Prof. dr.

LORAND BALINT

METODICA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

2008 – 2009
REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV
2
 INTRODUCERE ÎN DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:

- clarificarea conceptelor cu care operează didactica / metodica educaţiei fizice şi

sportului;
- cunoaşterea principiilor de instruire aplicate în mod adaptat domeniului „Educaţie
fizică şi sport”;
- identificarea elementelor definitorii ale principiilor de instruire (esenţă, mod de
acţionare, cerinţe).

Didactica  „parte a pedagogiei care se ocupă cu principiile şi metodele predării

materiilor de învăţământ şi cu organizarea învăţământului” (DEX)
Didactica îşi propune să studieze şi să fundamenteze pe baze ştiinţifice - analiza,
proiectarea, desfăşurarea şi evaluarea procesului de învăţământ, ca proces de instruire şi educare.
Didactica generală a educaţiei fizice şi sportului (DEFS) reprezintă o „disciplină pedagogică
care studiază legile specifice ale instruirii şi educaţiei în domeniul educaţiei fizice şi sportului
(principii, metode, sisteme de evaluare, conţinut, organizare etc.) ” (42).
În raport cu „Teoria educaţiei fizice şi sportului” care integrează sistemul de idei ce
asigură interpretarea funcţiilor şi scopurilor educaţiei fizice şi sportului, ca părţi componente ale
vieţii noastre sociale, problematica „Didacticii generale a educaţiei fizice şi sportului” este strâns
legată de procesul de predare şi învăţare, de activitatea cadrului de specialitate (profesor sau
antrenor) şi de cea a subiectului (elev / sportiv) care abordează un anumit parcurs şcolar sau / şi
de instruire sportivă (15; 34).
În literatura de specialitate, DEFS se regăseşte şi sub alte denumiri: „Metodica
educaţiei fizice şi sportului”, „Teoria instruirii”, „Teoria predării exerciţiilor fizice”, etc.
Indiferent de denumire însă, această disciplină vizează - cu prioritate - realizarea în mod eficient
a obiectivelor instructiv-educative specifice procesului de practicare sistematică şi ştiinţifică a
exerciţiilor fizice sub forma educaţiei fizice (şi sportului – n.n.) Gh., Cârstea 1999. Pentru
îndeplinirea acestui deziderat, didactica educaţiei fizice şi sportului tezaurizează (stochează) pe
de o parte, experienţa valoroasă acumulată în decursul desfăşurării întregului proces de
învăţământ din domeniul motricităţii dirijate, iar pe de altă parte, oferă cadrelor de specialitate
posibilitatea de a-şi forma/perfecţiona competenţe de operare cu principiile metodice şi cerinţele
organizatorice general valabile în cadrul unui proces de instruire, indiferent de subsistemul în

3
care are loc acţiunea de predare-învăţare (în educaţia fizică şi sportivă şcolară  la nivelul
învăţământului pre-primar, primar, gimnazial, liceal, profesional, superior etc. sau/şi în
antrenamentul sportiv  la nivelul stadiilor de iniţiere, avansaţi, de performanţă sau înaltă
performanţă / ramuri de sport).
Din cele menţionate rezultă caracterul de sinteză, de generalizare al didacticii. De
partea de predare şi învăţare propriu-zisă a conţinuturilor specifice, se ocupă metodicile şcolare
particulare (metodica educaţiei fizice studiate în învăţământul preşcolar, metodica educaţiei
fizice şi sportive studiate în învăţământul primar, gimnazial etc.  ca ramuri ale didacticii
generale a educaţiei fizice şi sportului). Acelaşi înţeles trebuie acordat şi generalizărilor
referitoare la antrenamentul sportiv, deoarece aspectele concrete ale pregătirii copiilor, juniorilor
şi seniorilor sunt studiate de metodicile fiecărei ramuri de sport.

I. SISTEMUL PRINCIPIILOR DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI

ANTRENAMENTUL SPORTIV

Principiile de instruire (didactice, de învăţământ) sunt categorii metodologice, cerinţe

generale ale organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ. Ele trasează (orientativ) liniile
normative necesare pentru acţiunea corelată a tuturor laturilor prezente în procesul de predare-
învăţare, asigurând - prin respectarea lor - eficienţa acţiunii cumulative de modelare a
personalităţii elevului, în conformitate cu scopurile educative formulate de comanda socială
(vezi idealul educaţional din Legea învăţământului - 1995).
Fiind elaborate pe baza unei practici îndelungate, principiile au o anumită încărcătură de
esenţialitate şi, deşi nu trebuie identificate cu legile care guvernează activitatea socială, ele
exprimă într-un fel existenţa acestor legi (33). Profesorii care îşi desfăşoară activitatea didactică
după principiile de instruire, lucrează de fapt în spiritul unei anumite legităţi, având astfel
garanţia realizării optime a obiectivelor instructiv-educative proiectate.
În didactica contemporană, principiile procesului de învăţământ sunt abordate în sistem
(în dependenţă, formând un întreg organizat pentru a determina funcţionarea activităţii practice
potrivit scopului urmărit). Toate principiile converg deci spre realizarea idealului educaţional,
fapt pentru care eficienţa fiecăruia este condiţionată de luarea în considerare a sistemului în
totalitate (29).
Conţinutul general al principiilor clasice de instruire este prezentat de disciplina
„Pedagogie”. DEFS particularizează acest conţinut, adecvându-l la specificul domeniului
motricităţii dirijat (educaţia fizică şi sportivă şcolare sau /şi la antrenamentul sportiv  cu
menţiunea că la acest ultim subdomeniu, mai există un set de principii specifice (ex. principiul
4
adaptării la solicitări progresive; principiul compensării şi supracompensării; principiul
ciclicităţii antrenamentului sportiv; principiul individualizării şi principiul motivaţiei – (16) ce
sunt prezentate de o altă disciplină, denumită „Metodica generală a antrenamentului sportiv”.
Într-o tratare logică şi coerentă a procesului formativ de educaţie fizică şi sport,
didactica activităţilor motrice dirijate apelează şi particularizează următoarele principii clasice
de instruire:
- principiul participării conştiente şi active;
- principiul intuiţiei;
- principiul accesibilităţii;
- principiul sistematizării şi continuităţii;
- principiul legării instruirii de cerinţele activităţilor practice;
- principiul însuşiri temeinice.

I. 1 Principiul participării conştiente şi active (“principiul conştientizării şi activizării”)

 în condiţiile accentuării caracterului formativ al învăţământului contemporan, interesează în
mai mare măsură implicarea elevului de-a lungul propriului parcurs şcolar. Acest fapt se poate
realiza în mod eficient, prin acţionarea asupra elevului / sportivului ce se instruieşte, cu motivaţii
intrinseci de învăţare şi renunţându-se în mare măsură la stilul de predare-învăţare prin
intermediul unor cerinţe externe. Se încearcă pe această direcţie, stimularea în mod deosebit a
activităţii independente a elevului / sportivului, sprijinirea eforturilor pe care acesta le depune în
cadrul învăţării prin descoperire, al autoconducerii şi autoorganizării activităţii, cu scopul
principal de formare - prin intermediul procesului instructiv-educativ - a unui comportament
autonom (în conformitate cu actuala comandă socială - vezi idealul educaţional).
Esenţa acestui principiu se exprimă prin necesitatea ca în procesul didactic, elevul /
sportivul să aibă o atitudine conştientă (să realizeze înţelegerea materiei supuse învăţării şi a
motivelor învăţării) şi să participe activ la propria devenire. El trebuie să-şi mobilizeze
(angajeze) toate cunoştinţele şi capacităţile creatoare, inclusiv cele motrice, în efortul propriu de
însuşire a conţinuturilor specifice domeniului nostru de activitate, cu scopul de a-şi influenţa
pozitiv propria dezvoltare fizică şi ameliorarea comportamentului motric (7).
 Aplicarea acestui principiu impune respectarea următoarelor cerinţe:
 înţelegerea corectă de către elev / sportiv a scopurilor şi obiectivelor urmărite în procesul de
practicare a exerciţiilor fizice  această cerinţă contribuie substanţial la accelerarea procesului
de formare a convingerilor şi motivaţiilor elevilor / sportivilor cu privire la necesitatea practicării
sistematice a exerciţiilor fizice. În acest sens, cadrul didactic de specialitate trebuie să explice şi
să argumenteze în mod convingător subiecţilor, raţiunea programării diferitelor genuri de
5
exerciţii, să pună în evidenţă scopul şi efectele scontate ale predării. La rândul lor, elevii/sportivii
trebuie să înţeleagă de ce li se cere să efectueze un exerciţiu sau altul, o anumită succesiune a
exerciţiilor, de ce organismul le este supus la eforturi variate - caracterizate prin anumite valori
de volum, intensitate şi complexitate;
 înţelegerea structurii actului /acţiunii motrice care se însuşeşte  în timpul învăţării motrice
(mai ales în etapa „însuşirii primare”), elevii / sportivii trebuie să înţeleagă cât mai bine diferitele
caracteristici ale mişcărilor, să surprindă mecanismele de bază ale acestora şi să-şi dea seama de
secvenţele care pot asigura reuşita în exersarea motrică iniţială.
Atunci când profesorul este preocupat doar de latura exterioară a învăţării actului
/acţiunii motrice care se exersează, fără a urmării în acelaşi timp şi formarea noţiunilor despre
acesta, se produce - de obicei - doar înţelegerea parţială sau tardivă a conţinutului supus spre
asimilare în cadrul procesului de instruire. De aceea, în activitatea de educaţie fizică şi sport,
cadrul didactic va avea în vedere permanent, ca în timpul procesului de învăţare, participarea
gândirii elevilor / sportivilor să nu se limiteze doar la fenomenele exterioare ale exersării
motrice. Respectarea acestei condiţii în învăţarea motrică va determina la subiecţi,
comportamente care să demonstreze că ei au reuşit, pe lângă faptul de a executa corect diferitele
deprinderi de mişcare, să-şi utilizeze şi capacităţile (priceperile, competenţele) pe direcţia
optimizării acţiunilor vizate prin selecţionarea unor soluţii motrice adecvate cu condiţiile
concrete ale exersării curente (motivând totodată alegerea respectivă);
 manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea materiei predate  se realizează
prin activizarea gândirii elevului/sportivului. În acest context, perceperea şi analizarea propriilor
mişcări, se constituie în modalităţi principale de conştientizare a învăţării unui anumit conţinut
motric;
 educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului randament  orientarea
permanentă a elevului/sportivului spre perceperea propriilor mişcări, determină atât exercitarea
capacităţii de reglare conştientă a execuţiilor motrice, cât şi formarea obişnuinţei de a se analiza
mişcările după fiecare secvenţă de exersare. Se va ameliora astfel capacitatea subiectului de
autoapreciere obiectivă a propriului comportament motric, evitându-se supra-aprecierea sau
subaprecierea acestuia.
La baza stabilirii cauzelor succesului sau eşecului în execuţiile de tip motric, cadrul
didactic va admite şi va pune accent doar pe motivele reale care le determină, combătând
argumentele de ordin subiectiv, de genul  calitatea arbitrajului, condiţiile materiale specifice,
reacţiile spectatorilor, condiţiile climatice etc.

6
 I. 2 Principiul intuiţiei („principiul unităţii dintre senzorial şi raţional” în demersul
didactic)  formulează necesitatea organizării procesului instructiv - educativ astfel încât
elevii/sportivii să aibă posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege acţiunea motrică propusă spre
învăţare prin intermediul cât mai multor analizatori, percepând aspectele sale generale şi
particulare. Deşi se consideră că intuiţia apare ca deosebit de importantă mai ales în primii ani ai
ontogenezei, ea nu-şi pierde însemnătatea nici mai târziu în procesul de învăţare motrică.
Trebuie reţinut faptul că intuiţia nu constituie un simplu moment al cunoaşterii. Ea se
defineşte ca un proces activ şi continuu, în cadrul căruia, treapta senzorială este permanent
completată prin intermediul cunoaşterii logice. Deci, intuiţia nu trebuie confundată cu acţiunea
umană de a „ghicii” soluţia optimă pentru rezolvarea unei situaţii. Ea reprezintă un proces
dinamic de selectare, prelucrare şi ordonare a datelor percepute (cunoştinţe, deprinderi şi
priceperi motrice) în vederea conturării unor informaţii, noţiuni, judecăţi şi gesturi motrice,
menite să contribuie la rezolvarea situaţiilor de învăţare propuse de către conducătorul activităţii
(29). Imaginile apar nu ca simple urme ale impresiilor senzoriale în contact cu realitatea, ci ca
produse ale unei acţiuni de cunoaştere complexe la care participă nu doar senzaţiile ci şi
procesele de gândire, situate fireşte la un anumit nivel de operativitate.
În activitatea de educaţie fizică şi sport, principiul intuiţiei se realizează prin îmbinarea
adecvată a explicaţiei cu demonstraţia (din conţinutul demonstraţiei nu sunt excluse nici
mijloacele intuitive auxiliare - materiale intuitive - ca: planşele, chinogramele, diafilmele,
filmele, înregistrările video, simulările pe calculator etc.).
 Cerinţe pentru respectarea acestui principiu:
 organizarea corectă a activităţii de observare  presupune aşezarea subiecţilor în anumite
formaţii care să le permită acestora vizionarea acţiunii ce se demonstrează. Concomitent cu
acţiunea de demonstrare, se vor oferi explicaţii orientate spre aspectele esenţiale ce urmează a fi
observate prin demonstraţie;
 adecvarea demonstraţiei şi a materialelor intuitive la particularităţile subiecţilor 
metodele intuitive folosite în activitatea de instruire trebuie să corespundă cu posibilităţile de
înţelegere ale elevilor /sportivilor şi să fie în concordanţă cu etapa de formare a deprinderilor
motrice la un moment dat. În cazul materialelor intuitive, se recomandă ca acestea să prezinte
acţiunea motrică atât global cât şi fragmentat - pe momentele sale esenţiale - valorificându-se pe
cât posibil experienţa motrică anterioară a elevilor;
 conţinutul care se predă trebuie astfel prezentat încât să favorizeze la subiecţi participarea
unui număr cât mai mare de analizatori în timpul instruirii motrice  cerinţa asigură formarea
unor reprezentări clare şi durabile asupra actelor / acţiunilor motrice ce se învaţă;
 după ce subiecţii supuşi acţiunii de predare -
7
învăţare au acumulat o anumită experienţă motrică, se recomandă să nu se abuzeze de folosirea
unor metode fundamentate exclusiv pe acest principiu  nerespectarea acestei cerinţe îngreuiază
procesele de abstractizare şi generalizare importante atât în activităţile specifice educaţiei fizice
şi sportive şcolare cât şi la nivelul celor cuprinse în domeniul sportului.

I. 3 Principiul accesibilităţii („al tratării diferenţiate”)  esenţa acestui principiu constă

în luarea în considerare, în cadrul procesului de predare-învăţare a conţinuturilor motrice, atât a
particularităţilor de vârstă, a diferenţierilor sexuale, a nivelului de pregătire pe care-l prezintă
grupul de subiecţi la un moment dat, cât şi a particularităţilor individuale ale fiecărui
elev/sportiv implicat în practicarea dirijată a exerciţiilor fizice. Este adevărat că în prezent, la
nivelul educaţiei fizice şi sportive şcolare, individualizarea procesului de instruire este destul de
greu de realizat, dar în antrenamentul sportiv această cerinţă reprezintă o fază superioară de
aplicare a principiului accesibilităţii (13).
A respecta principiul accesibilităţii înseamnă deci, a adecva la particularităţile
subiecţilor: complexitatea structurilor motrice propuse spre învăţare, nivelul de solicitare al
organismului la efort (atât din punct de vedere fizic cât şi psihic), măsurile didactice (de natură
organizatorică, tehnică şi materială) etc. Adecvarea conţinuturilor învăţării motrice, trebuie să se
realizeze permanent prin cunoaşterea de către profesor, a evoluţiei continue, a transformărilor
care au loc în mod legic la nivelul organismului tânăr. Acest fapt va conduce la necesitatea
creşterii progresive a cerinţelor de instruire, care trebuie să devanseze nivelul real al dezvoltării
motrice a subiecţilor, în stadiul respectiv. Cu alte cuvinte, cu cât activitatea elevului/sportivului
este mai intensă, iar efortul - fizic şi psihic depuse - mai susţinut (dar menţinut totuşi în limitele
posibilităţilor reale ale subiectului), cu atât capacităţile lui de ordin biomotric vor fi activate mai
mult (36).
Pentru a realiza un proces de instruire în concordanţă cu principiul accesibilităţii,
profesorul de educaţie fizică/antrenorul va efectua următoarea succesiune de operaţii (7):
- va selecţiona în mod raţional sistemele de acţionare;
- va stabili în limite optime nivelul efortului preconizat şi-l va modifica dacă este cazul,
în funcţie de situaţia didactică concretă;
- va recurge în timpul procesului de învăţare la unii reglatori metodici, cu rol în
accelerarea învăţării motrice;
- va adapta metodele şi procedeele metodice de instruire la nivelul de înţelegere şi
dezvoltare psihomotrică a subiectului;
- va aplica un sistem de evaluare adecvat, realizat diferenţiat, atât în funcţie de
conţinuturile specifice educaţiei fizice şi sportive şcolare/niveluri de învăţământ, cât
8
 şi pentru cele ale antrenamentului sportiv/ niveluri de instruire, ţinând seama de
aptitudinile şi atitudinea fiecărui elev /sportiv faţă de conţinutul didactic abordat.
 În aplicarea acestui principiu se vor respecta următoarele cerinţe (Gh., Mitra, Al., Mogoş
1980; Gh., Cârstea 1993):
 cunoaşterea subiecţilor cu care se lucrează (vezi importanţa testărilor iniţiale şi periodice)
asigură programarea conţinuturilor învăţării în mod adecvat, în raport cu posibilităţile reale de
progres ale elevilor /sportivilor;
 verificarea periodică a ritmului în care se realizează obiectivele de instruire (operaţionale)
propuse  optimizează ritmul de asimilare a conţi-nuturilor motrice proiectate spre învăţare şi
adecvarea acestui ritm - prin adăugarea, menţinerea sau diminuarea cerinţelor - în funcţie de
răspunsul subiectului la stimulii de efort;
 respectarea regulilor clasice din practica didactică: „de la uşor la greu” (vezi în special
sistemele de acţionare pentru educarea /dezvoltarea calităţilor motrice); „de la simplu la
complex” (cu aplicare în diferitele faze ale învăţării deprinderilor motrice izolate sau incluse în
conţinutul unor structuri motrice mai complexe); „de la cunoscut la necunoscut” (regulă bazată
pe considerentul că materialul predat, devine accesibil atunci când se sprijină pe cel însuşit în
activitatea anterioară – cazul, de exemplu, al exersării schemelor tehnico-tactice din conţinutul
jocurilor sportive).
În pedagogia contemporană, raporturile dintre termenii acestor reguli sunt de
reciprocitate, în sensul de a evita direcţia unilaterală a lor şi de a accepta şi realiza „alternanţa şi
unitatea lor” (33).
I. 4 Principiul sistematizării şi continuităţii  premisa respectării acestui principiu se
regăseşte în modul în care sunt eşalonate, în documentele individuale de planificare elaborate de
către specialiştii domeniului (profesori / antrenori), conţinuturile învăţării / educării motrice
prevăzute de programele de specialitate.
Potrivit acestui principiu, cunoştinţele teoretice de specialitate, calităţile motrice,
deprinde-rile şi priceperile motrice - trebuie proiectate, predate, exersate, învăţate /educate 
într-o ordine logică, pe baza unui sistem ale cărui componente să exercite prin activare un
progres continuu al instruirii. Sistematizarea în învăţarea/educarea motrică, trebuie să se
realizeze prin raportarea permanentă a ceea ce se însuşeşte/dezvoltă, la experienţa motrică,
nivelul de pregătire fizică, cunoştinţele teoretice de specialitate şi competenţele motrice
preexistente ale subiecţilor, astfel încât fiecare nouă legătură temporală formată pe scoarţa
cerebrală, să se includă în sistemul existent prin restructurarea şi îmbogăţirea acest uia.
 Cerinţe implicate în respectare principiului:

9
 conţinutul învăţării / educării motrice  orientat spre asimilarea unor cunoştinţe teoretice
de specialitate, educarea calităţilor motrice, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor
şi priceperilor motrice - trebuie programat în concordanţă cu logica internă pe care o impune
fiecare componentă / categorie motrică vizată. Cerinţa se referă la necesitatea sistematizării
predării, de aşa manieră, încât aceasta să corespundă unor trepte, care odată parcurse, să
constituie platforme pentru conţinuturile ce urmează a fi asimilate ulterior;
 conţinutul motric nou predat trebuie să se sprijine pe cel predat anterior şi să-l pregătească
pe cel care va fi predat în activitatea imediat următoare;
 diferitele categorii de conţinut motric, trebuie astfel eşalonate încât să se asigure o legătură
logică a acestora între semestrele anului şcolar (în educaţia fizică şi sportivă şcolară) sau între
etapele de pregătire anuală (în cazul antrenamentului sportiv) precum şi de la un ciclu curricular
la altul, respectiv de la un stadiu de instruire sportivă la altul;
 să se asigure o participare continuă a subiecţilor (prezenţă) la procesul de practicare a
exerciţiilor fizice.

I. 5 Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice („principiul legării

teoriei de practică”, „principiul modelării conţinutului instruirii în raport cu exigenţele
caracteristice fiecărei activităţi practice”, „principiul unităţii teoriei cu practica” – „a
învăţământului cu viaţa”)  În educaţia fizică şi sportivă şcolară/antrenamentul sportiv,
principiul subliniază necesitatea ca sistemul de cunoştinţe teoretice, deprinderi şi priceperi
motrice însuşite de către elevi/sportivi prin intermediul demersului didactic specific, să aibă
valoare practică – aplicativă, găsindu-şi posibilităţi de exprimare (predominat motrice) în
diversele îndeletniciri cotidiene şi în mod deosebit, în activitatea de practicare independentă a
exerciţiilor fizice (6).
Respectarea acestui principiu este legată de modul în care cadrul didactic/antrenorul are
capacitatea de a selecţiona şi a integra în conţinutul lecţiilor şi a celorlalte forme de organizare a
exersării motrice, acele sisteme de acţionare care să prezinte un spectru larg de aplicabilitate. De
asemenea, în timpul desfăşurării activităţilor didactice, specialistul va crea situaţii prin care să le
ofere elevilor /sportivilor posibilităţi de exprimare motrică globală, apelând în acest sens - de
exemplu - la unele mijloace ca: trasee aplicative, jocuri de mişcare, diferite forme de concurs şi
întrecere.
Legarea teoriei cu practica în domeniul educaţiei fizice şi sportului se poate realiza şi în
afara procesului didactic propriu-zis, prin participarea tinerilor la alte activităţi, cum ar fi:
drumeţiile, excursiile, programele sportive desfăşurate în timpul taberelor de vacanţă sau alte
forme de activităţi motrice cu caracter recreativ (cicloturism, expediţii montane etc.) (27).
10
 Cerinţe care se impun pentru aplicarea principiului:
 asigurarea înţelegerii de către subiecţi a scopurilor urmărite prin practicarea exerciţiilor
fizice, a efectelor sale benefice pe multiple planuri precum şi a modalităţilor de utilizare (de
transfer) a competenţelor motrice dobândite în timpul şcolarităţii, în activitatea cotidiană;
 predarea conţinuturilor motrice de învăţare să se realizeze în condiţii diversificate, astfel
încât să se solicite capacitatea de aplicare şi generalizare a elevilor/sportivilor;
 în cadrul activităţii de învăţare motrică să se facă apel şi la cunoştinţele pe care
elevii/sportivii le dobândesc de la celelalte discipline de studiu, astfel încât să se realizeze
integrarea globală a subsistemelor de cunoştinţe teoretice, deprinderi şi competenţe ce
caracterizează fiecare stadiu de instruire motrică.

I. 6 Principiul însuşirii temeinice („al durabilităţii”)  în esenţa sa, acest principiu

constituie o sinteză a aplicării creatoare a tuturor principiilor didactice, în vederea realizării
scopului educaţional primar (vezi idealul educaţional raportat la comanda socială). El exprimă
necesitatea ca elevii /sportivii să asimileze în mod trainic (profund) cunoştinţele şi deprinderile
predate pentru a le putea aplica mai apoi într-un mod creator, nu numai în diferitele situaţii
şcolare, ci mai ales în viaţa cotidiană prin dobândirea – pe parcursul şcolarităţii – a unor
comportamente şi competenţe specifice, necesare autoinstruirii şi autoeducării permanente (29).
Durabilitatea cunoştinţelor teoretice de specialitate, a deprinderilor şi priceperilor
conţinute în activităţile motrice dirijate, permite realizarea a două tipuri de sarcini:
- imediate  de favorizare a parcursului şcolar / sportiv - individual;
- de perspectivă  de aplicare a experienţei motrice acumulate în diferitele etape ale
instruirii, în activitatea socială şi profesională viitoare prin manifestarea unor
comportamente adecvate.
 Cerinţele (6) pe care le implică nemijlocit acest principiu sunt:
 într-o etapă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea, în cadrul
procesului didactic, a unui volum prea mare de conţinut motric  planificarea diferitelor
componente tematice specifice instruirii motrice, trebuie să fie eşalonate şi fundamentate pe
cunoaşterea în amănunţime a posibilităţilor de asimilare motrică a subiecţilor implicaţi în
procesul de învăţare motrică la un moment dat;
 să se asigure un număr suficient de repetări pentru fiecare act /acţiune motrică astfel încât să
se determine consolidarea / fixarea diferitelor tipuri de deprinderi motrice pe care le conţin, iar
calităţile motrice – prin diferitele forme de manifestare - să se situeze la parametrii optimali de
execuţie, în raport cu sarcina motrică dată;

11
 periodic, să se recurgă la verificarea nivelului de pregătire a subiecţilor cu care se lucrează,
cunoscându-se faptul că efectuarea sistematică a unui control direcţionat spre modul în care sunt
însuşite conţinuturile motrice predate elevilor /sportivilor are influenţe pozitive asupra
componentei calitative a instruirii. Pe de altă parte, acţiunea de evaluare constituie şi un prilej de
confirmare sau infirmare a strategiilor didactice utilizate de către specialist cu scopul realizării
obiectivelor pe care şi le-a proiectat în etapa premergătoare demersului didactic propriu -zis.

Rezumat

Principiile de instruire (numite şi „didactice” sau „de învăţământ”) sunt categorii

metodologice, cerinţe generale ale organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ. Ele
trasează (orientativ) principalele linii normative pentru acţiunea corelată a tuturor laturilor
procesului de instruire, asigurând - prin respectarea lor - eficienţa acţiunii de modelare a
personalităţii elevului, în conformitate cu scopurile educative formulate de comanda socială.
Principiile clasice ale pedagogiei, care guvernează şi procesul instructiv-educativ de
e.f.s. sunt: „principiul participării conştiente şi active”; „principiul intuiţiei”; „principiul
accesibilităţii”; „principiul sistematizării şi continuităţii; „principiul legării instruirii de cerinţele
activităţii practice”; „principiul însuşirii temeinice”.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

- Definiţi conceptul de „didactică” şi delimitaţi sfera de acţionare a didactici

educaţiei fizice şi sportului;
- Prezentaţi succint principiile de instruire, cu particularităţile date de procesul
instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă;
- Exemplificaţi, prin intermediul unor situaţii specifice ale demersului didactic,
modalităţile de respectare a principiilor de instruire.

