Sunteți pe pagina 1din 3

Argumentarea apartenenței la specia nuvelă

Moara cu noroc, de Ioan Slavici

Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu
intrigă riguros construită. Personajele, puţine la număr, sunt bine accentuate. Stilul este obiectiv, iar trăsătura
distinctivă a speciei este tendinţa de atenuare a prezenţei naratorului. Există mai multe tipuri de nuvele:
istorice („Alexandru Lăpușneanul”, de C. Negruzzi), psihologice,(„Moara cu noroc”, de I. Slavici),
fantastice („La țigănci”, de M. Eliade), filosofice („Sărmanul Dionis”, de M. Eminescu), romantice, realiste
etc..
Dintre cei patru mari clasici, Ioan Slavici rămâne prin excelenţă scriitorul realist de factură obiectivă,
pentru că şi-a fixat câmpul de observaţie mai ales asupra vieţii sociale a satului şi a târgului ardelenesc din a
doua jumătate a secolului al XIX- lea. Opera sa cuprinde nuvele (grupate în volumele Novele din popor şi
Pădureanca), romanul Mara, basme (Zâna zorilor, Ileana cea şireată, Doi feţi cu stea în frunte) şi
memorii (Inchisorile mele, Lumea prin care am trecut, Din valurile vieţii). In scrierile sale, acesta
foloseşte înaintea lui Creangă limba populară, cu zicerile ei tipice.
Moara cu noroc este o nuvelă psihologică pentru că prezintă însușirile speciei: conflictul operei este
concentrat, intriga este riguros construită, iar personajele, puține la număr, sunt bine accentuate. Pe de altă
parte, Slavici este o natură interioară, atentă la procesul intelectual şi moral al omului, astfel încât în toată
opera lui se observă analiza psihologică şi descrierea conflictelor sufleteşti.
Publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”, nuvela realistă, de factură psihologică „Moara cu
noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Slavici asupra lumii și asupra vieții
satului transilvănean.
Titlul oferă un indice spațial și infirmă finalul fericit al evenimentelor desfășurare între zidurile
hanului-moară. În literatură, hanul și moara sunt locuri predestinate, în care se desfășoară evenimente
neobișnuite, fantastice ( La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale, Hanu Ancuței, de I. Slavici). Ambele sunt
situate la răscruce de drumuri, în afara satului și dincolo de aria protectoare a bisericii.
Timpul şi spaţiul Intâmplările sunt localizate în ţinuturile de origine ale scriitorului, din care
memoria sa păstrează încă vie imaginea “pustei arădane”, cu holde mănoase, păduri, păstori şi numeroase
turme de porci. Acţiunea nuvelei este situată într-o perioadă de tranziţie şi de mari prefaceri sociale, când
relaţiile sociale încep să pătrundă tot mai mult în lumea satului, spre jumătatea secolului al XIX-lea. Este
momentul când la noi începe să apară o nouă clasă socială, mica burghezie. In paralel cu apariţia micilor
proprietari, care vor să se îmbogăţească pe căi cinstite, această perioadă de tranziţie permite şi apariţia unei
alte categorii umane, a lotrilor, care caută îmbogăţirea pe căi necinstite.
Nuvela începe cu un precept moral rostit de mama-soacră şi care are valoarea unui adevăr
fundamental de viaţă: ”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit”. Ideea etică de bază a naratorului a fost să demonstreze consecinţele nefaste ale setei de
înavuţire. Aceasta este şi tema nuvelei. Drumul parcurs de la cizmarul sărac, modest, harnic, liniştit, şi
cinstit, la cârciumarul plin de bani, dar dezintegrat sufleteşte, este descris cu o remarcabilă putere de
pătrundere a naturii umane.
Perspectiva narativă este obiectivă. Naratorul omniscient se exprimă la persoana a III-a. De
asemenea, pentru a defini personajele, autorul utilizează tehnica monologului interior (Ghiță), analiza
psihologică( gândurile, sentimentele, reacțiile sufletești, conștiința), stilul indirect liber și introspecția (Lică)
Subiectul Din dorinţa de a fi stăpân, de a avea şi el vreo zece calfe ca să le dea de lucru, cizmarul
Ghiţă arendează cârciuma de la o întretăiere de drumuri. Aspiraţia sa spre bunăstare este firească, naturală.
