Sunteți pe pagina 1din 204

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

Departamentul de Învăţământ la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept si Ştiinte Social -

Politice

Coordonator de disciplină:

Conf. univ. dr. Sache Neculaescu

1

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa

2010-2011

UVT DREPT CIVIL. DREPTURI REALE
UVT
DREPT CIVIL. DREPTURI REALE

Suport de curs – învăţământ la distanţă Drept, Anul II, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

ISBN 978-606-522-058-4

2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

=

TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= BIBLIOGRAFIE

=

=

TEMĂ DE REFLECŢIE

= BIBLIOGRAFIE = TEM Ă DE REFLEC Ţ IE = TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I G Ă SI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3

Tematica cursului

1. Capitolul I. Patrimoniul

2. Capitolul II. Dreptul de proprietate

3. Capitolul III. Dreptul de proprietate publică

4. Capitolul IV. Dreptul de proprietate privată

5. Capitolul V. Regimul juridic al bunurilor imobile

proprietate privată

6. Capitolul VI. Modalităţile juridice ale dreptului de

proprietate

7. Capitolul VII. Posesia

8.Capitolul

proprietate

VIII.

Dezmembrămitele

dreptului

de

9. Capitolul IX. Modurile de dobândire a proprietăţii

10. Capitolul X. Apărarea dreptului de proprietate (sancţiunea dreptului de proprietate)

11. Capitolul XI. Publicitatea imobiliară

4

CAPITOLUL I PATRIMONIUL

1. Cuprins

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

7. Temă de reflecţie

8. Modele de teste

9. spunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Noţiunea juridică de patrimoniu

– Caracterele juridice ale patrimoniului

– Noţiunea juridică de patrimoniu

– Funcţiile patrimoniului

– Drepturile patrimoniale

– Sistemul drepturilor reale

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunea

de patrimoniu care are un inteles tehnic, diferit de ceea ce in limbaj obisnuit, numim averea unei persoane.

– Obiective operaţionale: Definirea şi fixarea inţelesului acestei

noţiuni, evidenţiind caracterul virtual al patrimoniului, cu trimitere la art.

1718 C. civ. Analiza caracterelor, clasificărilor şi funcţiilor acestuia.

cu trimitere la art. 1718 C. civ. Analiza caracterelor, clasific ă rilor ş i func ţ

= 3 ore

5

CAPITOLUL I PATRIMONIUL

1. Noţiunea juridică de patrimoniu

1.1 Prevederi legale.

Deşi patrimoniul este o noţiune fundamentală a dreptului civil, frecvent utilizată atât în legislaţie, cât şi în doctrină, nici Codul civil şi nici celelalte legi speciale nu-l definesc. În lipsa unei definiţii legale, autorii care s-au aplecat asupra materiei drepturilor reale analizează principalele prevederi legale care fac referiri la patrimoniu. Dintre acestea, textul de principiu de la care se pleacă îndeobşte pentru explicarea noţiunii de patrimoniu este art. 1718 C. civ., norma care instituie dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, potrivit căreia “Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. S-a spus, într-o formulă inspirată, că acest enunţ reprezintă un “rudiment de definiţie a patrimoniului” tocmai pentru că sintagma “toate bunurile prezente şi viitoare“ desemnează trăsăturile esenţiale ale patrimoniului. Astfel, faptul că debitorul răspunde faţă de creditor “cu toate bunurile sale” semnifică tocmai universalitatea patrimoniului acestuia, în timp ce afectarea bunurilor viitoare sugerează virtualitatea patrimoniului, faptul că sunt afectate gajului general, nu doar bunurile efectiv aflate în proprietatea debitorului, dar şi cele care vor putea fi dobândite în viitor. O altă prevedere care trimite la noţiunea de patrimoniu este cea de la art. 781 C. civ. potrivit căreia creditorii pot cere separaţia patrimoniului defunctului de cel al moştenitorilor pentru evitarea confuziunii între ele pe perioada achitării datoriilor succesiunii. Separaţia de patrimonii o regăsim evocată şi în materia conservării privilegiilor. Potrivit art. 1743 C. civ., “creditorii şi legatarii, care cer separaţia patrimoniului defunctului, conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor erezilor sau reprezentanţilor defunctului, prin inscripţia acestui privilegiu, în termen de şase luni de la data deschiderii succesiunii”. Existenţa unui patrimoniu propriu este o condiţie a personalităţii juridice impusă de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice. Potrivit art. 42 al aceleiaşi reglementări, divizarea patrimoniului persoanei juridice se face prin împărţirea acestuia între una sau mai multe persoane juridice care există sau care iau fiinţă, în timp ce art. 47 din lege prevede destinaţia patrimoniului persoanei juridice supuse divizării. Prevederi similare referitoare la patrimoniu găsim şi în Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Potrivit art. 4 alin. (1) din această lege, “prin actul de înfiinţare a regiei autonome se vor stabili obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal” iar, potrivit art. 5 alin. (2) din aceeaşi reglementare, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, în condiţiile în care, potrivit art. 20 alin. (2), bunurile din societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia. Menţiunea privind patrimoniul iniţial este o condiţie pe care o impune şi art. 6 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi completată prin O.G. nr. 34/2004.

6

F

Definiţie.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, are o serie de dispoziţii care trimit la noţiunea de patrimoniu, cum ar fi: art. 143 devenit ulterior republicării din 2004 art. 146. Art. 146 a fost abrogat prin Legea nr. 441/2006. În prezent, relevant pentru această problemă este art. 152 privind dreptul administratorilor unei societăţi comerciale de a încheia acte juridice cu privire la bunurile din patrimoniul acesteia, art. 158 devenit ulterior republicării din 2004 art. 163. Art. 163 a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2007 din aceeaşi lege potrivit căruia cenzorii societăţii comerciale au obligaţia de a verifica modul în care s-a făcut reevaluarea patrimoniului societăţii sau art. 230 devenit ulterior republicării din 2004 art. 235 care reglementează dizolvarea societăţii comerciale etc. Uneori, anumite grupări de bunuri, având aceeaşi natură, sunt desemnate prin noţiunea de “fond”. Este cazul Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, care, în art. 1 dispune că “terenurile de orice fel indiferent de destinaţie, de titlul pe baza ruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte constituie fondul funciar al României”. Tot astfel, Codul silvic şi O.G. nr. 96/998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional. Alteori, bunuri având acelaşi regim juridic sunt grupate în “domenii”. Bunăoară, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia distinge între domeniul public şi cel privat, dispunând prin art. art. 3 alin. (2) “Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege”, iar prin art. 4 că “Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public”. Nevoia circumstanţierii unor bunuri aparţinând aceluiaşi domeniu introduce în legislaţie noţiuni precum patrimoniu muzeal, cum este cazul Legii muzeelor şi colecţiilor publice – art. 8 din Legea nr. 311/2003 potrivit căreia acest patrimoniu este alcătuit din “totalitatea bunurilor, a drepturilor şi obligaţiilor cu valoare patrimonială ce aparţin unui muzeu sau, după caz, unei colecţii publice”, sau a noţiunii de patrimoniu cultural naţional, care, potrivit art. 1 alin. (2). Acest articol a fost modificat prin O.U.G. nr. 16/2003 şi prin Legea nr. 488/2006 al Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică etc. Noţiunea juridică de patrimoniu are un înţeles tehnic, diferit de cel obişnuit. Astfel, în limbajul comun termenul desemnează averea dobândită, în principal, prin moştenire din tată în fiu, termenul evocând pe pater familias şi, deci, ideea de ereditate. Ce-ar putea fi patrimoniul: o masă de bunuri, un atribut al personalităţii sau ambele laolaltă? În concepţia obiectivă a Codului Napoleon, preluată de Codul nostru civil, patrimoniul este o simplă listă de bunuri, neincluzând datoriile. Juristul german Zachariae este cel care a schiţat, pentru prima dată, patrimoniul aşa cum îl vedem astăzi, incluzând nu doar bunurile, dar şi datoriile care fac obiectul succesiunii legale, când, astfel, posibilă ficţiunea privind continuitatea personalităţii defunctului. Această concepţie avea să inspire pe C. Aubry şi C. Rau, cei care, în prima parte a secolului al XIX-lea au pus bazele teoriei generale a patrimoniului şi care, în cadrul unui “Curs de drept civil după metoda Zachariae”, a cărui ediţie a 6-a a apărut în anul 1873, au definit patrimoniul ca “ansamblul bunurilor unei persoane văzut ca o