12
II. SISTEMUL METODELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT FOLOSITE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ
ŞI ANTRENAMENTUL SPORTIV

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:

- Cunoaşterea sistemului metodelor de învăţământ cu care se operează în activitatea

de educaţie fizică şi sport;
- Asimilarea noţiunilor teoretico-metodice cu privire la modul de implementare în
practica didactică a principalelor metode instructiv-educative specifice educaţiei
fizice şi sportului;
- Cunoaşterea şi aplicarea adecvată a cerinţelor care guvernează procedeele
metodice, în funcţie de categoriile de conţinut motric abordate în cadrul procesului
instructiv-educativ specific.

II. 1 Generalităţi, definirea conceptului de metodologie didactică, a noţiunii de

metodă, clasificarea metodelor de învăţământ utilizate în procesul de educaţie fizică şi
antrenament sportiv

Activitatea de instruire este deosebit de complexă şi se desfăşoară într-un context

determinat, în interiorul căruia intervin anumite variabile. Dintre acestea, unele sunt cunoscute
sau identificabile şi pot fi menţinute sub control (printr-un proces permanent de adaptare la
cerinţele curente ale procesului didactic), iar altele trebuie acceptate aşa cum se prezintă ele în
activitatea concretă (23).
Dintre variabile, menţionăm:
- motivaţia, mai mult sau mai puţin conştientizată a subiecţilor implicaţi în acţiunea
didactico-educativă (suportul motivaţional este dat de gradul de înţelegere a
scopurilor şi obiectivelor pe care şi le propune fiecare disciplină din planul de
învăţământ);
- nivelul de angajare a „binomului educaţional”  profesor  elev;
- conţinutul didactic ce se vehiculează în timpul procesului de predare-învăţare;
- regulile de desfăşurare a procesului didactic;
- metodele şi mijloacele specifice la care se apelează pentru îndeplinirea scopurilor şi
obiectivelor proiectate;

13
 - formele de organizare (specifice) ale activităţii didactice;
- rezultatele demersului didactic, supus permanent unei acţiuni de evaluare.
Între variabilele enumerate există o inter-dependenţă funcţională, iar metoda joacă un
rol important. Această importanţă este dată de însăşi acţiunea de instruire care privită din punct
de vedere praxiologic, se prezintă ca relaţie procesuală de transformare a omului. Desfăşurarea
sa are loc în condiţii specifice, în care intervenţia profesorului îndreptată spre obţinerea unor
modificări în comportamentul elevului, este întâmpinată de acţiunea proprie de învăţare a
acestuia. În consecinţă, ceea ce întreprinde cadrul didactic ca acţiune exterioară, nu se răsfrânge
automat asupra dezvoltării elevului, ci devine condiţie a unei schimbări numai în măsura în care
reuşeşte să-l angajeze pe acesta (mai ales prin utilizarea metodelor de instruire adecvate) într-un
efort (fizic şi psihic) considerabil.
Conceptul „metodă de învăţământ” îşi păstrează şi în didactica contemporană
semnificaţia originală, împrumutată din grecescul “methodos” (odos = cale, drum; metha = către,
spre;), ceea ce înseamnă drumul spre, cale de urmat în vederea atingerii unor scopuri
determinate în prealabil. Metoda este deci un plan de acţiune, un ansamblu de operaţii mentale
graţie cărora, elevului i se dezvăluie esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor, fie cu
ajutorul profesorului, fie în mod independent (29).
În acest context, trebuie reţinut că metodele de învăţământ din activitatea de educaţie
fizică şi sportivă şcolară sau/şi din cea sportivă dirijată, privesc atât modul cum se formează
deprinderile şi priceperile motrice, cum se educă /dezvoltă calităţile motrice, cum se transmit şi
se asimilează cunoştinţele teoretice de specialitate (toate prin intermediul unui sistem complex
de acţionări specifice - vezi sistemul metodelor din e.f.s.), cât şi dinamica formării unor calităţi
morale şi intelectuale, în vederea modelării unui complex comportamental compatibil cu
cerinţele societăţii contemporane.
În urma celor menţionate, putem spune că metodele servesc unor scopuri:
- de cunoaştere (stăpânirea noţiunilor, conceptelor, normelor şi metodelor de gândire
şi acţiune motrică efectivă);
- de instruire (însuşirea unor cunoştinţe teoretice de specialitate, a unor deprinderi şi
priceperi motrice, dezvoltarea calităţilor motrice, precum şi asimilarea operaţiilor de
lucru concepute în vederea acţionării independente pe direcţiile de instruire
menţionate);
- formative (modelarea trăsăturilor de personalitate prin intermediul activităţilor
motrice dirijate).
Metodele specifice antrenamentului sportiv (dar şi educaţiei fizice şi sportive şcolare -
în mare parte), se definesc ca: „ansamblu de exerciţii selectate şi aplicate sistematic şi unitar

14
unor lecţii, pentru însuşirea exactă, rapidă şi durabilă a deprinderilor tehnico-tactice şi pentru
dezvoltarea calităţilor motrice solicitate în concursul sportiv, în concordanţă cu particularităţile
somatice, funcţionale şi de vârstă ale sportivului” (42).
Totalitatea metodelor concepute într-un sistem şi utilizate în procesul de instruire
(metode bazate pe concepţia unitară despre actul predării şi învăţării, pe principiile şi legităţile
care stau la baza acestuia) definesc metodologia didactică. Metodolo-gia didactică modernă
presupune folosirea mai multor metode şi procedee îmbinate în diverse moduri. În acest context,
menţionăm că procedeul metodic este subordonat metodei fiind o particularizare a acesteia.
Fiecare metodă cuprinde mai multe procedee, iar o metodă - în anumite situaţii - poate deveni
procedeu metodic în raport cu altul.
În procesul instructiv-educativ de educaţie fizică şi sportivă şcolară şi în cel de
antrenament sportiv, s-au statornicit atât un sistem de metode „clasice” (tradiţionale) de
învăţământ cât şi altul „modern”. Pedagogia contemporană consideră că delimitările dintre cele
două categorii de metode menţionate s-a diminuat mult, deoarece au dispărut deosebirile
esenţiale dintre ele, cele tradiţionale (ex. expunerea, conversaţia, demonstraţia, exersarea etc.) s-
au modernizat - reevaluat - în sensul activizării şi mobilizării elevilor/sportivilor, iar cele
moderne (ex. problematizarea, modelarea, instruirea programată, algoritmizarea etc.) s -au
integrat sistemului pedagogic preexistent.
Criteriul fundamental care stă la baza sistematizării metodelor de învăţământ în
domeniul educaţiei fizice şi sportului este cel al funcţionalităţii lor în raport cu principalele
scopuri didactice specifice procesului instructiv, incluzându-se aici şi măsurile auxiliare care
asigură derularea în condiţii optime a activităţilor de tip motric (8).
Conform celor menţionate, se disting următoarele criterii:
- perfecţionarea dezvoltării fizice, a capacităţii motrice şi însuşirea unei conduite
sociale echilibrate;
- corectarea greşelilor de execuţie din timpul învăţării motrice;
- evaluarea obiectivă a nivelului motric atins de subiecţi în diferite etape de învăţare /
educare motrică;
- refacerea capacităţii de efort după o anumită activitate motrică sau în intervalul
dintre exersările motrice succesive.
Trecerea în revistă a criteriilor de ordin funcţional atribuite metodelor aplicabile
domeniului nostru de activitate, conduce la următoarea sistematizare a acestora:
a. metode de instruire şi educaţie proprii sau / şi adaptate domeniului motricităţii
dirijate (metode de instruire propriu-zisă – Gh., Cârstea, 1993; 1999; 2000);
b. metode de asigurare şi sprijin în timpul exersării motrice;

15
 c. metode de corectare a greşelilor de execuţie motrică;
d. metode de evaluare – de verificare şi apreciere - specifice activităţilor motrice
dirijate;
e. metode de susţinere şi refacere a capacităţii de efort.

II. 2. Metodele de instruire şi educaţie  vizează, în cazul activităţilor motrice dirijate

special concepute pentru tânăra generaţie, următoarele obiective:
- însuşirea unor cunoştinţe teoretico-metodice de specialitate, suficiente pentru ca
elevii/sportivii să-şi poată „construi” un repertoriu de activităţi motrice recreative, de
ameliorare sau menţinere a condiţiei fizice;
- formarea unui comportament motric caracterizat printr-o capacitate ridicată de
transfer în viaţa socială. Ca premisă la acest obiectiv, trebuie să se acţioneze – prin
metode adecvate - pentru însuşirea/ consolidarea/perfecţionarea unor deprinderi şi
priceperi motrice care să se exprime în comportamente de mişcare realizate cu indici
corespunzători de manifestare ai calităţilor motrice de bază / specific e;
- formarea unor deprinderi care să faciliteze interacţiunea şi integrarea socială.
Sistemul metodelor de instruire şi educaţie - cu procedeele metodice corespunzătoare -
se pot grupa (adaptat şi completat după I., Şiclovan 1979; Gh., Cârstea 1993, 1999) în:
1. metode verbale;
2. metode intuitive;
3. metode de exersare motrică efectivă („metode practice”);
4. metoda jocului;
5. metoda instruirii asistate de calculator;
6. orientări metodologice de instruire şi edu-caţie;

II. 2.1 Metodele verbale  cel mai des citate în literatura de specialitate sunt:
expunerea, conversaţia, brain – storming-ul şi studiul individual.
 Expunerea  este o metodă complexă de transmitere sistematică şi continuă a cunoştinţelor
dintr-un anumit domeniu, prin intermediul limbajului verbal. Pentru a fi eficientă, ea trebuie să
fie accesibilă nivelului de înţelegere al subiecţilor. După caz, expunerea se îmbină şi cu alte
limbaje (ex. limbajul audio-vizual, limbajul gestual etc.) dobândind caracteristici active,
operative, participative şi chiar euristice.
Formele (procedurile) expunerii utilizate mai frecvent în activitatea de predare-învăţare
din educaţie fizică şi sport sunt: povestirea didactică, descrierea, explicaţia şi prelegerea.

16
 Povestirea didactică se foloseşte cu precădere în învăţământul preşcolar şi în cel primar (în
cazul antrenamentului sportiv  la grupele de copii aflate în stadiul de iniţiere sportivă),
ponderea ei la aceste nivele fiind justificată de caracterul concret al gândirii copiilor. Ea poate fi
folosită însă ca procedeu auxiliar şi la celelalte grade de învăţământ (stadii ale antrenamentului
sportiv), cu scopul de a dinamiza funcţia educativă a predării – învăţării, având în acest caz o
durată relativ scurtă, de cca. 3-5 min.
Povestirea favorizează formarea reprezentărilor, realizând legătura dintre universul
cunoaşterii pe care-l posedă copiii şi cerinţele motrice ce urmează a fi îndeplinite. Totodată,
povestirea asigură o încărcătură emoţională pozitivă cadrului metodico-organizatoric în care se
desfăşoară procesul didactic şi determină prin aceasta creşterea motivaţiei copiilor pentru
activitate (5).
Recomandări privind utilizarea povestirii în demersul didactic specific activităţilor
motrice:
- să corespundă capacităţii de înţelegere a copiilor;
- să fie convingătoare prin ton, timbru şi expresivitate;
- să fie însoţită de demonstraţie;
- să solicite copiilor realizarea unor acţiuni motrice sugerate în diferitele momente ale
povestirii;
- povestirea, realizată pe un fond muzical adecvat, creşte efectul motric şi emoţional
al situaţiei didactice;
- utilizarea de planşe sau desene, corelate cu povestirea, favorizează formarea
reprezentărilor corecte ale mişcărilor supuse acţiunii de învăţare.
 Descrierea  este forma de expunere prin care se prezintă verbal imaginea unui exerciţiu,
precizându-se mişcările, succesiunea, direcţia, amplitudinea, ritmul şi durata lui integrală.
Recomandări privind utilizarea descrierii în activitatea de predare-învăţare motrică:
- să fie clară, concisă, precisă şi prezentată în termeni specifici;
- să fie însoţită de demonstraţie;
- să fie utilizată cu precădere în faza de învăţare (etapa de iniţiere, însuşire primară) a
unor acte / acţiuni motrice;
- să se poată relua dacă elevii/sportivii întâmpină dificultăţi în execuţia motrică.
 Explicaţia  este forma de expunere care prin îmbinarea descrierii cu demonstraţia,
dezvăluie (de preferat într-un mod argumentat) cauzele care favorizează execuţia corectă a
actelor/acţiunilor motrice sau motivele nereuşitei acestora (5). Explicaţiile, din punctul de vedere
al volumului de informaţii şi al complexităţii acestora, trebuie să fie în concordanţă cu nivelul de
înţelegere şi posibilităţile de recepţionare ale subiecţilor cărora li se adresează.
17
 Recomandări de utilizare în activităţile specifice educaţiei fizice şi sportului:
- să se realizeze concomitent cu demonstraţia (poate însă şi să preceadă sau să urmeze
imediat demonstraţiei);
- să se efectueze şi pe fondul demonstrării greşelilor tipice de execuţie;
- să fie concisă, clară şi adecvată cu particularităţile subiecţilor;
- să fie însoţită de prezentarea unor materiale intuitive (planşe, diapozitive etc.);
 Prelegerea  este o formă de expunere mai puţin folosită la nivelul activităţilor motrice
dirijate. Ea are un pronunţat caracter abstract şi oferă cadrului didactic posibilitatea să comunice
subiecţilor interesaţi un volum relativ mare de informaţii într-un interval de timp cuprins între 1-
2 ore didactice. Se foloseşte cu precădere în învăţământul universitar dar se recomandă şi în
educaţia fizică şcolară, la clasele terminale de gimnaziu, liceu sau la nivelul sportului de înaltă
performanţă. Temele – de o mare diversitate - se stabilesc în funcţie de nevoile de clarificare,
conştientizare sau aprofundare a conţinuturilor abordate în procesul de învăţare motrică (7).
Prelegerea se poate realiza sub diferite tipuri: prelegere magistrală , prelegere dialog (sub
formă de dezbatere sau discuţii), prelegere cu ilustraţii sau cu aplicaţii, prelegere cu oponent sau
în echipă etc.
Recomandări pentru utilizarea procedurii:
- realizarea unui ritm normal de predare care să asigure înţelegerea celor expuse;
- să se îmbine cu procedeele ce aparţin altor metode (demonstraţia, problematizarea,
studiul de caz etc.);
- să se evite redarea întocmai a materialului din manual;
- să determine activizarea auditoriului şi orientarea studiului individual;
- să se evite predarea improvizată.
 Conversaţia  este metoda verbală care vehiculează cunoştinţele în cadrul procesului
instructiv-educativ prin intermediul dialogului. Cu ajutorul ei, profesorul /antrenorul instruieşte
nu prin „transmiterea” sau „prezentarea noilor cunoştinţe teoretice sau/şi conţinuturi motrice”, ci
prin folosirea unor succesiuni de întrebări puse în mod adecvat, în alternanţă cu răspunsurile
primite de la elevi /sportivi. Această metodă îi determină pe subiecţi să-şi sistematizeze
cunoştinţele teoretice de specialitate asimilate anterior sau/şi să-şi clarifice din punct de vedere
teoretic unele secvenţe principale implicate în efectuarea diferitelor acte/acţiuni motrice (ca de
exemplu: mecanismele tehnice de bază ale diferitelor mişcări) (27).
Deoarece atât activitatea de educaţie fizică şi sportivă dirijată cât şi antrenamentul
sportiv au un pronunţat caracter practic, metoda conversaţiei este destul de puţin folosită în acest
domeniu. Cu toate acestea, se consideră că ea are o mare influenţă în stimularea gândirii

18
elevilor/sportivilor şi în determinarea participări acestora, în mod conştient şi activ, la procesul
de predare-învăţare.
Conversaţia poate deveni o metodă deosebit de eficientă la nivelul procesului de
instruire la care iau parte subiecţii angrenaţi în sportul de performanţă (ex. la elaborarea
documentelor de planificare specifice pregătirii sportive; în situaţiile în care echipa de tehnicieni
solicită participarea activă a sportivilor la stabilirea obiectivelor individuale de performanţă şi în
corelaţie cu acestea, a conţi-nuturilor de instruire ce decurg din identificarea ţintelor respective).
În demersul didactic specific activităţilor sportive şi într-o oarecare măsură şi în
educaţia fizică şi sportivă şcolară, conversaţia tradiţională poate fi optimizată, dinamizată prin
discuţii şi dezbateri.
Discuţia reprezintă o formă (procedură) derivată din conversaţie prin care sportivii,
împreună cu antrenorul, participă activ la un schimb de idei argumentate, pentru a clarifica, a
aprofunda o temă sau pentru a rezolva o situaţie problemă ce poate apărea în diferite etape ale
pregătirii sportive. Discuţia vizează fie conţinutul propriu-zis al instruirii, fie aprecierea evoluţiei
sportivilor la un moment dat. Procedura poate fi utilizată de asemenea şi pentru amorsarea unor
tensiuni dintre coechipieri sau sportivi-antrenori, tensiuni cauzate de factori mai mult sau mai
puţin obiectivi.
Atunci când intervenţiile verbale prin ideile expuse, au caracter pronunţat de
controversă, iar problemele rămân de obicei deschise (elucidate doar parţial), conversaţia
dobândeşte caracter de dezbatere. Dezbaterea are o arie mai mare de interes pentru grup.
Discuţia şi dezbaterea, dacă sunt bine controlate de către cadrul didactic, dau actului de
predare-învăţare un caracter activ, participativ, interesant.
În funcţie de momentul în care conversaţia este folosită în lecţia de educaţie fizică şi
sportivă (dar şi în şedinţele de antrenament sportiv), ea poate fi de mai multe tipuri (Gh., Mitra,
Al., Mogoş 1980):
- conversaţia introductivă  desfăşurată la începutul lecţiei, are rol în conştientizarea
şi activizarea elevilor/sportivilor asupra însemnătăţii îndeplinirii obiectivelor
operaţionale proiectate pentru lecţia respectivă;
- conversaţia realizată cu scopul de a sistematiza şi aprofunda cunoştinţele teoretice
despre deprinderile/priceperile motrice abordate tematic în lecţiile anterioare şi care
se leagă de conţinutul activităţii curente  este utilizată mai ales în cazul predării
conţinuturilor complexe care ţin de consolidarea/perfecţionarea procedeelor tehnice
specifice jocurilor sportive, gimnasticii etc. Se realizează cu scopul de a pune în
evidenţă legăturile logice între procedeele cuprinse într-un anumit conţinut motric
integrativ, succesiunea exersării acestora în cadrul sistemelor de acţionare etc.
19
 - conversaţia realizată cu scopul aprecierii elevilor/sportivilor  se desfăşoară în
anumite momente de finalizare a învăţării motrice şi întotdeauna şi la încheierea
lecţiei curente. Ea constă din întrebări puse de profesor/antrenor unor elevi
(sportivi), determinându-i pe aceştia să-şi autoaprecieze activitatea.
Recomandări pentru folosirea cu eficienţă a conversaţiei (eficienţa procedurii depinde de
respectarea unor condiţii privind formularea întrebărilor şi răspunsurilor !):
- Condiţii ale întrebării: să se refere la materia predată; să aibă un obiectiv bine
precizat (învăţarea/consolidarea/perfecţionarea /educarea/aprecierea nivelului de
competenţe specifice capacităţii motrice etc.); să stimuleze gândirea critică şi creativă a
elevilor/sportivilor (în acest scop se folosesc întrebări care încep cu „De ce… ?”, „Pentru
ce… ?”, „Din ce cauză… ?” etc.); să se adreseze întregului colectiv după care, să se
desemneze un subiect pentru răspuns; întrebarea să fie formu-lată în concordanţă cu
nivelul de înţelegere al subiecţilor; să fie concisă, corectă şi clară etc.
- Condiţii ale răspunsului: între întrebare şi răspuns să se lase un timp de gândire
proporţional cu dificultatea întrebării; răspunsul să fie clar, concis şi corelat cu întrebarea
pusă; să fie însoţit de argumentări; răspunsurile să fie date individual (pentru a se putea
evalua corect !); să fie apreciate şi completate dacă este cazul de către profesor (antrenor)
etc.

 Brain storming-ul (asaltul de idei  brain(lb. engl) = creier, storming (lb. engl) = furtună, asalt) 
este modalitatea de a determina elaborarea în cadrul unui grup, a unor condiţii care să favorizeze
exprimarea - în mod spontan şi în flux continuu - a anumitor idei, modele, soluţii teoretice sau/şi
practice, cerute de rezolvarea unei teme sau probleme teoretice sau / şi practice. Metoda constă
deci, în programarea de către profesor/antrenor a unei teme specifice domeniului activităţii de
instruire motrică (care interesează la un moment dat) şi la care, subiecţii implicaţi sunt solicitaţi
să emită păreri şi opinii (chiar contradictorii) cu privire la organizarea şi desfăşu -rarea ei (8).
Brain storming-ul se foloseşte în scopul stimulării participării active şi creatoare a
subiecţilor în dezbaterea unor probleme ce privesc direct procesul de in struire.
În aplicarea metodei se parcurg următoarele etape: 1. anunţarea temei şi obiectivelor
subordonate; 2. emiterea de către participanţi a unor idei, soluţii, fără nici o restricţie; 3.
încheierea şedinţei după ce s-a acumulat un număr semnificativ de date; 4. evaluarea rezultatelor,
stabilirea concluziilor sau a soluţiilor (33).
Deşi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară şi din păcate chiar şi în procesul
de antrenament sportiv se face rar apel la această metodă, trebuie să menţionăm că brain
storming-ul prezintă valenţe atât pentru participanţii la dezbatere cât şi pentru cadrul didactic
20
care o iniţiază. Astfel, subiecţii îşi îmbogăţesc cunoştinţele, se obişnuiesc cu susţinerea propriilor
opinii şi cu respectarea celor exprimate de colegi; cadrului de specialitate i se oferă posibilitatea
să cunoască mai bine atitudinea subiecţilor faţă de diferite aspecte implicate în procesul de
instruire şi în consecinţă, pe baza informaţiilor recepţionate, poate lua măsuri de perfecţionare a
acestora.

Recomandări şi reguli ce se impun în aplicarea metodei:

- şedinţa trebuie condusă de către un „grup de experţi” (vezi echipa de tehnicieni);
- la şedinţă vor participa subiecţi care au o anumită experienţă şi cunoştinţe despre
tema pusă în discuţie;
- se emit idei şi soluţii fără restricţii;
- este interzisă, în timpul şedinţei, aprecie-rea critică a răspunsurilor deoarece acest
fapt poate inhiba participarea activă a subiecţilor la dezbatere;
- aprecierea globală a conţinutului dezbătut nu se va face imediat după terminarea
şedinţei, ci într-o şedinţă ulterioară în care experţii clasifică şi ierarhizează ideile şi
soluţiile care s-au emis.
 Studiul individual  datorită specificităţii activităţilor motrice, această metodă este
reprezentată doar de procedurile constând din studiului literaturii de specialitate şi lecturarea
unor cărţi cu un conţinut conex domeniului educaţiei fizice şi sportului.
Notă: o altă modalitate de studiu individual utilizată în activităţile motrice dar
care nu este inclusă în cadrul metodelor verbale, se concretizează în activitatea motrică
independentă a subiectului sau învăţarea motrică independentă (desfăşurată în absenţa
fizică a cadrului de specialitate). Deşi această ultimă formă de „studiu motric” individual
(vezi metodele exersării motrice efective) nu are legătură directă cu asimilarea unor
cunoştinţe teoretice de specialitate prin intermediul cititului sau a comunicării verbale,
totuşi cele două modalităţi de învăţare se condiţionează reciproc, fiecare reprezentând un
suport informaţional şi motivaţional pentru celălalt.
La modul general, studiul cu cartea reprezintă o metodă complexă de învăţare, care prin
folosirea unor tehnici de lectură eficiente contribuie la:
- extinderea şi aprofundarea cunoştinţelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului;
- formarea şi dezvoltarea unor capacităţi intelectuale (memorie, atenţie, gândire);
- fundamentarea teoretică a acţiunilor practice specifice;
- formarea şi consolidarea unor deprinderi „suport” pentru activitatea motrică
independentă.