La inceput, traiul la “Moara cu noroc” este prosper şi liniştit. Mulţumirea şi tihna cârciumarului sunt însă
tulburate de Lică Sămădăul, şeful porcarilor din partea locului.
O scenă semnificativă este sosirea lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc și prima lui intercațiune cu
protagonistul: “Mă cunoști? [...] Eu sunt Lică Sămădăul...Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe
vor fi adevărate și multe scornite.” Acesta îl avertizează pe Ghiță că nu poate sta la Moara cu noroc fără
acordul său și îi spune ce trebuie să facă. Sămădăul este autoritar și are un ton poruncitor. Ghiță este luat prin
surprindere și nu are nicio reacție. Când își revine, constată că drumețul plecase deja.
Om de la periferia legilor şi societăţii, hoţ şi ucigaş, acesta exploatează dorinţa cârciumarului pus pe
câştig şi-i obţine complicitatea. Din acest moment asistăm la procesul degradării sufleteşti a omului care,
lacom de bani, nu are voinţa şi tăria de caracter să se înfrâneze la timp. Ghiţă este cuprins de nehotărâre dacă
să mai rămână la “Moara cu noroc” sau nu. Ana nu îi poate înţelege frământările. Deocamdată Ghiţă îşi ia
pistoale, încă o slugă şi câini care să-l păzească de străini.
Prima promisiune, ca afacerile dintre el şi Lică să nu fie aflate de nimeni îl înstrăinează de propria
familie. Cârciumarul începe să ducă o viaţă dublă, se închide în sine. Ana îşi dă seama că bărbatul ei s-a
schimbat, încearcă să-i pătrundă gândurile, dar suferă cumplit că nu i le poate cunoaşte. Ghiţă devine
bănuitor, temător şi suspicios, iar Ana se simţea tot mai părăsită. Autorul introduce aici ideea etică a
fidelităţii şi purităţii căminului conjugal, care trebuie să se întemeieze pe iubire şi încrederea reciprocă dintre
soţi. Simţind totuşi nevoia unui prieten, Ghiţă se apropie de jandarmul Pintea, dar e nesincer şi faţă de
acesta. Află de la Pintea că într-o noapte în care Lică înnoptase la cârciumă, fusese tâlhărit şi bătut un
arendaş din imprejurimi. Mai află, de asemenea că Pintea vrea cu orice preţ să-l dea pe Lică pe mâna
justiţiei. Amândoi merg la Ineu la poliţie, unde Ghiţă e suspectat de complicitate cu Lică, însă i se dă drumul
să plece acasă “pe chezăşie”.
In apropierea cârciumii, Ghiţă şi Pintea descoperă un copil ucis lângă o trăsură părăsită. Jandarmul
mai descoperă trupul neînsufleţit al unei femei şi alături biciul lui Lică. Sămădăul este arestat împreună cu
oamenii lui de încredere, Săilă şi Buză-Ruptă.Ghiţă este şi el arestat şi bănuit de complicitate la omor. La
judecată, Lică face, abil, ca Săilă şi Buză-Ruptă să treacă drept vinovaţi, invocând, în ceea ce-l priveşte,
alibiul nopţii petrecute la “Moara cu noroc”. Ghiţă jură fals că în noaptea crimei nu l-a văzut pe Lică ieşind
din cârciumă.
La o nouă întâlnire dintre Ghiţă şi Lică, acesta îşi recunoaşte omorurile comise. Ghiţă primeşte înapoi
banii luaţi de Lică şi îşi dă seama că aceştia proveneau de la arendaşul tâlhărit şi de la femeia ucisă. In vreme
ce Ghiţă, împovărat de situaţia în care a ajuns, se închide tot mai mult în sine, Lică, devenit apropiat al casei,
câştigă simpatia tinerei neveste.Torturat de gelozie şi umilinţă, Ghiţă se hotărăşte să-l dea în vileag pe Lică.