7

F

Activul

patrimonial.

universalitate de drept”, desemnând, astfel, legătura dintre drepturile şi obligaţiile ca universalitate juridică şi subiectul căruia îi aparţin. În dreptul nostru patrimoniul a fost definit ca fiind “ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică adică se pot evalua în bani”. Această definiţie nu este în afara oricărei critici. Distincţia dintre valoarea pecuniară şi cea economică poate crea confuzii. În fond, este economică orice valoare care poate fi exprimată sau măsurată pecuniar, în timp ce termenul “pecuniar” nu desemnează aici natura valorii, ci doar modul ei de exprimare. Alţi autori includ în patrimoniu nu doar drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, dar şi “bunurile la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”, iar, potrivit unei opinii mai nuanţate, patrimoniul este o “realitate intelectuală”, formată din “drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ca bunuri incorporale”. Aşa cum s-a remarcat însă, incluzând în patrimoniu, laolaltă, atât drepturile patrimoniale, cât şi bunurile pe care le exprimă nu facem decât să-l dublăm, ştiut fiind drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri. Pentru acest motiv patrimoniul a fost definit sau ca “universalitatea raporturilor de drept, care au acelaşi subiect activ şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte de bunurile la care se referă“, sau “expresiunea contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept”. Definiţia care nu trezeşte nicio rezervă şi pe care o considerăm preferabilă, este aceea potrivit căreia patrimoniul este “totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale care aparţin unei persoane”, enunţ la care s-a ajuns printr-un efort de generalizare, făcându-se abstracţie de particularităţile fiecărui drept sau obligaţie în parte.

1.2 Componente Orice patrimoniu are două componente, după cum persoana are drepturi şi obligaţii patrimoniale. Activul patrimonial al persoanei este alcătuit din drepturile subiective care au conţinut economic, susceptibile de exprimare bănească, drepturile reale, adică dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie şi drepturile de creanţă ale acesteia, adică cele care se nasc din contract sau delict şi care mai sunt numite drepturi personale. Prin definiţie conţinutul patrimoniului este alcătuit din drepturile patrimoniale, cele care au conţinut economic, cele care sunt susceptibile de a fi exprimate pecuniar, nu şi drepturile personal – nepatrimoniale. Potrivit profesorului Corneliu Bârsan, “dacă patrimoniul cuprinde drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic ce aparţin unei persoane, deci care pot fi exprimate în bani, aceasta înseamnă automat înlăturarea din cuprinsul lui a drepturilor personal- nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la onoare, dreptul la reputaţie etc. Împrejurarea că atingerea adusă unui asemenea drept s-ar putea concretiza într-o creanţă în despăgubiri, adică într-un element activ al patrimoniului, nu este de natură să pună în discuţie această înlăturare“. Prin urmare, potrivit distinsului autor, dreptul de creanţă al victimei căreia i se produce o daună morală nu face parte din patrimoniul acesteia. În ce ne priveşte, considerăm că, dacă vom califica daunele morale ca elemente ale răspunderii civile delictuale, aşa cum o face, fără excepţie, doctrina actuală, apreciind că asemenea leziuni sunt specii ale prejudiciului reparabil, n-am

8

F

Pasivul

patrimonial.

F

Orice persoană

are un

patrimoniu.

putea plasa dreptul de creanţă al victimei privind indemnizaţia la care este îndrituită în afara patrimoniului acesteia. Numai dacă suntem consecvenţi criteriilor de clasificare a drepturilor subiective în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale, nu vom putea accepta că daunele morale, urmări ale încălcării drepturilor personale nepatrimoniale sau a valorilor morale, pot fi reparate în aceeaşi manieră precum orice alt prejudiciu patrimonial. Altfel, daunele morale, prin definiţie neconvertibile, nefungibile, se vor vedea convertite în elemente ale patrimoniului. Noi credem că daunele morale nu pot fi considerate specii ale prejudiciilor reparabile, că ele nu pot fi calificate elemente ale răspunderii civile delictuale, ca izvor de obligaţii şi că soluţia lor trebuie căutată într-o altă instituţie, distinctă de spunderea delictuală, pentru a nu risca un tratament juridic similar pentru afectări ale persoanei, atât de diferite în substanţa lor. Departe de a susţine lipsa de reacţie a dreptului faţă de daunele morale milităm pentru amenajarea unei soluţii legislative cât mai elaborate, care să nu suscite rezervele pe care le presupune asimilarea daunelor morale celor patrimoniale. La rândul său, activul patrimonial este împărţit în capital, expresia valorică a bunurilor care fac parte din patrimoniul unei persoane şi care poate fi atât productiv, atunci când este reprezentat de acţiuni la o societate comercială, producătoare de dividende sau dobânzi, cât şi neproductiv, atunci când bunurile nu sunt afectate acestui scop. Veniturile pot fi atât resurse financiare, obţinute periodic, precum dividendele, dobânzile, chiriile, salariile etc., precum şi bunuri în natură, cum ar fi produsele primite ca urmare a arendării unor terenuri. Pasivul patrimonial este alcătuit din obligaţiile evaluabile în bani ale unei persoane. Ele pot consta în obligaţia de a da, care înseamnă a constitui sau a transmite un drept real, obligaţia de a face, când ea are conţinut patrimonial, cum este cazul obligaţiei la o anumită prestaţie şi obligaţia de a nu face, adică de a se abţine de la o acţiune care, altfel, ar putea fi făcută. 2. Caracterele juridice ale patrimoniului 2.1. Universalitate juridică. Ori de câte ori vorbim de patrimoniul unei persoane avem în vedere totalitatea drepturilor şi obligaţiilor acesteia, fără a avea în vedere identitatea lor. Universalitatea este juridică pentru că este constituită prin lege, existând în afara voinţei titularului. Orice schimbare care priveşte drepturile sau obligaţiile titularului nu este de natură să afecteze identitatea universalităţii. Prin voinţa titularului pot fi constituite universalităţi de fapt, grupări de bunuri afectate unei finalităţi unice în care bunurile sunt grupate pe baza unei legături de fapt oarecare. Astfel, în cazul acceptării unei succesiuni sub beneficiul de inventar, potrivit art. 704 C. civ., universalitatea juridică alcătuită din drepturile şi obligaţiile autorului se transformă în universalitate de fapt la data lichidării pasivului succesoral pentru că nu poate fi concepută o universalitate juridică fără componenta sa pasivă. Prin lichidarea pasivului succesoral are loc confuziunea între patrimoniul lăsat de defunct şi cel al moştenitorului, astfel că nu mai sunt motive pentru separarea lor. Universalitatea de fapt se deosebeşte de cea de drept prin aceea că bunurile care o alcătuiesc nu sunt distincte. Patrimoniul este un atribut al personalităţii pentru că aptitudinea generală şi abstractă a subiectului de drept de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii civile este legată de existenţa acestuia. În ce priveşte persoana juridică, patrimoniul este una dintre condiţiile de existenţă a a acesteia.