21
 II. 2.2 Metodele intuitive  reprezintă căi fundamentale pentru optimizarea acţiunilor
implicate în procesul de predare-învăţare specific domeniului educaţiei fizice şi sportului. Ele
constau din executarea - prezentarea actelor sau acţiunilor motrice ce urmează a fi însuşite sau
exersate, cu scopul de a se pune în evidenţă principalele coordonate motrice ce trebuie
respectate în timpul activităţii curente de învăţare (5).
Din cadrul metodelor intuitive fac parte:
- demonstraţia („metoda demonstrării”);
- observarea directă a execuţiei motrice a altor subiecţi.
 Metoda demonstraţiei  ocupă un loc central în realizarea cu eficienţă a demersului didactic
specific activităţii de educaţie fizică şi sportivă şcolară precum şi a celui din cadrul
antrenamentului sportiv. La nivelul acestor activităţi complexe, se însuşesc/
consolidează/perfecţionează diferite categorii de deprinderi/priceperi motrice, considerându-se în
acest context că execuţia lor ar fi foarte greu de realizat (mai ales în etapele iniţiale ale învăţării
motrice) fără formarea reprezentării clare şi corecte a structurilor motrice implicate în acţiunea
de instruire curentă.
În funcţie de complexitatea conţinutului motric, demonstraţia poate fi globală (mişcarea
prezentată se execută integral, cu toate caracteristicile sale de amplitudine, ritm, tempo etc.) sau
fragmentată (se execută diferite secvenţe din cadrul acţiunii motrice, de obicei cu ritmuri şi
tempo-uri diminuate, care să favorizeze observarea şi să o direcţioneze spre elementele esenţiale
ale mişcării) (27).
După natura umană sau materială a modelului prin intermediul căruia se realizează
demonstraţia, procedurile ei pot fi:
- demonstraţia directă (propriu-zisă, nemijlocită)  realizată de către profesor/antrenor
sau de unul dintre subiecţii grupei cu care se lucrează în lecţia curentă, cu condiţia ca acesta să
stăpânească la nivel de „model” actul sau acţiunea motrică care trebuie prezentată.
Folosirea demonstraţiei directe (nemijlocite) implică respectarea următoarelor cerinţe:
- demonstraţia făcută de cadrul didactic sau subiectul desemnat de acesta, trebuie să fie
corectă, oferind un model de execuţie pentru cei ce vizionează conţinutul motric
prezentat;
- exerciţiul demonstrat, prin calitatea sa, trebuie să determine motivarea subiectului pentru
a efectua conţinutul motric la acelaşi nivel cu a demonstratorului;
- prima demonstraţie (de obicei globală) trebuie să redea imaginea reală a mişcării,
efectuându-se cu parametri optimali care o caracterizează;
- demonstraţia se va realiza în corelaţie cu particularităţile individuale ale executanţilor,
ţinându-se seama de nivelul lor de înţelegere;
22
 - dacă în timpul procesului de învăţare a acţiunilor motrice, se constată dificultăţi de
execuţie din partea subiecţilor, se va recurge la demonstraţia fragmentată (evide nţiindu-se
componentele mai dificile ale mişcării), după care, atunci când situaţia de învăţare s-a
clarificat, se va relua demonstraţia globală;
- amplasarea celui care realizează demonstraţia trebuie să permită observarea ei de către
toţi subiecţii;
- demonstraţia trebuie fundamentată pe conlucrarea celor două sisteme de semnalizare,
bazate pe imagine – cuvânt.
- demonstraţia indirectă  se realizează prin planşe, schiţe sau prin mijloace tehnice
moderne (diapozitive, casete video, P.C. - simulare computerizată etc.). Procedurile acestei
variante intuitive contribuie la suplimentarea informaţiilor necesare realizării unei reprezentări
corecte asupra mişcării şi oferă posibilitatea prelungirii momentului de demonstrare. De
asemenea, procedurile indirecte permit reluarea demonstraţiei cu parametri identici, ori de câte
ori este necesar.
Recomandări pentru procedurile care utilizează demonstrarea cu ajutorul imaginilor:
- materialele didactice (mijloacele intuitive) se vor folosi - în lecţia de educaţie fizică
sau/şi în cea de antrenament sportiv - în corelaţie cu demonstraţia directă;
- planşele, chinogramele, schiţele, înregistrările etc., trebuie să îndeplinească în
timpul acţiunii de învăţare funcţia de comparator;
- conţinutul mijloacelor intuitive utilizate într-o anumită situaţie didactică dată,
trebuie să se subordoneze scopului urmărit şi să exprime corect structura motrică
care este predată;
- în cazul utilizării mijloacelor audio-vizuale moderne (inclusiv a PC–ului), este
obligatorie verificarea stării de funcţionare a aparatelor înainte de începerea
activităţii didactice propriu-zise (23).
 Metoda observării directe a execuţiei motrice realizate de către alţi subiecţi  este folosită
de către profesor / antrenor cu dublu scop:
- de a dezvolta la elev/sportiv, capacitatea de a sesiza elementele esenţiale ale
mişcărilor şi cerinţele de execuţie corectă a diferitelor acte/acţiuni motrice;
- de a îmbogăţi continuu cunoştinţele de specialitate ale subiecţilor.
Metoda prezintă următoarele variante de aplicare:
- în lecţiile curente, prin observarea evoluţiei motrice a altor subiecţi din cadrul propriului
colectiv. În această situaţie, profesorul/ antrenorul are rol principal în dirijarea acţiunii de
observare;

23
 - vizionarea lecţiilor desfăşurate cu alte colective, situate de obicei la acelaşi nivel de
instruire sau într-o etapă mai avansată de învăţare motrică;
- vizionarea unor concursuri (competiţii) sportive.
În toate situaţiile menţionate, se urmăreşte ca subiectul, pe baza observaţiilor sale, să
ajungă la concluzii (soluţii) pe care să le aplice ulterior în activitatea practică.
Cerinţa de bază pentru folosirea cu succes acestei metode, constă în orientarea
observaţiei de către cadrul didactic prin precizarea temei care trebuie supusă acţiunii de
observare.
Notă: metoda diferă de cea a demonstraţiei directe prin faptul că, în cazul observării
directe a execuţiei motrice a altor subiecţi, aceştia din urmă (executanţii) nu sunt conştienţi că
îndeplinesc, în mod expres, funcţia de demonstrator. În felul acesta, acţiunea prezentată se
realizează într-un cadru mai natural, fără implicarea eventuală a unor factori care ar putea
perturba modul de execuţie ce interesează (fie cea corectă sau incorectă din punct de vedere al
mecanismului mişcării – în funcţie de intenţia didactică exprimată prin conţinutul demonstrat).

II. 2.3 Metodele de exersare motrică efectivă („metoda practică” - 6)  au la bază

activitatea practică a subiecţilor implicaţi în procesul instructiv-educativ de educaţie fizică şi/sau
antrena-ment sportiv.
Se utilizează cu scopul însuşirii / consolidării / fixării /perfecţionării deprinderilor,
priceperilor motrice şi a educării /dezvoltării calităţilor motrice. Metoda poate fi aplicată în mod
individual şi/sau în grup (în funcţie de specificul activităţii), în cadrul unor unităţi de instruire
specializate sau/şi în mod independent.
Elementul comun care stă la baza tuturor variantelor (procedurilor) acestei metode este
EXERSAREA MOTRICĂ, definită ca modalitate prin care subiectul efectuează conştient
(intenţionat) şi repetat exerciţiul fizic, de cele mai multe ori prin intermediul şi sub îndrumarea
profesorului/ antrenorului de specialitate. Exersarea motrică prin caracterul intenţional al
organizării şi controlului activităţii propuse spre ameliorare, se deosebeşte de simpla repetare
care poate conduce la dresaj.
Metoda exersării (denumită şi „metoda repetării” - Gh., Mitra, Al., Mogoş, 1980),
atunci când se realizează după toate prescripţiile metodologice, determină în mare măsură
eficienţa activităţii de educaţie fizică şi sport. Eficienţa exersării deprinde deci, de condiţiile de
organizare metodică a activităţii şi de gradul de mobilizare a subiectului (motivaţie, efort de
atenţie şi de voinţă, autoexigenţă şi permanent control al rezultatelor - 42). Finalităţile sale sunt
direct proporţionale cu cantitatea şi calitatea exersării (vezi o eventuală clasificare).
Exersarea motrică poate fi realizată individual sau cu întregul colectiv de subiecţi.

24
 Din punctul de vedere al concretizării actului/ acţiunii, ea poate fi reală (efectivă) sau
imaginară (mentală – ideomotrică).
În funcţie de cantitatea totală de informaţie pe care o conţine o acţiune motrică,
raportată la cantitatea la care cadrul didactic face propriu-zis apel în procesul de predare-
învăţare, exersarea poate fi globală (integrală) sau fragmentată (analitică, parţială).
 Exersarea globală este procedeul prin care subiectul, în timpul acţiunii de instruire sau auto-
instruire, execută în mod repetat şi conştient actul /acţiunea motrică în totalitatea sa, respectând
mecanismul de bază şi succesiunea mişcărilor componente, cu toate caracteristicile sale
cinematice (5).
În utilizarea acestui procedeu se va ţine seamă de următoarele recomandări metodice:
- exersarea globală este mai eficientă atunci când se apelează la ea în cazul învăţării
actelor/acţiunilor motrice mai puţin complexe (în etapa învăţării motrice iniţiale);
- este principalul procedeu utilizat în etapele de consolidare şi perfecţionare a
deprinderilor şi priceperilor motrice;
- în cazul executării complexelor de dezvolta-re fizică armonioasă, a ştafetelor,
parcursurilor aplicative, jocurilor dinamice etc., devine procedeu dominant de
exersare;
- exersarea globală, în funcţie de faza învăţării motrice, poate fi organizată în condiţii
diferite (vezi condiţii uşurate, normale, îngreuiate de execuţie motrică);
- în momentul în care apar greşeli în realizarea mişcărilor ce se repetă frecvent, se
renunţă la acest procedeu.
Exersarea globală prezintă următoarele avantaje:
- asigură un număr mare de repetări;
- creează, în timpul însuşirii motrice primare, premisele formării cu mai mare uşurinţă
a reprezentării corecte asupra structurii motrice (dacă conţinutul motric are o structură
destul de simplă);
- ajută la înţelegerea de către subiecţi a utilităţii practice a acţiunii ce se însuşeşte;
- contribuie la dezvoltarea capacităţii de aplicare şi generalizare a cunoştinţelor,
deprinderilor şi priceperilor motrice, pe fondul manifestării superioare a calităţilor
motrice implicate în acţiunile respective.
 Exersarea fragmentată este procedeul prin care subiectul, în cadrul procesului de instruire
sau prin autoinstruire, execută în mod repetat şi conştient actul/acţiunea motrică - pe părţile sale
componente.

Recomandări metodice de aplicare a procedurii (5):

25
 - exersarea fragmentată este indicată atunci când se însuşesc conţinuturi motrice mai
complexe sau atunci când acestea au în componenţa lor anumite secvenţe mai dificil
de executat;
- se utilizează atunci când exersarea globală nu este posibilă, fie datorită instalării la
nivelul executantului a unei bariere de ordin psihic (teamă de aparat, de înălţime, de
viteză etc.) sau acesta este insuficient de bine pregătit din punct de vedere fizic;
- în cazul fragmentării conţinutului motric (acţiune specifică exersării analitice) ordinea
efectuării diferitelor secvenţe care compun mişcarea este decisă de cadru didactic care
poate sau nu să respecte succesiunea motrică iniţială (în funcţie de dificultatea
elementelor ce compun respectivul exerciţiu fizic);
- secvenţa exersată în mod izolat trebuie integrată ulterior între elementele ce o preced
şi o urmează, după care se trece la exersarea globală;
- trecerea de la exersarea fragmentată la cea globală nu este ireversibilă. Ori de câte ori
în timpul exersării globale, cadrul didactic constată la subiecţii practicanţi, greşeli sau
dificultăţi în executarea unor părţi din conţinutul motric ce se abordează, el va putea
reveni la procedeul de exersare fragmentată.
 În funcţie de complexitatea obiectivelor de instruire proprii domeniului educaţiei fizice şi
sportului şi a gradului de dependenţă a subiectului executant – în raport cu nivelul intervenţiei
cadrului didactic în derularea procesului de învăţare motrică - exersarea poate prezenta
următoarele variante (adaptat după I., Şiclovan, 1979; Gh., Cârstea, 1993, 1999, 2000):
 Exersare motrică dirijată (cu intervenţia, sub îndrumarea cadrului de specialitate) orientată
spre ameliorarea capacităţii motrice (vezi schema din curs) care constă din:
 Exersare dirijată pentru însuşirea (formarea) deprinderilor / priceperilor motrice  aplicată
prin două modalităţi:
- exersare dirijată a unei singure deprinderi motrice  este caracteristică etapei
iniţiale (pregătitoare) de învăţare motrică ce se realizează în cadrul procesului
instructiv-educativ;
- exersare dirijată a mai multor deprinderi / priceperi motrice numită şi „exersare
simultană”  presupune legarea, înlănţuirea unui număr de acţiuni, în concordanţă
cu condiţiile pe care le solicită o anumită activitate motrică integrală (concursuri
sportive sau alte activităţi motrice globale: ştafete, întreceri, parcursuri aplicative
etc.). Exersarea, în acest mod, a deprinderilor şi priceperilor motrice reprezintă o
treaptă superioară a organizării învăţării care apropie conţinutul instruirii de
conţinutul original al activităţii de educaţie fizică şi sport.

26
 Exersare motrică dirijată orientată spre educarea /dezvoltarea calităţilor motrice (de bază
sau/şi combinate – vezi paragraful: procedee de exersare motrică dirijată orientate spre
educarea / dezvoltarea calităţilor motrice).
 Exersare motrică dirijată orientată spre dezvoltarea fizică armonioasă  se realizează
diferenţiat în lecţia de educaţie fizică şi sportivă comparativ cu cea din antrenamentul sportiv
prin intermediul unor seturi – complexe - de exerciţii fizice (“CDF-uri”) grupate după anumite
cerinţe metodologice specifice.
În lecţia de educaţie fizică şcolară, exersarea complexelor de exerciţii pentru
dezvoltarea fizică armonioasă este amplasată în veriga a III-a a lecţiei („Influenţarea selectivă a
aparatului locomotor”). Conţinutul unui „complex” constă din 6-8-10 exerciţii fizice care
vizează, în cele mai multe cazuri, ameliorarea somato-funcţională simultană a unor grupe
musculare şi etaje articulare, în corelaţie cu unele efecte pozitive exercitate asupra marilor
funcţiuni ale organismului (8).
În lecţia de antrenament sportiv, exersarea complexelor de exerciţii pentru dezvoltarea
fizică este subordonată strict pregătirii organismului pentru efort şi se realizează în concordanţă
cu cerinţele de execuţie ale actelor/acţiunilor motrice specifice, proiectate în partea tematică a
lecţiei (13).
Notă: toate variantele de exersare motrică dirijată pe care le-am trecut în revistă la acest
paragraf, pot fi exersate şi în activitatea independentă a elevului/sportivului (în absenţa fizică a
cadrului didactic – activitate nedirijată - şi în afara formelor organizatorice clasice prin care se
operează de obicei la nivelul unităţilor de instruire specializate).
Conform celor menţionate anterior, exersarea motrică mai poate lua următoa rele forma:
 Exersare independentă a conţinuturilor motrice (a deprinderilor şi / sau priceperilor
motrice, a calităţilor motrice)  pentru realizarea acestei proceduri, Gh., Cârstea (2000) propune
o modalitate (presupunem) intermediară de exersare, denumit ă:
 „Exersare pentru formarea capacităţii autonome de practicare a exerciţiilor fizice” 
caracteristicile ei constau în următoarele aspecte: se realizează numai după parcurgerea mai
multor stadii de învăţare motrică; subiectul implicat trebuie să dobândească treptat anumite
competenţe metodice şi motrice; se efectuează într-un cadru organizat şi parţial dirijat  sub
supravegherea cadrului de specialitate dar fără intervenţia acestuia în parcursul de învăţare
curent (intervenţia cadrului didactic are loc doar la începutul verigii tematice a lecţiei, când se
stabilesc de comun acord sarcinile de lecţie sau atunci când specialistul este solicitat - din diferite
motive - de către executant să ofere lămuriri suplimentare despre un anumit conţinut motric
exersat).

27
 Exersare motrică independentă  ca modalitate superioară de conştientizare a necesităţii
practicării exerciţiilor fizice – această formă de exersare are un pronunţat caracter individual şi
individualizat. Ea are loc atunci când subiecţii dobândesc capacitatea şi competenţele necesare
pentru practicarea sistematică şi corectă - din punct de vedere metodic - a diferite tipuri de
exerciţii fizice. Se realizează în afara unui proces de instruire dirijat şi în conformitate cu
interesele care-i motivează pe fiecare individ în parte. În consecinţă, acest gen de activitate se
bazează pe voluntariat (este liber consimţită).
 Revenire la procedeele de exersare motrică dirijată orientate spre educarea / dezvoltarea
calită-ţilor motrice (pag. 51)  ţinând seama de diferenţie-rile de conţinut metodologic existente
între activităţile de instruire direcţionate pe linia educării calităţilor motrice, practica domeniului
a statornicit o serie de procedee metodice (mai curând grupări de reguli şi cerinţe de ordin
metodic) destinate dezvoltării fiecărei calităţi motrice de bază.
În continuare, vom trata succint pentru fiecare calitate motrică de bază, principalele
procedee metodice utilizate în vederea dezvoltării acestora, precum şi modalităţile de aplicare a
lor în lecţiile de educaţie fizică şi / sau în cele de antrenament sportiv.

II. 2.3.1 Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea/dezvoltarea

calităţii motrice VITEZA

 Exersarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în tempouri maxime (cu intensităţi maximale)
folosindu-se condiţii normale de instruire  constituie o modalitate de bază pentru educarea
vitezei. Prin folosirea acestui procedeu, se urmăreşte dezvoltarea vitezei în corelaţie cu cerinţele
de aplicare integrală (completă) a deprinderilor şi priceperilor motrice specifice unor
ramuri/probe sportive (6; 34).
Există două condiţii fundamentale care sunt determinante pentru eficienţa procedeului:
- situarea deprinderilor conţinute în actele / acţiunile motrice ce se exersează, la faza
de fixare a stereotipiilor dinamice (nivel SNC), corespunzător structurilor de
mişcare implicate, iar în cazul priceperilor motrice s-au perfecţionat capacităţile de
aplicare şi generalizare a mişcărilor solicitate de condiţiile variate de execuţie;
- dezvoltarea concomitentă cu indicii de viteză a indicilor de forţă la nivelul grupelor
musculare implicate în efortul de viteză. În acest context, se recomandă ca structura
actului/acţiunii motrice efectuate cu îngreuiere mai mare (pentru dezvoltarea forţei)
şi cu viteză maximă posibilă, să nu difere mult de structura mişcărilor a cărei viteză
urmează să fie îmbunătăţită, deoarece în caz contrar transferul nu se va realiza şi

28
 forţa maximă obţinută nu va putea influenţa favorabil viteza de execuţie a actului
motric vizat (A., Demeter, 1981).
Notă: Repetarea multiplă a exerciţiilor de viteză în condiţii similare şi cu intensitate
uniformă (chiar maximală fiind) duce la formarea “stereotipului dinamic motric”, la fixarea
actului motric între anumiţi parametrii de execuţie care creează după un timp aşa numita “barieră
de viteză” dincolo de care viteza nu se mai pot educa (N.G., Ozolin, 1970) decât prin intermediul
unor strategii special concepute în acest sens.
 Efectuarea unor acte/acţiuni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu-se condiţii
uşurate de activitate  reprezintă un procedeu la care se apelează periodic şi care se aplică cu
scopul obişnuirii subiecţilor cu execuţii motrice în tempouri crescute (6; 34). De exemplu, pentru
viteza de deplasare se poate realiza depăşirea vitezei maxime prin efectuarea alergării la vale - pe
o pistă uşor înclinată, alergare după lider, alergare cu accelerare etc.; pentru viteza de execuţie:
efectuarea unor acte / acţiuni motrice specifice probelor de aruncări din atletism  aruncarea
greutăţii, a suliţei, a ciocanului – aceste obiecte având o greutate mai mică decât greutatea lor
regulamentară; pentru viteza de repetiţie  micşorarea suprafeţelor palelor vâslelor la canotaj,
executarea deplasărilor specifice din volei, baschet, fotbal - fără folosirea mingii, executa-rea
unor procedee tehnice pe perechi – în absenţa adversarului etc.
 Efectuarea unor acte/acţiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu-se condiţii
îngreuiate de activitate  constituie un procedeu care deşi se adresează în principal
perfecţionării deprinderilor motrice propriu-zise, contribuie şi la dezvoltarea vitezei, acest lucru
fiind determinat de tempoul de execuţie crescut, stabilit de către profesor/antrenor. Pentru
obţinerea unui tempo de execuţie superior, se interzice de exemplu  în fotbal - folosirea
driblingului; în haltere se ridică greutăţi medii dar cu un tempo crescut de execuţie; la schi alpin -
se modifică distanţele dintre porţile care alcătuiesc traseul marcat sau poziţionarea acestora în
raport cu linia de pantă etc.
Criteriul care trebuie să stea la baza stabilirii tempoului execuţiei în condiţii de
îngreuiere este acela ca actele şi / sau acţiunile motrice să solicite odată cu viteza, indici sporiţi
de forţă, îndemânare şi rezistenţă (27).
 Efectuarea unor acte / acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale 
contribuie pe de o parte la dezvoltarea vitezei de reacţie, iar pe de altă parte la distrugerea
„barierei de viteză” dacă aceasta s-a instalat. De asemenea, procedeul favorizează mobilizarea
psihică a executanţilor.
Tempourile alternative sunt imprimate în marea majoritate a situaţiilor de instruire de
către profesor/antrenor prin intervenţie directă sau prin intermediul mijloacelor mecanice şi/sau
electronice pe care acesta le manipulează (exemplu: înotătorilor li se imprimă tempoul cu
29
ajutorul unei “lebede” artificiale - situate pe un dispozitiv ce glisează paralel cu culoarul de înot
şi a cărei viteză de deplasare este stabilită dependent de voinţa antrenorului; în ciclism - pentru
obţinerea anumitor tempouri (pe diferite distanţe) se poziţionează în faţa plutonului de sportivi
un motociclist care parcurge secvenţe de traseu cu viteze diferite); în atletism - în cadrul probelor
de fond şi mare fond, pe anumite distanţe, sportivii aleargă conform unor tempouri impuse de
colegii desemnaţi de antrenor, pentru a îndeplini acest rol „de iepure” etc.
În vederea distrugerii “barierei de viteză” A., Demeter (1981), recomandă îmbinarea în
activitatea de instruire a procedeelor 2; 3 şi 4. Autorul precizează, în acest context, că uşurarea
condiţiilor de execuţie nu trebuie să fie exagerată şi să alterneze cu execuţii motrice efectuate în
condiţii îngreuiate şi normale (exemplu: în probele de aruncări se recomandă aruncarea cu
obiecte mai uşoare în vederea măririi vitezei de execuţie, urmate de aruncări cu obiecte mai grele
decât cele de concurs – pentru forţă şi apoi aruncări cu obiecte regulamentare – viteză-forţă). De
asemenea, se recomandă orientarea pregătirii spre exerciţii polivalente, caracteristice pregătirii
fizice generale, cu accent însă pe componenta viteză-forţă.
Utilizarea tuturor procedeelor menţionate pentru dezvoltarea vitezei, trebuie să respecte
următoarelor cerinţe generale de activitate (39):
- calea cea mai eficientă pentru dezvoltarea calităţii motrice viteza, este folosirea în
procesul de instruire a mijloacelor specifice acestei calităţi de mişcare;
- structura actelor/acţiunilor motrice să fie astfel consolidată / fixată, încât să permită
subiecţilor să-şi canalizeze efortul spre obţinerea unor execuţii cu viteză maximă;
- exerciţiul trebuie să dureze atâta timp cât se poate menţine viteza maximă (10 -15 sec);
- intervalul de odihnă dintre repetarea efortului specific trebuie să fie astfel stabilit încât să
permită refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort a executantului, iar în timpul
pauzelor acesta va efectua exerciţii de alergare uşoară sau /şi mers, în vederea menţinerii
la un nivel ridicat a excitabilităţii SNC (pauze active);
- să nu se abuzeze de repetarea exerciţiilor de viteză pe distanţe lungi sau un timp de
execuţie îndelungat întrucât se va dezvolta mai mult rezistenţa decât viteza;
- concomitent cu dezvoltarea vitezei să se acţioneze şi pentru dezvoltarea celorlalte calităţi
motrice.

II. 2.3.2 Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea / dezvoltarea calităţii
motrice ÎNDEMÂNARE

30
 Principalele procedee metodice la care se apelează în vederea dezvoltării îndemânării
atât în lecţia de educaţie fizică şi sportivă şcolară cât şi în cea de antrenament sportiv, sunt (6;
34):
 Efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante  reprezintă un procedeu metodic
care este operant pentru educarea îndemânării atât timp cât structurile de mişcare exersate se
situează în etapa de iniţiere a învăţării motrice.
Argumentele care stau la baza utilizării acestui procedeu, în contextul menţionat, sunt
(după Gh., Mitra; Al. Mogoş 1980):
- achiziţionarea de noi acte / acţiuni motrice determină creşterea bagajului motric care se
constituie în factor de bază ce condiţionează valoarea îndemânării;
- prin solicitările specifice pe care le implică acţiunea de învăţare, se ameliorează activitatea
analizatorilor şi se reglează funcţiile diferitelor aparate şi sisteme ale organismului,
proporţional cu gradul de angrenare a lor în procesele de coordonare motrică;
- în etapa de iniţiere motrică, se perfecţionează percepţiile şi reprezentările motrice,
îmbunătăţindu-se capacităţile de adecvare motrică la situaţiile date;
- se favorizează calitatea manifestării comportamentului de tip motric global, mijlocindu-se
trecerea subiecţilor la acţiune prin declanşarea unor activităţi reflectate la nivelul SNC, legate
de experienţa motrică personală anterioară (vezi experienţe motrice asemănătoare sau
înrudite  transfer de conţinut motric).
Notă: Odată cu consolidarea actelor / acţiunilor motrice, efectuarea acestora se realizează în
mai mare măsură în mod automatizat, iar influenţele asupra dezvoltării îndemânării se
diminuează semnificativ (M., Epuran, 1995).
 Efectuarea actelor / acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate  Procedeul se realizează prin
sporirea treptată a complexităţii condiţiilor de execuţie a conţinuturilor de mişcare. Dintre
elementele de îngreuiere care pot solicita în mai mare măsură îndemânarea (în raport cu
condiţiile obişnuite) menţionăm (21; 27):
- modificarea poziţiei iniţiale de execuţie;
- schimbarea succesiunii de efectuare a diferitelor deprinderi motrice;
- schimbarea ritmului de execuţie motrică;
- efectuarea unor exerciţii fizice pe acompaniament muzical;
- micşorarea dimensiunilor spaţiului de lucru;
- mărirea numărului de execuţii pe acelaşi spaţiu de lucru;
- introducerea unor sarcini motrice (de lucru) suplimentare, inclusiv prin adăugarea în
timpul efectuării acţiunilor a unor obiecte sau aparate specifice;

31
 - efectuarea deprinderilor motrice în prezenţa unui partener sau în colaborare cu mai mulţi
coechipieri;
- efectuarea acţiunilor motrice în prezenţa unor adversari pasivi, semiactivi sau activi;
- consolidarea unor conţinuturi motrice exersate în condiţii de efort crescut;
- efectuarea actelor / acţiunilor motrice în condiţii cât mai variate de echilibru.
Coordonarea motrică creşte cu atât mai mult cu cât mişcările se depărtează de condiţiile
unui echilibru stabil;
- efectuarea unor acţiuni ca reacţii de răspuns motric declanşate la comenzi date prin
surprindere. Acest tip de comenzi, solicită pe lângă viteza de execuţie şi îndemânarea
(vezi selecţionarea adecvată a răspunsurilor şi coordonarea eficientă a mişcărilor).
Superioritatea acestui procedeu faţă de cel analizat anterior, constă în faptul că el se extinde
asupra unei arii sporite de activităţi motrice.
 Efectuarea actelor / acţiunilor motrice în condiţii variabile de aplicativitate  procedeul are
la bază considerentul că atât în activitatea de educaţie fizică şcolară cât şi în antrenamentul
sportiv, deprinderile motrice - mai mult sau mai puţin automatizate - nu se folosesc izolat şi nici
în condiţii de aplicare (externă şi internă) identice. Ca urmare, aceste condiţii diversificate,
impun permanent din partea subiecţilor procese complexe de adaptare şi corecţii ale mişcărilor
ce intră în componenţa acţiunilor motrice, la un moment dat şi determină – în final - solicitarea la
indici superiori ai îndemânării.
Principalele căi de aplicare practică a procedeului se bazează pe folosirea următoarelor
categorii de mijloace (8; 27):
- jocuri de mişcare (cele „pregătitoare”), ştafete şi parcursuri aplicative  cu condiţia să nu li
se explice sau demonstra subiecţilor modul lor de abordare. Prin intermediul acestor
activităţi, elevul (sportivul) este solicitat să dovedească că poate valorifica rezultatele
obţinute în procesul de însuşire a deprinderilor şi priceperilor motrice, utilizându-şi
repertoriul motric acumulat, în condiţii de eficienţă sporită;
- deprinderi şi / sau priceperi motrice specifice unor ramuri sau probe sportive individuale
efectuate în condiţii de întrecere. Acestea creează premise pentru ca îndemânarea să fie
educată la indici superiori. Emoţiile întrecerii, dorinţa de a obţine performanţe cât mai bune
etc., schimbă apreciabil condiţiile în care au fost consolidate iniţial diferitele procedee
tehnice, solicitând subiecţilor unele intervenţii de adaptare şi readaptare motrică (40);
- deprinderi şi priceperi motrice specifice unor jocuri sportive şi jocul sportiv realizat integral
 reprezintă după majoritatea specialiştilor principala categorie de mijloace care
influenţează pozitiv dezvoltarea îndemânării. Condiţiile în care se aplică procedeele tehnico-
tactice în cadrul jocurilor sportive sunt mereu noi, neprevăzute şi impun sesizarea situaţiilor,
32
 alegerea soluţiilor, corectarea „din mers” a comportamentului motric, modificarea planului şi
intenţiilor iniţiale de acţiune, sincronizarea propriilor acţiuni cu cele ale partenerilor şi în
dependenţă cu intenţiile sesiza-bile ale adversarului etc., toate impunând un grad superior de
apelare a coordonării motrice.
Pentru aplicarea cu eficienţă a procedeelor metodice specifice dezvoltării îndemânării, se
impune respectarea unor cerinţe şi recomandări metodice (Gh., Mitra, Al., Mogoş 1980; A.,
Dragnea, 1996), după cum urmează:
- accentul în procesul de instruire va fi pus pe lărgirea continuă a experienţei motrice a
subiecţilor;
- conţinuturile motrice ale exerciţiile cu care se va acţiona pentru dezvoltarea îndemânării
trebuie să prezinte un grad cât mai mare de dificultate, principalul parametru al efortului
implicat fiind dat de complexitatea acestora. Complexitatea include atât aspectele
raportate la organizarea mişcării cât şi numărul activităţilor musculare care trebuie
sincronizate între ele (Magill 1980).;
- pentru a se evita automatizarea actelor / acţiunilor motrice, volumul de lucru / lecţie
/temă va fi mai mic, eşalonându-se în schimb un sistem mai lung de lecţii cu astfel de
teme, iar ca şi gamă de exerciţii, acestea vor fi cât mai diversificate;
- în cazul în care actele / acţiunile motrice care se învaţă, prezintă cu preponderenţă în
conţinutul lor elemente de mişcare naturale (mers, alergare, aruncare, săritură), exersarea
acestora se va realiza global. Fragmentarea exersării (învăţării) în situaţia dată, în
conformitate cu regula „de la simplu la complex”, nu va influenţa pozitiv îndemânarea;
- atât în lecţia de educaţie fizică cât şi în cea de antrenament sportiv, temele planificate
pentru educarea îndemânării vor fi abordate imediat după partea pregătitoare (de
încălzire) a lecţiei, atunci când organismul se află în stare optimă de realizare a eforturilor
fizice şi psihice specifice;
- intervalele de odihnă (pauzele) dintre repetarea exerciţiilor special concepute pentru
dezvoltarea îndemânării trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite refacerea
organismului după efortul depus şi totodată acele intervale trebuie să aibă un caracter
activ pentru a menţine SNC în stare optimă de excitabilitate;
- perioadele de vârstă cele mai favorabile pentru dezvoltarea îndemânării sunt copilăria,
pubertatea şi adolescenţa iar acţionările specifice se vor realiza selectiv în funcţie de
perioadele menţionate.

