Latinitate și dacism

studiu de caz

asamblat de:
Angheluta Dragoș-Tudor
Neagu Andrei-Adrian
Introducere

Caracterul poporului român se află, din punct de

vedere istoric, sub semnul amestecului dintre latinitate și
reminiscențele culturii dace.
Descrisă adesea asemenea unei „insule de latinitate”
în mijlocul popoarelor de proveniențe diferite, România este
rezultatul întâlnirii dintre mai multe grupări etnice și
culturale, între care se remarcă în mod deosebit dacii și
poporul român.
Pentru a înțelege consecințele acestor origini trebuie
să cunoaștem câte ceva despre istoria ambelor popoare:
cel dac și cel roman. Așadar, în acest studiu de caz, vom
prezenta detalii despre aceste două popoare înainte de a
analiza procesul de romanizare, formarea poporului și a
limbii române și influența latinității și dacismului asupra
culturii române, pentru o mai bună înțelegere a factorilor
,,declanșatori” ai romanizării.
Latinitatea și Dacismul

Dacismul este un curent în istoriografia autohtonă,

afirmat la începutul secolului al XX-lea prin mitizarea
contribuției dacilor la formarea poporului român și în
general la istoria universală; datele arheologice și istorice
suportă un tratament fantezist, colorat tot mai mult
ideologic, pe măsură ce ne apropiem de epoca noastră.

Latinitatea este un curent apărut în lingvistica și

filologia românească în secolul al XIX-lea, care, pentru a
demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să
elimine din ea cuvintele de alte origini și să modifice forma
celor latine, astfel încât să le apropie cat mai mult de forma
originală.

Romanii au introdus în Dacia relațiile sociale, formele

proprii de organizare politică, militară și administrativă,
cultura și civilizația lor, limba latină, întreg sistemul de
organizare și stilul de viață roman provincial. Dar în toate
acestea au intervenit vechile forme de organizare mai puțin
dezvoltate, civilizația și tradițiile poporului autohton dacic.
Așadar, s-au între pătruns două sisteme sociale și
economice diferite. Datorită acestei discrepanțe, poporul
latin, ca popor civilizat, a asimilat băștinașii daco-geți, în
măsura în care aceștia au adoptat limba latină, și-au însușit
tipul de viață roman provincial, au preluat din obiceiurile
romane, schimbându-și astfel mentalitatea și însăși ființa lor
etnică, formând ulterior un nou popor: românii.

Limba dacilor
De-a lungul anilor, s-a încercat să se afle ce limbă
vorbeau, de fapt, dacii. Acest lucru a fost foarte greu de
identificat deoarece se crede că dacii nu foloseau scrierea.
S-au descoperit, totuşi, mai multe cuvinte din limba română
care au fost lăsate moştenire de ei. În prezent, circa 160 de
cuvinte folosite în limba română provin din fondul geto-
dacic, deși multe informații din vremea strămoșilor nu s-au
păstrat sau sunt contestate. Mare parte dintre aceste
cuvinte au fost identificate, de către istorici, ca fiind folosite
de populațiile antice băștinașe, de pe actualul teritoriu al
țării noastre, iar acestea pot fi găsite în limba albaneză,
care ar fi avut origini comune cu cea a tracilor.

Există două teorii ce privesc scrierea dacilor.

Ariton Vraciu susținea că aceasta nu era folosită, iar în
acea perioadă nu ar fi existat, teoretic, instrumente de scris.
Totodată, istoricii Constantin și Hadrian Daicoviciu, au spus
că dacii cunoșteau scrisul, drept dovadă fiind inscripția.
de pe vasul de la Sarmizegetusa, tradusă prin
”Decebal fiul lui Scorilo”. Hadrian Daicoviciu a
constatat că inscripţia este redactată în limba dacilor,
dar cu litere latine. Epistola lui Decebal către Domiţian va
fi redactată la fel, semn că la cancelaria regească de
la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu Roman era
cunoscutăşi folosită. Aşadar, dacii erudiţi cunoşteau
scrierea, iar exemplele de folosire a acesteia sunt
rare.George Pruteanu, autor al unui studiu dedicat limbii
daco-gete, a listat o serie de cuvinte de origine dacă:

A: Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma,

ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca,
azugă;
B: baci, baier, baligă, baltă, bară, barbă, barză, bască, batal, băga,
băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă,
brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan,
burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză;
C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc,
ciocîrlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa,
cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură;
D: darari, daş, dărâma, deretica, descăţa, descurca, dezbăra,
desghina, dezgauc, doină, dop, droaie, dulău;
F: fărâmă;
G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob,
ghionoaie, ghiont, ghiuj, gâde, gâdel, gordin, gorun, grapă, gresie,
groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă;
H: hojmă;
I: iazmă, iele;
Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema;
J: jilț;
L: leagăn, lepăda, lespede, leşina;
M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă,
mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz,
morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat;
N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian;
O: otoman;
P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea;
R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, râmfă, rânză;
S: spânz, stăpân, stărnut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată,
strepede, strugure, strungă, sugruma, suguşa, şale, şiră, şopârlă,
şoric, şut, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sâmvea,
sarbăd, Sarmisegetuza;
T: tare, traistă, tulei;
Ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă;
U: uita, undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare;
V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol;
Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgâria, zgârma, zimbru, zârnă.
Romanizarea
Romanizarea este un proces complex şi îndelungat de
aculturaţie, prin care s-au adoptat forme superioare de
cultură materială și de civilizaţie, inclusiv la nivelul a ceea
ce noi numim spiritualitate; un proces organizat şi susţinut
de statul român, prin care populaţiile neromane au preluat
şi asimilat forma de organizare administrativă romană,
limba latină, instituţiile, modul de viaţă, cultura şi tradiţiile
romane.
Romanizarea Daciei poate fi, aşadar, clasificată în două
categorii: cea lingvistică, reprezentând eliminarea treptată a
limbii autohtone și substituirea ei cu latină vulgară, și cea
nonlingvistica, constând, așa cum a fost menționat mai sus,
în adoptarea unor credințe, obiceiuri, și tipuri de organizare
administrativă din cultura romanilor.
Cucerirea Daciei de către romani a modificat, dintr-o
dată și radical, destinul istoric al acestui teritoriu și al lumii
dacice, în general. Începând din momentele respective,
lumea aceasta urma să poarte, în mod vizibil, amprenta
puternicei civilizaţii latine. Nouă provincie romană nu a
cuprins întreaga stăpânire a lui Decebal. Din ea făceau
parte doar Transilvania, Banatul și Oltenia; Muntenia și
sudul Moldovei erau alipite la provincia sud-dunăreană
Moesia.
Fenomenul romanizării geto-dacilor a pus, din capul
locului, o mare întrebare, un element cercetat în numeroase
rânduri: cum s-a putut realiza o pătrundere atât de adâncă
a limbii latine în societatea dacică? Pentru început, modul
de organizare administrativă al romanilor era superior celui
dac, permiţându-le, astfel, să se impună în această
provincie. Mai mult, romanizarea Daciei a fost pregătită de
o serie de măsuri cu caracter militar, care a făcut posibilă
transformarea acesteia în provincie romană.
După cucerirea romană a spaţiului geto-dacilor, noile
autorităţi au luat măsuri urgente în vederea integrării cât
mai profunde în Imperiu a acestui teritoriu bogat şi de mare
importanţă strategică. Calea cea mai bună pentru stabilirea
unei vieţi statornice în acest spaţiu era romanizarea geto-
dacilor, adică însuşirea de către ei a limbii latine şi a
modului de viaţă roman. Romanizarea a decurs mai intens
în localităţi urbane şi mai lent în cele rurale. Acest proces a
avut loc în trei etape. Prima a fost cea preliminară, din
secolul 2 î. Hr. până în anul 106, în care autohtonii geto-
daci au avut contacte sporadice cu romanii, adică romanii
atacau la nord de Dunăre, iar populaţia geto-dacă ataca la
sud de Dunăre.A doua fază este romanizarea propriu-zisa
din anul 106, care a fost realizata într-un mod intens.
Romanizarea a avut loc nu numai în Dacia , ci și în Moesia,
care cuprindea şi Dobrogea, cucerită de romani în anul 28
î.Hr.
 Formarea poporului român
„Poate că toți românii nu suntem decât niște copii
bătrâni. Să ne fi născut din oboseala românilor și lacrimile
dacilor?”
Emil Cioran-„Schimbarea la față a României”