9

F

Unicitate.

F

Divizibilitate.

S-a spus că orice persoană, indiferent cât de săracă ar fi, are un patrimoniu, chiar şi atunci când nu are nicio avere actuală, pentru că “este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de a exercita drepturi pentru a constitui un patrimoniu”. Recent această afirmaţie a fost contestată, afirmându-se că “patrimoniul nu poate exista ca vid juridic ”, idee susţinută şi de profesorul Corneliu Bîrsan, potrivit căruia “oricât de sărac ar fi cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce-i alcătuiesc patrimoniul”. În ce ne priveşte, în condiţiile în care, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia de a se naşte viu, conform adagiului infans conceptus pro nato habetur quoties de eius commodis agitur, recunoscându-i-se capacitatea de folosinţă anticipată, se poate spune că patrimoniul apare chiar înainte de naşterea persoanei fizice. Aceeaşi concluzie este valabilă şi în cazul persoanei juridice la care capacitatea de folosinţă anticipată prevăzută de art. 33 alin. (3) din Decretul 31/1954 este limitată la dobândirea drepturilor şi asumarea obligaţiilor necesare înfiinţării sale legale. Prin urmare, patrimoniul are caracter virtual, fiind “o potenţialitate, mai degrabă, decât o masă de drepturi şi obligaţii îngheţată, încremenită”. Orice persoană are un singur patrimoniu, aşa cum are o singură identitate, chiar dacă el poate încorpora mase distincte de drepturi şi obligaţii, motiv pentru care, uneori, unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului sunt privite ca exprimând un singur caracter juridic. A fost înregistrată şi o opinie contrară, potrivit căreia “complexitatea raporturilor care se crează între subiectele de drept şi care nu mai sunt acelea de la data adoptării Codului Napoleon” face ca teoria patrimoniului unic să fie depăşită. Cu titlu de exemplu, se invocă faptul că soţii pot avea atât bunuri proprii, dobândite înainte de căsătorie, cât şi bunuri comune, dobândite în timpul căsătoriei, că o persoană poate depune în conturi bancare sume de bani neurmăribile datorită secretului bancar, ceea ce face ca regimul juridic al acestora să fie diferit. În replică, se susţine, pe bună dreptate, că “divizarea patrimoniului în mai multe mase de drepturi şi obligaţii pecuniare este, în realitate, un instrument tehnic de grupare a acestor drepturi şi datorii. Ca urmare, deşi formula divizibilităţii patrimoniului este încetăţenită, în realitate, nu patrimoniul este divizat în fracţiuni, ci drepturile şi datoriile sunt grupate în mase distincte, fiecare având un regim juridic propriu”.

Deşi unic, patrimoniul poate include mase distincte de drepturi şi datorii. Persoanele căsătorite au în patrimoniul lor atât bunuri comune, dobândite în timpul căsătoriei, pentru care operează prezumţia de comunitate, cât şi bunuri proprii. Creditorii comuni ai soţilor vor putea urmări doar bunurile comune ale acestora, iar pe cele proprii după epuizarea urmăririi bunurilor comune, în timp ce creditorii unuia dintre soţi vor urmări, mai întâi, bunurile acestuia, iar dacă ele sunt neîndestulătoare, vor putea solicita împărţirea bunurilor comune. Tot astfel, acceptarea sub beneficiu de inventar a succesiunii prevăzută de art. 704 C. civ. operează divizarea patrimoniului în masa bunurilor lăsate de defunct şi cele ale moştenitorilor, împiedicând confuziunea dintre ele, urmând ca moştenitorii să răspundă doar în limitele activului, intra vires hereditatis, aşa cum separaţia de patrimonii solicitată de creditorii succesiunii, potrivit art. 781 C. civ., distinge între patrimoniul lăsat de defunct şi cel al moştenitorilor, evitându-se concurenţa creditorilor personali ai moştenitorilor.

10

F

Inalienabilitate.

Potrivit doctrinei, divizarea patrimoniului poate fi şi voluntară. Astfel, comerciantul îşi poate diviza patrimoniul în grupa drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc un fond de comerţ afectat desfăşurării unei activităţi comerciale şi celelalte drepturi şi obligaţii. De asemenea, persoanele care exercită o profesie liberală pot constitui patrimoniul profesional, afectând o parte din patrimoniul lor exercitării profesiei.

Dacă persoana poate înstrăina sau greva bunurile din patrimoniul său, privite ut singuli, ea nu poate înstrăina patrimoniul, privit ca o universalitate juridică (universitas iuris). În integralitatea lui, patrimoniul poate fi transmis doar de mortis causa.

Vânzarea moştenirii, reglementată de art. 1399-1401 C. civ., nu reprezintă înstrăinarea patrimoniului, ci doar vânzarea unei mase de drepturi şi obligaţii. De la această regulă există excepţia transmisiunii patrimoniului persoanei juridice în cazul încetării activităţii acesteia prin comasare sau divizare totală, situaţii în care patrimoniul încetează, ca universalitate juridică, drepturile şi obligaţiile trasmiţându-se către succesori. În cazul divizării parţiale a persoanei juridice, se transmite o fracţiune din patrimoniul acesteia, fără ca persoana juridică să-şi înceteze activitatea. Prin urmare, patrimoniul, atribut al personalităţii, este inalienabil, în timp ce drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt autonome şi alienabile. 3. Funcţiile patrimoniului Gajul general al creditorilor chirografari. Niciun creditor nu este asigurat de riscul neplăţii datoriei de către debitor decât dacă i se constituie garanţii reale: gajul propriu-zis, ipoteca, privilegiile, situaţii în care creditorul este numit, după caz, creditor gajist, creditor ipotecar sau privilegiat. Pentru celelalte datorii, creditorii beneficiază de dispoziţia de la art. 1718 C. civ., potrivit reia oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Prin urmare, debitorul care nu- şi execută obligaţiile faţă de creditor riscă să răspundă cu toate bunurile existente în patrimoniul său, la momentul când creditorul îl va acţiona, urmărindu-i-se oricare dintre bunuri. Creditorul care, în temeiul acestui text, fără a avea o garanţie reală, poate urmări oricare bun al debitorului pentru a-şi valorifica creanţa pe care o are, se numeşte creditor chirografar, iar această garanţie se numeşte drept de gaj general. O astfel de garanţie este destul de palidă, fiind departe de ideea de gaj, pentru că, deşi avertizat că, dacă nu va plăti datoria creditorului, va putea răspunde cu orice bun al său, debitorul rămâne liber să-şi administreze cum doreşte propriul patrimoniu, putând atât dobândi bunuri noi, situaţie care nu poate dezavantaja pe creditor, dar poate, la fel de bine, să şi înstrăineze orice bun, micşorându-i astfel şansele creditorului de a-şi vedea creanţa valorificată. Singura posibilitate a creditorilor de a ataca actele de dispoziţie ale debitorului este acţiunea revocatorie sau pauliană, prevăzută de art. 975 C. civ., potrivit căreia. “Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, cute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”. Ceea ce trebuie însă remarcat este că, în practică, acest demers este greoi, fiind condiţionat de dovedirea intenţiei frauduloase a debitorului de a-şi crea o stare de insolvabilitate, iar în cazul actelor juridice oneroase, mai trebuie dovedită şi complicitatea la fraudă a terţului- dobânditor, probă care este dificilă, motiv pentru care jurisprudenţa a instituit câteva prezumţii de fraudă în situaţiile în care dobânditorii se află în grade de rudenie apropiată cu debitorul.