33
 II. 2.3.3 Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea / dezvoltarea calităţii
motrice REZISTENŢA

Pentru dezvoltarea rezistenţei se disting (după I., Şiclovan 1979, Gh., Cârstea 1993,
2000):
 Procedee bazate pe variaţia volumului efortului:
 Procedeul eforturilor uniforme;
 Procedeul eforturilor repetate.
 Procedeul eforturilor uniforme (continue)  se foloseşte pentru dezvoltarea rezistenţei
generale atât in cazul instruirii elevilor cuprinşi în procesul de practicare a educaţiei fizice
şcolare cât şi a sportivilor, mai ales a celor începători sau în cazul celor de performanţă, atunci
când aceştia se află în prima parte a perioadei pregătitoare (la începutul sezonului competiţional).
Caracteristica fundamentală a procedeului constă în faptul că efortul este menţinut
permanent la aceeaşi intensitate (pentru un anumit interval de timp) modificându-se în sens de
creştere doar volumul de activitate (durata, distanţa numărul de repetări). Volumul reprezintă în
contextul dat, principalul stimul de progres în dezvoltarea rezistenţei.
Ca mijloc de bază al procedeului se utilizează alergarea de durată efectuată într-un
regim de efort a cărui intensitate (tempo) nu trebuie să se situeze sub 70-75% din VO2 maxim 
în cazul în care se doreşte mărirea capacităţii aerobe de efort a organismului. Ridicarea pe o
treaptă superioară a capacităţii de efort aerob se poate obţine, deci, numai în condiţiile în care
intensitatea efortului continuu se situează în zona de transfer aerob-anaerob, corespunzător unei
frecvenţe cardiace cuprinse între valorile 170-180 pulsaţii/minut. Dacă se urmăreşte doar
menţinerea la un nivel constant a capacităţii aerobe existente, tempoul de alergare se poate situa
în zona pur aerobă, sub valorile menţionate (adică la cca. 60-65% din VO 2 max., corespunzător
unei valori a FC de 140 - 150 pulsaţii/minut - A., Demeter, 1981).
Durata secvenţei de efort continuu se recomandă a fi între 10 – 15 minute la începători,
iar la sportivii bine pregătiţi, până la 1h, după care datorită suprasolicitării aparatelor
cardiovascular şi respirator, scade consumul de oxigen şi concomitent efectul procedeului (A.,
Dragnea, 1996).
Pentru evitarea scăderii valorii biologice a stimulului de efort şi anume a intensităţii
efortului, se recomandă reevaluarea acestui parametru după o perioadă de activitate de 4 - 6
săptămâni.
 Procedeul eforturilor repetate - relativ standard  are ca efect principal dezvoltarea
rezistenţei generale şi constă din repetarea unei secvenţe de efort la intensităţi constante, cu un
volum de lucru variabil.
34
 Durata efectuării efortului este în strânsă corelaţie cu intensitatea cu care se execută
acţiunile motrice. De obicei intensitatea efortului se stabileşte la valori medii, dar se pot planifica
şi eforturi cu intensitate submaximale şi chiar maximale (de concurs).
Intervalele de odihnă dintre repetări, sunt dependente de volumul şi intensitate efortului
efectuat, putând varia între 1-3 minute (pauze mici) în cazul intensităţilor de 60%; 4-6 minute
(pauze medii) la I = 80% şi 12 – 20 minute (pauze mari) la eforturi submaximale şi maximale
(I., Şiclovan,1979); (3); (1).
Procedeul se poate folosi şi pentru dezvoltarea rezistenţei specifice, atunci când se
repetă de un anumit număr de ori deprinderi tehnice sau / şi acţiuni tactice specifice jocurilor
sportive şi chiar jocul bilateral propriu-zis. Aceleaşi rezultate se obţine şi în cazul efectuării unor
eforturi cu intensităţi dinainte stabilite, cum ar fi la probele de semifond şi fond. Aici, luându-se
ca model de timp o anumită performanţă ce se doreşte să fie realizată, se calculează viteza de
deplasare (m/s) în relaţie cu valorile de distanţă şi “timp model” date / proba în cauză. Se trece
apoi la repetarea secvenţei de efort cu viteza de deplasare calculată dar pe distanţe mai mici decât
cele ale probei integrale. Pe măsură ce se formează un stereotip care determină adaptarea
funcţiilor organismului la genul de efort cerut (viteza se menţine constantă), se măreşte progresiv
durata de efort (distanţa = volumul) până la acoperirea completă a probei.
 Procedee bazate pe variaţia intensităţii efortului:
 Procedeul eforturilor variabile
 Procedeul eforturilor progresive
 Procedeul eforturilor variabile (“metoda Fartlek”)  se bazează pe modificarea intensităţii
sau a tempoului de parcurgere a unor secvenţe din timpul efectuării alergării de durată.
Principalul mijloc de aplicare a acestui procedeu este alergarea de durată pe teren variat care
prin particularităţile sale (vezi profilul variat al terenului pe care se aleargă şi mobilizarea voinţei
subiectului de a schimba tempoul de alergare), determină modificări repetate ale intensităţii
efortului. Se consideră că aceste modificări conduc la solicitări complexe ale diferitelor organe,
aparate şi sisteme producând în final, o adaptare multilaterală a organismului la efort.
Totuşi, deoarece momentele de solicitare maximă sunt relativ puţine şi inconstante ca
inten-sitate, iar restructurările fiziologice şi biochimice de mică amploare, procedeul este utilizat
destul de rar în antrenamentul sportiv (în e.f.s. şcolară se apelează la procedeul menţionat,
dependent de caracteristicile de relief ale zonei în care este amplasată unitatea de învăţământ).
Procedura este de regulă aplicată în pregătirea începătorilor sau pentru educarea calită-
ţilor volitive la sportivii de performanţă, iar şedinţa de instruire a re o durată de 30-60 min.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară (dacă condiţiile permit – vezi profilul
terenului) această modalitate de educare a rezistenţei se recomandă sub forma sa clasică de
35
alergare pe teren variat, în special în lucrul cu elevii mai mari. În acelaşi context – al educaţiei
fizice şcolare - Gh., Mitra, Al., Mogoş, 1980, consideră că regulile procedeului se pot adapta şi la
executarea acţiunilor motrice din cadrul parcursurilor aplicative, a ştafetelor şi mai ales în
jocurile sportive, unde pe lângă variaţiile de intensitate determinate de regulamentele specifice,
profesorul poate stabili şi momente de accelerare sau de reducere a tempoului de execuţie, având
ca efect dezvoltarea şi adaptarea biologică multilaterală a organismului tânăr la efort.
 Procedeul eforturilor progresive  contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice şi se
bazează pe variaţia intensităţii efortului, dar numai în sensul creşterii acesteia. Creşterea
progresivă a intensităţii se poate realiza fie pe parcursul repetării unei porţiuni din distanţa dată,
a unei secvenţe dintr-o repriză etc., sau de la o repetare la alta (Gh., Cârstea, 1993, 1999).
Parametrii de intensitate angrenaţi pe durata aplicării acestui procedeu, tind să devină în
timp, maximali.
 Procedee bazate pe variaţia intensităţii şi volumului de efort:
 Procedeul “cu intervale” (sau antrenamentul cu /pe intervale; antrenamentul fracţionat) 
reprezintă prin excelenţă un procedeu conceput pentru dezvoltarea rezistenţei, cu efecte majore
asupra creşterii capacităţii de efort aerob. Este utilizat pe scară largă nu numai în atletism, acolo
unde s-a folosit iniţial, ci şi în alte ramuri sau probe sportive care au în conţinutul lor structuri
ciclice de mişcare (înot, schi fond, ciclism etc.), dar şi aciclice (jocuri sportive, box, lupte, schi
alpin etc.).
Cadrul general de organizare şi desfăşurare a antrenamentului cu intervale se recomandă
a fi:
- partea pregătitoare, de angrenare a organismului în efort („încălzirea”), trebuie să conducă la
o creştere a frecvenţei cardiace de cca. 120-130 pulsaţii /minut;
- efortul stabilit (distanţa de parcurs, durata reprizei etc.) trebuie să determine creşterea
frecvenţei cardiace până la 170-180 pulsaţii / minut. Dacă pe durata efortului frecvenţa
cardiacă nu atinge sau depăşeşte valorile menţionate, la următoarea repetare se vor lua
măsuri de modificare, în mod corespunzător a efortului;
- efortul stabilit se repetă în aceeaşi lecţie de atâtea ori încât prin însumare să fie depăşit – ca
volum de activitate - modelul competiţional pentru ramura sau proba sportivă respectivă;
- intervalul propriu-zis (pauza) joacă un rol determinant în eficienţa procedeului (de aici şi
denumirea „cu intervale”). Durata pauzei este de 90 sec., timp în care subiectul execută
anumite mişcări cu intensitate scăzută (pauză activă) sau întrerupe complet efortul (ceea ce
nu se recomandă !) aflându-se într-o pauză pasivă. În intervalul de odihnă, frecvenţa cardiacă
trebuie să revină la valorile de 120-130 pulsaţii/minut, după care se reîncepe unitatea de efort
stabilită. Atunci când frecvenţa cardiacă nu a atins aceste valori în maximum 90 secunde,
36
 înseamnă că efortul a fost prea intens şi în consecinţă, următoarea secvenţă de efort va fi mai
scăzută. Dacă însă frecvenţa cardiacă revine la valorile de 120-130 pulsaţii/minut mai repede
de 45 sec. înseamnă că intensitatea efortului a fost prea mică.
Cerinţe - recomandări pentru aplicarea cu eficienţă a procedeelor metodice pentru
dezvoltarea rezistenţei (6; 27):
- continuitatea în pregătire reprezintă principala cerinţă pentru dezvoltarea rezistenţei.
Programarea întâmplătoare, sporadică a temelor pentru educarea rezistenţei, nu poate avea
efecte pozitive asupra acestei calităţi motrice;
- creşterea continuă a duratei activităţii sau/ şi a distanţei de parcurs / lecţie;
- aprecierea continuă a progresului prin ţinerea unei evidenţe stricte privind procedeele,
mijloacele utilizate şi efectele pe care acestea le-au avut în anumite perioade de pregătire (se
preîntâmpină astfel planificarea necorespunzătoare a diferitelor sisteme de acţionare în raport
cu posibilităţile reale ale subiecţilor instruiţi).

II. 2.3.4 Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea / dezvoltarea calităţii
motrice FORŢA

Principalele procedee metodice descrise în literatura de specialitate sunt:

 Procedeul “ridicării de greutăţi” (I., Şiclovan, 1979; Gh., Cârstea1993) sau “metoda
halterofilului” (Gh., Mitra, Al. Mogoş, 1980)  se utilizează pentru dezvoltarea forţei maxime
sau generale. Mijloacele procedeului sunt preluate din haltere, iar ca aparatură de specialitate se
apelează în principal la bara de haltere cu discuri marcate.
În funcţie de modul de programare a intensităţii efortului (mărimea încărcăturii)
procedeul poate fi aplicat prin intermediul a patru variante:
a) prin creşterea continuă a încărcăturii  ca de exemplu: 60-65%, 70-75%, 80-85%
unde valorile procentuale indică mărimea încărcăturii ridicate - în raport cu posibilităţile maxime
ale individului, la un moment dat. Rata de creştere a încărcăturii poate fi mai mare sau mai mică
– în funcţie de nivelul de pre-gătire al subiectului (în exemplul anterior, rata = 5%)
b) prin creşterea încărcăturii în trepte  de exemplu: 60-60%, 70-70%, 80-80%, unde
mărirea încărcăturii se face după ce s-a lucrat de mai multe ori cu încărcătura precedentă;
c) prin creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii  exemplu: 60%, 70%, 80%,
90%, 80%, 70%, 60% unde, după ce valoarea încărcăturii creşte progresiv până aproape de
maxim sau chiar la maxim (100%), ea scade în acelaşi mod până la valoarea de la ca re s-a pornit;
d) prin creşterea încărcăturii “în val”  exemplu: 60%, 70%, 65%, 75%, 70%, 80%,
75%, 85%, unde descreşterea este întotdeauna ½ din rata creşterii.
37
 Notă: A., Demeter, (1981), consideră încărcătura maximă ca fiind greutatea pe care
individul o poate ridica în stare emoţională favorabilă, de 2-3 ori, iar în condiţii de dispoziţie mai
slabă sau de uşoară oboseală, o singură dată.
Ridicările succesive din cadrul fiecărei variante de încărcătură formează „o serie”. În
ceea ce priveşte numărul de repetări / serie, părerile sunt împărţite. Ele diferă în funcţie de
utilizarea procedeului în lecţia de antrenament sportiv sau în cea de educaţie fizică şcolară,
astfel:
- 2-8 repetări/serie la o încărcătură cuprinsă între 85-100%, cu pauze active între serii de 3-
5 minute, care să asigure refacerea capacităţii de efort a organismului (în lecţia de
antrena-ment sportiv - A., Dragnea (1996);
- Gh., Mitra, Al., Mogoş (1980) consideră că în cadrul fiecărei serii trebuie să se efectueze
2-5 repetări / exerciţiu, numărul exerciţiilor /lecţie fiind de 3-5, iar pauzele dintre serii de
2-4 minute sau mai mult, în funcţie de valoarea încărcăturii (lecţia de educaţie fizică
şcolară);
- A., Demeter (1981) afirmă că greutăţile care pot fi ridicate într-o serie mai mult de 3 ori
sunt greutăţi prea mici pentru dezvoltarea forţei maxime.
A., Dragnea (1996, 2001), T.O., Bompa (2001) recomandă pentru dezvoltarea forţei
maxime, în cazul instruirii sportivilor de performanţă, încărcături cuprinse între 85-100% din
posibilităţile individuale maxime sau, la începători, de 80-90% - ridicate pe fond de oboseală
când, deşi solicitările sunt submaximale, ele au efect de sarcină maximală (din cauza oboselii). În
aceste condiţii de exersare, metoda poartă denumirea de “procedeul eforturilor mari-maximale”.
Tot în legătură cu valorile încărcăturii I., Şiclovan (1979) consideră că ridicarea unor
greutăţi sub limitele maxime (submaximale) reprezintă calea cea mai eficientă de dezvoltare a
masei musculare şi ca atare a forţei generale.
În cazul utilizării acestui procedeu pentru dezvoltarea forţei - în lucrul cu elevii la lecţia de
e.f.s. - se recomandă ca profesorul să aibă în vedere următoarele:
- valoarea încărcăturii trebuie atent stabilită atât pentru începutul activităţii cât şi
pentru sfârşitul acesteia, indiferent de varianta creşterii intensităţii efortului care se
alege;
- pentru a nu se depăşi încărcătura optimă de lucru, elevii trebuie moderaţi (temperaţi)
în dorinţa lor de a-şi etala capacitatea de forţă.
 Procedeul contracţiilor izometrice (sau procedeul izometric)  se utilizează în principal
pentru obţinerea hipertrofiei musculare şi implicit creşterea forţei maxime. Pentru aceasta, este
necesară o încărcătură care să depăşească 2/3 din forţa maximă a muşchiului ce se contractă.
Intensitatea crescută a efortului produce un deficit de oxigen la nivelul muşchiului, provocând

38
lărgirea capilarelor care îşi măresc activitatea cu cca. 40%; celulele din cadrul fibrelor
musculare, prin supraactivare îşi măresc la rândul lor volumul, rezultând în final o masă
musculară mai mare şi mai puternică (după E.A., Muller şi T., Hettinger citaţi de A., Demeter
1981),(37).
Contracţiile izometrice pot fi obţinute prin:
- încercări de a se ridica greutăţi mult mai mari decât posibilităţile executantului;
- împingeri aplicate asupra unui obiect imobil (ex.: perete);
- prin contracţia unui grup de muşchi care opune rezistenţă muşchilor ce lucrează în
sens contrar acestuia.
Durata contracţiei izometrice trebuie să se încadrează între 9-12 secunde. Numărul
contracţiilor izometrice puternice nu trebuie să depăşească 4-6/zi de 2-3 ori /săptămână, iar
pauza dintre contracţiile succesive, se recomandă să fie de minimum 90-120 sec., interval de
timp necesar restabilirii capacităţii funcţionale a SNC (A., Demeter, 1981). În pauzele dintre
contracţii se vor efectua mişcări dinamice şi de respiraţie (pauze active) A., Dragnea (1996).
Procedeul nu se va aplica persoanelor neantrenate, copiilor, tinerilor şi mai ales celor cu
afecţiuni ale sistemului cardio-vascular sau ale aparatului respirator.
Contracţiile izometrice se folosesc şi sub alte forme care îi atenuează dezavantajele
(influenţe nefavorabile asupra SNC; insuficienta solicitare a componentelor îndemânării;
influenţe negative asupra elasticităţii musculare; blocarea activităţii respiratorii etc.) şi îi măresc
aplicabilitatea practică, după cum urmează:
- combinarea contracţiilor izometrice cu cele izotonice, de obicei într-un raport egal;
- efectuarea de contracţii intermediare cu realizarea unei acţiuni de întindere sau
scurtare încetinită a muşchiului;
- combinarea contracţiilor intermediare cu cele izometrice, constând din mişcări
încetinite de scurtare sau de întindere a muşchiului combinate cu 2-3 opriri scurte,
efectuate pe parcursul acţiunii;
- combinarea contracţiilor intermediare cu cele izotonice
(după Gh., Mitra, Al., Mogoş 1980)
În activitatea cu elevii (educaţia fizică şcolară – nivel liceal) procedeul contracţiilor
izometrice se va folosi numai în combinaţie cu contracţiile izotonice, iar la clasele ciclului
gimnazial se vor combina contracţiile intermediare (încetinite) cu cele izotonice (dinamice).
În pauzele dintre execuţiile motrice izometrice, se vor efectua exerciţii de întindere
musculară şi exerciţii care să favorizeze actul respirator.

39
 Procedeul “în circuit” (“antrenamentul în circuit”)  a fost creat de Morgen şi Adamson
pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare, iar prin solicitările continue asupra
sistemului cardio-vascular şi a forţei în regim de rezistenţă.
L.P., Matveev şi A.D., Novicov citaţi de A., Dragnea (1996) consideră că
“antrenamentul în circuit” nu se poate reduce doar la un procedeu metodic. El reprezintă totodată
şi un complex organizatorico-metodic care include o serie de variante de exerciţii selecţionate
după criteriul eficienţei şi care, reunite într-o structură bine organizată, se repetă în serii legate
sau cu intervale (pauze), în funcţie de obiectivele didactice urmărite.
Pentru aplicarea procedeului “în circuit” s-au stabilit următoarele reguli (I., Şiclovan;
Gh., Mitrea, Al., Mogoş; L., Baroga, Gh., Cârstea; A., Dragnea):
- exerciţiile ce intră în componenţa circuitului trebuie să fie relativ simple (cu grad de
solicitare a coordonării, redus) şi cunoscute de către subiecţi. În cazul unui circuit a cărui
conţinut pe ansamblu nu este cunoscut subiecţilor, se recomandă parcurgerea iniţială a
acestuia într-un ritm lent care să permită familiarizarea cu exerciţiile, materialele, aparatele
de specialitate, succesiunea staţiilor etc., adică cu întregul complex organizatorico-metodic
pe care-l reprezintă circuitul. Exerciţiile folosite în circuit pot fi selecţionate din categoria
exerciţiilor de pregătire fizică generală, gimnastica de bază sau a celor de pregătire specifice
unor ramuri de sport;
- prin modul în care exerciţiile se succed în cadrul circuitului, trebuie să se asigure alternarea
în efort a principalelor grupe musculare. Nu este indicată, în cazul staţiilor succesive,
angajarea în efort a aceloraşi grupe musculare;
-
dozarea efortului trebuie realizată pe cât posibil individualizat. Ca modalitate de dozare, se
foloseşte formula:
posibilităţile maxime individuale
+ 1, 2, 3 etc.,
2

unde cifra care se adaugă fracţiei reprezintă rata de creştere stabilită de către cadrul didactic.
Activitatea pe baza fişelor individuale oferă specialistului posibilitatea de a aprecia, în timp,
progresul realizat de fiecare subiect şi stabilirea corectă a intensităţii efortului, în raport cu
datele înregistrate. Dacă nu există posibilităţi de aplicare a acestei modalităţi de determinare
a efortului, în special în practica şcolară, se apelează la un sistem de lucru în care fiecare
exerciţiu se repetă o perioadă bine stabilită de timp, după care urmează o pauză (exemplu:
30 secunde – lucru -- 30 secunde pauză, 40 sec lucru – 45 sec. pauză etc.); Durata pauzelor
poate fi identică pentru toate intervalele dintre staţiile circuitului sau diferită, în sensul
creşterii sau descreşterii lor spre finalul circuitului, mărindu-se sau micşorându-se astfel

40
 valoarea intensităţii efortului (Gh., Mitra, Al., Mogoş - 1980). Între circuite (după
terminarea unui parcurs complet) se recomandă pauze de revenire de 2 -4 minute;
- dispunerea colectivului în circuit se poate realiza frontal, când toţi subiecţii execută simultan
acelaşi exerciţiu sau pe grupe de câte 4-6 subiecţi, caz în care, fiecare grupă îşi începe
activitatea de la o anumită staţie sau parcurge independent de restul colectivului întregul
conţinut al circuitului. Componenţa grupelor se recomandă să fie cât mai omogenă;
- după numărul de exerciţii (staţii) care compun circuitul, acesta poate fi: scurt (4-5 exerciţii);
mediu (6-8 exerciţii); lung (9-12 exerciţii);
- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare al organismului, circuitul poate fi uşor – format
din exerciţii în care se utilizează numai greutatea propriului corp sau încărcături reprezentând
doar 10-20% din posibilităţile maxime individuale; mediu – format din exerciţii executate cu
greutăţi reprezentând 30-40% din posibilităţile maxime; greu – conţinând exerciţii efectuate
cu încărcături ce depăşesc 50% din posibilităţile maxime;
- vârsta la care se recomandă începerea folosirii procedeului în circuit pentru dezvoltarea forţei
- în lecţia de e.f.s. - este de 13-14 ani (cls.VII-VIII). La aceste vârste, circuitele vor fi
compuse din 5-6 exerciţii, iar la clasele de liceu până la 8-10 exerciţii;
- în activitatea motrică şcolară, gradul de solicitare al circuitului trebuie să fie mediu, cuprins
între 30-40% din capacitatea maximă de efort a elevilor, utilizându-se alternativ exerciţii cu
încărcătură mică şi fără încărcătură, adresate tuturor segmentelor corpului. Criteriul principal
de dozare a efortului trebuie să-l reprezinte frecvenţa cardiacă care reflectă reactivitatea
organismului la acest gen de efort şi orientează stabilirea duratei optime de lucru şi de pauză
(A., Dragnea 2002);
- creşterea intensităţii secvenţei de instruire prin circuit, se poate realiza mărind încărcătura -
în funcţie de progresele obţinute de subiect – sau micşorând treptat pauzele de odihnă dintre
circuite;
- înaintea începerii antrenamentului în circuit, se recomandă încălzirea minuţioasă a tuturor
grupelor musculare care vor fi solicitate în lecţia respectivă.
Plasarea circuitului în structura lecţiei de educaţie fizică şi sportivă şcolară, se face
înaintea verigii care determină revenirea organismului după efort (veriga a V -a).
 Procedeul contracţiilor musculare izotonice - intense şi rapide  se utilizează în vederea
educării capacităţii organismului de a manifesta rapid forţa în cadrul deprinderilor motrice
specifice diferitelor ramuri sau probe sportive. Caracteristicile procedeu-lui sunt date de
încărcăturile folosite, după cum urmează:
- pentru ramurile/probele sportive în care predomină viteza, încărcătura se stabileşte
între 30-45% din posibilităţile maxime individuale;

41
 - pentru sporturile în care predomină forţa, încărcăturile trebuie să fie de 50-80% din
posibilităţile maxime individuale.
Îngreuierile - stimulii (în limitele valorile precizate) se stabilesc în funcţie de nivelul de
pregătire a subiecţilor. Ca dozare, fiecare exerciţiu se repetă de 3-6 ori în 6-9 serii. În pauzele
dintre exersări se efectuează mişcări de relaxare, mişcări de respiraţie, supleţe /mobilitate etc.
Recomandări de aplicare a procedeului:
- exerciţiile trebuie efectuate cu amplitudine mare şi fără limitarea mişcării finale
pentru a nu denatura conţinuturile motrice specifice care de obicei reclamă creşterea
vitezei de execuţie în finalul acţiunii motrice;
- structura internă şi caracteristicile exerciţiilor de forţă - viteză, trebuie să fie cât mai
apropiate de cele din efortul specific pentru a nu deregla deprinderea motrică din
sportul practicat. (A., Demeter 1981)
 Procedeul eforturilor repetate până la refuz  urmăreşte creşterea masei musculare,
întărirea fibrelor musculare şi ameliorarea indicilor de forţă în regim de rezistenţă (L., Baroga
1984; N., Alexe 1993) prin efectuarea unor acte/acţiuni motrice cu un număr mare de repetări
(până la refuz, în 4-6 serii/ pauză între serii de 3-6 min., la un număr de 4-6 exerciţii / pauză între
exerciţii de 3-10 min.) şi cu încărcături cuprinse între 35% din posibilităţi pentru începători şi
60-65% (până la 80%) pentru avansaţi (Gh., Cârstea 1999).
Pentru dezvoltarea F-R, aplicarea metodei se face în mod gradat. La început, solicitarea
specifică se aplică prin intermediul unui singur exerciţiu (cu o încărcătură de 65%) apoi, pe
măsura adaptării organismului la acest gen de efort, metoda poate utiliza două exerciţii cu 70%
din posibilităţi, trei exerciţii cu 75% din posibilităţile maxime ale subiectului etc.
În cazul în care se doreşte dezvoltarea forţei maxime, eficienţa procedeului apare doar
în timpul efectuării ultimelor execuţii motrice, realizate pe fondul unei stări accentuate de
oboseală a organismului. Atunci se consideră că sunt create condiţiile biologice corespunzătoare
(creşterea excitabilităţii SNC) pentru îndeplinirea obiectivului proiectat, iar subiectul acţionează
prin mobilizarea tuturor resurselor energetice în vederea efectuării sarcinii motrice, pe fondul
scăderii treptate a capacităţii sale de lucru. Încărcătura care la început era uşoară pentru subiect,
progresiv se apropie de greutatea limită, devenind o încărcătură cu valoare sub-maximală şi în
final maximală care asigură dezvoltarea forţei maxime (A., Demeter 1981). Procedeul este
ineficient pentru educarea acestui gen de forţă deoarece necesită un volum mare de efort
continuu şi instalarea unei stări de oboseală accentuate care implică ulterior, prelungirea
perioadei de refacere a capacităţii de efort. Din aceste considerente, în antrenamentul sportiv s-a
renunţat aproape în totalitate la procedeul descris.