Se înţelege cu Pintea să-l surprindă pe acesta când va veni să-şi plătească din datorie cu bani luaţi de la
victime. Lică îşi anunţă sosirea de Paşti, când familia lui Ghiţă trebuia să plece la nişte rude la Ineu, dar Ana
refuză să plece fără soţul ei. Ghiţă acceptă să o lase pe Ana singură cu Lică şi pleacă la Ineu, ca să-l anunţe
pe Pintea. Gelos şi turbat de mânie că Ana şi-a petrecut o noapte cu Lică, în braţele căruia el însuşi o
aruncase drept momeală, Ghiţă îşi ucide soţia. Lică se întoarce, pentru că a uitat şerparul cu bani şi îi
porunceşte lui Răuţ să dea foc cârciumii. Acesta îl împuşcă pe Ghiţă şi apoi cei doi fug. ”Moara cu noroc”
arde, iar Lică, surprins pe drum de către Pintea, se sinucide, izbindu-şi capul de trunchiul unui copac.
O altă scenă semnificativă este cea din finalul nuvelei, care închide opera circular. Luni dimineața,
bătrâna este prezentată alături de copii, lângă zidurile afumate ale cârciumii. Ultimul cuvânt îi revine tot
bătrânei, a cărei replică a şi deschis nuvela: ”Simţeam eu că nu o să iasă bine: dar aşa le-a fost dat!..”.
Evenimentele petrecute în acest loc sunt puse așadar pe seama destinului.
Structura narativă complicată se datorează importanţei acordate de către narator raporturilor dintre
personaje-ce ştiu, ce cred acestea despre celelalte personaje, ce aşteaptă de la ele-şi modul în care eroii
evoluează. Tergiversarea şi întortocherea relatării scoate în prim plan problematica personajelor. Astfel,
unele momente ale subiectului sunt dislocate, de exemplu nuvela începe cu intriga-avertismentul bătrânei în
ceea ce priveşte consecinţele nefaste ale dorinţei de îmbogăţire şi abia apoi sunt descrise locurile şi
personajele care constituie expoziţiunea. De asemenea, acţiunea este ramificată, anumite acţiuni sunt relatate
în paralel, de exemplu atunci când Ghiţă pleacă la Ineu să-l caute pe Pintea, naratorul ne arată in paralel ce se
întâmplă între timp la cârciumă. Ritmul narativ este încetinit sau accelerat în funcţie de tensiunea creată şi de
accentuarea conflictelor. Apar inversiuni temporale, ca atunci când Lică îi povesteşte lui Ghiţă crimele sale
din trecut, sau elipse(când naratorul omite relatarea unor evenimente lipsite de importanţă ). Incipit-urile
sunt diferite de la un capitol la altul: descriere(cap.II ), dialogul(cap.I), comentariul naratorului(cap. IV )
sau prin reluarea firului epic(cap.V ).
Conflictele Elementul central al nuvelei îl reprezintă înfruntarea dintre două personaje rivale,
protagonistul-eroul principal şi antagonistul-oponentul acestuia. Conflictul epic al nuvelei este aşadar unul
de ordin moral, lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Din acesta derivă două conflicte
principale: cel interior al lui Ghiţă- un conflict psihologic şi un altul exterior-conflictul social, care constă în
connfruntarea dintre două lumi cu mentalităţi şi regului de comportament diferite (cea mic-burgheză, căreia
îi aparţine Ghiţă şi familia sa şi cea a lotrilor, din care fac parte Lică şi oamenii lui de încredere).
Stilul scriitorului este denotativ- apelând la sensurile de bază ale cuvintelor, fapt care îi conferă
precizie, caracter informativ, sobrietate, concizie. Exactitatea termenilor, exprimarea impersonală, raritatea
ornamentelor retorice, sunt alte însuşiri ale stilului autorului. Culoarea locală a mediilor sociale prezentată
într- un stil veridic este asigurată de frecvenţa regionalismelor şi a expresiilor populare tipic ardeleneşti.
În investigarea realităţii, scriitorul manifestă o atitudine critică şi imparţială faţă de societatea
burgheză care abia se cristaliza la sfârşitul secolului al XIX- lea, îi cercetează mecanismele, îi semnalează
inconsecvenţele şi erorile. Totodată reliefeză consecinţele opoziţiei nefaste dintre sat şi oraş, dintre breslele
tradiţionale şi noii îmbogăţiţi prin mijloace necinstite, dintre etniile care convieţuiesc în acelaşi spaţiu
geografic. Toate aceste aspecte îi asigură operei un aspect monografic şi valoarea unui document uman şi
artistic. În ceea ce priveşte capacitatea naratorului de a investiga în spiritul adevărului conflicte social-
morale puternice, I. Slavici îi anticipează pe Ioan Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Marin
Preda şi pe alţii.