Curs nivel 1

Detecția și măsurarea
radiațiilor ionizante

SISTEME DE DETECȚIE ȘI
MĂSURARE A RADIAȚIILOR
IONIZANTE - extrase

Prezentate de Sorin Mancaș

Fizician - fizică nucleară, CPSDN
Introducere
• Bibliografia de bază a acestui curs, din care au fost utilizate în
scop didactic extrase, este listată mai jos:

1). J. – Chr. Bodineau, INSTN Saclay (France): Detection de

rayonnements, Ch. 3 – Cours international de radioprotection, IAEA
Vienna, 1995
2). ICRU Report 47 (1992): Measurement of Dose Equivalents from
External Photon and Electron Radiations
3). IAEA – DS 453 (2014): Occupational Radiation Protection

2
1. Noțiuni generale privind
detecția radiațiilor ionizante
NOTA: Nu sunt cuprinse în acest curs radiațiile directe întâlnite în fizică la
energii medii și înalte (mult mai mari decât 10 MeV).

1.1 Fenomene fizice și familii de detectoare

Interacțiile radiațiilor ionizante cu substanța se concretizează printr-un schimb de energie

cu electronii mediului în care au loc interacțiile și conduc la ionizări și excitări ale atomilor
sau moleculelor mediului. Acest schimb de energie se produce în mod direct în cazul
particulelor încărcate electric (radiații direct ionizante : α, β, protoni, ioni grei) sau are loc
prin intermediul deplasării unor particule încărcate electric – produse secundare de
interacție – în cazul interacțiilor fotonilor ori ale neutronilor (radiații indirect ionizante).

În anumite fenomene de detecție a radiațiilor ionizante se pot obține informații privind

energia depusă la fiecare interacție în parte și/sau se pot număra interacțiile care au avut
loc în mediul detector (numărare și spectrometrie). În altele, poate să nu fie necesară
extragerea de informații de la fiecare interacție în parte, ci să fie integrate valorile
energiilor depuse sau numărul interacțiilor produse în detector (dozimetrie).
3
 1.1 Fenomene fizice și familii de detectoare

Tabelul 1.1.1 Principalele fenomene fizice de interacție a

radiațiilor ionizante cu substanța

Natura Interacția Particule Interacții finale

radiațiilor intermediară deplasate În mediu
Particule _ electroni Ionizarea atomilor și moleculelor
încărcate Excitarea atomilor și moleculelor
Fotoni Efect Compton electroni Transformări chimice
Efect fotoelectric electroni Crearea defectelor de structură
Capturarea electronilor în defecte
Creare de perechi electroni de structură
electron-pozitron și Degradarea energiei în căldură
(peste 1022 keV) pozitroni
Neutroni Ciocnire elastică protoni Emisia luminii Cerenkov
Reacție nucleară particule Activarea nucleelor
încărcate Modificarea fazei,
de ex. din lichid în gaz

4
 1.1 Fenomene fizice și familii de detectoare

Tabelul 1.1.2 Familii de detectoare de radiații ionizante

Interacția Mediul Informația primară Familii de detectoare

detector achiziționată
Ionizarea atomilor Gaz Impuls electric sau Contoare cu gaz
și moleculelor Solid curent electric Detectoare cu semiconductor
(lichid) Detectoare cu scintilație
Excitarea atomilor Lichid Scintilație luminoasă Scintilatoare organice și
și moleculelor Solid anorganice
(gaz) Ecrane fluorescente
Transformări Lichid Numărul moleculelor Dozimetre chimice
chimice Solid transformate Dozimetre cu colorare
(gaz) Colorare Emulsii fotografice
Capturarea Lumină sau particule Dozimetre termoluminiscente
electronilor în Solid emise după iradiere Dozimetre fotoluminiscente
defecte de Colorare Dozimetrie cu emisie de electroni
structură sau prin colorare

5
 1.1 Fenomene fizice și familii de detectoare

Tabelul 1.1.2 Familii de detectoare de radiații ionizante

(continuare)

Interacția Mediul Informația primară Familii de detectoare

detector achiziționată
Crearea Solid Numărul urmelor Detectoare de urme
defectelor de Emulsii nucleare
structură
Degradarea Lichid Creșterea Calorimetre
energiei în Solid temperaturii Bolometre
căldură
Activarea Solid Radiații emise de Detectoare cu activare
nucleelor (lichid) atomii activați
Modificarea fazei Gaz Localizarea Detectoare cu bule
Lichid interacției Camere cu ceață
Solid particulelor

6
1.1 Fenomene fizice și familii de detectoare

Figura 1.1.1 Modelarea unui detector și a ansamblului său de detecție

7
 1.2 Parametri caracteristici ai unui detector

1.2.1 Eficacitatea de detecție, răspunsul în energie

Eficacitatea absolută de detecție, sau randamentul, se definește prin raportul între

cantitatea radiații ce ies din detector și cantitatea de radiații emise de sursă.
Eficacitatea intrinsecă de detecție se definește prin raportul între cantitatea de semnale
furnizate de detector și cantitatea de radiații ce intră în detector; numărul radiațiilor ce
intră în detector se obține prin calculul geometriei sursă – detector, pornind de la numărul
de radiații emise de sursă. În cazul particulelor încărcate electric trebuie să se țină cont și
de absorbția lor între sursă și detector.

Răspunsul detectorului în funcție de energia radiațiilor poate fi caracterizat prin

eficacitatea sa; cunoașterea acestui răspuns este foarte importantă pentru măsurările
cantitative de radiații (în special pentru măsurări dozimetrice în teren, unde cunoașterea
caracteristicilor câmpului de iradiere este mai complicată).
Pentru radiațiile indirect ionizante, creșterea eficacității de detecție se obține prin mărirea
cantității de substanță detectoare; de asemenea, pentru fotoni se utilizează substanțe
detectoare cu număr atomic ridicat, iar pentru neutroni se utilizează substanțele care au
cele mai mari valori ale secțiunii eficace de interacție cu neutronii.

8
 1.2.2 Timpul de rezoluție, τ

Se poate considera că depunerea energiei prin interacția radiației cu mediul detector este
un fenomen instantaneu, ce durează de la câteva ps până la câteva ns; însă generarea
informației furnizate de către detector durează în general mult mai mult. Dacă detectorul
furnizează impulsuri electrice, semnalul poate dura de la câteva ns pentru
semiconductori, până la câteva ms pentru gaze, iar asta implică o durată ce nu poate fi
neglijată, în care detectorul este „ocupat" cu generarea semnalului în urma unei interacții,
fiind astfel total sau parțial indisponibil pentru tratarea completă a interacțiilor ce ar urma
în acest interval de "timp mort". Rezultă în acest mod pierderi de informații la rate înalte
de iradiere a detectoarelor, fiind necesare corecții pentru a obține iradierea reală.

Intervalul minim de timp dintre două interacții, necesar ca acestea să fie înregistrate ca
informații distincte, definește timpul de rezoluție, τ, al ansamblului de detecție. Se pot
distinge două modele – limită între care se situează comportarea ansamblurilor de
detecție în ceea ce privește timpul de rezoluție: τ fix, în care detectorul prezintă un
răspuns ce tinde spre saturație când crește rata interacțiilor, ori τ cumulativ, în care
detectorul are un răspuns care trece printr-un maxim, apoi tinde să se anuleze, o dată cu
creșterea ratei interacțiilor.

9
 1.2.3 Moduri de funcționare

O mare parte dintre detectoare furnizează un semnal electric final. Semnalele furnizate
pot să fie integrate pentru un interval de timp mare în comparație cu durata lor
(culegându-se astfel o sarcină electrică totală, care se măsoară ulterior), sau pot fi
prelucrate imediat după apariția lor. În acest ultim caz, se pot utiliza două moduri de
funcționare:
a) Funcționarea în curent: se măsoară direct curentul din circuitul detectorului, culegând
astfel o informație mediată pe o serie de semnale dintr-o fracțiune de secundă.
Aceasta permite minimizarea fluctuațiilor, dar se pierde informația purtată de fiecare
semnal.
b) Funcționarea în impulsuri: se prelucrează individual fiecare semnal, măsurând
variațiile de tensiune la bornele unei rezistențe de sarcină R montată în paralel cu o
capacitate C (care caracterizează atât detectorul însuși, cât și circuitele sale: cabluri,
preamplificator, etc).