11

F

Subrogaţía reală cu titlul universal.

a cum am arătat deja, textul de la art. 1718 C. civ. reprezintă singura referinţă legislativă care, fără a defini patrimoniul, ne ajută să înţelegem ce este el în realitate, faptul că este distinct de bunurile care îl alcătuiesc, că aşa-zisul gaj general al creditorilor chirografari priveşte patrimoniul, în totalitatea lui şi nu bunurile care îl alcătuiesc, că sunt supuse urmăririi bunurile existente în momentul iniţierii de către creditor a procedurii de executare silită şi că sunt supuse acestui regim nu doar bunurile prezente, dar şi cele viitoare. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este un drept de gaj specializat, în sensul că divizibilitatea patrimoniului în mase distincte de bunuri face ca urmărirea bunurilor de către creditori să se facă asupra masei de bunuri în legătură cu care s-a născut creanţa supusă valorificării. Pe de altă parte, dreptul de gaj este general, este o garanţie a tuturor creditorilor chirografari care sunt egali în faţa legii, spre deosebire de creditorii gajişti, ipotecari şi privilegiaţi care vor trebui îndestulaţi cu preferinţă. Termenul subrogaţie vine de la verbul latinesc subrogare care înseamnă înlocuire, substituire. Ea poate fi de două feluri: subrogaţie personală şi subrogaţie reală. Subrogaţia reală, la rândul său, poate fi subrogaţie reală universală, subrogaţie cu titlu universal şi subrogaţie cu titlu particular. a cum o califică întemeietorii teoriei generale a patrimoniului, subrogaţia este o ficţiune care îşi are fundamentul în fungibilitate, calitatea bunurilor de a fi înlocuite. Subrogaţia personală va fi studiată în cadrul teoriei generale a obligaţiilor. Fără a intra în detalii ce ar impune o analiză a textelor legale incidente, ne limităm a spune că ea are loc atunci când o persoană înlocuieşte o altă persoană în exercitarea unui drept, aşa cum se întâmplă când un terţ plăteşte pe creditor în locul debitorului. Subrogaţia reală cu titlu universal este înlocuirea unui bun cu altul în cadrul aceluiaşi patrimoniu, potrivit adagiului in iudiciis universalibus pretium succedit loco rei et res loco pretii. Potrivit unei definiţii avansate, “operaţiunea juridică prin efectul reia un bun care, într-un patrimoniu, face parte dintr-o categorie juridică diferită de a celorlalte bunuri, este înlocuit cu altul, care dobândeşte de drept aceeaşi calitate pe care a avut-o bunul înlocuit”. Deşi nereglementată, subrogaţia reală s-a impus tocmai pentru că ţine de funcţionarea patrimoniului ca universalitate juridică, înăuntrul căruia drepturile şi obligaţiile sunt susceptibile de înlocuire, fără a avea nevoie de o prevedere legală. Orice bun care iese din patrimoniu va fi înlocuit fie de bunul primit în schimb, fie de preţul acestuia, urmând a face obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, fără ca debitorul să poată invoca excepţia că se urmăreşte un alt bun decât cel ieşit din patrimoniu. În fundamentarea subrogaţiei reale generale a fost avansată teoria fungibilităţii bunurilor, înţeleasă lato sensu, adică “numitorul comun al tuturor elementelor care compun patrimoniul sau o masă patrimonială”, afirmându-se că “tocmai datorită acestei trăsături comune, elementele patrimoniale pot fi schimbate unele cu altele, ele fiind însumate la activul sau pasivul patrimoniului ori ale unei mase patrimoniale”. Potrivit unui alt punct de vedere, „fungibilitatea nu se poate confunda cu subrogaţia reală şi nici nu o poate explica pe aceasta pe temeiul ficţiunii prin care se face abstracţie de caracterul material, pentru că de esenţa fungibilităţii este tocmai echivalenţa cantitativă şi calitativă a bunurilor, ceea ce înseamnă că este exclus ca două lucruri să poată fi privite ca valori băneşti”.

12

F

Subrogaţia reală cu titlul particular.

F

F

Noţiune.

Fără a contesta legătura fungibilităţii cu subrogaţia reală, noi credem că ceea ce explică mecanismul subrogaţiei reale cu titlu universal este universalitatea juridică pe care o reprezintă patrimoniul. Aşa cum am văzut când am studiat

clasificarea bunurilor, fungibilitatea este calitatea bunurilor generice de a fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, datorită fie naturii bunului (Genera non pereunt), fie voinţei exprese a părţilor, atât şi nimic mai mult. Subrogaţia reală cu titlu universal este şi ea supusă divizibilităţii patrimoniului, în sensul că, dacă bunul care iese din patrimoniu făcea parte dintr-o masă de bunuri având o destinaţie concretă, înlocuirea acestuia se va face în cadrul aceleaşi mase. Spre exemplu, dacă din patrimoniul unuia dintre soţi iese un bun care face parte din masa bunurilor sale proprii, valoarea de schimb va intra în aceeaşi masă de bunuri şi nu în cea a bunurilor comune. Tot astfel, în cadrul partajului judiciar, dacă bunurile din masa partajabilă nu pot fi comod împărţite între coindivizari, vor putea fi vândute la licitaţie, urmând ca preţul lor să fie supus partajării, în cotele legale cuvenite fiecăruia. De această dată înlocuirea, în cadrul patrimoniului, priveşte un bun individual determinat (ut singuli) şi ea nu mai operează automat, ci doar dacă este expres prevăzută de lege. Dintre acestea, următoarele cazuri pot fi reţinute exempli gratia:

- în materia ipotecii, dacă bunul ipotecat a fost distrus sau deteriorat, ipoteca se strămută asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă a fost asigurat;

- potrivit Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, dreptul de ipotecă şi privilegiul special care grevează un bun supus

exproprierii se strămută, ope legis, asupra despăgubirii cuvenite proprietarului;

- potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a

terenurilor, în cazul unor schimburi de terenuri, fiecare teren primit în schimb va dobândi situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi

a sarcinilor anterior constituite. Transmisiunea universală şi cu titlul universal. Transmisiunea universală şi cu titlu universal are ca obiect chiar patrimoniul persoanei ca universalitate juridică, nu drepturi şi obligaţii privite individual. Transmisiunea universală are loc la decesul persoanei fizice sau la reorganizarea persoanei juridice, prin divizare totală sau parţială, în cadrul căreia întregul patrimoniu alcătuit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor se transmite succesorilor. Transmisiunea cu titlu universal priveşte o fracţiune, cum este cazul moştenirii lăsate mai multor succesori legali, fiecare primind bunuri în cotele prevăzute de lege pentru fiecare clasă de moştenitori. Potrivit actualei legislaţii, moştenitorii sunt continuatori ai personalităţii autorului, astfel că ei vor fi ţinuţi de toate datoriile defunctului de care vor răspunde nelimitat, ultra vires hereditatis, mai puţin de obligaţiile asumate intuitu personae. Numai dacă succesiunea va fi acceptată sub beneficiul de inventar, răspunderea succesorilor va fi ţărmurită în limitele activului succesoral, adică, intra vires hereditatis. 4. Drepturile patrimoniale Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic, cele care sunt susceptibile de comparare, de măsurare, de exprimare printr-

o valoare de schimb, de regulă banii. Ele sunt clasificate în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

13

F

Noţiune.