Perioada şi locul în care s-a format poporul român au

rămas mult timp o problemă controversată în istoriografie.
Şi asta fiindcă nu există date certe, procesul de etnogeneză
având loc într-o perioadă din care sursele documentare
sunt extrem de sărace. Cu toate acestea, pe baza unor
izvoare occidentale şi orientale, dar şi pe baza
descoperirilor arheologice, s-au avansat o serie de ipoteze.
 Formarea limbii române
Alexandru Rosetti, lingvist, filolog, editor, pedagog și
istoric al limbii române, definește, în cartea sa, ,,Istoria
limbii române de la origini până la începutul secolului al
XVII-lea “ vol. 1, limba română drept
,,limba latină vorbită în mod neîntrerupt
în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene
romanizate, din momentul pătrunderii
limbii latine în aceste provincii și până în
zilele noastre”. Istoria limbii române este
la fel de controversată ca și cea a poporului român, din
două motive principale, unul științific, celălalt politic.
Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor
istorice, în special a celor scrise, permite numeroase
interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia
și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv.
Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară
teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale, identitare ale
statelor vecine, ale României însăși și ale minorităților
conlocuitoare, au creat mai multe variante de istorie a limbii
române, din acestea derivând variante de istorie a
poporului român.

Etimologia cuvintelor daci și geţi

Nu se poate ştii cu siguranţă de unde vin aceste
denumiri, deşi explicaţii s-au dat. Numele geţilor se pare
că vine dintr-o limbă cu rădăcini indo-europene
însemnând a grai, a vorbi. Cel al dacilor ar putea să
provină dintr-o altă rădăcină indo-europeana cu sensul a
pune, a aşeza. Etimologia cuvântului trimite la un termen
neatstat de izvoare daca, însemnând cuţit, pumnal,
anologie făcută cu vechiul obicei de a denumi poporul
după arma caracteristică. Alti lingvişti sunt de părere că
numele de dac trebuie pus în legatură cu cuvântul daos,
însemnâd lup în graiul înrudit al frigienilor. În sprijinul
5acestei ipoteze s-ar putea aduce împrejurarea că un
balaur cu cap de lup apare pe Columna lui Traian ca
stindard al dacilor.
Marii cronicari:
Cronicarii se împart în două direcţii: Moldova şi
Muntenia, fiecare având un specific al ei. Cronicarii
moldoveni sunt: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion
Neculce. Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a
istoriei noastre. Mai întâi au apărut în limba oficială, pe
atunci slavona, iar mai târziu începând cu secolul al XVII-
lea, în limba naţională, acestea fiind primele scrieri
originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat
Letopiseţul cantacuzinesc și Letopiseţul Bălenilor,
cuprinzând intervalul 1290-1688, Istoriile domnilor Ţării
Româneşti de Radu Popescu şi Cronica anonimă despre
Brâncoveanu. Cele mai realizate sunt, indiscutabil,
cronicile moldoveneşti, fiindcă nu au fost scrise din ordinul
vreunui domnitor, deci exprimă punctul de vedere al
autorilor. Aceştia au o oarecare independenţă morală faţa
de autoritatea domnească, ceea ce permite o atitudine
critică. În seria moldovenească intrăLetopiseţul Ţării
Moldovei scris în ordine de Grigore Ureche de la 1359 la
1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la
1661 la 1743, şi continuat de alţi cronicari de mică
valoare.