Dacă se analizează modelul sosirii unui impuls de curent electric, având sarcina totală Q,
durata Tc și provenind de la un detector, sunt posibile două variante extreme (v. Fig.
1.2.3, dreapta) :
10
 1.2.3 Moduri de funcționare (continuare - 1)

Figura 1.2.3 Stânga: moduri de funcționare

Dreapta: influența constantei de timp la funcționarea în impulsuri

11
 2. Detectoare cu ionizare în gaze

Detectoarele cu ionizare în gaze sunt printre cele mai vechi (electroscop, electrometru,
etc) și mai des utilizate detectoare, însă au o eficacitate redusă de detecție a fotonilor X
și γ; în general, sunt utilizate pentru detecția particulelor încărcate electric sau măsurarea
unor fluxuri mari de radiații γ (în dozimetrie ori în radioprotecție).

Atunci când o particulă încărcată electric parcurge un gaz ionizează și excită moleculele
gazului pe toată traiectoria sa. Se formează astfel perechi electron-ion, iar energia
necesară pentru a forma o astfel de pereche într-un gaz este de ordinul a 35 eV și este,
în primă aproximație, independentă atât de natura gazului cât și de energia particulei
ionizante. Colectând sarcinile electrice produse prin ionizare, se pot număra interacțiile și
astfel se regăsește energia cedată de radiații în mediul detector gazos.

Detectoarele se construiesc prin dispunerea a doi electrozi polarizați cu înaltă tensiune

continuă, într-un mediu gazos (v. Fig. 2.1). Deși se pot utiliza și alte forme, în general
geometria detectorului este cilindrică, având anodul în poziția axială. Electronii produși
prin ionizare sunt colectați la anod și ionii pozitivi la catodul plasat periferic.

12
2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 1)
Figura 2.1 Schema funcțională a unui detector cu gaz

13
 2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 2)

Atunci când detectorul este expus la radiații ionizante, se observă o circulație de sarcini
electrice în circuitul astfel constituit; din cauza diferenței de masă dintre electroni și ioni,
viteza de deplasare a electronilor este de ordinul a 10000 de ori mai mare decât a ionilor.
Astfel, sarcina electrică colectată crește în timp mai întâi foarte rapid prin colectarea
electronilor, apoi mult mai lent prin colectarea ionilor. Dacă detectorul ar avea o
capacitate C infinită, sarcina colectată ar rămâne constantă; C are însă o valoare finită,
sarcina sa se descarcă cu o constantă de timp RC prin rezistența electrică R. Dacă
valoarea RC este mare față de timpul de colectare a electronilor și mică față de timpul de
colectare a ionilor, se observă numai semnalul generat de curentul electronic, care se
traduce printr-un impuls de tensiune la bornele rezistenței R.

Dacă se aplică între catod și anod diferențe de potențial V variabile, sarcina colectată
variază așa cum este ilustrat în figura 2.2, în care se pot distinge mai multe regimuri de
funcționare: regim de cameră de ionizare, regim de contor proporțional, regim de contor
Geiger – Müller.

14
2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 3)
Figura 2.2 Regimuri de funcționare ale detectoarelor cu gaz
(energiile 1 MeV, 2 MeV corespund unor valori ale energiei cedate în detector)

15
 2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 4)
Privite în ansamblu, vitezele de migrare a sarcinilor electrice în gaze nu sunt foarte mari,
astfel încât detectoarele cu ionizare în gaz au valori relativ mari ale timpului de rezoluție
și utilizarea lor se limitează la rate de interacție relativ mici. Alegerea gazului de umplere
a detectorului este orientată spre acele gaze care nu au afinitate față de electroni,
evitând astfel pierderea acestora din semnal; se utilizează îndeosebi gaze nobile (He, Ar,
Xe), pe cât posibil cu număr atomic mai mare dacă este necesară o bună eficacitate de
detecție a fotonilor γ.

Atunci când tensiunea V aplicată electrozilor are valori mici, ionii și electronii sunt prea
puțin accelerați și se recombină prin agitație termică; este colectată numai o mică parte
dintre sarcinile electrice, dar această parte crește cu creșterea V. Niciun detector nu
funcționează în acest regim.

Dacă valoarea V este suficient de mare pentru a nu mai avea loc recombinări electron-
ion, este colectată toată sarcina creată prin ionizare, aceasta este independentă de
valoarea V și direct proporțională cu energia cedată în gaz: plaja aceasta de tensiune
este un regim de ionizare primară și sub acest regim funcționează camerele de ionizare.
16
 2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 5)
Atunci când câmpul electric este destul de puternic în vecinătatea anodului (~10 MV/m),
electronii din ionizarea primară au o energie suficientă pentru a ioniza la rândul lor atomii
gazului de umplere și astfel se produce multiplicarea sarcinii electrice cu un coeficient de
105 ÷ 106 (fenomen denumit avalanșă Townsend). Acesta este regimul proporțional, în
care funcționează contorii proporționali.

Dacă valoarea tensiunii aplicate V crește în continuare, energia transmisă electronilor în

vecinătatea anodului este suficientă pentru a aduce unii ioni primari din stare
fundamentală în stare excitată, după care aceștia se întorc în stare fundamentală prin
emiterea de fotoni în domeniul ultraviolet (UV), care pot smulge electroni din catod prin
efect fotoelectric. Cantitatea de sarcină colectată nu mai este riguros proporțională cu
energia cedată în gaz prin ionizare primară; aceasta este regiunea de proporționalitate
limitată, în care nu funcționează niciun detector.

Începând cu o anumită valoare a tensiunii V, descărcarea prin intermediul fotonilor UV se

propagă în tot volumul detectorului. Numărul ionilor formați este finit, grație unui fenomen
de autoreglare ce oprește descărcarea: ionizările sunt localizate în jurul anodului, acolo
17
 2. Detectoare cu ionizare în gaze
(continuare – 6)
unde câmpul electric este foarte puternic; ia naștere o formațiune de ioni (sub formă de
teacă în jurul anodului) care se deplasează lent spre catod (ionii ajung la catod abia după
0,1 ms), iar această formațiune de ioni generează un ecran electrostatic ce micșorează
diferența de potențial dintre electrozi, astfel încât nu se pot produce noi avalanșe și
descărcarea încetează.

Ionii pozitivi se neutralizează pe catod, emițând uneori fotoni UV susceptibili de a genera

o nouă descărcare; în scopul limitării acestor descărcări parazite, se adaugă gazului
detector urme de vapori organici, care neutralizează ionii prin formare de ioni poliatomici,
vaporii se consumă și detectorul se uzează. Acesta este regimul Geiger – Müller, în care
fiecare impuls este independent de ionizarea primară: nu se pot obține informații privind
energia cedată de radiația ionizantă, dar se poate efectua numărarea interacțiilor cu
mediul detector.

La valori ale tensiunii de polarizare V și mai mari se produce o descărcare permanentă,

care uzează foarte repede detectorul.

18
 2.1 Camere de ionizare

În regimul de ionizare primară în care funcționează camerele de ionizare, sarcinile

colectate sunt proporționale cu energia cedată de radiația ionizantă în gazul detector.
Absența avalanșelor de multiplicare conferă detectorului o stabilitate foarte bună, dar
valorile mici ale sarcinii furnizate impun utilizarea unei electronici performante în circuitul
de procesare ulterioară a semnalului.

Tensiunea de funcționare V variază de la 60 la 300 V, în funcție de dimensiunile camerei,

de natura și presiunea gazului de umplere. Câmpul electric este de ordinul a 100 V/cm,
geometria camerei poate fi cilindrică sau planară, iar incintele cu gaz detector pot fi
închise, în aer liber sau cu circulație de gaz.