42
 Totuşi, există situaţii în domeniul instruirii sportive când procedeul se aplică cu
rezultate bune, ca de exemplu la nivelul începătorilor (favorizând controlul şi îmbunătăţirea
coordonării mişcărilor încă insuficient consolidate pe plan tehnic – prin volumul mare de
activitate); la sportivii aflaţi într-un stagiu de recuperare a capacităţii de efort (după o perioadă de
întrerupere a activităţii) sau în cazul în care aceştia au suferit unele traumatisme, iar acţionările
trebuie îndreptate spre întărirea grupelor musculare locale sau segmentare afectate. De asemenea,
procedeul se recomandă (Gh., Cârstea, 1993) pentru menţinerea u nei stări optime de sănătate.
 Procedeul „Power training” („metoda eforturilor explozive”)  se aplică cu scopul
dezvoltării forţei în regim de viteză (a forţei explozive) şi utilizează trei grupe principale de
exerciţii: - cu greutăţi (în principal procedee clasice din haltere); cu mingi medicinale (aruncări)
şi exerciţii acrobatice (variante de sărituri, salturi, rostogoliri).
Pentru fiecare grupă menţionată, cadrul didactic selecţionează 3(4) exerciţii care se
apropie din punct de vedere al mecanismului de bază al mişcării de procedeele tehnice specifice
ramurii/ probei sportive care interesează.
Un program se alcătuieşte fie din 3 grupe de exerciţii X 3 exerciţii/grupă = 9 exerciţii
(L., Baroga, N., Alexe, A., Dragnea) sau din 3 grupe de exerciţii X 4 ex erciţii/grupă = 12
exerciţii (Gh., Mitra, Al., Mogoş, Gh., Cârstea).
Fiecare exerciţiu/grupă se repetă iniţial de 6 ori (după alţi autori de 3-6 ori), urmărindu-
se creşterea vitezei de execuţie. Între repetările succesive ale exerciţiilor care aparţin aceleiaşi
grupe, se acordă pauze de 2-3 minute. După ce se execută integral o grupă de exerciţii, se
efectuează o pauză de 3-5 minute şi se trece la următoarea grupă de exerciţii. Dacă viteza de
execuţie corespunde cerinţelor, după parcurgerea tuturor grupelor de exerciţii, se trece la mărirea
numărului de repetări / exerciţiu /grupă de la 6 la 12 repetări. Când se constată că şi cele 12
repetări se efectuează cu o viteză satisfăcătoare, se măreşte încărcătura şi se reia lucrul cu 6 şi
apoi 12 repetări. Activitatea se întrerupe când se constată că exerciţiile nu se mai execută la
parametrii tehnici şi de viteză optimali.
 Metoda pliometrică (antrenamentul pliometric)  la modul cel mai general, noţiunea de
“pliometrie” este atribuită exerciţiilor care îşi au originea în „antrenamentul de sărituri”.
Termenul a fost folosit pentru prima dată de către antrenorul american Fred Wilt (1970). Din
punct de vedere etimologic (43), cuvântul „pliometrie” îşi are originea din grecescul
„pleithyein” care înseamnă „a creşte” şi din cuvântul „izometric” care înseamnă „de aceeaşi
lungime” (dimensiune).
Ca principiu general de operare, pliometria presupune solicitarea unui muşchi mai întâi
printr-o fază de contracţie excentrică (de întindere) urmată în mod natural de o altă fază
concentrică. În contracţiile pliometrice se utilizează deci, ceea ce fiziologii denumesc „ciclul
43
întindere-scurtare” (“the strech-shortening cycle”), iar scopul acestui gen de antrenament este
dezvoltarea cuplului forţă - viteză = „putere” musculară. În contextul acestei finalităţi,
pliometria este constituită din exerciţii care fac un muşchi capabil să atingă maximum de forţă
într-un timp cât mai scurt posibil.
Mijloacele de bază ale antrenamentului pliometric sunt reprezentate prin variante de
sărituri (pentru membrele inferioare) şi exerciţii cu mingea medicinală (pentru membrele
superioare). Aceste tipuri de exerciţii pot fi clasificate în două grupe majore, care reflectă gradul
lor de influenţă asupra sistemului neuromuscular:
- exerciţii cu impact redus  includ sărituri cu coarda, săltări, sărituri cu paşi mici, sărituri
în ghemuit, paşi săriţi şi săltaţi, pas şi săritură; sărituri peste bănci joase (25-35 cm); aruncări
cu mingea medicinală (2-4 kg); exerciţii cu benzi elastice şi aruncări cu obiecte uşoare (de
exemplu, cu mingea de oină);
- exerciţii cu impact mare  săritura în lungime de pe loc şi triplu-saltul; sărituri cu paşi
mai lungi şi mai înalţi; sărituri cu coarda sau peste bănci mai înalte de 35 cm; sărituri pe,
peste şi de pe lăzi de 35 cm sau mai înalte; aruncări cu mingea medicinală de 5-6 kg; aruncări
cu obiecte grele; sărituri în adâncime şi cu contra-mişcare; tensiuni musculare „şoc”, induse
prin intermediul instalaţiilor de forţă.
Dintr-un alt punct de vedere, mult mai practic, exerciţiile pliometrice pot fi împărţite în 5
niveluri de intensitate (tabelul nr. 1) (3). Progresia pe parcursul celor 5 niveluri de intensitate
este de lungă durată. Sunt necesari 2-4 ani de pregătire în care exerciţiile cu impact redus se
incorporează în programele de antrenament pentru sportivii mai tineri, perioada menţionată fiind
recomandată pentru a se putea realiza adaptarea ligamentelor, tendoanelor şi oaselor la efort. De
asemenea, sunt pregătite gradual segmentele corpului care sunt expuse absorbţiei şocurilor (cum
sunt şoldurile şi coloana vertebrală).
În ceea ce priveşte numărul de repetări, exerciţiile pliometrice se împart în două
categorii: cu un singur răspuns şi cu răspunsuri multiple. În prima categorie sunt exerciţii cu o
singură acţiune, cum ar fi o contra-săritură înaltă, dezvoltarea unei tensiuni şoc (nivelul 1 din
tabelul 1), sau o săritură în adâncime (nivelul 2), unde scopul principal este de a induce cel mai
înalt nivel de tensiune în muşchi  obiectivul acestor exerciţii este dezvoltarea forţei maxime şi
a puterii. Exerciţiile repetitive, cum sunt cele cu salturi (nivelul 3) şi cu contra-mişcare mică
(nivel 4) şi impact redus (nivel 5) duc la dezvoltarea puterii şi a rezistenţei de putere (T.O.,
Bompa, 2001).

44
 Tabelul nr. 1
Cele 5 niveluri de intensitate a exerciţiilor pliometrice
Nivel Tipul Intensitat Nr. Nr. IR/
de Exerciţiilor ea Repetări rep. / într
inten exerciţiilo şi serii lecţie e
si- r serii
tate

1 Tensiune şoc, Maximă 8-5 x 10-20 120- 8-10

contrasărituri 150 min
înalte,
>60 cm / (200)
2 Foarte 5-15 x 5-15 5-7
Sărituri în mare 75- min
adâncime 150
3 80-120 cm 3-25 x 5-15 3-5
Submaxim min
Exerciţii cu ă 50-
salturi: 250
4 * pe ambele 10-25 x 10- 3-5
picioare 25 min
* pe un picior Moderată 10-30 x 10-
5 15 150- 2-3
Contrasărituri 250 min
joase Mică 50-
20-50 cm 300

Sărituri cu
impact redus/
aruncări
*la ţintă
* obiecte /
aparate
după T.O.,Bompa (2001)

45
 Un factor important pentru un antrenament de înaltă calitate este refacerea fiziologică
adecvată între exerciţii. Când pauza (IR) este scurtă (1-2 minute), subiectul resimte oboseala atât
la nivel local cât şi la nivelul SNC. Muşchiul efector este incapabil să elimine acidul lactic şi nu
dispune de suficient timp pentru a se reîncărca cu energia necesară execuţiei următoarelor
repetări programate cu aceeaşi intensitate. În mod similar, SNC suprasolicitat, nu este capabil să
trimită impulsuri nervoase puternice, necesare pentru efectuarea sarcinii prescrise (trebuie reţinut
că pentru asigurarea unei intensităţi corespunzătoare a activităţii, este necesar să se respecte un
raport efort – odihnă de 1 : 5; 1 : 10).
Antrenamentul pliometric este specific. Conţinuturile motrice care trebuie însuşite pe fondul
manifestării puterii musculare, se vor analiza în corelaţie cu ramura de sport practicată pentru a
se putea acţiona prin intermediul celor mai eficiente mijloace. În acest context, se consideră că în
antrenamentul pliometric, 80% din contactele totale ale piciorului cu solul, trebuie să aparţină
unor acţiuni asemănătoare cu deprinderile specifice sportului practicat, iar restul de 20% se pot
constitui din acţiuni a căror conţinuturi utilizează alte deprinderi motrice. În sporturile în care
deprinderile motrice nu sunt centrate doar pe sărituri, se pot realiza combinaţii de exerciţii
alcătuite din deprinderi motrice specifice şi diverse variante de sărituri.
În cadrul şedinţei de instruire, există 2 tipuri fundamentale de antrenament pliometric
(43):
- antrenament pur pliometric;
- antrenament mixt.
 Antrenamentul pur pliometric (antrenamentul standard) - prezintă o formă tipică de utilizare
a pliometriei şi se realizează prin intermediul săriturilor în adâncime.
Condiţii de instruire: înălţimea lăzilor = 0,80 – 1 m / băieţi şi 0,60 – 0,80 m / fete; lăzile
trebuie să fie apropiate - ca distanţă; sportivul efectuează 6 – 10 sărituri înlănţuite; în funcţie de
nivelul de pregătire se pot efectua 4-8 serii, cu timp de repaus – între serii - de 7-8 min.
Avantajele acestui tip de antrenament constau în calitatea modificărilor produse şi în faptul că
solicită la maximum diferiţii parametri implicaţi în timpul întinderii musculare (sincronizare,
mobilizarea fibrelor rapide, reflexul miotatic, elasticitatea musculară etc.). Inconveniente:
antrenamentul este stresant pentru subiect, fapt pentru care el poartă şi denumirea de „metoda
şoc”; sportivul trebuie să fie în prealabil, bine pregătit din punct de vedere fizic, prin parcurgerea
antrenamentelor clasice de forţă.
Variante ale antrenamentului pur pliometric:
- antrenament pliometric pur - cu intensitate mai redusă  se realizează cu scopul de a putea
utiliza pliometria pe durata întregului an de pregătire, fără a suprasolicita sportivul. Din punctul

46
de vedere al conţinutului, se vor folosi exerciţii clasice de sărituri pe unu şi două picioare – în
cercuri decalate sau/şi încrucişate; sărituri la băncile de gimnastică etc.;
- antrenament pliometric pur - cu încărcături  utilizează ca şi conţinut, săriturile combinate cu
exerciţii efectuate pe fond de încărcătură.
 Antrenamentul mixt  se realizează prin combinarea a 2-3 sau 4 parametri  ex. pentru 2
parametri: pliometric – concentric; pliometric - excentric; izometric – pliometric (în cazul acestei
combinaţii, durata menţinerii nu trebuie să fie mai mare de 20 de secunde - de obicei,
echivalentul a 60% din posibilităţile maxime ale executantului);  ex. pentru 3 parametri:
izometric - pliometric – concentric; izometric - pliometric – excentric; excentric – pliometric –
concentric;  ex. pentru 4 (variantă în care se alternează exerciţiilor de pliometrie cu celelalte
tipuri de contracţie: izometrică + pliometrică + concentrică + pliometrică; izometrică +
pliometrică + excentrică + pliometrică; concentrică + pliometrică + excentrică + pliometrică.
Timpul efectiv de lucru alocat unui conţinut motric în cadrul unui program pliometric /
lecţie, pentru începători, nu trebuie să depăşească 20-30 minute. La aceasta se adaugă 10-25
minute de acţionare în vederea angrenării în efort a organismului, punându-se accent în această
secvenţă pe exerciţii efectuate cu intensitate redusă şi pe exerciţii de stretching.
Din punctul de vedere al formaţiilor de exersare, antrenamentul pliometric poate fi
structurat pentru activitatea de exersare individuală sau în grup. Pregătirea individuală
necesită o anumită experienţă din partea practicantului. El trebuie să fie responsabil, concentrat
şi motivat pe direcţia sarcinii de instruire proiectate.
Antrenamentul efectuat „în grup” poate fi structurat astfel încât să acopere, pe lângă
acţionarea asupra capacităţii motrice şi a altor aspecte, îndreptate spre aptitudini sociale
(comunicare, cooperare, încredere etc.).
Vârsta la care se recomandă instruirea prin intermediul antrenamentul pliometric este
nedefinită. Copiii pot să suporte acest gen de pregătire dacă se lucrează sub forma jocului. Dacă
modelele de mişcare sunt aşezate în contextul potrivit, copiii pot încerca să le „exprime într-o
manieră pliometrică” („Şotronul” este un exerciţiu pliometric). În perioada pubertară, se pot
exercita influenţe mai pronunţate şi mai directe prin exersarea unor conţinuturi pliometrice. Tot
acum se pot face mai multe referiri la situaţia concretă din ramura respectivă de sport,
accentuându-se corelaţiile dintre structura mişcării repetată şi conţinutul motric al sportului
practicat. La această vârstă, antrenamentul pliometric se iniţiază pe fondul unei pregătiri fizice
generale foarte bune. Ca succesiune, exerciţiile specifice pliometriei vor fi introduse la început
doar în partea de antrenament în care se realizează angrenarea organismului în efort
(încălzirea), iar apoi – progresiv - se adaugă şi în partea fundamentală a lecţiei, prin exersarea
unor exerciţii specifice sportului respectiv.
47
 Pe măsură ce sportivii ating nivelul de individualizare, ei pot începe să aibă în vedere
programe de antrenament în afara sezonului şi premergătoare sezonului, ca o premisă a
performanţelor ulterioare. Acest fapt se situează – din punctul de vedere al vârstei – în perioada
adolescenţei, deşi în unele ramuri de sport (gimnastică artistică, înot, patinaj artistic, schi alpin,
etc.) se poate ca procesul de instruire bazat pe exerciţii pliometrice să înceapă mai de timpuriu.
Din punctul de vedere al condiţiilor de desfăşurare a antrenamentului pliometric, ca o
cerinţă de bază, se impune ca spaţiul de lucru să prezinte o suprafaţă de aterizare „moale” – cu o
anumită elasticitate pentru a împiedica şocul excesiv la nivelul membrelor inferioare. Sunt
recomandate covoraşele elastice, podelele special construite pentru gimnastică, terenul gazonat,
pista sintetică etc. Echipamentul utilizat în procesul de instruire constă din: conuri flexibile –
din plastic - având înălţimi cuprinse între 20 – 60 cm (servesc ca obstacole peste care trebuie să
se sară); lăzi ajustabile, ce se pot modifica în funcţie de posibilităţile fizice ale executantului
(înălţimea lăzii trebuie să se situeze între 15 – 60 cm); garduri ajustabile; obstacole – din
cauciuc, burete sau ştacheta de lemn aşezată în echilibru pe vârful a două conuri; scări şi trepte –
de stadion sau confecţionate (treptele din beton sunt mai puţin recomandate deoarece sunt lipsite
de elasticitate); mingi medicinale – folosite pentru exerciţiile aplicate doar la nivelul membrelor
superioare sau / şi pentru întregul corp (în combinaţie cu alte structuri motrice efectuate la
nivelul membrelor inferioare). Mingile trebuie să fie uşor de apucat, durabile şi de greutăţi
diferite pentru a se adecva la nivelul de forţă pe care -l posedă subiecţii practicanţi.
Din cauza naturii obositoare a pliometriei şi a accentului pe calitatea execuţiilor motrice
specifice, exerciţiile pliometrice trebuie efectuate înainte de orice alt conţinut tematic planificat /
lecţie.
 Cerinţe generale privind aplicarea procedeelor metodice pentru dezvoltarea forţei în lecţia de
educaţie fizică şi de antrenament sportiv:
- factorul determinant în selecţionarea procedeelor metodice şi a mijloacelor cât mai eficiente
care se vor aplica în situaţia dată, îl constituie stabilirea corectă a tipului de forţă care se
doreşte a se dezvolta în procesul de instruire, la un moment dat;
- în funcţie de treapta de intensitate stabilită (efortul depus prin ridicarea unei greutăţi raportate
la % din cea mai bună performanţă a subiectului), putem educa: F-V (I = 20-40%) prin
activitate contra-cronometru, cu un număr de repetări fix (cca. 5-3 rep. / serie) şi timp
variabil; F-R (I = 50-80%) cu un număr de 6-12 repetări / serie; F (95-100%) cu o singură
repetare la viteză de execuţie redusă;
- indiferent de procedeul metodic ales pentru dezvoltarea forţei, se va realiza adecvarea para-
metrilor efortului (volum, intensitate, complexitate) la particularităţile de vârstă şi sex, la
scopul instruirii şi nivelul de pregătire fizică al subiecţilor impli caţi în activitate;

48
- în antrenamentul sportiv (dar şi în educaţia fizică şcolară) în perioada pubertară, exerciţiile
specifi-ce de forţă se vor programa cu prudenţă, accentul punându-se mai mult pe o
temeinică pregătire fizică multilaterală şi pe consolidarea deprinderilor motrice care se
exersează pe fondul de manifestare a calităţii motrice de forţă;
- educarea forţei în diferite regimuri de lucru poate începe la vârsta de 8-9 ani. Între 8-10 ani,
este necesară o perioadă de pregătire cu gantele (1,25-2,5 kg) pentru dezvoltarea analitică a
tuturor grupelor musculare; între 11-13 ani încărcătura poate fi 30% din greutatea corporală;
între 13-14 ani, 75%, iar peste această vârstă se pot folosi încărcături ce depăşesc greutatea
corporală a executantului;
- la copii şi juniori se recomandă dezvoltarea cu precădere a forţei în regim de viteză şi în mai
mică măsură a forţei în regim de rezistenţă;
- înaintea începerii procesului propriu-zis de educare a forţei / lecţie, se impune o pregătire
minuţioasă a principalelor grupe musculare ce vor fi solicitate în efort, iar încărcăturile de
lucru vor creşte progresiv atât pe durata lecţiei cât şi de la o lecţie la alta;
- în timpul activităţii, se va asigura alternarea judicioasă a efortului cu intervalele de pauză, în
aşa fel încât organismul să-şi poată reface în mare parte capacitatea de lucru. Pauzele vor fi
active, cuprinzând exerciţii de respiraţie şi de relaxare.

II. 2.3.5 Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea/dezvoltarea calităţii
motrice SUPLEŢE / MOBILITATE

Metoda stretching (stretch lb.eng = întindere)  reprezintă principala cale pentru

dezvoltarea supleţei – mobilităţii. Ea constă dintr-un sistem de exerciţii care implică menţinerea
într-o anumită poziţie a unui segment, pe durată scurtă (de ordinul secundelor), în scopul
întinderii repetate a unui muşchi şi a pregătirii lui pentru efortul specific la care va urma a fi
supus (A., Nicu 1993) (32).
Metoda stretching prezintă o serie de tehnici (procedee sau proceduri) care au la bază
conţinuturi motrice constând fie din exerciţii active (dinamice şi/sau statice) fie din exerciţii
pasive (cu partener) sau exerciţii mixte (combinate  active şi pasive).
Principalele tehnici sunt:
 Efectuarea unor mişcări repetate de balansare/ arcuire, combinate cu momente de
menţinere, în diferite poziţii, a segmentului angrenat în acţiune („metoda activă”)  conţinutul
procedurii pune în evidenţă două tipuri de exerciţii active:
- de tip dinamic  concretizate prin mişcări repetate de balansare / arcuire. Acest gen
de mişcări utilizează, în principal, forţele de inerţie create în timpul efectuării sarcinii
49
 motrice şi asigură un anumit grad de relaxare a grupelor musculare agoniste angajate
în acţiune, iar prin exersare multiplă, favorizează întinderea repetată a grupelor
musculare antagoniste;
- de tip static  corespund intervalului de timp în care se realizează menţinerea
segmentului interesat într-o poziţie extremă (de amplitudine mare). Calitatea poziţiei
de menţinere este dependentă atât de forţa musculaturii agoniste cât şi de rezistenţa la
întindere a muşchilor antagonişti. În poziţiile de întindere maximă nu se efectuează
arcuiri.
Un program constă de obicei din 6-8 structuri motrice, repetate de 10-12(15) ori fiecare.
La 3-4 repetări se efectuează o menţinere (24; 35). Intervalul de menţinere este de cca. 6
secunde. Într-o altă variantă, programul este alcătuit din 6 exerciţii care se repetă de 4-5 ori, după
care 6 secunde se efectuează menţinerea urmată apoi de o pauză de relaxare şi revenire (între
repetări), cu durata de 15 sec. (A., Nicu 1993).
 Efectuarea unor acte / acţiuni motrice care să determine întinderea şi menţinerea pasivă a
unei grupe musculare („metoda pasivă”)  procedeul se realizează prin intermediul unor
exerciţii fizice pasive şi presupune prezenţa partenerului de lucru. Acesta are sarcina de a
conduce unul din segmentele corporale ale executantului spre realizarea şi menţinerea unei
poziţii extreme (situate la limita de suportare a durerii). Deplasarea segmentului spre poziţia
respectivă se face deci fără ca executantul să intervină în acţiunea motrică prin propriile
contracţii ale musculaturii scheletice. Acest fapt favorizează scăderea tonusului muscular,
degajarea tensiunilor din traiectul nervos şi realizarea unei întinderi musculare mai eficiente.
Durata menţinerii poziţiei extreme variază între 10-60 secunde fiind dependentă de nivelul de
pregătire a celui asupra căruia se aplică procedeul şi de particularităţile segmentului vizat. Un
exerciţiu (o poziţie) se repetă de 3-5 ori (32).
 Metoda combinată  constă dintr-o acţiune de flexie activă a unui segment – până la limita
articulaţiei – după care se execută o contracţie izometrică maximă (menţinută 4-6 sec.) la
rezistenţa opusă de un partener (3). Numărul de repetări şi seriile depind de toleranţa fizică a
subiectului asupra căruia se acţionează (dozare orientativă = 6-10 serii cu un total de maximum
100 – 120 sec. menţinere/ articulaţie/lecţie).
 Tehnica relaxării  constă în efectuarea unei întinderi pasive lente (cu ajutorul partenerului)
până când se ajunge la o poziţie extremă care se menţine un minut, timp în care executantul se
relaxează psihic prin autocontrol.
Cerinţe şi recomandări de aplicare a procedeelor (3; 24; 35):
- programele de exerciţii proiectate / lecţie, vor fi destinate diverselor zone corporale,
angajându-se în activitate, în mod simultan sau succesiv, mai multe articulaţii;
50
 - exerciţiile pentru dezvoltarea supleţei trebuie să se realizeze pe fondul unei bune
încălziri a organismului şi de aceea ele se vor include la finalul părţii pregătitoare a
lecţiei. Selecţia exerciţiilor se va raporta la nivelul de pregătire al subiecţilor şi la
caracteristicile conţinutului motric ce urmează a fi abordat în partea funda-mentală a
lecţiei. În unele situaţii, când organismul a fost intens solicitat în partea tematică a
lecţiei, exerciţiile de întindere se pot intercala şi în intervalele de pauză dintre
execuţiile motrice, având scopul de a relaxa grupele musculare solicitate sau la
încheierea lecţiei, unde contribuie la revenirea parametrilor funcţionali ai
organismului la valorile dinainte de aplicare a efortului;
- din punct de vedere metodic, în succesiunea utilizării tehnicilor de educare a supleţei,
întâi se vor aplica cele care sunt alcătuite din exerciţii pasive (în prezenţa
partenerului) şi apoi cele care conţin exerciţii active;
- timpul afectat dezvoltării supleţei – mobilităţii poate varia în lecţia de antrenament
sportiv între 20-30;40-50 min., iar în lecţia de educaţie fizică şi sportivă şcolară, 10-
15 min.;
- exerciţiile din cadrul unui program de bază (program ce deserveşte o temă de lecţie)
se vor selecţiona în funcţie de caracteristicile activităţilor motrice vizate / lecţie.

