare dintre ei.

Acestea ne sunt mamele, grădini în floare la care mergem oricând să sorbim cea
mai parfumată miere.

Icoane ale sufletului, pe care le purtăm mereu cu sfințenie, ce ne sfințesc locul și

sunt arme împotriva Răului.

Dar, ce ne cer ele în schimb pentru atâta bunătate?

Aproape nimic, dragostea lor e necondiționată și-ar dori doar să le lăsăm să-și
zidească sălașul de veci în inima noastră, ca să ne țină sufletul în curățenie și să
ne încălzească cu pâine și plăcinte calde pereții sufletului, în vremurile de
răstrişte.