Camerele de ionizare pot funcționa prin integrarea sarcinilor electrice colectate sau prin
măsurarea curentului mediu de ionizare, mod ideal pentru a măsura nivele medii de
iradiere; de aici rezultă numeroasele lor aplicații, atât ca dozimetre cât și ca debitmetre.

19
 2.1 Camere de ionizare
(continuare - 1)

Pentru a utiliza camera ca spectrometru este necesară eliminarea dependenței spațiale;

în acest scop, se dispune o grilă în vecinătatea anodului, la un potențial intermediar, care
protejează anodul de mișcările de sarcină exterioare față de zona grilă-anod. Aceasta
este camera cu grilă, foarte mult utilizată în spectrometrie α prin introducerea sursei în
interiorul volumului de detecție, cu eficacitate foarte bună. În anumite aplicații, se dispun
până la trei grile.

Impulsurile slabe, de câțiva mV, necesită preamplificatori sofisticați. Rezoluția în energie

este bună, în jur de 1% pentru 1 MeV energie depusă, dar timpul de colectare (de la 1 la
10 µs) nu permite rate de numărare ridicate.

Adăugarea unor pereți de bor sau din materiale fisile permite detectarea neutronilor
termici; se pot realiza camere cu fisiune având dimensiuni suficient de mici pentru a
constitui un instrument de măsurare direct utilizabil în canalele reactorilor nucleari.

20
 2.2 Contorii proporționali
Funcționează în impulsuri și sunt dedicați măsurării radiațiilor α, β, X de joasă energie și
neutronilor. La fel ca în camerele de ionizare, amplitudinea impulsului este proporțională
cu energia cedată de radiație, dar factorul de amplificare în gaz permite obținerea unor
impulsuri de câteva sute de mV, astfel încât electronica de procesare ulterioară poate fi
mai puțin sofisticată.

Tensiunea de funcționare se poate situa între 100 și 4000 V, în funcție de dimensiunile

contorului și de natura gazului de umplere (acestea variază mult cu aplicația în care este
utilizat contorul proporțional). Se preferă gazele nobile (Ar, Kr, Xe), cărora li se adaugă
deseori urme de vapori organici, pentru a reduce mișcările electronilor prin împrăștieri
inelastice și a crește viteza deplasării sarcinilor electrice în gaz. Pentru a mări
eficacitatea detecției radiațiilor X, gazul de umplere este adesea sub presiune (2 -3
atmosfere). Se pot chiar introduce direct gaze radioactive în contor (de exemplu,
molecule de tritiu 3H2 și de bioxid de carbon-14, 14CO2), cărora li se măsoară activitatea.

Timpul de colectare este mai mic comparativ cu camerele de ionizare și se pot efectua
măsurări la rate de numărare mai ridicate, fără pierderi semnificative.
21
 2.2 Contorii proporționali
(continuare)
Ca și camerele de ionizare, contorii proporționali pot avea configurații geometrice diferite:
forma poate fi cilindrică cu o fereastră laterală, sau de mare suprafață (geometrie 2π),
sau cu geometrie 4π, atunci când se introduce direct sursa în detector. Detectoarele pot
să fie etanșe, sau cu circulație de gaz.

Pentru a detecta neutronii termici, se utilizează deseori gaze de umplere cum sunt 3He
sau 10BF3, ori depuneri de bor pe suprafața interioară a catodului.
Se pot selecta ușor impulsurile electrice puternice datorate ionizării intense generate de
produsele reacției nucleare inițiate de neutronii termici, față de impulsurile slabe generate
de radiațiile gamma.

Pentru a detecta neutronii rapizi, se utilizează contori conținând un compus bogat în

hidrogen, ori se pot înconjura contorii proporționali cu sfere din materiale solide
hidrogenate, cum este polietilena.
Atunci se pot detecta protonii de recul produși în urma interacției cu neutronii rapizi a
nucleelor de hidrogen.

22
 2.3 Contorii Geiger - Müller

În principiu, acești contori funcționează numai în impulsuri și nu permit decât numărarea

unor evenimente, deoarece descărcarea electrică este aceeași oricare ar fi ionizarea
primară. Mecanismul de descărcare implică rezoluții în timp de ordinul a 100 µs, iar ratele
impulsurilor măsurabile se limitează la câteva mii pe secundă, adică de aproximativ 100
de ori mai mici decât pentru camerele de ionizare și contorii proporționali.

Tensiunea lor de funcționare se situează în general între 1000 și 3000 V atunci când
gazul de umplere este argon ori heliu, cu adaus de urme de vapori organici; însă dacă
acest adaus este înlocuit cu halogeni, tensiunea de funcționare este de ordinul a 500 V.

Un impuls corespunde unei descărcări electrice prin care se creează un număr de ordinul
a 1010 perechi de ioni, astfel încât amplitudinea impulsului atinge ușor cîțiva volți. Este
suficientă o electronică simplă de procesare ulterioară, fără preamplificator. De aceea,
acest tip de detector se regăsește deseori în instrumentele radiometrice de buzunar, sau
sub alte forme de mici radiometre ieftine.

23
 2.3 Contorii Geiger – Müller
(continuare)

Un contor Geiger – Müller se caracterizează printr-o variație ce ia formă de palier, a ratei

de numărare cu variația tensiunii de polarizare V; un astfel de regim de funcționare este
bun dacă panta acestui palier este de aproximativ 5% pentru 100 V, iar lungimea
palierului este de la 300 până la 400 V. Trasarea palierului permite determinarea tensiunii
de funcționare a contorului prin poziționarea valorii acesteia în mijlocul palierului, punct în
care variațiile tensiunii de polarizare produc cele mai mici efecte.

Pe măsură ce contorul se uzează, lungimea palierului se micșorează și panta sa crește,

astfel încât cu un contor Geiger – Müller se pot detecta impulsuri în număr limitat, de
ordinul a 1010.

Geometria este cilindrică, cu sau fără fereastră, iar diametrele pot fi de la 1 cm la câțiva
cm. Deși sunt în special utilizate pentru detectarea particulelor încărcate electric,
contoarele Geiger – Müller permit și măsurarea unor nivele de iradiere cu fotoni gamma,
prin interacții produse în peretele exterior al contorului.

24
 3. Detectoare cu scintilație

Deși utilizate foarte devreme în detecția radiațiilor ionizante, rolul materialelor

scintilatoare s-a limitat mult timp la cel de ecran fluorescent, până la apariția tuburilor
fotomultiplicatoare, al căror debut în anii 1950 a permis o veritabilă revoluție
spectroscopică, în special în ceea ce privește radiațiile gamma. Valoarea mică a
intensității semnalelor luminoase emise de marea majoritate a materialelor scintilatoare
impune utilizarea acestui aparat fotosensibil care este fotomultiplicatorul, celulă
fotoelectrică sofisticată, care nu doar numără impulsurile luminoase ci le măsoară și
intensitatea.

Ansamblul scintilator – fotomultiplicator constituie o sondă cu scintilație și este ilustrat în

cele ce urmează, în figura 3.2.1.

O particulă încărcată electric traversând un anumit mediu va produce nu numai ionizări

ci, în egală măsură va excita atomii și moleculele mediului, care revenind în stare
fundamentală vor emite fotoni (luminiscență caracteristică mediului).

25
 3.1 Materiale scintilatoare

Un scintilator ideal trebuie să ofere:

- o eficacitate mare de conversie a energiei cinetice depuse de radiații, în lumină;

- liniaritatea acestei conversii, pe un interval mare de valori ale energiei;
- transparență mare a mediului scintilator față de lungimea de undă a fotonilor emiși;
- o valoare foarte mică a timpului mediu de viață a luminiscenței induse;
- un material de dimensiuni mari, cu forme realizabile prin prelucrare ușor de efectuat;
- număr atomic mare și densitate de valoare ridicată, pentru detectarea radiațiilor
gamma;
- lumina să fie emisă în spectrul vizibil, pentru a evita necesitatea de a utiliza
fotomultiplicatoare sofisticate, cum este cazul emisiei în ultraviolet;
- un indice de refracție apropiat de cel al sticlei (de valoare 1,5), pentru a facilita
cuplajul optic cu fotomultiplicatorul.