Grigore Ureche (1590-1647)

Este primul nostru cronicar care motivează„să rămâna
feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură.” A fost un mare
învăţat şi un mareboier moldovean. Este primul cronicar
conştient că cele trei ţărişoare şi popoare care locuiesc în ele,
sunt de un neam, vorbesc aceeaşi limbă„şi toţi de la Râm se
trag”. Convins de originea comună a românilor, cronicarul
consemnează în letopiseţul său fapte importante din istoria
Moldovei de la „descălecatul cel de-al doilea”, adică de la
Dragoş Vodă(1359), până la domnia lui
Aron Vodă (1594).
Letopiseţul Ţării Moldoveiscris de
Grigore Ureche este o operăneterminată.
Ea se începe cu anul întemeierii
Moldovei, în 1359 şi se opreşte în anul
1594. Se remarcă ideile umanistului şi
patriotului conştient de originea comună a
tuturor românilor ca şi, mai ales, de
originea latină a limbii pe care căuta a o
demonstra cu mijloacele ce îi stăteau pe atunci la
îndemânăunui intelectual.
O mare importanţă pentru cronica lui Ureche o au
izvoarele, atât cele interne, cât şi cele externe. Printre cele
dintâi cronicarul numeşte Letopiseţul nostru celu
moldovenescu, criticat într-o oarecare măsurăpentru laconismul
său, deşi apreciat înaintea altora, străine, din punctul de vedere
al nepărtinirii, una dintre principalele griji ale cronicarului fiind
aceea de a spune adevărul: „...nu numai letopiseţul nostru ce şi
cărţi străine am cercat, ca să putem afla adevărul, ca să nu mă
aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dereptate...”

Miron Costin (1663-1691)

Este supranumit şi cronicar „savant”. Ca şi Grigore
Ureche a studiat în Polonia, a învăţat mai multe limbi şi a scris
chiar în limba polonă. Ceea ce l-a preocupat în mod deosebit
pe cronicar a fost ideea unităţii de teritoriu şi limbă a poporului
român, fiind conştient că toţi cei ce trăiesc în cele 3 principate
sunt de un neam şi de o limbă. Opera sa este alcătuită din 3
studii bazate pe izvoare ştiinţifice; Letopiseţul Ţării Româneşti
de la 1594—1661, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor din care nu a reuşit să scrie decât introducerea
numită Predoslovie, Viaţa lumii - poem filosofic
scris în limba polonă. Interesant este faptul că
Miron Costin a început prin a scrie versuri, într-
un moment când poezia era la noi o
îndeletnicire vag încercată, incidentală.
Problema originii românilor l-a preocupat
de la începutul activităţii pe Miron Costin, cum
se vede din predoslovia letopiseţului, unde
mărturiseşte că alcătuise chiar proiectul unei
cărţi despre descălecatul dintâi. De neamul
moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor a
fost scris de cronicar în ultimii şapte ani ai vieţii sale după multă
ezitare şi numai când a socotit că dispune de o suficientă
documentaţie, necesară argumentării. În cel de-al şaselea
capitol se dau câteva date despre limbă și asupra numelui de
român: „Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi
ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneştii numile cel dârept de
moşie, ieste rumân, cum să răspund şi acum toţi aceia din ţările
ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspund cu
graiul: Ţara Românească”.Miron Costin revine asupra originii
numelui vlah din Flaccus, dar persistă încă în a crede că saşii
se trag din daci. În De neamul moldovenilor, Miron Costin laudă
osârdia lui Grigore Ureche, care a avut milă de patria sa să nu
rămână în „întunearecul neştiinţei” şi „au făcut de dragostea
ţării letopiseţul.”
Dintr-o pornire similară și cu aceleaşi scopuri educative şi-a
întocmit şi el Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă
încoace, când ajunsese la mijlocul vieţii, în jurul vârsta de 40 de
ani.

Stolnicul Constantin Cantacuzino

(1640-1663)
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului
românesc de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui
următor, face parte din familia Cantacuzinilor din
Constantinopol, familie ce îi va forma încă de mic respectul
pentru preţuirea învăţăturii şi pentru
carte.
A studiat în străinătate, lucru ce va
avea un rol foarte important în formarea
sa, stolnicul venind cu o atitudine nouă
faţă de cultură.
Din opera stolnicului Constantin
Cantacuzino sunt de amintit nişte
întrebări la manualul grecesc al lui Ioan
Cariofili Despre cîteva nedumeriri şi soluţii, tradus în româneşte
în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de popa Flor, o
Molitvă către dumnezău Savaoth, foarte de folos, scoasă de pe
grecie pre limba românească, o hartă a Ţării Româneşti scoasă
la Padova în 1700 şi Istoriile Ţării Româneşti, întru care să
cuprindă numele ei cel dintîi şi cine au fost lăcuitorii ei atunci şi
apoi cine o au mai stăpânit pînăşi în vremile de acum cum s-au
tras şi stă, transmisă în trei copii.
Stolnicul este perfect informat în ceea ce priveşte cele
două războaie dintre Traian şi Decebal, Costin ştiind numai de
unul dintre ele, expus în linii generale şi acelea.