4.1. Drepturile reale Drepturile reale sunt drepturile patrimoniale în temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita atributele care le sunt conferite de lege, nemijlocit, fără a avea nevoie de prestaţia pozitivă a altor persoane. În concepţia clasică, dreptul real, ius in re, desemna puterea juridică pe care o are o persoană asupra unui lucru, un raport între titular şi bun, doctrina noastră mai veche definindu-l ca fiind puterea de a dispune de lucrul care constituie obiect al dreptului, în mod liber şi imediat. Astăzi, majoritatea autorilor consideră că dreptul real, ca de fapt oricare alt

drept subiectiv, nu poate fi decât un raport social, deci un raport între oameni şi nu un raport între om şi lucru. Dreptul real este, prin urmare, un raport juridic între subiectul activ determinat, care este titularul dreptului, şi toate celelalte persoane, nedeterminate, care au obligaţia generală şi pasivă de a nu face nimic de natură să stinghereasă pe titular în exercitarea prerogativelor sale. De aceea se spune că dreptul real este opozabil erga omnes. Potrivit unui punct de vedere interesant, recent exprimat, “este discutabil faptul că între titularul dreptului real şi toate celelalte personae nedeterminate (subiectul pasiv universal) se stabileşte un raport juridic prin care toate acestea din urmă au obligaţia generală negativă de a se abţine să-i aducă titularului vreo atingere; dacă ar fi aşa s-ar crea pentru orice bun aflat în proprietate o reţea densă de obligaţii la nivel planetar”. Potrivit acestor autori, “raportul juridic, şi odată cu aceasta, obligaţia, se naşte numai după încălcarea sau nesocotirea dreptului subiectiv absolut (dreptul real) de către un subiect pasiv determinat”. În ce ne priveşte, subscriem opiniei potrivit căreia “Nu se poate nega faptul că

numai printr-o asemenea construcţie

această construcţie are un caracter abstract

abstractă se poate da caracter social acestui raport juridic”.

F 4.2.Drepturile de creanţă Dreptul de creanţă, ius ad personam, este acel drept patrimonial în temeiul ruia titularul, subiect activ, numit creditor, poate pretinde unei alte persoane, subiectul pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere aut non facere), sub sancţiunea constrângerii statale. Spre deosebire de drepturile reale,

drepturi absolute, unde subiectul pasiv este nedeterminat, la drepturile de creanţă, drepturi relative, acest subiect este, întotdeauna, o persoană determinată. Este motivul pentru care drepturile de creanţă mai sunt numite drepturi personale. F Între cele două categorii de drepturi patrimoniale există o serie de deosebiri:

a) – în timp ce drepturile reale sunt opozabile erga omnes, adică tuturor

persoanelor nedeterminate, drepturile de creanţă sunt opozabile doar părţilor legate

juridiceşte, adică doar debitorului, subiect pasiv. Trebuie subliniat însă că, deşi drepturile de creanţă sunt relative, aceasta nu înseamnă că situaţia juridică creată prin contract ar putea fi nesocotită de terţi sub cuvânt că ei n-au fost părţi în contract;

b) - în cazul drepturilor reale, obligaţia corelativă de a nu face nimic de natură

stingherească pe subiectul activ este nedeterminată; la drepturile de creanţă această obligaţie este determinată şi constă în a da, a face sau a nu face ceva, o acţiune pe care, în lipsa obligaţiei, debitorul ar fi putut-o face;

Dar

Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă.

c) - drepturile reale sunt limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de

creanţă sunt nelimitate, pentru că tot astfel sunt şi convenţiile pe care părţile le pot încheia în condiţiile autonomiei lor de voinţă;

d) - drepturile reale dau naştere la două efecte speciale: dreptul de urmărire şi

dreptul de preferinţă.

14

F

Noţiune.

Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului dreptului real de

a pretinde bunul din mâinile oricărei persoane care l-ar deţine fără drept. Astfel, dacă

bunul a fost pierdut sau furat, proprietarul îl poate pretinde de la orice persoană, nu doar de la găsitor sau hoţ. Dreptul de preferinţă este posibilitatea recunoscută titularului de a-şi realiza, cu prioritate, dreptul său faţă de alţi titulari de drepturi privitoare la acelaşi bun. De exemplu, creditorul ipotecar are dreptul de a fi plătit cu precădere, înaintea creditorilor chirografari. 4.3. Categorii intermediare Între drepturile reale şi cele de creanţă se situează o categorie intermediară, obligaţiile reale. Dacă, potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, drepturile de creanţă dau naştere doar la obligaţii în sarcina părţilor şi a succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestora, obligaţiile reale se bucură de o mai mare opozabilitate, fiind opuse nu doar debitorului iniţial, dar şi altor persoane care dobândesc un drept real, posesia sau chiar şi numai detenţia unui anumit bun. Transmiţându-se nu numai debitorului iniţial, ci şi tuturor dobânditorilor ulteriori ai bunului în legătură cu care s-a născut obligaţia, aceste obligaţii sunt prezentate,

uneori, ca excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, caracterizare contestată de unii autori cu motivarea că asemenea obligaţii se nasc ope legis şi nu prin voinţa părţilor, deci nu ca simplu efect al actului juridic. A. Obligaţiile propter rem Dacă iniţial s-a considerat că obligaţiile propter rem sunt accesorii ale drepturilor reale, cu timpul s-a constatat că, prin voinţa legii, există o serie de obligaţii care, fiind strâns legate de bun, se transmit odată cu el, independent de existenţa vreunui drept asupra acestuia. Fără a fi opozabile erga omnes, ca în cazul drepturilor reale, ele privesc nu doar pe proprietar, ci şi pe posesor sau pe simplul detentor al bunului. Se consideră că, după natura lor, obligaţiile propter rem pot fi clasificate în obligaţii propter rem administrative şi obligaţii propter rem civile. Obligaţii propter rem de natură administrativă. Sunt cele prevăzute de lege şi care nu intră în conţinutul unor raporturi juridice civile. Exemplul frecvent utilizat este cel prevăzut de art. 74 din Legea nr. 18/1991, care instituie în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a le cultiva şi de a le asigura protecţia solului, obligaţie care se transmite odată cu fondul dobânditorilor, fără a fi nevoie de

o altă convenţie. Un alt exemplu este prevederea de la art. 15 alin. (2) din Legea nr.

103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului potrivit căreia “Deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecţia vânatului şi

a mediului său de viaţă şi răspund pentru pagubele pe care le produc acestuia prin

acţiuni ilicite”, obligaţiile prevăzute de Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului

impuse proprietarilor şi deţinătorilor legali de teren etc. Obligaţiile propter rem de natură civilă sunt, în viziunea aceluiaşi autor, “obligaţiile ale căror subiecte rămân în sfera dreptului civil, chiar dacă au o natură legală”, în care sunt incluse, de exemplu, obligaţia de grăniţuire impusă de art. 584 C. civ., obligaţia constructorului de a plăti proprietarului terenului contravaloarea lucrării efectuate etc. În aceeaşi categorie sunt incluse şi obligaţiile propter rem convenţionale, precum obligaţiile asumate de proprietarul unui fond aservit de a efectua lucările necesare exercitării servituţii.