26
3.1.1 Cristale anorganice scintilatoare

Se găsesc numai în fază solidă și mecanismul de scintilație este legat de

comportamentul colectiv al atomilor rețelei cristaline. Se pot utiliza fie cristale intrinseci
(structuri cristaline perfecte), fie cristale extrinseci al căror comportament este dominat
de atomii impurităților, care sunt calificați drept activatori sau dopanți atunci când sunt
introduși intenționat în cristal.

Cristalele intrinseci sunt dificil de utilizat deoarece generează fotoni UV, sunt puțin
transparente față de propria luminozitate la temperatura ambiantă și trebuie să fie răcite
la temperatura azotului lichid (77 K).

Le sunt preferate cristalele extrinseci, care nu au aceste inconveniente, însă prezintă o

luminiscență de două ori mai mică și sunt de până la cinci ori mai lente decât cristalele
intrinseci răcite la 77 K. Cel mai adesea sunt higroscopice și trebuie să li se asigure o
incintă etanșă, cu o fereastră din sticlă.

27
 3.1.2 Materiale organice scintilatoare
Spre deosebire de cristalele anorganice, luminiscența materialelor organice este o
caracteristică moleculară, putându-se găsi scintilatoare în formă de cristal, plastic ori
lichid. La originea fluorescenței se află tranziții între nivele de energie moleculară.
Moleculele organice cu nucleu de benzen prezintă legături electronice delocalizate, în
care electronii pot ocupa nivele de energie tip singlet ori triplet, în starea lor fundamentală
ori în stare excitată (energiile de excitare se situează între 3 și 4 eV). Acestor nivele li se
suprapune o structură fină, de vibrație a atomilor în jurul poziției lor de echilibru din
moleculă.

Schema mecanismului de scintilație este ilustrată în figura 3.1.2.

Materialele solide cele mai utilizate sunt cristale din stilben, antracen (cel mai luminos)
sau materiale plastice de compoziție complexă; sunt ușor de prelucrat și permit diverse
forme, inclusiv filme foarte subțiri. Scintilatoarele lichide sunt solvenți aromatici (toluen,
dioxan) cu adaus (5%) de polioxid de fenilen (PPO) sau feniloxazol-benzen (POPOP), al
căror rol este de a genera luminiscența și apoi de a decala lungimea sa de undă UV spre
valori care permit ieșirea luminii din recipient și măsurarea acesteia.
28
3.1.2 Materiale organice scintilatoare
(continuare – 1)
Figura 3.1.2 Mecanisme de scintilație într-o moleculă organică

29
 3.1.2 Materiale organice scintilatoare
(continuare – 2)
Cu scintilatoarele lichide se poate rezolva problema detectării particulelor beta de slabă
energie, emise de tritiu (3H) sau de 14C, prin dizolvarea sursei în scintilatorul lichid și
efectuarea de măsurări, care trebuie să fie însoțită și de măsurarea eficacității metodei:
introducerea sursei în scintilator provoacă o diminuare a eficacității luminoase prin
absorbție de lumină sau prin modificare chimică a randamentului luminos (quenching).

Scintilatoarele organice au un număr atomic mediu de valoare mică, deci sunt puțin
sensibile față de radiații γ, cu care interacționează doar prin efect Compton. Sunt în
special utilizate pentru detectarea particulelor încărcate electric. Datorită rapidității cu
care descrește luminiscența scintilațiilor, timpul mort asociat are valori mici și se pot
măsura activități importante, fără pierderi de numărare semnificative. Faza descreșterii
impulsului luminos depinde de transferul liniar de energie aflat la originea scintilației,
caracteristic particulei ionizante, iar aceasta permite distingerea interacțiilor având
aceeași energie dar fiind provocate de particule distincte.

Este posibilă încărcarea scintilatoarelor organice cu plumb ori cu gadoliniu, pentru a

ameliora respectiv eficacitatea lor de detecție pentru radiații γ ori pentru neutroni.
30
 3.2 Fotomultiplicatoare
Scintilatorul este cuplat optic cu un tub fotomultiplicator, compus dintr-o celulă
fotoelectrică numită fotocatod, urmată de un multiplicator de electroni necesar deoarece
curentul provenind de la o singură scintilație este prea slab. Acest ansamblu este închis
într-o incintă cu vid înalt, care asigură electronilor un parcurs liber mare; ansamblul are o
sensibilitate foarte mare la lumină și necesită o protecție performantă față de lumina
exterioară. Interfața scintilator – fotomultiplicator este asigurată de o fereastră de intrare
din sticlă, cu transmisie în domeniul luminii vizibile (luminiscența UV necesită elemente
optice din cuarț).

Schema de funcționare a unui fotomultiplicator este ilustrată în figura 3.2.1.

Fotocatodul este un strat subțire de material fotosensibil semitransparent, depus pe fața

interioară a ferestrei de intrare în fotomultiplicator. Rolul său este de a transforma fotonii
luminoși emiși de scintilator în electroni; randamentul cuantic de conversie fotoelectrică
variază în această transformare de la 10 la 30%, în funcție de natura și grosimea
materialului fotosensibil.

31
 3.2 Fotomultiplicatoare
(continuare – 1)
Figura 3.2.1 Reprezentare schematică a unei sonde cu scintilație

32
 3.2 Fotomultiplicatoare
(continuare – 2)
Multiplicatorul de electroni este compus din mai multe dinode și un anod, care colectează
curentul amplificat. Diodele sunt polarizate electric prin repartizarea între ele a unei înalte
tensiuni, astfel încât să se creeze diferențe de potențial capabile să accelereze electronii
pe traiectoria lor între două dinode succesive. Valoarea înaltei tensiuni de polarizare
poate fi negativă ori pozitivă, după cum este aplicată pe fotocatod ori pe anod.

Dinodele sunt acoperite de materiale (Cs – Sb, Ag – Mg) în care electronii incidenți ajung
să expulzeze un număr destul de mare de alți electroni; practic, pentru tensiuni de
accelerare de la 100 la 200 V se obține un coeficient de multiplicare δ cuprins între 3 și 6.
Factorul total de multiplicare este de ordinul δN, unde N este numărul dinodelor.
Deoarece N este cuprins între 8 și 14, câștigul fotomultiplicatorului este de ordinul a 106
până la 109 și este foarte sensibil la variații de tensiune între dinode, fiind necesară o
alimentare IT foarte stabilă. Valoarea IT aplicată tubului fotomultiplicator variază de la
800 la 2500 V, după numărul dinodelor.

Pentru o valoare IT stabilă, numărul electronilor colectați la anod este proporțional cu

numărul fotoelectronilor extrași la fotocatod.
33
 3.2 Fotomultiplicatoare
(continuare – 3)
Rezoluția energetică a sondelor detectoare cu scintilație este destul de slabă, comparativ
cu aceea a detectoarelor cu semiconductor. În fapt, seria proceselor aleatoare implicate
conduce la un număr mic de fotoelectroni colectați pe prima dinodă a
fotomultiplicatorului, iar fluctuațiile statistice depind esențial de acest număr. Sondele cu
scintilație își găsesc însă foarte multe aplicații în domeniul măsurărilor nucleare.

Scintilatoarele cu cristal extrinsec de NaI(Tl) sunt, în mod special, bine aplicate în

imagistica medicală cu radiații gamma, astfel:
- un scintilator mare, cu un singur fotomultiplicator și o colimare foarte fină, se
utilizează în scintigrafie prin deplasare într-un plan;
- o matrice mare de scintilatoare cuplate cu o rețea de fotomultiplicatoare și
colimatoarele asociate permit localizarea interacției, în gamma-camere;
- de asemenea, pot echipa camere 3D cu timp de zbor pentru pozitroni și scanerele cu
radiații X.
Pentru detectarea neutronilor lenți, scintilatoarele conțin 10B ori 6Li; scintilatoarele
organice pot fi direct utilizate în cazul neutronilor rapizi, detectând protoni de recul.