Dimitrie Cantemir (1673-1723)

Dimitrie Cantemir este una dintre cele mai complexe
personalități din istoria literaturii noastre vechi, scriitor, istoric,
om de știință și de stat, de reputaţie europeană încă din secolul
al XVIII-lea.
Vasta operă a lui Dimitrie Cantemir, filosofică, literară,
ştiinţifică, scrisă în mai multe limbi, rău editată. Era socotită de
unii ilizibilă. Ea este însă revelatoare de
idei şi de imagini, creaţia unui veritabil
gânditor, poet, romancier, cercetător
dornic de a fi la curent cu toată știința
lumii din toate timpurile şi de pretutindeni.
Descriptio Moldavie, una dintre cele
mai importante opere ale lui Dimitrie
Cantemir, se împarte în trei părţi. Prima
cuprinde o descriere geografică, a doua
parte este politică, iar a treia parte
tratează despre literatură, biserică, limbăşi şcoli.
Dimitrie Cantemir susţinea şi el că dacii au fost exterminaţi
de români, ceea ce îl determină să proclame puritatea romană
a rasei româneşti (idee exagerată mai târziu de învăţaţii Şcolii
Ardelene): „...poporul romano – moldo – vlahilor nu din
glogozala a naşteri de strînsură să fie scornit, ce din cetăţeni
romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales. Apoi
din buni şi tari romano – moldo – vlahii, din buni şi tari părinţi
romani născîndu-să, a sîngelui curăţenie şi a niamului evghenie
nestricatăşi nebetejită să fie ferit, precum şi astăzi tot aşea o
feresc.”
Cantemir greşea socotind că romanii nu ar fi fost cotropitori
în Dacia, dar are o justificare, întrucât el era interesat, ca
umanist, mai mult de rolul civilizator al cuceririi romane, decât
de faptul militar în sine.
Cu Dimitrie Cantemir, personalitatea cea mai puternică și
scriitorul cel mai prolific şi mai cuprinzător de largi orizonturi din
întreaga noastră literatură veche, se încheie o epocă. Opera lui
sintetizează, în mare, patru secole de manifestare a culturii
româneşti, deschizând totodată largi orizonturi perioadei
următoare, aceea a secolului luminilor şi a mişcării cunoscute
sub numele de Şcoala Ardeleană. Va veni apoi rândul
generaţiei de la 1848 și al celor următoare să afle în scrierile lui
Cantemir îndreptăţiri pentru activitatea lor.
Şcoala Ardeleană

Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-

socială a românilor din Transilvania. Reprezentanții Școlii
Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul
tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai
coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și
sub numele de latinism.
Școala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului
german (Aufklärung), susținut în plan politic de împăratul Iosif
al II-lea. Diferența față de iluminismul francez este dată de
faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical,
mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul
Bisericii Române Unite cu Roma.
 Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea
spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de
peste munți. Unul din documentele cele mai importante
elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum
(1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german
Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca
parte constitutivă a Marelui Principat al Transilvaniei.
O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei
latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea
primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la
Buda.
Deviza Școlii Ardelene a fost "Virtus Romana Rediviva"
(prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți
ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba
română și credința catolică, pentru unirea tuturor românilor într-
o singură țară.

Principalele centre au fost Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș și

Năsăud. Reprezentanții cei mai notabili au fost Petru Maior,
Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Ion Budai Deleanu.

