Sunt cel mai iubit pământean. Sunt cel mai fericit și mai norocos om.

Sunt cea mai

privilegiată ființă din acest univers, pentru că am alături doi îngeri păzitori, o
mamă blajină și un tată protector.

Nu cred că Dumnezeu ne-ar fi putut oferi un dar mai prețios, decât o familie
frumoasă și niște părinți iubitori.

Mamele noastre sunt icoanele noastre. Dar tații noștri, de ce de multe ori stau în
umbră, de ce nu li se cântă numele în ode mărețe?
Nu cred că altcineva ar putea să fie bombardat de gloanțe, să fie înjunghiat de mii
de ori, dar să nu riposteze, să nu încerce să fugă, pentru că știe că în brațele lui,
stăm noi, cuprinși de un somn adânc, visând frumos, nebănuind iadul din afara
brațelor tatei.

Privindu-l pe tata cum taie lemne neobosit, cum cară-n spate saci grei, te tot
gândești că nu are cum să fie un om obișnuit. Poate o fi un zeu, poate o fi
înzestrat cu puteri magice?

Dar, de fapt, tata e un om obișnuit, el a învățat să fie un luptător, să înfrunte cu

voinicie toate vitrejiile vieții. Atunci, de unde-și alimentează puterile? Din iubire,
din iubirea necondiționată față de familie.

În el sălășluiesc două ființe, una iubitoare, protectoare și caldă, și alta puternică și

luptătoare, capabilă să răstoarne munții pentru a feri primejdiile din calea copiilor
și hotărâtă să mute sori și stele din loc pentru a le lumina calea.

Citește și Și spune-mi, de ce-i toamnă? Și frunza de ce pică?

Tații ne sunt adevărate enciclopedii, răsfoindu-le filă cu filă ne dăm seama că ei le
știu pe toate, sunt de cele mai multe ori genii nedescoperite, care nu-și doresc
decât să fie iubiți de noi, altă recunoaștere sau recompensă nu-și doresc.