34
 3.3 Ecrane fluorescente

Istoric, primul detector cu scintilație este un ecran fluorescent de platino-cianură de bariu,

care este la originea descoperirii radiațiilor X de către Roentgen în anul 1895.

Un ecran fluorescent este un scintilator cu grosime mică, dispus pe o suprafață mare.

Intensitatea luminoasă slabă emisă la fiecare interacție nu permite utilizarea sa decât
pentru a vizualiza imagini generate de fluxuri însemnate de radiații ionizante.

Afară de utilizarea lor universală în tuburile catodice, principala aplicație a ecranelor

fluorescente este radioscopia, fie că aceasta este directă, fotografiată, televizată, filmată
ori cuprinsă în amplificatoare de strălucire.

Rezoluția spațială, de aproximativ 1 µm și eficacitatea de detecție sunt de același ordin

de mărime ca și acelea ale emulsiilor fotografice.

35
 4. Detectoare cu semiconductor
4.1 Principiul de funcționare
Dezvoltarea detectoarelor cu semiconductor s-a produs mai recent decât aceea a
detectoarelor cu scintilație sau a celor cu ionizare în gaz, iar calitățile lor (în special
rezoluția energetică bună, densitatea mare ce permite o bună eficacitate în detecția
radiațiilor gamma) le-au permis să ia locul altor detectoare în numeroase aplicații.

Detectoarele cu semiconductor pot fi asimilate unor mici camere de ionizare, însă

înțelegerea funcționării lor necesită să reamintim câteva caracteristici ale materialelor
semiconductoare.

4.1 Principiul de funcționare

Materialele semiconductoare sunt riguros izolatoare la temperatura zero absolut (banda

lor de valență este complet ocupată cu electroni, iar banda de conducție este complet
liberă). Lărgimea benzii interzise (gap) este însă mult mai mică decât a unui veritabil
izolator. Pentru germaniu, Egap = 0,67 eV și pentru siliciu Egap = 1,15 eV, la temperatura
ambiantă, în timp ce un bun izolator are Egap ≥ 7 eV.

36
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 1)
O creștere a temperaturii nu modifică proprietățile de conducție ale izolatoarelor, însă are
ca efect transformarea într-un conductor a unui material semiconductor, agitația termică
putând comunica o energie suficientă unui anumit număr de electroni din banda de
valență pentru a sări în banda de conducție.

Acești electroni excitați în banda de conducție vor lăsa în banda de valență un număr
echivalent de goluri. Sub acțiunea unui câmp electric, electronii din banda de conducție
se deplasesază spre polul pozitiv și golurile din banda de valență spre polul negativ (v.
Fig. 4.1.1).

Conducția prin electroni este denumită conducție tip n, iar conducția prin goluri este
denumită de tip p. Cristalele presupuse a fi perfecte sunt denumite semiconductoare
intrinseci. La temperatura ambiantă, electronii sunt de 2 – 3 ori mai mobili decât golurile,
care se deplasează de la o legătură covalentă la alta. La 77 K diferențele se atenuează și
migrațiile sarcinilor electrice sunt de ordinul 104 cm2∙V∙s-1, adică de 10 ori mai mare decât
la temperatura ambiantă.

37
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 2)
Figura 4.1.1 Mecanisme de conducție și efectul iradierii asupra
unui semiconductor intrinsec

38
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 3)
În practică, obținerea unor cristale perfecte este foarte dificilă, deoarece rămân
întotdeauna defecte de structură și impurități în concentrație mică (pentru 1022 atomi∙cm-3
de Ge ori Si, rămân în general cel puțin 1011 impurități∙cm-3 ). Este însă ușor să fie
dopate cristalele cu anumite impurități, care permit modificarea tipului de conductivitate a
cristalelor. De exemplu, adăugând siliciului tetravalent impurități pentavalente (P, As, Sb)
se creează un siliciu semiconductor de tip n (care are un nivel donor aproape de banda
de conducție datorită electronului suplimentar, iar electronii sunt purtătorii majoritari de
sarcină). Astfel de semiconductoare se numesc extrinseci.

Dacă se lipesc două semiconductoare extrinseci, unul de tip n și celălalt de tip p, se

constituie o joncțiune în care apare o zonă golită de purtători de sarcină, în vecinătatea
contactului, cu o grosime de ordinul a 0,1 mm. În această zonă apare un câmp electric
de câteva sute de V/m, datorită apariției unei tensiuni de câteva zeci de volți între partea
n și partea p. În fapt, punerea în contact a celor două semiconductoare inițial neutre
electric provoacă difuzarea electronilor majoritari din regiunea n în regiunea p și reciproc,
a golurilor majoritare din regiunea p înspre regiunea n. În zona de contact, golurile și
electronii se recombină, lăsând în urma lor ioni pozitivi de partea n și ioni negativi de

39
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 4)
partea p, de unde rezultă diferența de potențial observată (v. Fig. 4.1.2).
Figura 4.1.2 Joncțiunea PN – zona golită de putători de sarcină și efectul
unei polarizări inverse

40
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 5)
Această zonă golită de purtători de sarcină, neutră electric și supusă unui câmp electric
foarte intens, constituie astfel o cameră de ionizare în solid, de foarte mici dimensiuni.
Dacă se aplică o diferență de potențial din exterior asupra acestei joncțiuni, se pot
produce următoarele fenomene:
- la polarizarea directă (polul + în regiunea p, polul – în regiunea n) se favorizează
deplasarea purtătorilor liberi majoritari înspre zona de joncțiune, aceștia se
recombină și lasă în locul lor electroni și goluri create de tensiunea exterioară; se
produce un curent continuu de electroni prin circuitul electric care include joncțiunea
astfel polarizată, în sensul trecerii acestui curent;
- la polarizarea inversă (polul + în regiunea n, polul – în regiunea p) electronii sunt
atrași spre polul pozitiv din regiunea n, iar golurile sunt atrase spre polul negativ din
regiunea p. Aceste deplasări vor mări volumul zonei golite de purtători de sarcină,
astfel încât va crește volumul de detecție (v. Fig. 4.1.2, partea de jos). Trecerea
curentului nu este asigurată decât pentru purtătorii minoritari.

Joncțiunea PN se comportă deci ca o diodă.

41
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 6)

O radiație ionizantă ce traversează zona golită de purtători de sarcină a unei joncțiuni PN

polarizate invers va genera numeroase perechi electron-gol; electronii se vor dirija spre
polul pozitiv și golurile spre polul negativ. Trecerea radiației ionizante va fi pusă în
evidență prin apariția unui curent, la fel ca în cazul unui detector cu ionizare în gaz ori cu
scintilație.

Numărul perechilor electron-gol astfel create este direct proporțional cu energia cedată
de radiația ionizantă în joncțiune, iar intensitatea curentului și deci impulsul de tensiune la
bornele unei rezistențe vor fi proporționale cu această energie. Se obține astfel un
detector ce permite atât numărarea cât și spectrometria radiațiilor ionizante.

Energia medie necesară pentru a produce o pereche electron-gol este de 3,5 eV în Si și

de 2,9 eV în Ge, deci este o energie de 10 ori mai mică decât cea necesară producerii
unei perechi electron-gol într-un gaz. Se colectează astfel de 10 ori mai multe sarcini
electrice, pentru aceeași energie inițial cedată în detector.

42
 4.1 Principiul de funcționare
(continuare – 7)

Rezoluția energetică, care este corelată cu distribuția statistică de tip Poisson a

purtătorilor de informație elementară, va fi de aproximativ 3 ori mai bună (într-o distribuție
Poisson a Ñ purtători de informație elementară, abaterea standard este σ = Ñ0,5 ).

Purtătorii minoritari de sarcină generează însă un curent de fugă, ale cărui variații
antrenează o pierdere de rezoluție; de aceea se caută a minimiza acest curent de fugă,
folosind cristale pe cât de pure este posibil (de aici alegerea Si și Ge), sau refrigerând
cristalele detectoare, ceea ce reprezintă oricum o necesitate indispensabilă pentru
germaniu (unde Egap = 0,67 eV), în timp ce pentru siliciu (unde Egap = 1,15 eV) este de
dorit, însă nu este indispensabilă.