15

B. Obligaţiile scriptae in rem

Asemenea obligaţii sunt cele care corespund unor drepturi de creanţă, fiind atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă actualul posesor al bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi n-a participat la încheierea contractului iniţial care a născut dreptul creditorului. Exemplul frecvent citat este situaţia în care, potrivit art. 1441 C. civ., dobânditorul unui bun imobil anterior închiriat este obligat să respecte contractul

încheiat de autorul său. Dacă durata contractului de locaţiune este mai mare de 3 ani, el va fi opozabil terţilor prin notarea contractului în cartea funciară, potrivit art. 19 alin. (1) lit. C a) din Legea nr. 7/1996.

C. Drepturile potestative patrimoniale

Noţiunea de drept potestativ este strâns legată de recunoaşterea actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, fiind puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situaţie juridică preexistentă ori cea de a recrea o situaţie juridică printr-un act juridic unilateral. Drepturile potestative patrimoniale reprezintă o categorie atipică de drepturi patrimoniale, nefiind nici drepturi reale, nici drepturi de creanţă. “Atunci când exercitarea acestor drepturi modifică, stinge sau recrează o situaţie juridică patrimonială, drepturile potestative capătă un conţinut patrimonial”. Ele sunt expresii ale puterii pe care o are subiectul de drept de a da naştere, prin act juridic unilateral de voinţă, unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane. Sunt o serie de drepturi discreţionare recunoscute subiectului de drept, precum dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, dreptul de a revoca oferta de contract, opţiunea succesorală, dreptul de a cere partajarea unor bunuri indivize, dreptul de a cere rezoluţiunea sau anularea unui act etc. Spre deosebire de drepturile reale şi cele de creanţă, pentru a căror existenţă este nevoie de acţiuni sau inacţiuni ale altor persoane, drepturile potestative sunt

recunoscute titularilor independent de asemenea acţiuni sau inacţiuni. Efectele juridice ale exercitării acestor drepturi interesează nu doar pe titular. dar şi pe aceia care sunt legaţi de situaţia juridică ce se modifică, se stinge sau se recrează. F 5. Sistemul drepturilor reale 5.1. Drepturi reale principale. Drepturile reale principale sunt cele care au o existenţă de sine stătătoare, ele sunt drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Dreptul de proprietate. După regimul juridic aplicabil, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică, aparţinând statului sau unităţilor administrativ- teritoriale şi dreptul de proprietate privată care poate aparţine oricărui subiect de drept, persoană fizică sau juridică. Drepturile derivate din dreptul de proprietate publică sunt:

- dreptul de administrare;

- dreptul de concesiune;

- dreptul de folosinţă.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată sunt:

- dreptul de uzufruct;

- dreptul de uz;

- dreptul de abitaţie;

- dreptul de servitute;

- dreptul de superficie.

16

Drepturile reale accesorii. Drepturile reale accesorii sunt drepturile reale care nu au o existenţă de sine stătătoare, fiind instituite pentru garantarea unor drepturi de creanţă a căror soartă juridică o urmează (Accesorium sequitur principalem). Dreptul de ipotecă este cea mai energică garanţie a creditorului ipotecar şi este dreptul real accesoriu constituit asupra unui bun imobil aflat în proprietatea debitorului sau asupra dreptului de uzufruct cu privire la un bun imobil ce aparţine acestuia, de a se îndestula, cu prioritate, din preţul obţinut din vânzarea bunului, sub controlul justiţiei, indiferent în mâinile cui s-ar afla el, dacă debitorul nu-şi execută, la scadenţă, obligaţia asumată. Dreptul de gaj este dreptul real accesoriu constituit de debitor în favoarea unui creditor asupra unui bun sau mai multor bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unei terţe persoane, cu sau fără deposedarea de bun, care conferă titularului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate, din preţul bunului sau bunurilor vândute, în situaţia neexecutării voluntare a obligaţiei de către debitor. Privilegiile speciale. Sunt drepturi reale accesorii recunoscute creditorilor care, datorită creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar faţă de creditorii ipotecari posteriori. Ele sunt clauze legale de preferinţă. Dreptul de retenţie. Este dreptul real accesoriu care oferă debitorului obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a-l reţine şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al obligaţiei de restituire a bunului, va plăti datoria ce s-a născut în legătură cu bunul. Condiţia principală este ca datoria pe care creditorul obligaţiei de restituire a bunului o are faţă de debitor să aibă legătura cu bunul (debitum cum re iunctum). Acest drept, deşi nu este reglementat, de principiu, în Codul civil, este totuşi recunoscut în diverse materii speciale, motiv care a încurajat jurisprudenţa să-l recunoască ori de câte ori datoria creditorului obligaţiei de restituire are o strânsă legătură cu bunul aflat în litigiu.

are o strâns ă leg ă tur ă cu bunul aflat în litigiu. I. Tratate ş

I. Tratate şi monografii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.

B. Diamant, Caracterul depasit al teoriei patrimoniului unic, Revista Dreptul nr.

1/2000;

2.

C.Barsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2007;

3.

S. Neculaescu, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Hamangiu, 2008;

4.

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol 1, Ed. Humanitas, 2004;

5.

V. Stoica, Notiunea juridica de patrimoniu, Pandectele romane, supliment, nr.

1/2003.

17

TEST DE AUTOEVALUARE Explica ţ i care este diferen ţ a dintre no ţ iunea

TEST DE AUTOEVALUARE

Explicaţi care este diferenţa dintre noţiunea de „avere” şi cea de „patrimoniu”.

Explica ţ i care este diferen ţ a dintre no ţ iunea de „avere” ş i
no ţ iunea de „avere” ş i cea de „patrimoniu”. TEM Ă DE REFLEC Ţ IE

TEMĂ DE REFLECŢIE

Legătura dintre patrimoniul unei persoane şi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

18

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Ce presupune gajul general al creditorilor chirografari:

a. că bunurile debitorului sunt indisponibilizate

b. că, deşi imobilizate, debitorul le poate înstrăina

c. nu sunt indisponibilizate dar că poate fi urmărit orice bun aflat în patrimoniul debitorului

2. Ce inseamnă subrogatia reala cu titlu universal

a. că pot fi urmărite de creditor toate bunurile, indiferent daca au fost sau un instrăinate

b. că bunul care iese din patrimoniul debitorului va fi înlocuit de contravaloarea lui

c. că bunul care iese din patrimoniul debitorului un va putea fi înlocuit

cu altul

3. Ce sunt drepturile patrimoniale

a. drepturile reale şi drepturile de creanţă

b. doar drepturile reale

c. doar drepturile de creanţă

SPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. c.

2. b.

3. a.

19

CAPITOLUL II DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Cuprins

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

7. Temă de reflecţie

8. Modele de teste

9. spunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Noţiunea juridică de patrimoniu

– Noţiunea dreptului de proprietate

– Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

– Conţinutul dreptului de proprietate

– Exercitarea dreptului de proprietate în limitele prevăzute de lege

– Clasificări ale dreptului de proprietate

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

importanţa dreptului de proprietate, accepţiunile acestei noţiuni, corelate cu reglementările CEDO.