II. 2.4 Metoda exersării motrice prin joc („metoda jocului”)

La modul general, jocul se defineşte (43) ca o „activitate complexă, predominant motrică

şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat după reguli prestabilite, în scop recreativ,
sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială”.
Jocurile - ca activităţi de tip ludic - se pot constituii în modalităţi de exersare motrică
dirijată, în cazul în care ele sunt programate şi se desfăşoară după anumite reguli metodologice
ce permit acţionarea pe direcţia realizării unor obiective instructiv -educative bine precizate.
În procesul de predare-învăţare specific educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv,
valenţele jocului se exercită pe planurile:
- instructiv  utilizând metoda jocului se poate acţiona pentru: educarea/dezvoltarea
calităţilor motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, manifestarea priceperilor
motrice, îmbogăţirea sistemului de cunoştinţe teoretice de specialitate şi achiziţionarea în
timp, a unor tehnici de activitate independentă (competenţe pe direcţia autoorganizării,
autoconducerii şi auto-aprecierii exersării motrice);
- educativ  participarea la joc determină dezvoltarea unor calităţi volitive (dârzenie,
perseverenţă, spirit competitiv etc.),calităţi morale (corectitudine, dorinţă de a învinge, spirit
51
 de colaborare, respectarea adversarilor de joc etc.) şi a unor calităţi intelectuale (atenţie,
memorie, imaginaţie, spirit de observaţie, iniţiativă etc.);
- de socializare  respectarea regulilor de ierarhizare a indivizilor în cadrul grupului care
participă la activitatea de joc, conduce la formarea unor deprinderi de integrare în grup. Jocul
îl învaţă pe executant semnificaţia unei sarcini şi importanţa rezolvării ei în mod favorabil
pentru interesele întregului grup.
Taxonomia jocurilor, după criteriul planului motric abordat în învăţarea motrică, prezintă
următoarea clasificare: jocuri de mişcare, jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive şi jocuri
sportive (Gh., Cârstea 1995).
 Jocurile de mişcare se clasifică şi ele într-o mare varietate de tipuri, ce au la bază criterii ca:
obiectivele instructiv-educative, modul de organizare a colectivului, cadrul organizatoric în care
se practică jocul, locul de desfăşurare, zona geografică, materiale folosite etc. În contextul temei
analizate, interesează doar criteriul dat de obiectivele instructiv-educativ care se pot realiza prin
practicarea dirijată (supravegheată) a jocurilor de mişcare. Conform celor menţionate, vom avea:
jocuri pentru captarea atenţiei; jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice (de bază sau
combinate) şi jocuri pentru învăţarea diferitelor tipuri de deprinderi şi de manifestare a
priceperilor motrice.
 Jocurile pregătitoare pentru jocurile sportive şi jocurile sportive propriu-zise, reprezintă
modalităţi de acţionare specifice, în care demersul didactic este centrat pe iniţierea şi formarea
unor competenţe şi comportamente motrice specifice pentru fotbal, handbal, baschet etc. Ele
prezintă o metodologie de aplicare particularizată care este analizată de către didactica
specialităţii (fotbal, handbal, baschet etc.) sau / şi de metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare
/ nivele de învăţământ.
 Jocurile sportive sunt complexe de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit
obiect (minge, puc, etc) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se
întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare (E.D., Colibaba, 1988).
Pentru analizarea „metodei jocului”, principale-le referiri din literatura de specialitate
sunt îndreptate spre jocurile de mişcare, fapt pentru care, în continuare, ne vom referi doar la
acest segment de conţinut motric.
În acţiunea de implementare a jocurilor de mişcare în procesul de învăţare motrică, cadrul
didactic trebuie să cunoască succesiunea operaţiilor necesare proiectării acestora şi să respecte
următoarele reguli metodico-organizatorice:
 Alegerea jocului  se va face în funcţie de următoarele variabile:
- obiectivul instructiv-educativ vizat  în acest sens şi cel mai frecvent, direcţiile de acţionare
sunt orientate spre dezvoltarea calităţilor motrice sau consolidarea/perfecţionarea
52
 deprinderilor motrice de bază şi a celor utilitar-aplicative. De asemenea, alte categorii de
jocuri servesc la manifestarea priceperilor motrice, educarea atenţiei, a reflexului de postură
corporală corectă, pregătirea organismului pentru efort sau revenirea indicatorilor marilor
funcţiuni la valori normale – luându-se ca reper valorile de dinaintea angrenării
organismului în activitatea fizică curentă;
- vârsta subiecţilor  este un factor important pentru alegerea jocului. În acest sens, trebuie
cunoscute particularităţile bio-psihice ale diferite-lor vârste, astfel încât conţinuturile
programate să fie adecvate cu nivelul de dezvoltare fizică, capacitatea de efort şi experienţa
motrică a participanţilor la joc. În contextul accesibilităţii jocului, nu trebuie exclus un
anumit grad de dificultate al acestuia. Reamintim că un conţinut motric prea simplu (vezi
principiul accesibilităţii) nu va produce efectele scontate şi subiecţii implicaţi îşi vor pierde
repede interesul pentru respectiva activitate;
- diferenţierile de ordin sexual  reprezintă un criteriu ce se va avea în vedere în cazul
alegerii unor jocuri care solicită forţa musculară sau acolo unde cerinţele de efort sunt prea
intense şi de lungă durată;
- condiţiile de spaţiu şi de bază materială  se referă la locul disponibil pentru desfăşurarea
activităţii şi la materialele de care poate beneficia cadrul didactic la un moment dat, în
vederea realizării jocului propus;
- alte variabile  starea de sănătate a subiecţilor, efectivul concret al grupei de lucru,
condiţiile atmosferice etc.
 Pregătirea locului de desfăşurare a jocului  va avea în vedere respectarea condiţiilor de
ordin igienic şi amenajarea spaţiului în dependenţă cu caracteristicile principale ale jocului care
urmează să se desfăşoare.
 Formarea echipelor (a grupelor) de lucru  trebuie să îndeplinească unele cerinţe
elementare, ca:
- repartizarea numerică a participanţilor să se facă în mod egal;
- realizarea omogenităţii valorii bio-motrice globale a echipelor prin repartizarea
echitabilă a subiecţilor pe grupele care se vor confrunta în cadrul jocului;
- alegerea căpitanilor de echipă, delimitarea sarcinilor de joc / subiecţi, desemnarea
subiecţilor care vor îndeplini sarcini de asistenţă (de arbitraj) în joc.
 Stabilirea (reamintirea) regulilor de joc, arbitrajul  regulile de joc trebuie adaptate la
posibilităţile motrice şi nivelul de înţelegere al subiecţilor participanţi. Chiar dacă jucătorii
cunosc activitatea la care vor lua parte, cadrul didactic este dator să reamintească principalele
reguli care vor condiţiona buna desfăşurare a jocului. În ceea ce priveşte arbitrajul propriu-zis, el
este obligatoriu a se realiza şi atunci când jocul prezintă un conţinut relativ simplu. Calitatea
53
arbitrajului este dată de obiectivitatea lui, obiectivitate bazată pe regulile stabilite şi acceptate
înainte de începerea jocului.
Se recomandă ca în timpul jocului să se acorde penalizări doar sub forma unor
avertismente verbale, cartonaşe, puncte pierdute etc. şi să se evite, pe cât posibil, eliminările
(parţiale sau definitive) din joc.
 Începerea, desfăşurarea şi încheierea jocului prezintă următoarele aspecte metodico –
organizatorice:
- pentru faza de începere  la jocurile fără împărţirea colectivului pe echipe, declanşarea
activităţii este dictată de către cadrul didactic; în cazul jocurilor care se desfăşoară pe echipe,
există două posibilităţi care de obicei nu sunt contestate de către participanţi:
- începerea jocului se acordă echipei care a avut o comportare mai disciplinată pe
durata pregătirii acestuia;
- începerea jocului aparţine echipei al cărui căpitan a câştigat o întrecere susţinută în
compania căpitanului echipei oponente sau a liderilor echipelor ce se vor confrunta -
dacă la joc participă mai multe echipe.
- pentru faza de desfăşurare  cadrul didactic are obligaţia de a urmări cu atenţie desfăşurarea
integrală a jocului, de a observa comportamentul jucătorilor în funcţie de regulile stabilite şi
de a orienta acest comportament cu autoritate şi competenţă.
- pentru faza de încheiere  acţionările cadrului didactic vor consta din: desemnarea cu -
obiectivitate – a câştigătorului; evidenţierea aspectelor pozitive semnalate în timpul jocului;
reuşitele sau/şi nereuşitele observate pe direcţia exprimării motrice (globale / echipă şi
individuale); analizarea abaterilor majore de la regulile de joc etc.
 Dozarea efortului pe durata jocului trebuie să fie în concordanţă cu momentul din lecţie în
care este plasată activitatea de joc şi cu obiectivele specifice stabilite pentru aceste secvenţe
didactice. Dozarea efortului este dependentă de:
- valorile de volum, intensitate şi complexitate ce vor fi solicitate în joc;
- numărul de participanţi şi dimensiunile spaţiului de joc;
- numărul şi calitatea materialului utilizat în timpul derulării jocului;
- natura activităţilor care preced şi urmează lecţiilor în care se planifică conţinuturi
con-stând din jocuri de mişcare;
Din punct de vedere metodic, efortul dezvoltat în timpul jocului se poate regla prin:
- schimbarea formaţiei de exersare;
- formularea unor sarcini de joc suplimentare;
- alcătuirea unui număr mai mare sau mai mic de echipe, cu modificarea numărului de
subiecţi/echipă;
54
 - folosirea sistemului de participare la joc prin punctaj sau a unui sistem eliminatoriu
care determină reducerea progresivă a numărului de echipe cu drept de joc;
- etc.
Recomandări metodice generale pentru aplicarea cu eficienţă a jocurilor de mişcare în
activităţile motrice dirijate:
- în timpul efectuării diferitelor deprinderi motrice solicitate de conţinutul jocului (mers,
alergare, conducerea mingii etc.), atunci când executantul trebuie să realizeze ocolirea unei
formaţii de lucru (proprii sau a echipei adverse), se va interzice atingerea membrilor care
intră în componenţa acesteia (vezi posibilităţile de accidentare sau / şi împiedicarea realizării
în condiţii optime a sarcinii de joc);
- pentru a asigura integritatea corporală a executanţilor, la toate jocurile de mişcare în care un
participant trebuie „prins”, simpla atingere a acestuia cu mâna, va fi considerată „prindere
valabilă”;
- la jocurile care implică acţiuni de „dus-întors”, este indicat ca la capătul opus al spaţiului de
joc, acolo unde se realizează întoarcerea, să se aşeze un reper suficient de înalt, astfel încât să
nu existe posibilitatea realizării unor maniere de ocolire care să determine un avantaj
neîncadrat în regulile jocului;
- în cazul în care, datorită unor condiţii obiective, echipele angajate în joc au o distribuţie
numerică inegală, se recomandă fie ca la acţiunile grupei incomplete să participe cadrul
didactic, fie un alt component al echipei respective, cu condiţia ca subiectul desemnat să
efectueze o sarcină motrică suplimentară, să beneficieze de un interval de pauză suficient de
lung pentru refacerea capacităţii sale de efort;
- dacă spaţiul de joc sau/şi materialele nu prezintă caracteristici identice pentru toate echipele
participante la joc, se va recurge la schimbarea condiţiilor de joc, după ce s-a derulat
jumătate din timpul total alocat activităţii respective.

II.2.5 Metoda instruirii asistată de calculator

Procesul de modernizare a demersului didactic specific activităţilor motrice dirijate,

impune obligaţia de a găsi noi metode şi tehnici de activizare a elevilor/sportivilor în actul de
predare – învăţare. Una dintre soluţiile agreate în prezent pe această direcţie, este cea care
promovează utilizarea calculatorului ca mijloc de învăţământ. Punerea în fapt a acestui deziderat,
se face prin intermediul unei metode specifice, denumită „metoda instruirii asistată de
calculator” (IAC) sau/şi „metoda computerizată”.

55
 La modul general, se consideră că există două sisteme (metode, tehnologii) de instruire
computerizată şi anume:
- instruire asistată de calculator (IAC);
- învăţare asistată de calculator (ÎAC).
Diferenţa majoră dintre sistemele menţionate este aceea că, IAC cuprinde predominant
aspectele demersului didactic care converg spre activitatea profesorului ce apelează la
„serviciile” calculatorului pentru a-l „asista” în incursiunea sa pedagogică. Metoda ÎAC este
direcţionată mai mult spre activitatea elevului care manipulează computerul cu scopul de a-şi
forma deprinderi pe linia autoeducaţiei permanente; elevul învaţă singur, iar activităţile sale se
realizează fără emoţiile şi inhibiţia care apar în cazul procedurilor tradiţionale de evaluare,
specifice fiecărui obiect de studiu şi care-i denaturează, de multe ori, randamentul real de muncă.
Din cadrul celor două metode menţionate, noi vom analiza succint doar IAC deoarece
atât educaţia fizică cât şi sportul sunt activităţi cu un pronunţat caracter practic, iar învăţarea
motrică se realizează pe fondul exersării motrice efective.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, instruirea asistată de calculator (IAC) constă în
utilizarea calculatorului ca instrument de organizare a mediului de instruire, dirijat de către
profesor sau/şi antrenor cu scopul rezolvării diverselor situaţii apărute pe parcursul învăţării
motrice.
Ca arie de acţiune, IAC aparţine de categoria demersurilor reunite în mod tradiţional sub
titulatura de „proiectare didactică”, fapt ce presupune „programarea materiei de studiu pe unităţi
de timp şi de activităţi” (I., Cerghit 1988). Majoritatea programelor utilizate în prezent prin
metoda IAC (cu referire la toate disciplinele de învăţământ), acoperă secvenţe restrânse de
instruire, de regulă o unitate didactică (lecţie, secvenţă de explicare – demonstrare a unei
activităţi practice, sisteme de exerciţii etc.) fapt pentru care ele ţin de metodologia
microproiectării pedagogică. Sunt însă şi abordări mai ample ale incursiunii instrucţionale
realizate în sistem IAC care se situează în câmpul macroproiectării pedagogice, cum ar fi de
exemplu: eşalonarea tematicii (a categoriilor de conţinut motric – în cazul educaţiei fizice şi
sportului) pe durata unui sistem de lecţii, a unui plan calendaristic sau/şi p lan anual.
În alcătuirea acestor programe de macro-proiectare pedagogică (numite şi „programe
expert”) există o serie de caracteristicile şi procedurile absolut necesare. Acestea constau din:
- flexibilitatea externă care asigură prin adaptabilitatea internă capacitatea programului
IAC de a satisface cerinţe cât mai diferite pentru diverşi utilizatori;
- asigurarea unui conţinut lărgit (o bază de date extinsă) care să genereze un număr
variabil de lecţii/activităţi de predare – învăţare, în funcţie de cerinţele didactice ale
utilizatorilor;

56
 - selectarea conţinutului, definită de tehnica „meniu” prin care programele - computer
asigură utilizatorului autoselecţia secvenţelor de activitate dorite;
- includerea strategiei de predare-învăţare în programul-computer, caracteristică
asigurată de construcţia gradată a informaţiilor, secventarea aplicaţiilor după
componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică sau/şi a celor specifice
antrenamentului sportiv, distribuirea activităţilor în timp, evaluarea eficienţei
procesului de instruire etc.);
- sistemul de activare a unităţilor didactice care este dependent de baza de date extinsă
din conţinutul programului (sistemul de activare trebuie să ofere posibilitatea ca
utilizatorul să selecteze anumite secvenţe, în funcţie de nevoile curente ale fazei de
instruire vizate, la un moment dat).
Metodologia externă a IAC constă din aplicaţii interactive, unde manipularea
programului necesită intervenţia utilizatorului (profesor, antrenor, elev, sportiv etc.) pentru a -l
executa. Utilizatorul dirijează derularea programului, folosind un ansamblu de comenzi prin
intermediul mediilor de comunicare specifice, ce constau din ecranul şi tastatura calculatorului.
O altă modalitate de interfaţare externă la calculator (prezentă de asemenea în metoda
IAC) are la bază denumiri/termeni preluaţi din vocabularul uzual. Ca metodologie de lucru,
operatorul are sarcina să decodifice, să înţeleagă şi să utilizeze în comenzi, valoarea
comunicativă a termenilor afişaţi pe ecran. Alegerea termenilor devine importantă deoarece
semnificaţia lor influenţează direct eficienţa activităţii utilizatorului la PC. De regulă, în
comunicarea subiect – calculator, realizată pe baza textului scris, informaţia este organizată în
meniuri care sunt blocuri de instrucţiuni sau opţiuni. De obicei, într-un program se prevede un
singur meniu principal care specifică ce activităţi se pot executa cu softul respectiv. Tot la acest
nivel, se ataşează şi unele instrucţiuni sau opţiuni aferente sarcinilor din meniul principal, ca de
exemplu: comenzi de înaintare – revenire în program; comenzi de ştergere a unor eventuale
erori; comenzi care întrerup execuţia altor comenzi prealabile etc.
Blocul funcţional al metodei bazate pe IAC – metodologia internă - comportă, în
prezent, mai multe componente ce-i conferă softului statut de „sistem inteligent de instruire”
(Noveanu D., 1993). Distingem - în acest sens - următoarele componente:
- o interacţiune între un mediu de instruire şi utilizator (element pe care l-am analizat
succint în rândurile anterioare);
- un strat de „module expert” care receptează şi controlează date despre interacţiunile
de instruire. La acest nivel, procedurile programului au ca suport aplicaţiile de tipul
„sistemelor expert”. Caracteristica esenţială a acestor sisteme este dată de faptul că
au ca bază de operare, cunoştinţele expertului. Ele încearcă deci să reproducă

57
 abilităţile experţilor umani în rezolvarea de probleme. Pentru că aceste cunoştinţe, la
un moment dat, se perimează, sistemele trebuie să aibă capacitatea de a se reactualiza
periodic, adică să fie modificabile, flexibile şi extensibile în acelaşi timp (O’Shea
T.,Self J.,1983). Se consideră că numai respectând aceste condiţii, programele de
calculator elaborate pe suportul sistemelor expert, pot rezolva probleme relativ
complexe, comparabile - ca eficienţă - cu performanţele unui expert uman;
- un generator tutorial de „forme” care compară performanţele reale venite din mediul
de instruire cu modelele ideale sau experte din baza de date a programului. Ele se
elaborează pe diferitele componente ale modelului de educaţie fizică şi sportivă
şcolară sau/şi pe factorii antrenamentului sportiv. De asemenea, generatorul tutorial
recunoaşte abateri faţă de aceste modele expert şi sugerează soluţii spre care
intervenţia de instruire ar trebui îndreptată pentru ameliorarea unor parametri de
pregătire şi competiţie deficitari.
Avantajele de utilizare a metodei de instruire computerizate (E., Balint 2002) constau în
faptul că ea poate prelua o parte din sarcinile profesorului, ca manager al instruirii şi anume:
- îi prezintă oricând cadrului didactic, lista detaliată sau sintetică a obiectivelor pe care
acesta trebuie să le atingă într-o anumită secvenţă (mai mică sau mai mare) de
instruire;
- stochează rezultatele de motricitate obţinute de către fiecare subiect care a parcurs
probele de control specifice;
- atât la nivel de echipă cât şi individual / sportiv, metoda oferă informaţii relevante
(indicatori statistici) pe baza cărora se pot lua decizii privind strategia procesului de
instruire;
- în raport cu informaţiile disponibile, programul recomandă prin intermediul unor
„soluţii”, continuarea adecvată a demersului instructiv.
Iniţial, utilizarea tehnicilor puse la dispoziţie de funcţiile programelor pedagogice
implementate de calculatorul electronic, s-au dezvoltat în procesul de instruire sportivă pe fondul
îngreuierii operaţiilor de efectuare a unor calcule mentale sau manuale complexe. Se considera
că acestea, chiar dacă erau corecte, întârziau mult adoptarea unor soluţii şi decizii metodologice
pertinente şi în concordanţă cu succesiunea evenimentelor specifice pregătirii/ întrecerii sportive.
În prezent, aplicaţiile demersurilor didactice specifice, efectuate prin intermediul soft-urilor de
calculator, asigură procesului de antrenament sportiv (după E., Popa, V., Mocianu, P., Hillerin,
1993) date, pe următoarele direcţii principale: selecţia copiilor şi juniorilor; stabilirea şi
prelucrarea sistemelor de tip algoritmic ale învăţării structurilor motrice; stocarea informaţiilor şi
a valorilor indicatorilor de antrenament; analiza rezultatelor sportive şi a sistemelor de pregătire

58
sportivă; planificarea antrenamentelor şi concursu-rilor; analiza rezultatelor probelor şi normelor
de control; analiza lecţiei de antrenament; elaborarea unor modele biologice şi psihomotrice,
prelucrarea datelor din concurs pentru realizarea unor modele subordonate cerinţelor de instruire
şi competiţie; analiza şi prognoza rezultatelor sportive; analiza unor procedee tehnice şi stabilire a
unor parametri biomecanici; simularea matematică a unor faze tehnico-tactice din cadrul
diverselor ramuri / probe sportive individuale / colective; planificarea şi analiza datelor
metodice, medicale şi economico - financiare; prelucrarea unor date din activitatea sportivă
pentru obţinerea de indicatori statistici etc.
În încheiere, trebuie să reţinem că prezenţa unei singure metode de învăţământ - în cazul
de faţă IAC – oricât de bine concepută ar fi acesta, nu asigură de la sine creşterea eficienţei
procesului didactic. În schimb, utilizarea ei într-un ansamblu determinat de proceduri metodice,
conferă garanţia randamentului scontat, fiind necesară însă pentru aceasta, utilizarea selectivă a
întregului sistem al metodelor de instruire. IAC este mai eficientă ca metodă complementară
decât ca formă alternativă de instruire !

II. 2.6 Orientări metodologice de instruire-educaţie cu aplicabilitate în activităţile

motrice dirijate

Pe fondul metodei exersării în special, în învăţământul contemporan care se doreşte a

avea un pronunţat caracter formativ, s-au dezvoltat, reactualizat şi adaptat, o serie de metode de
instruire-educare, grupate sub titulatura de „orientări metodologice moderne” (Gh., Cârstea
1993)(33). Aceste orientări se împart în două categorii:
- orientări metodologice de tip euristic  problematizarea, învăţarea prin descoperire;
- orientări metodologice de tip noneuristic  modelarea, instruirea programată,
algoritmizarea.
 Problematizarea în educaţia fizică şi sportivă este metoda prin care se creează în mintea
elevului/ sportivului, o situaţie conflictuală determinată de necesitatea rezolvării logice a unei
probleme teoretice şi/sau practice, specifice domeniului activităţilor motrice dirijate.
Situaţia conflictuală se produce datorită neconcordanţei dintre caracterul relativ
incomplet al cunoaşterii şi/sau a nivelului insuficient de dezvoltare a capacităţii motrice a
elevilor / sportivilor pe de o parte şi nevoia dobândirii de noi cunoştinţe, concretizate în
principal prin manifestări ale comportamentului de tip motric, adecvate la cerinţele impuse de
situaţia „problemă”.
Instruirea problematizată, prin crearea unor situaţii tensionale, antrenează capacităţile
intelectuale (memoria logică, inteligenţa, gândirea creatoare, capacitatea de reorganizare a
59
cunoştinţelor impuse anterior etc.) şi generează variante de soluţii de rezolvare a problemei, fapt
pentru care ea are un pronunţat caracter formativ, euristic, operaţional şi acţional -aplicativ (19).
În activitatea de investigare a subiectului supus învăţării motrice problematizate, se pot
identifica patru momente fundamentale:
1. perceperea problemei  profesorul descrie situaţia problemă, iar subiectul primeşte
indicaţiile orientative pentru rezolvarea ei;
2. studierea şi restructurarea datelor problemei  reprezintă un moment de activitate
independentă a elevului/ sportivului;
3. căutarea soluţiilor posibile la problema pusă şi iniţierea acţiunilor care converg
spre rezolvarea problemei  analiza situaţiei, formularea ipotezelor, selecţionarea
variantelor de răspuns motric, verificarea variantei alese prin aplicarea ei în
activitatea practică;
4. obţinerea rezultatului final şi evaluarea acestuia  se face pe baza comparării
diferitelor variante de rezolvare care au fost încercate.
Modalităţile de realizare a învăţării problematizate în educaţia fizică şi sportivă, după
Gh., Chiriţă citat de Gh., Mitra şi Al., Mogoş (1980), evidenţiază două categorii de situaţii în
care ea se poate aplica:
- formularea unei probleme care poate fi rezolvată prin prelucrarea creatoare a
cunoştinţelor anterioare şi a bagajului motric existent  modalitate care solicită
subiectului eforturi de a selecţiona, restructura şi reorganiza cunoştinţele teoretice de
specialitate şi deprinderile motrice însuşite, realizând în final variante noi de
execuţie (concretizate prin inter-mediul manifestării priceperilor motrice),
compatibile cu rezolvarea problemei;
- formularea unei probleme care poate fi rezolvată prin mai multe căi propuse de
către cadrul didactic  modalitate care obligă subiectul la eforturi de analiză critică
şi comparare pentru alegerea celui mai eficient conţinut motric, în vederea
soluţionării situaţiei create. Se poate aplica în cazul ştafetelor, jocurilor dinamice,
jocurilor sportive etc. Profesorul /antrenorul, poate prezenta soluţiile problemei, caz
în care subiectul alege soluţia pe care o consideră a fi cea mai eficientă sau (ca o
variantă a procedurii) poate să nu prezinte nici o soluţie, subiectul decizând asupra
modalităţilor de rezolvare a problemei, în funcţie de posibilităţile proprii. În această
situaţie, de cele mai multe ori, subiectul trebuie să se afle într-o stare de impas
datorită contradicţiei dintre modul de rezolvare posibil teoretic şi incapacitatea lui
de aplicare în practică.