Eficacitatea intrinsecă a detecției se apropie de 100% pentru particulele încărcate

electric, dar este destul de slabă pentru radiații gamma (în cazul siliciului, pentru care Z =
14) și atunci este nevoie să se utilizeze germaniul (pentru care Z = 32) în detector
refrigerat la temperatura azotului lichid (la 77 K, utilizînd un criostat special proiectat).

43
 4.3 Joncțiuni semiconductoare PN pentru
detectarea fotonilor X și γ
Joncțiunile Si(Li) sunt utilizate de preferință la detectarea radiațiilor X, iar joncțiunile
Ge(Li) sunt utilizate la detectarea radiațiilor γ. Aceste detectoare trebuie să fie însă răcite
permanent, pentru a evita fuga ionilor de Li din zona de compensare în zona cristalului
pur, care se produce în câteva minute la temperatura ambiantă. Aceasta este o
însemnată constrângere de stocare, iar relativ recenta apariție a detectoarelor din
germaniu hiperpur face ca detectoarele Si(Li) și Ge(Li) să devină din ce în ce mai puțin
utilizate în practică.
- Joncțiuni cu Ge hiperpur: progrese tehnice relativ recente au permis obținerea unor
cristale de germaniu de înaltă puritate (Ge HP), cu mai puțin de 1010 atomi de
impurități pe cm3. Cristalele din Ge HP au caracteristici relativ slabe de tip p sau de
tip n, după natura urmelor de impurități rămase. Joncțiunile detectoare sunt realizate
prin doparea uneia dintre fețele cristalului quasiintrinsec, care poate fi realizat în
volume mari. Nu mai este nevoie să fie refrigerate aceste detectoare pe durata
stocării lor, ci doar în timpul utilizării sub iradiere, pentru a reduce zgomotul de fond
termic. Tehnologiile recente permit dopaje de suprafață în straturi atât de subțiri încât
detectoarele Ge HP sunt utilizabile și la detecția particulelor încărcate.
Joncțiunile cu volum mare pot fi structuri coaxiale, planare, ori de tip puț (v. Fig. 4.3.1).

44
4.3 Joncțiuni semiconductoare PN pentru
detectarea fotonilor X și γ (continuare – 2)
Figura 4.3.1 Structura detectoarelor cu Ge hiperpur:
planare (sus) și coaxiale (jos)

45
 5. Emulsii fotografice
Emulsiile fotografice sunt printre primele detectoare de radiații ionizante (Roentgen, 1895
și Becquerel, 1896). Continuă să aibă un rol important în radiografie și în dozimetrie.

O emulsie fotografică este formată din granule de bromură de argint, în suspensie într-o
matrice de gelatină. Emulsia este depusă sub forma unui film subțire, cu grosimi de la 10
la 20 µm, pe un suport din material plastic. Granulele de AgBr conțin un număr de ordinul
a 1010 atomi și intră în procent de aproximativ 40% în compoziția masei totale a emulsiei.
Mărimea granulei definește rapiditatea filmului (fiind de 0,3 µm pentru filme lente, până la
2 µm pentru cele mai rapide filme).

Interacția unei radiații ionizante formează perechi electron-gol care difuzează în toată
granula, fără a se recombina prea mult. În cele din urmă, electronii sunt opriți în capcana
unor impurități cum sunt aurul sau fosforul, iar golurile termină prin a forma ioni Ag+ cu
atomi de argint interstițial, constituindu-se astfel imaginea latentă.

Structura energetică a unei granule de AgBr este redată schematic în fig. 5.1.

46
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 1)
Figura 5.1 Diagrama energetică într-o granulă de AgBr
și acțiunea unei radiații ionizante

47
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 2)

Dacă o granulă conține mai mult de 4 ioni de Ag+, ea poate fi complet developată. În
acest fel, fenomenul detecției are un „câștig" considerabil, de aproximativ 1010 / 4;
rezoluția spațială este excelentă, fiind egală cu diametrul granulei, adică de ordinul µm.

Energia necesară pentru obținerea unei granule developabile fiind foarte mică (de câteva
zeci de eV), ea poate proveni și din afara iradierii (din electricitate statică, efecte
mecanice, etc): astfel, filmul este deosebit de sensibil la artefacte și are un zgomot de
fond ce nu poate fi neglijat.

Fenomenul developării se produce cu ajutorul unui revelator chimic, care reduce ionii de
Ag+ în argint metalic, cu mai mare rapiditate în cazul granulelor ionizate. La sfârșitul unui
interval de timp de revelare, imaginea latentă este transformată în imagine vizibilă,
formată din depozite negre de argint metalic. Granulele de AgBr nedevelopate sunt apoi
diluate în agentul fixator. În finalul procesului de prelucrare chimică, agentul de spălare
elimină orice urmă de soluție de pe film.

48
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 3)
Aplicațiile emulsiilor fotografice în detecția radiațiilor ionizante sunt foarte numeroase și
pot fi repartizate în două categorii:
- acelea în care se cercetează doar gradul de înnegrire și variațiile sale, datorate
efectului cumulativ al interacțiilor individuale (imagini radiografice, dozimetrie);
- acelea în care se înregistrează individual traseul fiecărei interacții, cu scopul analizării
sale prin microscopie (emulsii nucleare).

Filmele fiind sensibile la lumină vizibilă cu energie de peste 2,6 eV (verde, albastru,
indigo, violet), se păstrează în ambalaje ori casete etanșe la lumină. Pentru ameliorarea
eficacității filmelor, mijloacele de protecție contra luminii vizibile (casetele) sunt dotate pe
partea interioară cu ecrane fluorescente, ori din materiale cu număr atomic ridicat, pentru
detecția fotonilor, sau cu plăci convertizoare pentru detecția neutronilor. Ecranele
întăritoare (fluorescente sau nu), în mod similar cu mărimea granulei din AgBr din
emulsia fotografică, degradează rezoluția spațială a imaginilor obținute, încât se caută în
permanență compromisul optim între sensibilitatea ansamblului de detecție film-ecran și
calitatea imaginii obținute.

49
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 4)
Curba caracteristică a unui film este reprezentarea densității optice a imaginii developate,
în funcție de expunerea la radiații ionizante (v. Fig 5.2).
Pot fi descrise separat trei părți ale curbei caracteristice:
- la expuneri mici, prea puține granule sunt transformate și semnalul obținut se
confundă cu fondul (voalul) filmului;
- în extrema opusă, când filmul este supraexpus se obține întâi o zonă cu concentrație
saturată în granule și apoi fenomenul numit solarizare, ce se produce pentru iradieri
la doze foarte mari, care degradează structura granulei de argint;
- numai zona intermediară oferă un răspuns liniar utilizabil.

Eficacitatea filmelor, reprezentată în funcție de energia fotonilor, se întinde pe

aproximativ două ordine de mărime, cuprinse între 10 și 1000 keV. Este deseori necesar
să se aplatizeze această curbă de răspuns enrgetic prin adăugarea unor ecrane, atât în
radiografie cât și în dozimetrie. În dozimetrie, filmele sunt dispuse în casete dozimetrice
ce conțin filtre de natură și grosimi diferite și care permit obținerea de informații privind
spectrul câmpului de iradiere cu fotoni.

50
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 5)
Figura 5.2 Curba caracteristică a unei emulsii fotografice

51
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 6)
Figura 5.3 Curbe de calibrare: emulsie rapidă (stânga), emulsie lentă (dreapta)

52
 5. Emulsii fotografice
(continuare – 7)

Plăcile convertizoare cu conținut de gadoliniu ori de cadmiu permit evaluarea expunerii la

neutroni termici, iar traseul protonilor de recul observat la microscop permite estimarea
contribuției neutronilor rapizi.
Atunci când se măsoară individual traseul particulelor, se utilizează filme cu grosime de
aproximativ 500 µm, formate cu granule din AgBr mai fine (de ordinul a 0,2 µm), pentru a
permite înregistrarea tuturor traiectoriilor particulelor grele: aceste sunt emulsiile
nucleare.
Concentrația masică de AgBr este, în acest caz, cuprinsă între 50 și 85% (cu densități de
la 2 la 4 g∙cm-3). Developarea este dificilă, din cauza grosimii filmului.

