UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA KINETOTERAPIE

CATEDRA MEDICINA SPORTIVĂ

Buzdugan Oleg

Selecţia sportivă.

Autorul: Buzdugan Oleg.

Conducător ştiinţific: Eugen Dudnic. Dr.conf.univ.

CHIŞINĂU 2020
 Conținut

1.Scurt istoricul selecției sportive.

2.Criteriile utilizate în selectia medico-sportivă.
3.Etapele selecției medico-sportivă.
4.Concluzii.
5.Bibliografie.

1
 1.Scurt istoricul selecției sportive.
Conceptul de selecție a fost folosit la început într-o acțiune de profil economico-social,
fundamentată științific încă de la inceputul secolului al XX-lea pentru diagnosticarea precoce a
aptitudinilor profesionale și orientarea talentelor către o profesie sau alta, pe baza unor teste și
metode menite să evidențieze dexteritatea manuală, recepționarea și invățarea corectă și rapidă a
unor scheme motrice.
Nefiind un concept clar conturat, selecția sugera doar inceputul unei acțiuni de pregătire
sportivă, care de-a lungul anilor, a cunoscut diferite exprimări.
Cea mai vehiculată expresie a fost specializare timpurie, care exprima preocuparea spre
dirijarea copilului către o probă sportivă încă din vîrsta fragedă pentru a pute aduce rezultate cît
mai bune pe viitor.
Apoi în anii 1960, a fost folosită expresia inițierea precoce, care atenua direcționarea
specializării sportive spre un proces premergator al viitoarei consacrări de la o vîrstă fragedă.
Mai tarziu, s-a utilizat sintagma de selectie primară, care reprezintă momentul intrării
copilului pe baza unor criterii în unitățile sportive.
Instituționalizarea sistemului unic de selecție și pregătire a copiilor și juniorilor se
realizeaza în anul 1976, fiind precedată de analiza experienței acumulate pe plan național și
internațional.
Astfel, s-a definit selecția ca un proces organizat și repetat pentru depistare timpurie a
disponiblității innăscute a copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistem complex de criterii
(medicale, bilogice, psiho-sociologice și motrice) pentru practicarea și specializarea lui ulterioară
într-o disciplină sau probă sportivă.
Centrul de Cercetări al MTS, impreună cu Institutul de Medicină Sportivă au elaborat un
sistem complex de testare a subiecților și, derivat din acesta, un sistem de criterii și cerințe, care
se aplică unitar în operația efectivă de selecție a copilului dintr-o masă eterogenă, care prezintă
certitudini în ceea ce privește integrarea, stabilitatea, receptivitatea și capacitatea de afirmare în
activitatea sportivă națională sau intrenațională.
Acest sistem îmbină într-un tot unitar o multitudine de criterii care acționează într-o
ordine prestabilită, impusă de o metodologie verificată în practică.
La actul de selecție participă o echipă intredisciplinară de specialiști, fiecare acționînd în
acord cu rigorile instrumentelor de măsurat și evaluat.