– Obiective operaţionale: Însuşirea definiţiei clasice a

proprietăţii, caracterelor, atributelor dreptului de proprietate şi limitelor acestuia.

iei clasice a propriet ăţ ii, caracterelor, atributelor dreptului de proprietate ş i limitelor acestuia. =

= 3 ore

20

F

Accepţiuni.

CAPITOLUL II DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Noţiunea dreptului de proprietate 1.1. Perspectivele abordării. Ca realitate frustă, proprietatea este legată de apropriere, de asumare a calităţii de stăpân, a unei conduite discreţionare faţă de lucrurile aflate în posesia titularului, pe care acesta le poate folosi după bunul său plac şi de care poate dispune în mod suveran. La început aproprierea s-a făcut instinctual, oamenii însuşindu-şi, în mod spontan, lucrurile de care aveau nevoie, în special obiectele strict trebuincioase supravieţuirii. Odată cu patriarhatul, când oamenii au încetat a mai fi nomazi, devenind tot mai statornici şi îndeletnicindu-se cu agricultura, au apărut şi primele forme de apropriere a uneltelor de lucru şi a terenului pe care s-au aşezat prin ocupaţiune. Apariţia căpeteniilor marchează şi primele tabu-uri, primele reguli de conduită legate de protecţia avutului, care, de-abia după apariţia statului, capătă legitimitate prin garantarea lor. De la proprietatea colectivă a grupului, la proprietatea familială şi, apoi, la proprietatea individuală se consumă o întreagă evoluţie a acestei noţiuni fundamentale a dreptului civil. Premisă a oricărei activităţi economice, proprietatea reprezintă un concept multidisciplinar, susceptibil de a fi analizat din mai multe perspective: istorică, filosofică, economică, socială, juridică şi chiar teologică, fiind obiectul unor confruntări milenare între partizanii înflăcăraţi ai acesteia, cei care i-au evidenţiat virtuţile, funcţia sa etică, aceea de a încuraja şi responsabiliza iniţiativa individuală, declanşând spiritul de competiţie, inventivitatea şi inteligenţa şi cei care, deşi i-au recunoscut importanţa, i-au evidenţiat latura sa egoistă, efectele nocive ale exacerbării instinctului aproprierii. Pentru jurist, discuţia despre originea şi fundamentul proprietăţii, deşi seducătoare, este una excesivă, pentru că, aşa cum se remarcă, “Proprietatea este un fenomen natural şi faptul că a existat la toate popoarele şi în toate vremurile dovedeşte că rădăcinile ei pornesc din însăşi structura organică a societăţii omeneşti. Proprietatea este un fapt istoric şi social persistent, necesar şi neînlăturabil, care s-a transformat fără a pieri, şi care trebuie privit ca atare”. Acurateţea limbajului juridic cere ca termenii utilizaţi să aibă acelaşi înţeles. Or, se întâmplă ca termenul “drept de proprietate” să fie folosit cu acelaşi înţeles ca şi „proprietatea”, deşi cele două noţiuni desemnează realităţi diferite. Aşa cum s-a remarcat, însăşi Constituţia revizuită, în art. 44 şi 136 foloseşte termenii “proprietate” şi “drept de proprietate” cu acelaşi înţeles, pentru a nu mai vorbi de Codul civil, al cărui Titlu II din Cartea II, denumit “Despre proprietate”, debutează cu art. 480 care defineşte dreptul de proprietate. În realitate, dacă în limbajul curent, unde interesul distincţiei nu este întotdeauna necesar, cei doi termeni sunt folosiţi în sens identic, atunci când îi analizăm dintr-o perspectivă didactică, se impun anumite nuanţări. Astfel, în timp ce definiţia de la art. 480 C. civ. priveşte dreptul subiectiv de proprietate, când vorbim de proprietate, avem în vedere doar obiectul acestui drept. Pe de altă parte, dreptul de proprietate nu este doar un drept subiectiv oarecare, ci este, în acelaşi timp, şi un drept fundamental al omului care se bucură juridică internaţională.

21

F

Definiţia legală.

Potrivit Declaraţiei universale a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1948, “orice persoană, privită ca subiect unic sau asociat în colectivităţi,” are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”, iar Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie 1950, prevede în art. 1 alin. (1) din Protocolul

adiţional nr. 1, adoptat în anul 1952, că orice persoană, fizică sau juridică, are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale şi că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Expresia “drept de proprietate” desemnează, pe de altă parte, instituţia juridică a dreptului de proprietate, adică totalitatea normelor şi principiilor privitoare la acest drept subiectiv. Potrivit art. 480 C. civ., “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însã în limitele determinate de lege”. Definiţia este întregită de dispoziţia de la art. 481 care dispune că “Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Primul enunţ a fost supus focului încrucişat al tuturor autorilor de drept civil care s-au aplecat asupra dreptului de proprietate, potrivit cărora ea este criticabilă pentru următoarele motive:

- mai întâi, s-a remarcat că dreptul titularului de a se bucura, în mod absolut,

de un lucru este contrazis de partea finală a definiţiei în care sunt invocate limitele determinate de lege;

- apoi, calificarea dreptului de proprietate ca fiind un drept absolut a trezit reacţii adverse, afirmându-se că, la nivel european, preocuparea generală a

legiuitorilor a fost aceea de a limita puterea titularului de a dispune de bun, cantonând-o fie “în limitele ordinii juridice”, fie “în în limitele legii, în preocuparea de a orienta instituţia proprietăţii spre funcţia ei socială, aceea de a urmări binele comun. Aşa cum vom vedea, şi legislaţia noastră civilă are o asemenea preocupare, astfel că dreptul de proprietate nu mai este un drept discreţionar, cum sugerează definiţia lui legală şi este tot mai încorsetat de limitări determinate de interesul general;

- s-a spus că ea este incompletă pentru că atributele dreptului de proprietate “a

se bucura” şi “a dispune” pot fi exercitate şi de o altă persoană decât proprietarul, cum este cazul uzufructuarului care are atât posesia, cât şi folosinţa bunului ce face

obiectul dreptului de uzufruct, motiv pentru care, pentru o mai precisă delimitare, s-a propus completarea definiţiei din care să rezulte că asemenea prerogative sunt exercitate de proprietar “în putere proprie şi în interes propriu”. Toate celelalte persoane exercită asemenea atribute, atât în puterea legii, cât şi în puterea proprietarului care a constituit drepturile asupra bunului, în timp ce numai proprietarul le exercită în putere proprie, fără a se subordona cuiva;

- s-a obiectat că dintre atributele specifice dreptului de proprietate, ius utendi,

fruendi şi abutendi, lipseşte ius utendi şi ius fruendi. În replică, s-a susţinut, pe bună

dreptate, că folosinţa include cele două drepturi despre care se afirmă că ar lipsi din definiţie;

- în fine, s-a spus că definiţia n-ar trebui să se refere la un „lucru”, nefiind

avute în vedere bunurile incorporale. De exemplu, când ne raportăm la un drept de creanţă, nu spunem că ea este proprietatea cuiva pentru că “unei creanţe îi poţi fi doar titular.

22

F

Definiţii

doctrinare.