Activitatea școlii ardelene

 Şcoala Ardeleană Cunoaște două direcţii importante: prima
are un pronunţat caracter iluminist, urmărind emanciparea
poporului, mai ales a ţăranilor. S-au înfiinţat numeroase şcoli în
limba româna (Gh. Şincai a înfiinţat aproximativ 300 de şcoli),
s-au scris abecedare, aritmetici, catehisme, cărţi, manuale de
economie etc.; a doua direcţie este erudită și cuprinde tratate
de filologie și istorie.
Trimişi să studieze teologia în şcolile catolice de la Roma şi
de la Viena, cei mai buni dintre tinerii români transilvăneni fac
însăşi serioase studii în limba latină, care-i ajută să-şi dea
seama de originea romană a poporului lor. Întorşi în Ardeal,
aceşti tineri se identifică prin cauza poporului prigonit şi
pornesc lupta, creându-se astfel condiţiile necesare înfloririi
unei culturi împotriva structurilor sociale şi politice existente,
sprijinind ideea egalităţii în drepturi a românilor cu ungurii, saşii
şi secuii. În acest scop, ei au participat la redactarea în 1791, a
documentului Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae.

Mitul etnogenezei românilor

Dochia și Traian ,de Gheorghe Asachi

Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una dintre acele femei
dace care, cu vitejie și-au apărat țara alături de bărbați. Înainte ca
Traian să înceapă războaiele cu dacii, Dochia a mers la Roma
alături de solii lui Decebal pentru a apăra pacea poporului său. Se
povestește că Dochia era atât de frumoasă și înțeleaptă, încât
Hadrian, nepotullui Traian și urmașul său la conducerea imperiului
s-ar fi îndrăgostit de ea. După ce romanii victorioși au ars și
dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în pribegie. Pe drum
a aflat ca fratele ei, Decebal, își pusese capăt zilelor. Atunci le-a
sfătuit pe femei să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu
romanii. Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi trimis să fie
căutată și adusă la Roma. Astfel că pe Dochia au prins-o și au
adus-o în fața generalului roman. Hadrian i-a vorbit cu blândețe și
prietenie. Dochia nici nu a vrut să audă, ea prefera să moară decât
să fie soția unuia dintre ucigașii fratelui său. Atunci Hadrian a lăsat-
o să plece liberă. Dochia și-a luat o turmă de mioare și a rătăcit prin
munți cu oile și câinii săi până ce a ajuns pe muntele cel înalt, numit
Ceahlăul. Oamenii de prin sate veneau la sora regelui dac să-i
povestească ce mai era prin țară și să-i ceară sfat. Cu timpul i-au
zis Baba Dochia. Tradiția spune că Dochia nu a murit niciodată, ci
s-a împietrit dedurere împreună cu oile sale. Și astăzi se vede
stana de piatră, în mijlocul turmei sale de stânci, pe muntele
Ceahlău, aproape de vârful Toaca.
Acțiunea baladei este localizată în spațiul românesc, autohton
„Sub muntele Pion, din Moldova, / Între Piatra Detunată / Ș-al
Sahastrului Picior”, muntele Pion este Ceahlăul, un spațiu de
legendă, care a inspirat de-a lungul secolelor mulți scriitori români,
Ceahlăul este „piatra nestemată a Moldovei” după cum îl numea
Dimitrie Cantemir, George Coșbuc îl numește:„Un uriaș cu fruntea-
n soare / De pază țării noastre pus”. Masivul Ceahlău apare ca cea
mai reprezentativă formă și mai bine cunoscută în literatură și
folclor dintre toate masivele Bistriței Moldovenești și chiar din toți
Carpații Orientali.
Muntele este considerat sacru la daci, poate din această
cauză Dochia alege să se refugieze în acest spațiu protector,
împreună cu turma sa de mioare.
Dochia era frumoasă, înțeleaptă „La frumusețe și la minte /
Nici o giună-i samana, / Vrednică de-a ei părinte, / De Decebal, ea
era” și dă dovadă de un puternic sentiment patriotic, ea dorește să
rămână în țara ei, având statutul de păstoriță, decât să meargă la