2
 2. Criteriile utilizate în selectia medico-sportivă.
Criteriile utilizate îm seelecția medico-sportivă sunt urmatoarele: Criteriul sanogenetic,
Criteriul genetic, Criteriul somatic, Criteriul funcțional și al capacității de efort, Criteriul neuro-
psihic și Criteriul biochimic.
1.Criteriul sanogenetic starea de sănătate. Este un criteriu esențial în selecție, doar un
organism perfect sănătos avînd șanse reale de obținere a performanței sportive.
Performanța sportivă presupune atingerea și chiar depășirea limitelor fiziologice ale
organismului.
Participarea la ședințe zilnice de antrenament și la competiții reprezintă un stres fizic și
psihic importanța căruia sportivului îi poate face fată doar dacă are o stare de sănătate foarte
bună.
Boala reprezintă un stres suplimentar care împiedică performanța sportivă.
2.Criteriul genetic. Constă în identificarea sexului genetic al sportivului, sexul genetic
nefiind obligatoriu și cel somatic.
Sexul genetic este determinat de prezența sau absența cromozomului Y în perechea de
cromozomi sexuali astfel: embrionul a cărui pereche de cromozomi sexuali este XX este femnin,
embrionul masculin fiind caracterizat de perechea XY.
Teoretic, prezenta cromozomului Y face că din creasta sexuală a embrionului să se
secrete testosteronul catre spre sfîrșitul primului trimestru de viață intrauterină care va detemina
masculinizarea somatică a embrionului.
Dacă din diferite motive această secreție testosteronică nu se produce, embrionul
respectiv, deși masculin din punct de vedere genetic, se va dezvolta către genul feminin (de unde
și expresia ”femeia este regula, bărbatul este excepția”).
Deși ca aspect un organism poate să prezinte toate aspectele sexuale feminine, atît pe cele
principale cît și pe cele secundare, el poate fi din punct de vedere genetic masculin, cu
repercusiuni asupra calităților fizice ale persoanei respective.
Testul Barr identifică sexul genetic al sportivului.
3.Criteriul somatic. Antropometria sportivă urmărește masurarea anumitor segmente ale
organismului (diametre, perimetre, statura, inăltime etc).
Indicii furnizați de antropometria sportivă sunt deosebit de importanți pentru selecția
acelor organisme care se suprapun cel mai bine peste biotipul constituțional ideal în ramura
sportivă respectivă.
De exemplu, un halterofil este avantajat de un centru de greutate situat cît mai jos
deoarece îi permite o stabilitate crescută motiv pentru care, în această probă sportivă vor fi aleși
sportivii care au membrele inferioare scurte.
3
 Membrele superioare scurte permit o “cursa” mai scurtă de ridicare a halterei pe cînd
membrele superioare lungi sunt preferate în sporturi ca inotul, tenisul de camp, polo etc.
Inălțimea este un criteriu extrem de important în anumite sporturi ca baschet și volei iar
greutatea reprezintă în box baza impărțirii în categorii competitionale.
Chiar în cadrul aceluiași sport, diferitele poziții pe teren necesită caracteristici somatice
specifice: pivotul la baschet poate avea o statura mai mică, portarul din fotbal este bine sa fie cat
mai inalt etc.
4.Criteriul funcțional și al capacității de efort. Tipul de efort implicat este diferit în
funcție de fiecare sport în parte.
Astfel, caracteristici biomotrice de tipul forței, vitezei, exploziei se bazează pe eforturi de
tip anaerob pe cînd anduranța este susținută de mecanisme aerobe.
Cele două tipuri de efort depind de compoziția fibrelor musculare: fibrele albe sunt
specializate pentru eforturi anaerobe pe cînd cele roșii, denumite și fibre lente, sunt mult mai
bine echipate cu enzimele carateristice metabolismului aerob.
Proporția acestor fibre poate fi modificata prin antrenament dar are în mare parte
determinantă genetică.
Pentru probele de fond și semifond vor fi selecționați sportivi cu o buna capacitate aerobă
de efort dar vom prefera proporții crescute de fibre musculare rapide și capacitate anaerobă bună
pentru sprinteuri, aruncători, săritori.
5.Criteriul neuro-psihic. Criteriul neuro-psihic este din ce în ce mai atent folosit în zilele
noastre în procesul de selecție.
Astăzi se cunosc multe cazuri în care succesul unui sportiv nu s-a bazat pe calități fizice
excepționale ci pe o componentă psihică și motivațională deosebită.
Capacitatea de concentrare, rezistentă la stress și la monotonie, atenția distributivă etc
sunt cîțiva dintre indicatorii psihologici investigați pentru selectia sportivă, acestea sunt foarte
importante pentru toate grupele de sporturi, abilitățile psihologice sunt esențiale pentru obținerea
performanței în anumite probe sportive (auto, moto, pilotii de la bob, tir etc)
Identificarea, cuantificarea și implementarea atributelor psihologice în decizia
selecționării au un impact deosebit asupra obținerii succesului în sport.
6.Criteriul biochimic. Anumiți parametrii biochimici favorizează performanța sportivă,
hemoglobina saguină fiind un factor de creștere al capacității aerobe de efort sau efectele
anabolice proteice ale hormonului somatotrop hipofizar.