Urmele quasicontinue de granule developate lăsate pe parcursul particulelor încărcate

electric sunt vizibile cu microscopul optic și permit analiza detaliată, în scopul obținerii de
informații privind particula și interacția sa cu mediul detector (energia, masa, sarcina
electrică, parcursul, transferul liniar de energie, etc).

53
7. Detectoare radiotermoluminiscente și cu
emisie externă de electroni
Anumite materiale minerale înmagazinează energia de iradiere sub formă de electroni excitați în
banda de conducție, apoi capturați în defectele cristaline, la nivelul impurităților; acestea se comportă
ca activatori, pentru care sunt deosebit de importante cele trei procese ilustrate în fig. 7.1.
Figura 7.1 Fenomene provocate prin iradiere în solide minerale

54
7. Detectoare radiotermoluminiscente și cu
emisie externă de electroni (continuare – 1)
În cazul termoluminiscenței, capcanele sunt adesea suficient de stabile la temperatura
ambiantă, astfel încât electronii nu se întorc în mod spontan în banda de conducție, cu
emiterea luminii de fluorescență la fel ca în cazul scintilatorilor. Eliberând prin încălzire
electronii capturați, se poate integra un semnal de luminiscență care permite
determinarea cantității de radiații ionizante incidente pe astfel de materiale: centrele de
capturare sunt golite prin „citirea" detectorului, care este astfel readus la „zero".
Principalele materiale radiotermoluminiscente sunt LiF, CaF2, CaSO4, Li2B4O7, cărora li
se adaugă urme de Mn, Dy, Na, Ti, etc, pentru obținerea unor centre de capturare.
Aceste materiale pot fi utilizate sub formă de pudră, sub formă de pastile calcinate, ori
învelite în teflon sau alumină, ori sub alte forme adaptate contextului de măsurare.

Intensitatea luminiscenței, funcție de temperatura aplicată materialului care a fost iradiat,

formează curba caracteristică termoluminiscenței; aceasta prezintă mai multe pic-uri,
care corespund diferitelor capcane din materialul radiotermoluminiscent. Ciclul de
încălzire a detectorului iradiat trebuie să fie controlat cu precizie, astfel încât să fie luate
în calcul doar pic-urile de termoluminiscență exploatabile (acestea se situează în general
între 110 și 260°C, după natura materialelor).

55
7. Detectoare radiotermoluminiscente și cu
emisie externă de electroni (continuare – 2)

Citirea este efectuată cu un fotomultiplicator adaptat lungimilor de undă emise (în general
de la 350 la 600 nm), cuplat logistic cu sistemul de încălzire. Plaja de măsurare se
întinde pe mai multe ordine de mărime, păstrând totodată un răspuns liniar.

Aceste detectoare radiotermoluminiscente sunt foarte frecvent utilizate în dozimetrie; ele

pot fi utilizate și pentru măsurarea neutronilor, fie prin intermediul unui înveliș convertizor,
fie prin încorporare de nuclee ca 6Li, cu secțiuni eficace mari ale reacțiilor nucleare
inițiate de neutroni.

Un proces concurent cu radiotermoluminiscența în detecția radiațiilor ionizante este

emisia externă de electroni stimulată termic. Acest fenomen are loc în în materiale ca LiF
sau BeO, care după iradiere pot elibera electroni la suprafața lor prin încălzire, însă
acești electroni au energii mici (<10 eV), dificil de măsurat. Fenomenul acesta poate însă
oferi avantaje în dozimetria radiațiilor ionizante cu putere foarte mică de penetrare.

56
 8. Principiile măsurării radiațiilor ionizante
– generalități -
Răspunsul instrumentului de măsurare
Pentru un anumit tip de radiație, cu energia și distribuția unghiulară specificate, răspunsul
este definit prin raportul dintre valoarea M citită cu instrumentul expus acelei radiații și
valoarea H a mărimii pentru care se intenționează măsurarea; valoarea citită cu ajutorul
instrumentului reprezintă indicația valorii măsurate.
Răspunsul direcțional
Răspunsul unghiular al unui instrument este izotrop dacă valorile citite nu depind de
direcția radiației incidente.
Răspunsul unghiular este denumit izodirecțional dacă valorile citite variază cu direcția
radiației incidente în același mod ca mărimea pentru care se intenționează măsurarea.
Acest concept devine important, de exemplu, atunci când valoarea dozei echivalente
variază cu direcția radiației incidente.
Supravegherea dozimetrică
Supravegherea dozimetrică individuală este o măsurare asociată unei anumite persoane.
Supravegherea dozimetrică a mediului este o măsurare asociată unui loc specificat
dintr-un câmp de radiații.

57
 8. Principiile măsurării radiațiilor ionizante
– generalități (continuare)

Radiații slab penetrante și radiații puternic penetrante

Radiațiile pot fi caracterizate ca fiind slab penetrante sau puternic penetrante; încadrarea
într-una dintre aceste două categorii depinde de care valoare a dozei generate este mai
aproape de limita admisă relevantă: pentru radiația slab penetrantă este relevantă doza
echivalentă la cristalin sau la piele, iar pentru radiația puternic penetrantă este relevantă
doza efectivă. Cu alte cuvinte, o radiație slab penetrantă ar genera o fracție mai mare
pentru raportul între doza măsurată și limita dozei echivalente la cristalin sau la piele, în
timp ce o radiație puternic penetrantă ar genera o fracție mai mare pentrru raportul între
doza măsurată și limita dozei efective.

În mod uzual, termenul de radiații slab penetrante se aplică radiațiilor fotonice cu o

energie mai mică decât aproximativ 15 keV, precum și radiațiilor beta.

58
 9. Mărimi operaționale
9.1 Mărimi recomandate pentru supravegherea dozimetrică a mediului
Mărimile recomandate de Comisia Internațională de Unități pentru Radiație (ICRU) pentru
supravegherea dozimetrică a mediului se referă la un corp standard denumit sfera ICRU:
corp sferic cu diametrul de 30 cm, din material echivalent țesutului moale, cu densitatea
de 1 g/cm3 și compoziție masică alcătuită din 76,2% oxigen, 11,1% carbon, 10,1%
hidrogen și 2,6% azot.
Echivalentul de doză ambiental H*(d): echivalentul de doză într-un punct din câmpul de
radiații, care ar fi produs de câmpul expandat și aliniat corespunzător, în sfera ICRU, la o
adâncime d pe raza ce se opune câmpului aliniat; se măsoară în sievert (Sv), iar
adâncimea d este specificată în mm.
Pentru radiații puternic penetrante se utilizează adâncimea d = 10 mm, deci mărimea se
notează H*(10). Pentru radiații slab penetrante, se utilizează adâcimea d = 0,07 mm
pentru piele și respectiv d = 3 mm pentru cristalin, mărimile fiind notate respectiv H*(0,07)
și H*(3).

Măsurarea mărimii H*(d) necesită un câmp de radiații uniform pe dimensiunile relevante

ale instrumentului de măsurare, iar răspunsul instrumentului trebuie să fie izotrop.
59
 9. Mărimi operaționale (continuare – 1)
Echivalentul de doză direcțional H’(d,Ω): echivalentul de doză într-un punct din câmpul de
radiații, care ar fi produs de câmpul expandat corespunzător, în sfera ICRU, la o
adâncime d pe raza orientată în direcția Ω; se măsoară în sievert (Sv), adâncimea d este
specificată în mm, iar direcția Ω necesită alegerea unui sistem de coordonate de referință
pentru a fi specificată (de exemplu, prin unghiurile polar și azimutal).
Măsurarea mărimii H’(d,Ω) necesită un câmp de radiații uniform pe dimensiunile
relevante ale instrumentului de măsurare, iar instrumentul trebuie să aibă răspunsul
direcțional cerut. În cazul particular al unui câmp unidirecțional, se poate specifica
direcția Ω cu ajutorul unghiului α dintre raza opusă câmpului incident și raza specificată
(vezi fig. 9.1). Atunci când α = 0, mărimea H’(d,0) este notată H’(d) și egală cu H*(d).