Roma, în calitate de soție a împăratului Traian. De la statutul de
prințesă „A ei haină aurită / O preface în șăiag, / Tronu-i iarba
înverzită / Schiptru-i este un toiag” trece la cel de păstoriță,
neacceptând să devină soția celui care i-a distrus familia și i-a
cotropit țara. Dacii erau legați de pământul strămoșesc, așa cum
sunt munții și pietrele, refugierea ei în mijlocul naturii scoate în
evidență comuniunea om-natură, care e o trăsătură definitorie a
poporului român. Dacii erau aproape de natură și prin preocupările
pe care le aveau, existența acestora fiind pastorală și agrară prin
excelență.
Interesul lui Traian pentru Dochia este ridicat la nivel
exponențial, dezvăluind interesul Romei pentru Dacia. Eroul
civilizator este fascinat de natura neîmblânzită, sălbatică a Dochiei
(Daciei), ce definește atributele poporului dac: dragostea pentru
pământul natal, dorința de libertate și spiritul de sacrificiu, moartea
preferată sclaviei. Dacii simbolizează înrădăcinarea în pământul
țării, romanii, aportul de civilizație.
Deși „Fiul Romei cel mărit” e obișnuit să fie învingător, el se
închină frumuseții Dochiei „Frumuseței ei se-nchină”, dar dragostea
nu-i este împărtășită. Traian o găsește pe Dochia pe munte, dorind
să o îmbrățișeze și să-și exprime dragostea față de ea. Dochia,
văzând că nu mai are scăpare și nu este nimeni care s-o ajute,
strigă către Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor „Zamolxis,
o, zeu, striga, / Te giur pe al meu părinte, / Astăzi rog nu mă
lăsa!”cu dorința ca acesta s-o metamorfozeze pe ea și pe oițele ei,
în stânci.
Invocarea lui Zamolxis are atribute profetice și ocrotitoare
pentru Dochia. Zeu celest, Zamolxe este mai presus de orice
simbolul esențial al modului de existență a unui popor. Gesturile
Dochiei au și ele valoare exponențială, relevând credințele dacilor:
•Credința în imortalitatea sufletului: oamenii nu mor, ci acela
care piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pentru a trăi pururi și a
avea parte de toate bunurile;
•Comuniunea între zeul suprem și popor, realizată pe două căi:
individuală (asceză vezi decorul sihastru, sălbatic) și publică (prin
rituri, urcări pe munte)–Urcarea pe munte are ca finalitate
ascensiunea la cer;
•Sacrificiul uman. În lupta cu inamicul țării al regelui și al zeului
suprem (Traian);
•Răsplata pentru sacrificiul uman: paradisul lui Zamolxe –
paradis ceresc în care sălășluiau adepții Zamolxis într-o post-
existență fericită și eternă; intrarea în rai presupunea să cunoști
drumurile de acces (căile raiului/ potecile) care duceau spre gurile
raiului (acestea se aflau în plaiuri, fapt ce explică și credința că
omul ascende spre divinitate urcând„pe-un piciorul de plai, pe-o
gură de rai”; raiul se ridică de pe pământ, imanentul este așadar în
contact cu transcendentul.
Rugăciunea fierbinte a Dochiei este ascultată de către
Zamolxis, prefăcând-o atât pe tânără, cât și pe oițele sale, care
erau risipite pe stânci, în stane de piatră. Și astăzi se pot vedea
aceste stânci pe muntele Ceahlău. Deși Dochia nu mai exista ca
ființă umană, Traian „nu-ncetează a iubi / petroasa ei icoană”, acest
gest relevă persistența iubirii lui Traian pentru Dochia-etnogeneza
este rezumată așadar de Gheorghe Asachi ca un gest de iubire.

Dochia și Traian
I

Între Piatra Detunată

Ş-al Sahastrului Picior,

Vezi o stâncă ce-au fost fată

De un mare domnitor.

Acolo de rea furtună

E lacaşul cel cumplit,

Unde vulturul răsună

Al său cântec amorţit.

Acea doamnă e Dochie,

Zece oi, a ei popor,

Ea domnează-n vizunie

Preste turme şi păstori.

II

La frumseţe şi la minte

Nici o giună-i samana,

Vrednică de-a ei părinte,

De Deceval, ea era.