60
 La aceste două tipuri de situaţii-problemă aplicabile domeniului nostru de instruire, mai
putem adăuga una şi anume aceea când elevul / sportivul este solicitat să descrie dinamica
mişcării sugerate de unele materiale statice (scheme tactice, planşe cu reprezentări a unor
procedee tehnice etc.)
Dependent de capacitatea subiectului de a rezolva problema, cadrul didactic poate:
- să ajute subiectul în găsirea soluţiei;
- să propună subiectului colaborarea cu colegii în vederea rezolvării problemei;
- să motiveze subiectul în vederea rezolvării problemei în mod independent (prin
forţele proprii).
 Învăţarea prin descoperire („redescoperire”) este înţeleasă ca modalitate de lucru, graţie
căreia subiecţii sunt puşi să descopere adevărul, refăcând drumul elaborării cunoştinţelor şi
deprinderilor prin activitatea proprie, independentă (29).
Descoperirea se desfăşoară într-un cadru problematizat, ea (metoda) fiind de fapt o
continuare a problematizării, finalizarea acesteia.
În aplicarea metodei învăţării prin descoperire sunt prezente următoarele etap e:
- confruntarea cu situaţia problemă care trebuie să declanşeze procesul de investigare;
- actul de descoperire, când subiectul sesizează organizarea faptelor, înţelege cauzele;
- verbalizarea a ceea ce s-a descoperit în vederea conştientizării;
- exersarea în contextul a ceea ce s-a descoperit.
În activitatea de descoperire, elevul /sportivul se bazează mult pe experienţa motrică
proprie şi pe îndrumarea de către profesor /antrenor a procesului de descoperire, sub forma unor
sugestii sau precizări; această manieră de activitate susţine afirmaţia conform căreia instruirii
instituţionalizate îi este specifică „învăţarea prin descoperire dirijată”.
Există mai multe modalităţi de realizare a învăţării prin descoperire (7):
- descoperire pe cale inductivă  care porneşte de la concret la abstract, de la
particular la general;
- descoperire pe cale deductivă  care foloseşte raţionamentul deductiv, de la general
la particular;
- descoperire prin analogie  care foloseşte raţionamentul de deducţie bazat pe
asemănare, prin transfer de informaţie – descoperirea unor situaţii similare cu cele
cunoscute deja;
- descoperire pe cale transductivă  care are la bază gândirea creatoare, imaginaţia
ce conduc la inovaţii, noi tehnologii etc. şi care necesită verificare experimentală.
 Modelarea  constă din reproducerea schematică a unui fenomen din realitatea naturală sau
socială sub forma unui sistem simplificat, similar sau analog cu fenomenul original. Modelarea
61
presupune deci, elaborarea unui model care să reproducă - schematic - elementele definitorii ale
fenomenului, ale sistemului complex – original (33). Modelul presupune o simplificare a
realităţii şi deci nu poate fi identificat cu originalul, dar prin mijlocirea lui se poate cunoaşte şi
înţelege originalul.
Modelarea are la bază analogia dintre model şi sistemul modelat. Analogia se referă la
forma, structura, funcţionarea în ansamblu sau numai a anumitor părţi componente ale sistemului
original.
Tipologia modelelor (după Gh., Mitra şi Al., Mogoş, Gh., Cârstea, A., Dragnea).
 După natura lor distingem:
- modele ideale (mentale, abstracte, simbolice)  care se exprimă în noţiuni, judecăţi,
raţionamente sau reproduc abstract aspecte structurale şi funcţionale ale obiectelor şi
fenomenelor sub formă de legi, teoreme, formule etc. (idealul educaţiei fizice şi
sportului reprezintă o formă de model ideal);
- modele materiale (intuitive, fizice, tehnice)  se structurează în trei grupe
principale:
1. construcţiile create  utilizate pentru reproducerea relaţiilor spaţiale ale
obiectelor (machete, modele spaţiale ale moleculare etc.);
2. modele similare (identice)  au la bază asemănarea fizică cu obiectul
reprezentat (mulaje, planşe în relief etc.);
3. modele materiale analoge  prezintă o funcţionare structurală ase-mănătoare
cu a originalului (schema reflexului condiţionat, schema analizatorilor,
modele tehnice etc.).
 După calitatea lor, întâlnim:
- modele empirice  se determină prin aprecieri subiective şi deşi nu sunt
concludente pentru nivelul atins de procesul de instruire actual, se mai întâlnesc
frecvent în domeniul E.F.S.;
- modele logice  se construiesc pe baza unor ipoteze logico-matematice verificate
prin studii şi experimentări practice ce stabilesc raportul de priorităţi în care se
găsesc principalele elemente componente ale activităţii pentru care s-a elaborat
modelul (ex. raportul dintre calităţile motrice, parametrii somatici, factorii limitativi
ai performanţei etc.);
- modele matematice  unde fiecare parametru, în realizarea performanţei, se
determină prin utilizarea unor calcule statistico-matematice. Se exprimă cifric, în

62
 procente şi proporţii (coeficient de variabilitate, de dispersie, de regresie, abatere
standard etc.);
 După termenul pentru care sunt elaborate, modelele pot fi:
- modele finale  valabile pentru sfârşitul unor cicluri de învăţământ sau stadii ale
antrenamentului sportiv, modele elaborate pentru pregătirea în intervalul dintre două
ediţii ale Jocurilor Olimpice (modelându-se în acest caz participarea la viitoarele
Jocuri Olimpice). Acest tip de model se concretizează de regulă în programe ce
conţin strategii de aplicare pe diferite componente ale antrenamentului (fizic, tehnic,
tactic, teoretic, psihologic). În cazul educaţiei fizice şcolare, concretizarea modelului
are la bază următoarele componente (pe care se structurează în general programele
de specialitate): capacitatea de organizare  de a răspunde simultan (în grup) sau
în mod individual la unele comenzi pentru manevrarea, disciplinarea practicanţilor
etc.; dezvoltarea fizică armonioasă a organismului; capacitatea motrică generală şi
specifică  calităţi motrice de bază/ combinate, deprinderi motrice de bază,
aplicativ - utilitare şi specifice unor ramuri de sport; capacitatea de practicare
independentă a exerciţiilor fizice  tehnici individuale de autoorganizare,
autoconducere, autoapreciere;
- modele intermediare  reprezintă etape în realizarea modelului final, asigurând
controlul periodic al îndeplinirii acestuia. Pot fi valabile pentru un an şcolar sau un
an de pregătire sportivă (prezintă aceleaşi componente cu modelul final);
- modele operaţionale (operative)  sunt constituite din sisteme de acţionare
(exerciţii) elaborate pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative din cadrul
lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă şi/sau a celor din antrenamentul sportiv.
Obiectivele operaţionale, realizate şi cumulate, conduc la atingerea modelelor
intermediare.
În antrenamentul sportiv, dar şi în educaţia fizică şi sportivă şcolară (la cercul sportiv /
activitate extracurriculară), se mai operează cu următoarele modele:
- modele de selecţie  aplicate la selecţia copiilor şi juniorilor (vezi parametrii
morfologici, funcţionali, motrici şi psihici);  pentru selecţia sportivilor de
perspectivă sau a celor consacraţi;
- modele de concurs  elaborate după caracteristicile concursurilor importante la care
urmează a se participa, realizându-se practic „concepţia de abordare a concursurilor”
(A., Dragnea 1996).

63
 Instruirea programată  reprezintă aplicarea ciberneticii în învăţământ. În conformitate cu
teoria ciberneticii, specialiştii consideră că instruirea programată concepe învăţarea ca pe un flux
continuu de informaţii (intrări, stări, întăriri şi ieşiri) în cadrul căruia acţionează un sistem de
comandă (C) care îndrumă dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de mişcare de către un
element efector (E - elev) şi un sistem de control, care pe baza analizelor rezultatului (a fluxului
de ieşiri), reglează (autoreglează) învăţarea în dinamica ei prin acţiunea unui fenomen de
conexiune inversă denumit feed-back (42).
Programarea conţinutului didactic de către specialist, implică realizarea următoarelor
operaţii:
- identificarea scopurilor şi obiectivelor generale / secvenţiale pentru disciplina de
învăţământ în cauză;
- stabilirea conţinutului procesului de instruire în ansamblul său;
- împărţirea materiei de studiu pe secvenţe (paşi – unităţi de învăţare / educare
motrică);
- realizarea reglajului procesului de instruire prin fenomenul de feed -back.
După programarea conţinutului didactic în cadrul instruirii, ca principiu de lucru,
profesorul (sistemul de comandă) acţionează în funcţie de răspunsul elevului (elementul efector).
După fiecare secvenţă de instruire parcursă în mod obligatoriu, se verifică răspunsul elevului şi
dependent de exactitatea acestuia, se trece la o nouă secvenţă (pas) sau se reglează procesul de
instruire, intervenindu-se cu corectările necesare.
Din cele arătate mai sus se evidenţiază două caracteristici fundamentale ale instruirii
programate:
- creşterea rolului controlului  reglarea acţiunii următoare depinde de rezultatul
controlului;
- ritmul individual (eventual pe grupe omogene) al instruirii.
În practica şcolară se folosesc două tipuri de programare de bază: liniară şi ramificată
(7).
a. programarea liniară (de tip Skinner - a fost iniţiată de B.F., Skinner)  constă din
asimilarea de către elev (sportiv), în mod succesiv şi în ritm propriu, a unor secvenţe mici de
unităţi didactice („paşi”), de tip informaţional şi acţional, extraşi de către cadrul didactic
dintr-un conţinut mai vast, conţinut ce trebuie realizat într-un timp determinat (sfârşitul unei
unităţi de învăţare motrică, a unui semestru, a unei etape de antrenament etc.).
b. programarea ramificată (de tip Crowder - iniţiată de N., Crowder)  cuprinde secvenţe
(„paşi”) relativ mai mari de studiu. Subiectului i se prezintă de către profesor, trei - patru
răspunsuri (soluţii) predominant de tip motric, din cadrul temei care trebuie rezolvată (vezi
64
 situaţiile de tactică, alegerea soluţiilor de parcurgere a traseelor aplicative, a ştafetelor etc.).
În urma activităţii mentale şi a exersării practice independente, subiectul alege un răspuns.
Dacă răspunsul este corect, se trece la abordarea secvenţei următoare, iar dacă răspunsul este
incorect, se apelează la un program suplimentar, urmând apoi, ca după parcurgerea acestuia,
să se aleagă alt răspuns. În cazul în care răspunsul este corect, se revine la programul
principal de învăţare.
Instruirea programată se bazează pe unele principii ce-i sunt specifice (29):
- principiul paşilor mici  împărţirea conţinutului didactic pentru a se favoriza învăţarea
individuală;
- principiul întăririi imediate şi continue a răspunsului  evaluarea permanentă a
comportamentului motric manifestat pe tot parcursul procesului de învăţare vizat;
- principiul progresului gradat şi înlăturarea treptată a punctelor de sprijin  informaţiile
teoretice şi conţinuturile motrice cresc treptat în complexitate şi dificultate. La început se
oferă mai multe explicaţii şi informaţii suplimentare denumite „puncte de sprijin”. Pe
măsură ce se înaintează în procesul de învăţare, se reduce numărul informaţiilor
suplimentare;
- principiul ritmului şi a nivelului individual de învăţare  programele nu limitează timpul
de studiu şi permit reluarea învăţării unei secvenţe; de asemenea, programele se
realizează adecvat, concepându-se programe pentru începători, avansaţi etc.;
- principiul repetiţiei  exerciţiile trebuie să solicite şi cunoştinţele dobândite anterior;
- principiul conexiunii inverse (a feed-back-ului)  de bază în instruirea programată
deoarece realizează reglajul şi auto-reglajul învăţării.
 Algoritmizarea  actul de instruire /autoinstruire se desfăşoară în condiţii şi situaţii ce
cuprind atât elemente inedite, cât şi unele note comune, repetitive. În urma fixării şi generalizării
elementelor constante (repetitive), s-au cristalizat în metodologia didactică anumite reguli
(prescripţii) menite a conduce la realizarea unor sarcini de predare-învăţare tipice. În acest
context, se vorbeşte despre utilizarea algoritmilor, ceea ce presupune parcurgerea unei suite de
operaţii, într-o ordine aproximativ constantă prin care se pot rezolva situaţiile standardizate ale
procesului de instruire (23;33). Algoritmizarea implică un proces de elaborare a algoritmilor care
în activitatea didactică pot fi de diferite tipuri:
- algoritmi specifici conţinutului procesului de instruire;
- algoritmi specifici activităţii profesorului/ antrenorului (vezi algoritmii pregătirii şi
conducerii lecţiei);
- algoritmi specifici subiectului (vezi învăţarea motrică – programul general de
parametrizare a mişcărilor).
65
 În domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt mai bine precizaţi algoritmii de primul tip,
cei specifici conţinutului procesului de instruire. Un asemenea tip de algoritm cuprinde cele mai
eficiente exerciţii dispuse într-o succesiune bine determinată şi care integrează în conţinutul lor
toate regulile metodico-organizatorice necesare aplicării succesiunii respective, pentru a
rezolva o situaţie tipică standard. Algoritmul de acest tip este de fapt un gen de model
operaţional creat pentru rezolvarea problemelor tipice ale conţinutului de instruire din domeniul
E.F.S.
Pentru elaborarea şi aplicarea algoritmilor specifici conţinutului procesului de instruire,
Gh., Cârstea (1993, 1999) consideră ca fiind necesare respectate următoarele cerinţe metodice:
- materialul de învăţat trebuie supus unei analize logice riguroase;
- algoritmii să fie în concordanţă cu legile dezvoltării fizice a organismului uman de
diferite vârste şi cu cele de dezvoltare a capacităţii motrice;
- algoritmii să fie optimali din punct de vedere numeric, să fie riguros dozaţi şi
cantificaţi;
- să fie codificaţi prin litere şi cifre;
- să fie însoţiţi de unele informaţii care vizează activitatea subiecţilor (modul de
lucru, modul de organizare etc.) şi de metodologia de evaluare a randamentului
subiecţilor.
Dezavantajele utilizării învăţării pe bază de algoritmi, în activitatea de educaţie fizică
şi sport, sunt date de următoarele aspecte:
- există situaţii precum în cazul practicării integrale a unui joc sportiv, parcurs
aplicativ, ştafetă etc., pentru care nu se pot elabora şi aplica algoritmi sau nu este
indicat acest lucru;
- utilizarea preponderentă în activitatea de învăţare motrică a acestei orientări
metodologice, are consecinţe negative asupra dezvoltării creativităţii şi inventivităţii
subiecţilor implicaţi în procesul de instruire.
Pentru al doilea tip de algoritm, cel specific activităţii profesorului, există anumite
încercări de concepere a unor modele operaţionale, orientate spre două direcţii vaste ale
activităţii specialistului:
- pregătirea lecţiei de către profesor (antrenor);
- conducerea lecţiei de către profesor (antrenor);

66
 II. 3 Metode de asigurare şi sprijin în timpul exersării motrice

Conţinutul instruirii în activitatea de educaţie fizică şi sport implică efectuarea unor

sarcini motrice în poziţii neobişnuite, desfăşurate pe diferite aparate şi instalaţii situate la
înălţime, manevrarea, arunca-rea şi transportul unor obiecte etc. Aceste particularităţi impun din
partea conducătorului procesului de instruire cunoaşterea şi aplicarea unor metode şi procedee de
prevenire şi protecţie a subiecţilor practicanţi. Dintre acestea menţionăm (5):
 Asistenţa în timpul exersării motrice  presupune situarea cadrului de specialitate lângă
executant şi însoţirea lui pe parcursul efectuării actului/acţiunii motrice. Ea se aplică în situaţiile
în care exerciţiul prezintă un anumit risc de accidentare şi se realizează pentru a conferi
subiectului un sentiment de siguranţă. De asemenea, procedura oferă posibilitatea unei intervenţii
prompte a cadrului didactic în caz de nevoie.
Recomandări:
- se aplică individual, succesiv tuturor executanţilor;
- poate fi realizată pe parcursul întregii execuţii motrice sau numai în momentele în
care riscul unei accidentări este crescut;
- amplasarea cadrului didactic în timpul asistenţei trebuie să permită intervenţia
promptă a acestuia şi în acelaşi timp să nu împiedice buna desfăşurare a activităţii
subiectului.
 Asigurarea în timpul execuţiei motrice  este metoda prin care cadrul didactic intervine
direct asupra executantului în cazul apariţiei iminente a pericolului de accidentare.
Procedurile specifice metodei constau din acţiuni de prindere, îmbrăţişare, susţinere sau
oprire a subiectului aflat într-o situaţie de dezechilibrare, alunecare, împiedicare sau cădere.
Eficienţa diferitelor variante de acţionare depinde de modul cum s-a realizat asistenţa,
de calitatea acesteia.
 Ajutorul şi sprijinul din timpul execuţiei motrice  sunt modalităţi prin care se intervine
direct în anumite momente ale exersării motrice, cu scopul de a facilita efectuarea elementelor
mai dificile care pot constituii premise generatoare de accidente. Ca procedee de aplicare a
metodei, se utilizează: susţinerea totală sau parţială a subiectului în anumite poziţii, menţinerea
corpului / a unor segmente corporale în poziţia dorită, mărirea vitezei mişcării prin impulsionare,
frânarea unor mişcări prin opunere de rezistenţă, favorizarea ridicării, tracţiunii, împingerii unor
obiecte sau a propriului corp, oferirea temporară a unui pun ct de sprijin etc.
Recomandări de aplicare:
- se acordă cu precădere în faza de învăţare motrică (iniţiere) şi în mod deosebit subiecţilor
care întâmpină dificultăţi în asimilare conţinutului de instruire;
67
- ajutorul şi sprijinul se realizează gradat, tinzând spre diminuarea şi limitarea lor (scopul
instruirii fiind realizarea exerciţiilor în mod independent);
- se poate realiza şi de către subiecţii participanţi la procesul de instruire.

II. 4 Metode de corectare a greşelilor de execuţie motrică

Prin caracterul lor practic, corelat cu cerinţele

de însuşire corectă a elementelor de conţinut specific activităţilor motrice dirijate, educaţia fizică
şcolară şi antrenamentul sportiv sunt domenii în care procesul de instruire implică acţiunea de
corectare imediată a manifestărilor de tip motric, efectuate de cele mai multe ori chiar în timpul
exersării. De aceea, la nivelul subdomeniilor motricităţii dirijate, s-au constituit un set de
procedee metodice care acţionează pe linia corectării greşelilor de execuţie motrică (5). Dintre
acestea menţionăm:
 Intervenţia verbală  presupune ca pe baza sesizării greşelilor de execuţie, a neregulilor
semnalate apărute pe durata exersării profesorul (antrenorul) să atenţioneze prin cuvânt
executantul asupra prezenţei acestora.
Recomandări:
- în momentul iniţial al atenţionării, intervenţia verbală trebuie să se refere la
mecanismul de bază al mişcării din cadrul exerciţiului fizic vizat şi doar ulterior la
detaliile sale de ordin tehnic;
- se exprimă în termeni adecvaţi, scurt şi precis;
- se poate realiza în timpul exersării efective sau prin momente special create, în care
exersarea este oprită;
- poate fi adresată clasei/grupei sau doar unora dintre subiecţi.
 Intervenţia prin gesturi şi semne  completează sau înlocuieşte intervenţia verbală fiind
realizată prin mimica, gesturile şi semnele efectuate de cadrul didactic, de obicei după
încheierea, de către subiect, a unei acţiuni motrice. Are rol de a sugera mişcarea corectă sau de a
preveni repetarea greşelilor constatate pe parcursul execuţiilor anterioare.
Gesturile, semnele şi mimica cadrului didactic - prin constanţa utilizării lor - se
constituie în timp, într-un sistem de comunicare specific cu subiecţii pe care acesta îi instruieşte.
Ca recomandări pentru aceste modalităţi de intervenţie, menţionăm: să fie oportune,
expresive, rapide şi aflate sub „control” pentru a nu degenera.
 Intervenţia directă (nemijlocită)  se aplică în situaţiile în care subiectul nu reuşeşte
execuţii motrice corecte, iar intervenţiile verbale sau prin semne şi gesturi se dovedesc

68
ineficiente. În aceste cazuri, profesorul / antrenorul intervine direct realizând „trecerea
subiectului” prin mişcare.
Acţiunile specifice metodei se concretizează - de exemplu - prin ducerea segmentului
executantului în planul corect, poziţionarea segmentelor, ţinerea unor segmente în poziţia impusă
prin cerinţele activităţii etc.
Recomandări de aplicare:
- intervenţia directă presupune aplicarea unor prize specifice care trebuie cunoscute şi realizate
corect;
- în timpul intervenţiei directe, cadrul didactic trebuie să dea dovadă de mult tact, excluzând
din comportamentul său manifestări care implică durităţi, bruscări sau atentează prin diferite
acţiuni, la pudoarea subiecţilor practicanţi;
- intervenţia nemijlocită trebuie să fie încurajatoare şi stimulativă;
- dacă situaţia didactică o impune, intervenţia directă se poate repeta;
- intervenţia directă se aplică individual şi de aceea, când mai mulţi subiecţi întâmpină
dificultăţi de execuţie motrică, intervenţia se va aplica succesiv sau alternativ;
- intervenţia directă poate fi realizată şi reciproc între executanţi (după explicaţiile şi
recomandările pe care cadrul didactic le consideră ca fiind necesare – în contextul dat –
pentru buna desfăşurare a învăţării motrice).
 Intervenţia indirectă  se realizează prin compararea execuţiilor motrice proprii, cu cele ale
altor subiecţi, pe baza observării colegilor cu care se lucrează sau prin intermediul studierii unor
materiale intuitive (fotografii, filme, chinograme etc.).
Indiferent de procedeul metodic utilizat pentru corectarea greşelilor de execuţie motrică,
profesorul (antrenorul) trebuie să urmărească combaterea greşelilor tipice de mişcare şi a celor
care se găsesc în cea mai mare discordanţă cu cerinţele unui comportament motric corect.

II. 5 Metode de evaluare – de verificare şi apreciere - specifice activităţilor motrice

dirijate

 Metoda de evaluare este o cale prin care profesorul oferă elevului posibilitatea de a
demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor competenţe şi capacităţi
supuse verificării (inclusiv de natură motrică) prin utilizarea unei diversităţi de instrumente
adecvate scopului urmărit.
Instrumentele de evaluare sunt părţi integrate metodei prin care se concretizează la nivel
de produs, opţiunea metodologică a profesorului pentru verificarea performanţelor elevului într-o
situaţie educaţională bine definită.
69
 Metodologia evaluării împarte metodele de verificare în metode tradiţionale şi metode
complementare. Din prima categorie, în cazul motricităţii dirijate, fac parte probele de control
(probe practice care verifică nivelul de manifestare a unor componente aparţinând de capacitatea
motrică a individului), testele de motricitate şi activităţile motrice integrative. Din a doua
grupare de metode (complementare) menţionăm: observarea sistematică a activităţii şi a
comportamentului elevilor; investigaţia şi autoevaluarea, iar mai rar, proiectul.
 Metode de verificare tradiţionale:
 Probele de control a nivelului de manifestare a diferitelor componente aparţinând
capacităţii motrice umane  prin probă, la modul general, se înţelege un „instrument de
evaluare proiectat, administrat şi corectat de către profesor” 1. În cazul domeniului motricităţii
dirijate, probele de control sunt structuri motrice reprezentative, având conţinut bine precizat,
stabilit de organele de specialitate din cadrul unor departamente guvernamentale cu
responsabilităţi pe linia educaţiei fizice şi sportului sau de către profesor (antrenor) şi pe care
subiecţii le susţin la anumite intervale de timp (la începutul anului şcolar/sportiv, sfârşitul unui
sistem de lecţii, la sfârşitul unui semestru / etape – perioade de pregătire etc.) în vederea
investigării nivelului de competenţe motrice pe care aceştia le posedă (5).
Trecerea probelor de control oferă cadrului didactic informaţii asupra stadiului de
dezvoltare a capacităţii motrice atins de fiecare individ angrenat într-o activitate specifică
educaţiei fizice şi/sau antrenamentului sportiv, la un moment dat.
Probele de control pot conţine:
- deprinderi motrice de bază, utilitar - aplicative şi / sau specifice unor ramuri / probe
sportive, priceperi motrice – din conţinuturile menţionate;
- acte / acţiuni motrice prin care se exprimă calităţile motrice (alergare de durată
pentru rezistenţă, alergare de viteză pentru viteză, exerciţii pentru musculatura
regiunii abdominale, spatelui, membrelor superioare, inferioare… pentru forţă,
activităţi complexe cu caracter global (parcurs aplicativ, jocuri de mişcare, întreceri,
concursuri) pentru îndemânare.
Determinarea nivelului cantitativ şi calitativ al conţinutului care se verifică se realizează
prin: măsurarea unor lungimi/înălţimi – în cazul conţinuturilor constând din sărituri sau aruncări,
cronometrarea unor intervale de timpi în care se efectuează actele/acţiunile motrice, observarea
calităţii execuţiei motrice, respectarea succesiunii exerciţiilor din cadrul unor acţiuni motrice,
numărarea execuţiilor motrice realizate liber sau într-un timp dat, înregistrarea greşelilor de
execuţie motrică etc.

1
A., Stoica coord, Evaluarea curentă şi examenele – ghid pentru profesori, Edit. ProGnosis, Bucureşti, 2001
70
 Probele de control pot fi însoţite de norme de control (bareme). Ele exprimă
performanţele ce trebuie obţinute (secunde, metri, număr de repetări etc.) la fiecare probă în
parte sau scala valorică de efectuare a probei. Atenţie  nu se verifică normele, ci probele de
control (8).
Rezultatele obţinute cu prilejul parcurgerii probelor de control constituie pentru cadrele
de specialitate elemente de referinţă în programarea în continuare a conţinuturilor motrice de
instruire.
 Testele de capacitate motrică  sunt „instrumente de lucru standardizate, cu valoare de
model, elaborate pe cale experimentală pentru evaluarea capacităţii motrice a subiecţilor aflaţi în
situaţii identice” de exersare motrică (T., Ardeleanu citat de P., Dragomir, 1996).
În alcătuirea testelor de capacitate motrică („baterii de teste”) sunt cuprinse conţinuturi
selective prin care se caută - ca pentru fiecare dintre acestea - să se investigheze un aspect diferit,
o calitate motrică diferită, cum ar fi de exemplu numai viteză, numai forţa etc. O probă din
cadrul unui test trebuie să fie deci, caracteristică (specifică) şi să permită verificarea unui
fragment bine determinat al capacităţii motrice.
Eficienţa testelor de capacitate motrică este dependentă de îndeplinirea următoarelor
condiţii:
- probele incluse în cadrul testelor trebuie să evidenţieze componentele motrice pentru care
au fost create (să fie specifice);
- tehnologia de aplicare a testelor să fie aceeaşi în toate cazurile în care se aplică (să fie
standardizate);
- cotarea rezultatelor să nu permită interpretări subiective din partea examinatorilor (să
permită o evaluare obiectivă);
- rezultatele individuale trebuie raportate la alte rezultate obţinute pe o populaţie
reprezentativă, din punct de vedre numeric, al compoziţiei şi al factorilor relevanţi (să
permită compara-rea rezultatelor);
- să nu necesite timp îndelungat pentru aplicare (să fie simple);
- să nu solicite calităţi speciale din partea subiecţilor (să fie accesibile);
- să fie uşor de aplicat şi în condiţii obişnuite de dotare materială.
(adaptat după A., Dragnea, 1996)
În raport cu momentul acţiunii de verificare, testele por fi:
- iniţiale  se administrează la începutul unei perioade de instruire, îndeplinind o
funcţie diagnostică;

71
 - intermediare (de progres)  se susţin periodic, în cadrul lecţiilor, pe tot parcursul
anului şcolar sau de pregătire sportivă, dând posibilitatea de a folosi datele obţinute
ca puncte de plecare pentru intervenţiile didactic ulterioare;
- finale  se aplică la sfârşitul unei secvenţe mai mici sau mai mari de instruire şi
sunt centrate pe obiectivele majore (de referinţă) ale respectivului sistem (unitate) de
instruire motrică.
Corespunzător condiţiilor concrete de activitate, cadrele didactice pot să-şi elaboreze
teste proprii, având în vedere respectarea cerinţelor pe care acestea le implică.
 Activităţile motrice integrative (activităţile practice globale)  din această categorie fac
parte: jocurile dinamice, întrecerile, jocurile cu caracter de verificare, concursurile (amicale şi
jocurile competiţionale). Prin intermediul lor, cadrul de specialitate primeşte informaţii despre
nivelul stăpânirii conţinutului predat şi al capacităţii de generalizare-aplicare pe care l-au
dobândit subiecţii în urma participării active şi consecvente la procesul specific de instruire.
Avantajele acestei metode de verificare sunt date de faptul că prin diferitele sale forme
de operare, se poate verifica pe de o parte, durabilitatea însuşirii conţinuturilor de învăţare pe
ansamblu, iar pe de altă parte, activităţile motrice integrative ce determină motivarea subiecţilor
în vederea ameliorării continue a propriilor performanţe fizice şi motrice.
Gh., Cârstea (1993) menţionează – sub o altă formulare – aproximativ aceleaşi „metode
şi tehnici de verificare” specifice activităţii de educaţiei fizică şi sport. După autorul menţionat,
acestea sunt:
- trecerea unor probe de control (impuse de către factorii de decizie sau propuse de
profesor);
- executarea unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii analoge probei, ramurii
sau activităţii respective;
- executarea unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii concrete de concurs,
competiţie;
- îndeplinirea unor sarcini speciale (de na-tură didactică, metodică sau
organizatorică).
 Metode de verificare complementare:
 Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor / sportivilor  reprezintă
o tehnică care furnizează cadrului didactic o serie de informaţii relevante asupra activităţii
subiecţilor săi, din perspectiva capacităţii lor de acţionare, relaţionare, a competenţelor şi
abilităţilor motrice de care dispun. Pentru a obţine aceste informaţii, profesorul are la dispoziţie,
printre altele, fişa de evaluare şi lista de control /verificare.