Pentru radiații slab penetrante, un instrument care determină echivalentul de doză la

adâncimea corespunzătoare într-un paralelipiped din material echivalent țesutului moale
(de exemplu plexiglas) va determina în mod adecvat atât H’(0,07;Ω) cât și H’(3,Ω), dacă
suprafața paralelipipedului este perpendiculară pe direcția Ω.
Practic, radionuclizii β-emițători obișnuiți constituie singurele surse externe importante de
radiații slab penetrante.
60
 9. Mărimi operaționale (continuare – 2)

9.2 Mărimea recomandată pentru supravegherea dozimetrică individuală

Echivalentul de doză individual Hp(d): echivalentul de doză în țesuturile moi, la o

adâncime corespunzătoare d sub un punct specificat pe corp; se măsoară în sievert (Sv),
iar adâncimea d este specificată în mm.

Pentru radiații slab penetrante, se utilizează adâcimea d = 0,07 mm pentru piele și

respectiv d = 3 mm pentru cristalin, mărimile fiind notate respectiv Hp(0,07) și Hp(3).
Pentru radiații puternic penetrante se utilizează adâncimea d = 10 mm, mărimea fiind
notată Hp(10).

Mărimea Hp(d) poate fi măsurată cu un detector purtat pe suprafața corpului și acoperit

cu o grosime corespunzătoare de material echivalent țesutului moale.

61
 9. Mărimi operaționale (continuare – 3)
Figura 9.1 Definiția unghiului α, pentru mărimea H’(d,α) (sus) și respectiv Hp(d) (jos)

62
10. Etalonarea instrumentelor de măsurare
Determinarea răspunsului unui instrument de măsurare poate fi făcută la diferite niveluri
de aprofundare: cel mai detaliat nivel este cerut pentru aprobarea de model a unui
anumit tip de sistem de măsurare a radiațiilor ionizante. În general, instrumentul va fi
expus pe diferite domenii de energie a radiațiilor și de unghiuri de incidență, precum și
altor variații ale parametrilor care influențează valorile citite cu instrumentul.
O dată obținută aprobarea de model, pot fi utilizate proceduri mai puțin extinse de
etalonare, pentru a se stabili fie că instrumentul și-a menținut calibrarea inițială, fie că și-a
păstrat caracteristicile determinate în procesul de aprobare a modelului.
Complexitatea procedurii de etalonare depinde astfel de informația cerută, care este în
general situată între aceea extensivă cerută în cazul aprobării de model și cea simplă,
necesară pentru un test de rutină (verificarea reproductibilității, de exemplu).
Etalonarea unui instrument constă în general în determinarea unui factor de etalonare N,
cu care valoarea citită M este multiplicată pentru a se obține valoarea cunoscută H a
mărimii ce se măsoară cu instrumentul, într-un câmp de radiații pentru care se cunoaște
echivalentul de doză H, de exemplu. Astfel, factorul de etalonare este obținut din relația
N=H/M (10.1),
Iar etalonarea este efectuată în condiții specificate, în câmpuri de radiații recomandate în
63
10. Etalonarea instrumentelor de măsurare
(continuare – 1)

standardele internaționale adecvate, de exemplu seriile ISO 4037-(1,2,3,4) pentru fotoni,

ISO 6980-(1,2,3) pentru radiații beta și ISO 8529-(1,2,3) pentru neutroni.
Mărimile de etalonare primară nu sunt, de regulă, mărimi din categoria echivalentului de
doză. Se utilizează atunci factori de conversie calculați, pentru a obține valorile mărimii
de interes: de exemplu, atunci când se etalonează un instrument pentru supravegherea
dozimetrică a mediului în cazul expunerii la radiații gamma, mărimea primară de
etalonare poate fi kerma în aer și atunci se utilizează factori de conversie de la kerma în
aer la echivalentul de doză ambiental, determinând astfel acest echivalent de doză și
deci factorul de etalonare corespunzător.
În figura 10.1 este ilustrat calculul “Monte Carlo” al dependenței de energia electronilor
monoenergetici incidenți pe sfera ICRU, a factorilor de conversie a fluenței Φ în mărimile
operaționale H’(0,07), H’(3) și H’(10) (fasciculele de electroni cu incidență normală pe
suprafața apei ori pe suprafața unui corp paralelipipedic din material echivalent țesutului
moale aproximează destul de bine incidența pe sfera ICRU, corp de referință care este
mult mai greu de realizat).
Se poate observa care dintre aceste mărimi operaționale domină (la aceeași fluență) și
trebuie să fie măsurată, în funcție de energia electronilor incidenți.

64
10. Etalonarea instrumentelor de măsurare
(continuare – 2)
Figura 10.1 Dependența de energia electronilor a factorilor de conversie H’(d) / Φ

65
 11. Interpretarea rezultatelor măsurării și
evaluarea dozei
Supravegherea dozimetrică individuală
În scopul realizării obiectivelor protecției radiologice, mărimile operaționale măsurate în
expunerea externă Hp(10), Hp(3) și Hp(0,07) sunt interpretate ca fiind mărimile dozei
efective, ale dozei echivalente la cristalin și, respectiv, ale dozei echivalente la piele sau
la extremitățile mâinilor și picioarelor.
Pentru fotoni, mărimea operațională Hp(10) va reprezenta în cele mai multe situații
practice o estimare rezonabilă a dozei efective E, în măsură să evite atât subestimarea
cât și supraestimarea excesivă. Pentru neutroni însă, Hp(10) poate subestima doza
efectivă pe anumite domenii energetice și pentru anumite geometrii ale câmpului, fiind
necesare corecții calculate pe baza informațiilor referitoare la energia și distribuția
unghiulară a câmpurilor de neutroni existente la locurile de muncă.

Pentru valori ale dozei situate în apropierea sau peste limita relevantă de doză, sau
deasupra unui nivel fixat pentru inițierea investigațiilor, este necesară confirmarea
faptului că măsurarea mărimilor operaționale furnizează o bună estimare a mărimilor de
protecție radiologică. Aceasta poate fi deosebit de importantă pentru dozele de iradiere
cu neutroni sau în câmpuri neomogene de radiații.
66
 11. Interpretarea rezultatelor măsurării și
evaluarea dozei (continuare)
Supravegherea dozimetrică a locului de muncă
Atunci când rezultatele supravegherii dozimetrice a locului de muncă sunt utilizate în
scopul evaluării și înregistrării dozelor individuale, este necesar să se obțină și să se
utilizeze în calcule estimări realiste ale perioadelor de ocupare; în locurile de muncă în
care valorile debitelor de doză pot varia semnificativ în timp, informațiile privind ocuparea
locului de muncă trebuie înregistrate astfel încât perioadele de ocupare să poată fi
corelate cu valoarea relevantă a debitului de doză, în calculul dozei individuale.
Dacă sunt utilizate instrumente corect proiectate și adecvat etalonate, se poate
presupune că o mărime operațională măsurată la locul de muncă, împreună cu date
adecvate privind ocuparea acestuia, constituie baza unei bune estimări a dozei efective
primite de un expus profesional, ori a dozei echivalente în țesuturile și organele acestuia.
Mărimile operaționale H*(10) și H’(0,07;Ω) vor furniza, de regulă, o estimare adecvată a
dozei efective și respectiv a dozei echivalente la piele.
Mărimea H*(10) poate însă supraestima semnificativ valoarea mărimii Hp(10) (deci și a
dozei efective) atunci când câmpul de radiații este izotrop. Aceasta se întâmplă deoarece
instrumentele pentru măsurarea H*(10) au un răspuns izotrop, dar mărimile Hp(10) și E
depind de unghiul de incidență.
67