Într-o formulă simplă şi sintetică, dreptul de proprietate este definit ca fiind “acel drept subiectiv, care dă expresie aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente“. Alteori, în preocuparea de a i se evidenţia nu doar atributele, dar şi caracterele, dreptul de proprietate este definit ca fiind “acel drept real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (ius possidendi, ius utendi, ius fruendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi juridice”. Pentru a răspunde criticii privind exercitarea prerogativelor şi de alte persoane decât proprietarul, s-a definit dreptul de proprietate ca “acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare” sau, potrivit unui alt autor, “acel drept real, care exprimă o relaţie socială de apropriere între titular şi bunurile asupra rora acesta exercită, în mod exclusiv posesia, folosinţa şi dispoziţia, atribute pe care le exercită în putere proprie şi în interesul său, în limitele stabilite de lege”. 2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate 2.1. Drept absolut. a cum am văzut când am examinat clasificarea drepturilor subiective după opozabilitatea lor, drepturile reale sunt opozabile erga omnes, spre deosebire de drepturile de creanţă, care sunt relative, opozabile doar anumitor persoane determinate. Oare la aceasta să se refere caracterul absolut al dreptului de proprietate a cum este el definit de Codul nostru civil? Sunt autori care consideră că “prin caracterul absolut al dreptului de proprietate se înţelege faptul că acesta este opozabil tuturor”. În realitate, deşi dreptul de proprietate este, fără îndoială, un drept absolut, din punctul de vedere al opozabilităţii, doar întâmplarea a făcut ca această calificare să fie ambivalentă. Ceea şi-au propus codificatorii francezi illo tempore, animaţi de spiritul liberal al vremii, era de a marca, într-un mod cât mai apăsat faptul că acest drept conferă titularului plenitudinea atributelor pe care le are titularul, plena in re potestas, toate puterile – posesia, folosinţa şi dispoziţia, spre deosebire de celelalte drepturi reale ale căror prerogative sunt puteri derivate, transmise de proprietar. Aşa cum s-a subliniat, “caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes”. O astfel de preocupare are ca explicaţie istorică faptul că, înainte de Revoluţia franceză de la 1789, dreptul de proprietate era încorsetat de o serie de sarcini şi obligaţii, având caracter dependent şi subordonat. O nouă viziune nu putea fi decât una revoluţionară, aşa explicându-se nota de exaltare pe care o presupune calificarea dreptului de proprietate ca fiind “cel mai absolut”, ignorându-se, cu bună ştiinţă, atât faptul că termenul “absolut” nu este susceptibil de comparaţie şi asumându-se contradicţia pe care o presupune caracterul “cel mai absolut” al exercitării prerogativelor proprietăţii cu “condiţia de a nu-l folosi într-un mod interzis de lege sau de regulamente”. Pe de altă parte, se simţea nevoia de a se deosebi dreptul de proprietate, care-i conferă titularului cele trei atribute, uzus, fructus şi abusus, de celelalte drepturi reale

23

F

Drept exclusiv.

F

Drept perpetuu.

care nu comportă decât unul sau două dintre ele dar niciodată abusus. Nu întâmplător s-a putut spune că “proprietatea are vocaţia de a fi recunoscută ca o libertate” şi că “din interpretarea art. 480 C. civ. rezultă regula că tot ce nu este interzis, este permis”…”în opoziţie cu alt drept real unde titularul nu poate face decât ceea ce i s-a acordat în mod expres să facă”. Nevoia de limitare a dreptului de proprietate a fost, încă de atunci, prezentă în conştiinţa codificatorilor, instituindu-se atât o serie de obligaţii care derivă din raporturile de vecinătate, precum şi servituţile, care, prin definiţie sunt drepturi asupra bunurilor altuia (ius in re aliena). Apoi, teoria abuzului de drept care sancţionează exercitarea abuzivă a oricărui drept subiectiv, inclusiv a dreptului de proprietate, reprezintă încă un argument pentru recunoaşterea dreptului de proprietate doar în limitele sale fireşti (neminem laedere qui suo iure utitur) fără ca, printr-o exercitare pur discreţionară, să fie lezate interesele altora. Din caracterul absolut al dreptului de proprietate derivă şi caracterul său inviolabil. Potrivit art. 136 alin. (5) din Constituţie “proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”. Chiar dacă, uneori, raţiuni sociale, mai presus de interesele legitime ale titularului, impun exproprierea, această măsură se ia cu respectarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Este ceea ce Codul civil prevede în art. 481: ”Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Exclusivitatea dreptului de proprietate semnifică faptul că titularul acestui drept este îndreptăţit să exercite, de unul singur, toate prerogativele dreptului său, la fel cum, tot de unul singur, este îndreptăţit să dezmembreze acel drept în favoarea altora, adică să consimtă ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, ca drepturi reale sau ca drepturi de creanţă, rezultate din raporturi obligaţionale. Altfel spus, din această perspectivă, dreptul de proprietate apare ca un “monopol” al proprietarului, atât faţă de terţi, cât şi faţă de stat. Ca o concretizare a acestui caracter, art. 475 C. civ. prevede că “Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui”. Prin urmare, titularul dreptului de proprietate este singurul care poate înstrăina, fie prin acte inter vivos, fie prin acte de mortis causa, bunurile sale, singurul care le poate greva, instituind garanţii reale asupra lor. Potrivit art. 584 C. civ., “Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietãţii lipite cu a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”, iar art. 585 C. civ. prevede că “Tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea ” Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate ne apare diminuat în cazul dezmembrămintelor, unde anumite prerogative sunt exercitate de alte persoane decât titularul. Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă se discută dreptul proprietarului de a se bucura, în exclusivitate, de imaginea bunului său. Este vorba, nu de simpla fotografiere sau reproducere a imaginii, ci de folosirea imaginii de către terţi în scopuri lucrative. S-a decis că proprietarul bunului, deşi nu are un drept exclusiv asupra imaginii acestuia, se poate opune utilizării ei în situaţii de tulburări anormale.

Dreptul de proprietate nu este limitat în timp, având aceeaşi durată ca şi bunul care face obiectul acestuia. Aceasta nu înseamnă că titularul n-ar putea pierde dreptul u prin înstrăinare sau chiar prin distrugerea bunului. În prima ipoteză însă, deşi dreptul s-a stins, proprietatea s-a transmis doar, dreptul renăscându-se în patrimoniul

24

dobânditorului. Este, practic, o consecinţă a caracterului absolut al dreptului de proprietate. Din perpetuitatea dreptului de proprietate rezultă următoarele consecinţe:

- imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, putând fi revendicat oricând. Acţiunea în revendicare imobiliară poate fi însă paralizată de pârât prin invocarea uzucapiunii, ca mod distinct de dobândire a proprietăţii; - transmisibilitatea dreptului de proprietate. Un atribut esenţial al dreptului de proprietate privată este dispoziţia. Potrivit acestui atribut, titularul dreptului de proprietate poate transmite bunurile sale, fie prin acte juridice între vii (vânzare- cumpărare, donaţie, schimb etc), fie prin acte juridice de mortis causa (testament). Proprietatea se poate transmite şi prin moştenire legală. Spre deosebire de dreptul de proprietate privată, dreptul de proprietate publică este netransmisibil; - reconstituirea dreptului de proprietate. Faptul că dreptul de proprietate este perpetuu face posibilă reconstituirea lui. Indiferent la ce dată a fost dobândit bunul imobil şi la ce dată a ieşit din patrimoniul persoanei care solicită retrocedarea, fie personal, fie de succesorii legali, el poate face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.

F

3. Conţinutul dreptului de proprietate

3.1. Posesia (ius possidendi). a cum vom vedea, posesia poate fi analizată

atât ca situaţ