4
 3. Etapele selecției medico-sportivă.
Procesul de selecție se desfășoară în etape care utilizează doar o parte dintre criteriile
enumerate.
Astfel, selecția primară, care are loc în copilărie, urmărește numai criteriul sanogenetic,
pe cel somatic și pe cel genetic.
Organismele copiilor sunt în continuă transformare motiv pentru care identificarea
talentelor la această vîrstă nu reprezintă o garanție a succesului deoarece sunt prea multe
variabile asociate cu creșterea și maturizarea.
În schimb este posibilă elaborarea unei “prognoze de creștere” care, pe baza înălțimii
actuale ale copilului dar și a caracteristicilor ereditare ale părintilor care poate prognoza cu o
marja de eroare acceptabilă, înăltimea maximă la care poate ajunge la maturitate copilul
respectiv.
Dr.Adela Apostol Caramoci remarcă însă că și în acest caz există factori care pot
interveni asupra cartilajelor de creștere și care pot modifica astfel prognoza de creștere:
sexualizarea precoce, stresul psihologic, alimentație incorectă, exercițiile cu încărcătură.
Capacitatea de efort este dependentă de echipamentul enzimatic al fibrelor musculare
care se maturizează după vîrsta de 15 ani, motiv pentru care investigarea capacității de efort la
copii nu se justifică.
Se preferă teste funcționale de tipul probei Ruffier, probei Schellong etc.
Selecția secundară se aplică celor care au practicat deja sportul de cîtiva ani și reprezintă
cea mai importantă etapa a procesului de selectie.
Scopul său este identificarea “micromodelului biologic” specific probei sportive
respective.
Este adevărată selecție pentru performanța și din acest motiv trebuie să fie drastică și să
cuprindă toate criteriile de selecție enumerate.
Implicarea în sportul de performanță este o opțiune cu consecințe deosebite asupra vieții
sportivului respectiv.
Chiar și din punct de vedere financiar, selecția secundară poate scuti statul său și
sportivul de la o investiție neprofitabilă pe termen lung.
Din aceste considerente o toleranță prea mare în acest moment nu poate fi decît nocivă,
desigur există calități imposibil de cuantificat ceea ce numim “talent” care pot compensa mici
incălcări ale standardelor de selecție dar sportivul trebuie conștientizat despre riscul pe care și-l
asumă. 

5
 În cazurile în care sportivul își dorește o carieră în sport dar calitățile sale nu il califică
pentru sportul practicat, i se vor recomanda alte sporturi cu cerințe mai apropiate de cele pe care
le poseda.
Selecția terțiara se aplică în general echipelor naționale și olimpice și urmărește
“macromodelul biologic”.
În principiu, performanța obținută deja pînă la acel moment îl califică pe sportiv.
În cazul competițiilor desfășurate în condiții deosebite de mediu este de preferat
cooptarea sportivului cu o biologie mai bună celui cu performanțe ceva mai bune dar cu sechele
posttraumatice sau alte probleme.
Succesul său eșecul procesului de identificare a talentelor depinde de capacitatea de a
cuantifica și a suprapune calitățile sportivului  peste cerintele sportului respectiv.

6
 4.Concluzii.
1.Selecția medico-sportivă este un sistem de măsuri organizatorice și metodologice care
permit conturarea direcției de specializare cît mai productivă a unui tânăr sportiv într-un anumit
sport.
2.Criteriile utilizate îm seelecția medico-sportivă sunt urmatoarele: Criteriul sanogenetic,
Criteriul genetic, Criteriul somatic, Criteriul funcțional și al capacității de efort, Criteriul neuro-
psihic și Criteriul biochimic, ele ajută cercetătorilor din domeniul sportului să îi poată propune
viitorului sportiv sportul în care el se va putea realiza cel mai productiv.
3.Selecția medico-sportivă mai are un ron lafel de important și anume rolul economic de
a scuti statul său și sportivul de la o investiție neprofitabilă pe termen lung și de al ajuta statul și
sau sportivul să invistescă cît mai profitabi pe termen lung.

7
 5.Bibliografie.
1. Alexe Nicu. Teoria si metodica antrenamentului sportiv. Bucuresti: Editura
Fundatiei "Romania de Mâine"
2. https://www.medicinasportiva.ro/sport/articole/Selectia_in_sport.html
3. Dorgan I. Selectia și orientarea medico-sportivă. București: Editura Sport-Turism
4. https://fkis.ru/page/1/184.html