Dar când Dacia-au împilat-o

Fiul Romei cel mărit,

Pre cel care-ar fi scapat-o,

De-a iubi a giuruit.

Traian vede astă zână;

Deşi e învingător,

Frumuseţei ei se-nchină,

Se subgiugă de amor.

III

Împăratu-n van cată

Pe Dochia a-mblânzi;

Văzând patria ferecată,

Ea se-ndeamnă a fugi.

Prin a codrului potică

Ea ascunde al ei trai,

Acea doamnă tinerică

Turma paşte peste plai.

A ei haină aurită

O preface în şăiag,

Tronu-i iarba înverzită,

Schiptru-i este un toiag.

IV

Traian vine-n astă ţară,

Şi de-a birui deprins

Spre Dochia cea fugară

Acum mâna a întins.

Atunci ea, cu grai fierbinte,

"Zamolxis, o, zeu, striga,

Te giur pe al meu părinte,

Astăzi rog nu mă lăsa!'

Când întinde a sa mână

Ca s-o strângă-n braţ, Traian,

De-al ei zeu scutita zână

Se preface-n bolovan.
V

El pietroasa ei icoană

Nu-ncetează a iubi;

Pre ea pune-a sa coroană,

Nici se poate despărţi.

Acea piatră chiar vioaie

De-aburi copere-a ei sin,

Din a ei plâns naşte ploaie,

Tunet din al ei suspin.

O ursită-o priveghează,

Şi Dochia deseori

Preste nouri luminează

Ca o stea pentru păstori.

George Calinescu

G. Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965,

Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist,
academician român, personalitate enciclopedică a culturii și
literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă,
după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept
unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate
timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

trimitere-> Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent

pag.17,41;
Sinteza
Așadar, latinitatea și dacismul și-au făcut simțită prezența
în numeroase rânduri în cultura română, literatura fiind portalul
de trecere dintre opiniile unei diversități de artiști, cronicari și
intelectuali de renume și opiniile cititorilor din prezent, cărora li
se facilitează, astfel, o mai bună înțelegere a evenimentelor și a
momentelor cruciale care ne-au format, treptat, ca popor. Mai
mult decât atât, accesul la operele literare care prezintă diferite
opinii și care oferă diferite perspective asupra originilor noastre
latine și dacice, ne dă posibilitatea de a analiza, dintr-o
perspectivă proprie, teoriile cu privire la acest subiect și de a
considera, după propria judecată, care este mai plauzibilă.
Aceste lucrări pot fi împărțite după cum urmează:
Lucrări literare care ilustrează convingerile latiniste:
•Gheorghe Asachi, ,,La Italia”
•Vasile Alecsandri, ,,Cântecul gintei latine”
•Ioan Nenițescu, ,,Pui de lei”
•Vasile Alecsandri, ,,Ovidiu”

Lucrări care surprind dacismul irațional în perioada interbelică :

•Lucian Blaga, ,,Revolta fondului nostru nelatin”
•Vasile Pârvan, ,,Getica”
•Mircea Eliade, ,,De la Zalmoxis la Genghis Han”

Lucrări literare care ilustrează mitul dacică

•Mihai Eminescu, ,,Memento mori”
•Lucian Blaga, ,,Zalmoxe”
•George Coșbuc, ,,Decebal către popor”
•Mihail Sadoveanu, ,,Creanga de aur”
•Mihai Eminescu, ,,Sarmis”
•Mihai Eminescu, ,,Gemenii”
Lucrări care ilustrează viziuni rezervate asupra acestui subiect:
•Lucian Boia, ,,Istorie și mit în conștiința românească”
•Neagu Djuvara, ,,O istorie a românilor povestită celor tineri”
Lucrări cinematografice:
•,,Columna”, regizor: Mircea Dragan
•,,Dacii”, regizor: Sergiu Nicolaescu
•,,Burebista”, regizor: Gheorghe Vitanidis

Bibliografie:

I. www.wikipedia.com

II. www.googleimages.com

III. ro.scribd.com

IV. www.academia.edu

V. prezi.com

VI. Dochia si Traian

VII. adevarul.ro

VIII. istoria literaturii romane de la origini pana in

prezent

etc.