72
 În fişa de evaluare se înregistrează, pe lângă performanţelor motrice obţinute de către
elevi prin parcurgerea probelor de control şi date factuale despre evenimentele importante pe
care le identifică profesorul în comportamentul sau / şi în modul de acţiune al subiecţilor aflaţi
într-o situaţie de instruire.
Lista de control se foloseşte pentru a constata prezenţa sau absenţa unei caracteristici,
competenţe, comportament etc., fără a emite judecăţi de valoare (ex.: elevul – a urmărit
instrucţiunile specifice activităţii ? – da; nu; a solicitat sprijin din partea profesorului ? – da; nu; a
colaborat cu ceilalţi colegi pentru a realiza sarcina motrică impusă ? – da; nu etc.).
 Investigaţia  oferă posibilitatea elevului/ sportivului de a aplica cunoştinţele şi deprinderile
însuşite, în situaţii noi şi variate de exprimare motrică. Aplicarea procedurii necesită definirea cu
precizie de către profesor a sarcinii de activitate, iar din partea executantului, solicită înţelegerea
situaţiei care trebuie rezolvată. Valoarea acestei tehnici de verificare constă în faptul că oferă
subiectului posibilitatea de a se implica activ în procesul de învăţare.
Investigaţia stimulează iniţiativa elevului/ sportivului pentru luarea unor decizii,
motivând în acelaşi timp indivizii în rezolvarea activităţilor propuse.
Variantele procedurale ale acestei metode de verificare, se aplică cu succes în învăţarea
motrică de tip euristic.
 Autoevaluarea  are rol esenţial în întregirea imaginii elevului / sportivului din perspectiva
judecăţii de valoare pe care o imite profesorul / antrenorul despre persoana sa.
Pentru a se putea realiza autoevaluarea, subiecţii au nevoie să ştie cât mai multe lucruri
despre ei, despre manifestările lor comportamentale (în special de tip motric – în cazul nostru),
fapt realizabil prin sugerarea anumitor puncte de referinţă care să le definească rolul, sarcina,
direcţia activităţii etc.
 Proiectul  presupune un demers evaluativ mai amplu. El este iniţiat la nivelul lecţiei (mai
ales la clasele cu program sportiv), în activitatea cu studenţii de la facultăţile de profil sau în
cadrul şedinţelor de antrenament prin definirea unor sarcini de lucru. Se continuă în activitatea
independentă (în timpul liber al subiectului) pe parcursul mai multor zile (în funcţie de
complexitatea problemei) şi se încheie tot la nivelul lecţiei sau a şedinţei de instruire sportivă
prin prezentarea în faţa colectivului a unui raport scris asupra rezultatelor obţinute. De asemenea,
în funcţie de situaţia didactică în cauză, proiectul poate (şi este de dorit) să cuprindă şi soluţii
practice efective (demonstrate prin exersare motrică) care să întregească şi să confirme justeţea
rezultatelor care au condus la rezolvarea sarcinilor de lucru specifice domeniului educaţie fizică
şi sport.
Elementele de conţinut ale proiectului sunt structurate astfel: pagina de titlu (tema
proiectului, autorul, unitatea de învăţământ/de instruire sportivă, perioada de elaborare a
73
proiectului); cuprinsul (titlurile capitolelor şi subcapitolelor); introducerea (prezentarea cadrului
conceptual şi metodologic căruia I se circumscrie studiul temei propuse); dezvoltarea
elementelor de conţinut (pe capitole şi subcapitole – oferă fundament analizei iniţiate); concluzii
(sintetizează elementele de referinţă desprinse în urma studiului temei respective, propuneri de
ameliorare şi aspecte vulnerabile semnalate); bibliografie; anexe (grafice, tabele, chestionare,
fişe de observaţie etc.) care susţin demersul iniţiat (A., Stoica 2001).
Valenţele formative ale metodelor complementare de evaluare sunt:
- oportunitatea creată de cadrul didactic de a obţine noi informaţii despre nivelul de
pregătire al subiecţilor săi, fapt reflectat ulterior în aprecierea cât mai obiectivă a
performanţelor şi progreselor înregistrate de elevi / sportivi;
- posibilitatea elevului de a demonstra ceea ce ştie să facă într-o varietate de contexte
şi situaţii;
- actualizarea permanentă a performanţelor subiecţilor;
- asigurarea unui demers didactic interactiv prin care se valorifică şi se stimulează
potenţialul creativ al elevilor;
 În cazul metodelor de apreciere şi notare a subiecţilor participanţi la activităţile de educaţie
fizică şi sportivă şcolară, Gh., Cârstea 1993, nominalizează următoarele proceduri şi tehnici:
- aprecierea şi notarea pe baza unor norme prestabilite la nivel naţional sau local (se
numeşte „metoda absolută”);
- aprecierea şi notarea prin comparaţie (se numeşte şi „metoda relativă”). Comparaţia
se realizează la nivel de clasă / grupă de pregătire sportivă;
- aprecierea şi notarea progresului individual;
- aprecierea şi notarea nivelului de execuţie a deprinderilor şi priceperilor motrice în
conformitate cu cerinţele prevăzute în programele de specialitate (nivelul tehnic
sau/şi tactic).
Aprecierea se poate exprima prin: notă (acţiunea se numeşte „notare”), verbal - prin
calificative (foarte bine, bine etc.), prin poziţia ocupată într-un clasament sportiv, prin acordarea
unei categorii sportive, distincţii etc.

II. 6 Metode de susţinere şi refacere dirijată a capacităţii de efort utilizate în

activităţile motrice dirijate

Metodele de susţinere şi refacere dirijată a capacităţii de efort sunt reprezentate de o

gamă variată de tehnici de intervenţie specializată care permit, printr-o corectă manipulare,
optimizarea proceselor naturale de refacere a organismului uman.

74
 Metodele de susţinere-refacere, chiar dacă de multe ori implică aceleaşi proceduri, se
aplică diferenţiat, dependent de momentul în care se exercită acţionările specifice, identificându-
se în acest sens, trei tipuri de intervenţie: înaintea efortului, în timpul efortului (metode de
susţinere a capacităţii de efort) şi după terminarea acestuia (metode de refacere propriu-zisă –
recuperare, reabilitare - a capacităţii de efort).
Sistemul metodelor de susţinere şi refacere a capacităţii de efort prezintă, în principal,
următoarele seturi de metode: „pedagogice”, „fizioterapeutice”, „farmacologice”, „de asigurare a
suportului alimentar” şi „psihologice”.
 Metodele pedagogice sunt modalităţi ce se asociază prin influenţele exercitate, la metodele
clasice de susţinere a capacităţii de efort şi constau din unele operaţii care trebuie să determine,
în etapa proiectării didactice, structurarea corectă a procesului de instruire motrică, eşalonarea –
în cadrul lecţiilor – a unor succesiuni de exerciţii judicios distribuite atât la nivelul
macroproiectării cât şi în microproiectarea pedagogică, precum şi obţinerea unui raport raţional
între unităţile de efort şi cele de odihnă, corespunzător nivelului de solicitare al organismului, la
un moment dat.
În contextul procedurilor pedagogice de susţinere-refacere a capacităţii de efort,
efectuarea acţiunilor de programare şi proiectare a demersului didactic pe baze ştiinţifice,
constituie o cerinţă fundamentală pentru realizarea în condiţii metodice optime a procesului de
adaptare a organismului la solicitările specifice, impuse de o anumită sarcină motrică. Pentru
aceasta, cadrul de specialitate va avea în vedere o serie de variabile biologice şi metodice care
pot influenţa randamentul motric. Astfel, A., Bota (2002) citându-l pe H., Oschutz, consideră că,
în elaborarea planurilor de pregătire trebuie respectat caracterul ritmic al funcţiilor vitale care
influenţează capacitatea de performanţă. Recomandări emise pe baza unor studii experimentale
(16) au arătat eficienţa utilizării în procesul de proiectare didactică a principiilor cronobiologiei.
În acest context, s-a demonstrat că selecţionarea timpului optim pentru o anumită activitate
motrică dirijată poate însemna o diferenţă de performanţă de până la 10%, iar la modul general,
s-a confirmat faptul că pentru multe ramuri / probe sportive (nataţie, canotaj, atletism etc.),
randamentul motric optim, se obţine seara, între orele 17 00- 2200.
În aceeaşi ordine de idei, dar din punct de vedere metodic, programarea corectă a
efortului depus în cadrul instruirii motrice şi cunoaşterea tipului de efort aplicat, constituie
condiţii esenţiale pentru optimizarea reacţiilor adaptative ale organismului solicitat. De aceea,
alegerea modalităţilor de exersare depinde nu numai de momentul zilei în care va avea loc
solicitarea biologică, ci şi de oboseala reziduală acumulată prin parcurgerea secvenţelor
anterioare de efort, de sistemele energetice angajate în realizarea acestuia şi de calitatea
muşchilor mobilizaţi pentru derularea unui conţinut motric dat. Alternarea grupelor musculare

75
angrenate în mişcare, a exerciţiilor care necesită încordări musculare mari cu cele ce se
efectuează la intensităţi moderate sau mici, folosirea în combinaţie a exerciţiilor fizice de bază cu
cele compensatorii etc., reprezintă tot atâtea măsuri de ordin pedagogic, cu implicaţii la nivelul
eficienţei şi susţinerii funcţiilor organismului supus unui efort specific motricităţii dirijate. De
asemenea, selecţionarea corectă a intervalelor de odihnă dintre şedinţele de instruire, a celor
intercalate între unităţile de efort ce se succed în cadrul aceleaşi lecţii, precum şi natura acestor
pauze, sunt tot atâtea modalităţi prin care se favorizează susţinerea capacităţii de efort.
În ceea ce priveşte natura pauzelor, în prezent, se pune un mare accent pe realizarea
unor intervale de repaus activ (odihnă activă) între unităţile succesive de efort, utilizându-se în
acest scop kinoterapia. Kinoterapia reprezintă o metodă de refacere prin care se urmăreşte
eliminarea rapidă a produşilor reziduali (în principal a acidului lactic), acumulaţi în organism, în
urma susţinerii unui efort fizic prin efectuarea în regim aerob, a unor exerciţii constând din
alergări cu intensitate moderată sau utilizând exerciţii de întindere (stretching). Explicaţia
efectului benefic al acestei metode constă în faptul că exerciţiul fizic poate exercita efecte
compensatorii asupra centrilor motori solicitaţi iniţial la nivel SNC. Dacă în timpul pauzei, un alt
grup de muşchi – de preferinţă antagonic – preia un efort de mică intensitate - în loc să rămână
inactiv - se produce transferul excitaţiei spre alţi centrii nervoşi şi se creşte ritmul de revenire
(refacere) a centrului nervos excitat anterior. Sintetizând informaţiile de specialitate apărute pe
această direcţie, T.O., Bompa (2001) consideră că intensitatea exerciţiului aerob folosit în
kinoterapie nu trebuie să depăşească 60% din valoarea frecvenţei cardiace maxime a subiectului
sau 220 minus (-) vârsta individului supus la efort. O alergare uşoară efectuată continuu, timp de
10 min., înlătură cca. 62% din acidul lactic, iar în următoarele 10-20 min., încă 26%. Cu alte
cuvinte, o perioadă de restabilire de 10-20 min. după un exerciţiu solicitant, determină o reducere
de 88% din acidul lactic acumulat în organism, în timp ce, printr-o pauză pasivă, procentul de
eliminare a aceleaşi substanţe va fi de doar 50%.
Procedurile stretching, ca modalităţi de susţinere a capacităţii de efort - înainte şi în
timpul şedinţelor de instruire - acţionează pe următoarele coordonate: ameliorarea
performanţelor motrice prin creşterea supleţei musculare; sporirea capacităţii muşchilor de a se
contracta mai rapid; preîntâmpinarea accidentărilor la nivelul muşchilor, articulaţiilor,
tendoanelor şi ligamentelor; realizarea unui echilibru funcţional între muşchii agonişti şi
antagonişti; activizarea circulaţiei sanguine, în speci-al a celei venoase; conştientizarea percepţiei
interne a muşchilor şi a schemei corporale, cu repercusiuni pozitive asupra autocontrolului
corporal şi dobândirea încrederii în sine. În general, tehnicile de stretching dinaintea unei lecţii
de antrenament sportiv, durează 40-60 min. şi se bazează pe exerciţii care angrenează
musculatura ce va fi implicată ulterior în efort (înainte de concurs, un program va avea o durată

76
de cca. 15-20 min.). Exerciţii de întindere se aplică şi în timpul instruirii, în pauzele mai lungi
dintre repetări.
După şedinţele de efort, stretching-ul facilitează refacerea întregului organism şi în
deosebi a SNC. Tehnicile de stretching bine aplicate, stimulează revenirea sângelui venos, iar
ameliorarea circulaţiei sanguine (şi limfatice) contribuie la înlăturarea produşilor metabolici
reziduali, mărind totodată cantitatea de oxigen şi de substanţe nutritive ce ajung în regiunea
muşchi-tendoane. Muşchii obosiţi, supuşi unor acţiuni repetate de întindere controlată, îşi
recapătă mai rapid vigoarea şi dobândesc o capacitate de lucru îmbunătăţită.
 Metodele fizioterapeutice cel mai frecvent aplicate, sunt: masajul, termoterapia, crioterapia,
oxigenoterapia şi reflexoterapia.
 Masajul constă din anumite proceduri şi manevre specifice (manuale, mecanice, electrice)
aplicate sistematic asupra ţesuturilor moi ale corpului, cu scopul de a creea o stare funcţională
optimă a organismului, atât pentru susţinerea unor eforturi fizice şi psihice considerabile, cât şi
pentru eliminarea substanţelor reziduale acumulate în timpul activităţilor motrice de tip sportiv.
În cadru şedinţelor de pregătire motrică, după ce s-a realizat încălzirea generală a
organismului, masajul efectuat timp de 15 – 20 min., poate fi introdus ca modalitate de susţinere
a efortului ce va fi dezvoltat ulterior (masaj de adaptare la efort). Efectele sale - induse de
relaxarea musculară ce se instalează prin utilizarea corectă a procedurilor de masaj - constau din
reducerea tensiunilor premergătoare efortului, diminuarea stresului, a anxietăţii şi creşterea
totodată a debitului sanguin, în zonele activate. Acest fapt, determină un schimb mai mare de
substanţe între capilare şi celulele tisulare şi în consecinţă, un travaliu muscular mai eficient.
Masajul „de încălzire” trebuie individualizat, iar durata de timp dintre manevrele specifice şi
efortul de instruire ce-i succede, va fi scurt, deoarece după 10 – 15 min., efectele benefice ale
masajului dispar.
Masajul din timpul procesului de instruire (masajul de „recondiţionare”, „readaptare” sau
de „reîncălzire”) are rol în susţinerea funcţiei motorii a unui grup de muşchi mai intens solicitat
în procesul de învăţare motrică curentă. Acest gen de masaj este recomandat atunci când se
acţionează asupra anumitor grupe musculare care prin suprasolicitare, obosesc. El reprezintă un
factor compensator al specializării excesive şi la modul general, în cazul în care se execută
corect, stimulează marile sisteme organice.
La încheierea activităţii, masajul se aplică de obicei, doar după o perioadă de repaus
pasiv, atunci când dispar manifestările majore de oboseală ale organismului şi indicii fiziologici
revin la valorile dinaintea efortului. Un masaj extins - de suprafaţă – favorizează eliminarea
oboselii musculare prin efectele mecanice exercitate asupra fluxului sanguin şi limfatic, fapt ce
ajută la înlăturarea produşilor metabolici secundari şi la irigarea ţesuturilor cu sânge proaspăt.
77
 Termoterapia utilizează căldura ca agent de ameliorare a funcţiilor organice. În cazul
aplicării acestei metode – în special înaintea susţinerii efortului - ea acţionează pe direcţia
eficientizării comunicării dintre muşchi şi SNC, precum şi pentru mărirea sensibilităţii fibrelor
musculare la acţiunea calciului, cu repercusiuni pozitive asupra puterii musculare. Expunerea la
cald (360 – 420 C), se efectuează timp de 5 – 20 min., începând cu extremităţile şi continuând cu
trunchiul. Timpul total de folosire a căldurii poate varia între 15 – 40 min., în intervale de câte 5
min., intercalate cu duşuri reci, timp de 1 – 2 min.
Utilizarea termoterapiei (saună, băi de aburi, împachetări calde, expunere la lămpile de
căldură etc.) nu se va face imediat după încheierea efortului (a lecţiei, a concursului etc.) sau/şi
în cazul unor traumatisme acute. Intervalul de timp dintre efort şi procedura aplicată trebuie să
fie de cca. 6 – 8 ore, iar în cazul unor leziuni, de 3 – 4 zile.
Termoterapia aplicată imediat după efort, produce efecte dăunătoare, determinând
catabolizarea ţesutului muscular. În cazul în care însă diferitele proceduri se realizează corect,
ele favorizează eliminarea toxinelor prin transpiraţie, fapt datorat vasodilataţiei de la nivelul
glandelor sudori-pare. De obicei, se recomandă ca subiectul care este supus termoterapiei să fie
aşezat în poziţia culcat şi să aibă faţa acoperită cu un prosop muiat în apă rece (vezi circulaţia
sanguină intensă din zona cerebrală şi mecanismul de termoreglare al creieru-lui).
 Crioterapia sau „terapia prin frig” poate fi inclusă ca metodă de susţinere a capacităţii de
efort atunci când se apelează la ea pentru efectele analgetice pe care le induce la nivelul unor
leziuni organice superficiale, semnalate în timpul derulării unei activităţi ce nu poate fi întreruptă
definitiv în momentul respectiv. Tehnicile crioterapiei constau din masaj cu gheaţă (tampoane
reci, pungi cu gheaţă pisată etc.) aplicate pe şi de jur împrejurul segmentului accidentat sau/şi din
băi sub jet rece. Efectele acestei forme de terapie determină o vaso-dilataţie reflexă, cu o durată
de cca. 2 ore.
După încheierea activităţii, tehnicile specifice trebuie aplicate imediat (sau nu mai târziu
de 2 ore de la încetarea efortului) ele exercitându-se timp de 15 – 20 min., în funcţie de
adâncimea ţesutului vizat.
Cele două metode bazate pe oscilaţiile termice cald/rece, se pot combina în proceduri
cunoscute sub denumirea de „băi alternative”. Acestea, din punctul de vedere al substratului
funcţional, alternează vasoconstricţia cu vasodilataţia, ceea ce determină o acţiune de pompare a
sângelui în interiorul muşchiului, cu efect în tratarea spasmului muscular local. Tehnicile de
utilizare a frigului (10 0 – 150 C) şi căldurii (35 0 – 370 C; până la 400 – 430 C) prezintă ca
principale recomandări, următoarele: începerea şi încheierea tratamentului să se facă cu
temperaturile joase (cu frig), iar raportul rece-cald să fie în favoarea modalităţilor de aplicare a
căldurii, cu 3 – 4 ori mai mult ca durată de expunere faţă de frig.
78
 Oxigenoterapia se foloseşte în cazul în care se doreşte saturarea cu oxigen a organismului ce
va fi supus la un efort intens sau atunci când efortul realizat determină un deficit de oxigen ce
trebuie redus pentru a se putea continua, în mod eficient, sarcina motrică curentă. În acest scop,
se vor aplica atât înainte cât şi în pauzele dintre solicitările de efort, variante de exerciţii de
respiraţie din tehnica yoga sau/şi inhalaţii cu oxigen (oxigenare artificială - folosind o mască
individuală sau o încăpere special amenajată). Se consideră că administrarea timp de 5 – 6 min.,
a cca. 100 l de oxigen după depunerea unui efort intens, determină ca la repetarea aceluiaşi gen
de acţionare, să se poată creşte durata de menţinere a efortului la parametrii solicitaţi.
 Aeroterapia are la bază utilizarea aerului atmosferic, încărcat cu particule pozitive şi
negative. Ionii negativi din aer (aeroionozarea negativă) au efect de favorizare a refacerii rapide
a sistemelor circulator şi respirator şi de stimulare a producerii imunoglobulinei A. Aeroterapia
poate fi realizată pe cale naturală prin odihnă activă la altitudine (1 – 2 săptămâni la 600 – 1000
m - altitudine subalpină) sau pe cale artificială, caz în care subiecţii sunt ţinuţi în încăperi în care
se produc aeroioni negativi (ionii pozitivi favorizează letargia, depresia, iritabilitatea şi durerile
de cap).
 Reflexoterapia prezintă ca principale proceduri acupunctura şi presopunctura. Aplicate timp
de 1 – 5 min. (până la 20 min., în funcţie de complexitatea tratamentului şi timpul disponibil)
înaintea şi în timpul activităţii fizice, cele două tehnici pot alina durerea şi reduce spasmul
muscular. Presopunctura este o metodă mai puţin pretenţioasă în raport cu acupunctura şi constă
din aplicarea directă a unor presiuni controlate, efectuate prin mişcări circulare mici, cu degetul
mijlociu sau cu cel arătător pe anumite puncte specifice distribuite pe suprafaţa corpului.
Efectele reflexoterapiei durează de la câteva minute la mai multe ore şi diferă de la un individ la
altul.
 Metodele farmacologice (sau „chemoterapeutice”) constau din administrarea unor
„susţinătoare de efort" sintetice sau/şi naturale, ergotrope sau/şi trofotrope care, pe de o parte,
introduse în organism intervin direct sau potenţează reacţiile de eliberare a energiei şi pe de altă
parte, contribuie la reîncărca-rea rezervelor energetice consumate prin efort.
Medicaţia de susţinere – refacere a capacităţii de efort, cuprinde: vitamine din gama B
complex, C, A, D, E şi K (Polivitaminizant S; Supradyn; Cobidec; Multibionta; Vitamax etc.),
minerale – calciu, fosfor, fier, clor, potasiu, sulf, sodiu, magneziu, iod etc. (Polimineralizant S;
Mineral Plus 6; Izostar etc.), compuşi glucidici (Ereutal; glucoză; miere etc.), aminoacizi şi
concentrate proteice (acid aspartic, licină, arginină, glicină, Omega III etc.) diverse alte
substanţe (nespecifice – Aslavital, Gerovital H 3, Ginseng etc.; neurotrope – Piracetam, Piravitan,
Aspartan de Mg etc.; antioxidante – vitaminele C, A…, Cisteină, Glutation, Recuperan,
Betaguard etc.; musculotrope – Miorelaxant, Glicină etc.; hepatotrope (Sargenov) etc.
79
 Suplimentarea orală cu vitamine şi minerale, atunci când ea este realizată de către
persoane incompetente, poate fi nocivă (toxică) şi nici nu reprezintă, aşa cum cred încă unii, un
substitut pentru alimentaţia naturală sau pentru calitatea procesului de instruire.
 Metodele de asigurare a suportului alimentar au la bază realitatea potrivit căreia nici un
aliment, luat în mod izolat, nu poate oferi toate principiile nutritive de care are nevoie
organismul uman. Pornind de la acest considerent, dieta noastră trebuie să cuprindă o varietate
de produse alimentare. Piramida alimentaţiei indică următoarele tipuri de alimente, în funcţie de
importanţa lor pentru consum: alimente din grupa I  trebuie să constituie baza alimentaţiei
noastre (fructe, cereale, zarzavaturi); alimente din grupa a II-a  se recomandă consumarea lor
cu moderaţie; ele conţin o proporţie importantă de proteine (legume, fructe oleaginoase uscate,
lapte şi derivatele sale, peşte, carnea de pasăre); alimente din grupa a III-a  trebuie consumate
în cantităţi mici deoarece măresc nivelul colesterolului şi favorizează ateroscleroza (vezi
grăsimile de origine animală, preparatele din carne, zahăr).
Alimentaţia raţională urmăreşte:
- acoperirea nevoilor energetice reclamate de efortul depus în activităţile cotidiene;
- asigurarea suportului biologic;
- menţinerea stării de sănătate;
- obţinerea randamentului sportiv şi refacerea metabolică după efort.
În calcularea cerinţelor de ordin caloric ale organismului, se vor lua în considerare:
necesarul energetic bazal, nevoile energetice ce decurg din derularea activităţilor motrice dirijate,
necesarul reclamat de mecanismul de termoreglare (8 – 10 % din raţia zilnică); pierderile
energetice rezultate prin prepararea alimentelor (5 – 10%), pierderile prin deficit de asimilare (10
– 15%) etc.
Cele 8 grupe de alimente principale din care trebuie să se asigure raţia calorică la
sportivi, sunt: laptele şi derivatele sale 10%; carnea, peştele şi derivate din aceste alimente 10%;
ouăle 2%; legumele, fructele 15%; cerealele, leguminoasele uscate 40%; produsele zaharoase 8 –
10%; grăsimile animale 10%; băuturile – în special apa plată, cca. 2 – 3 l/24 ore. Necesarul
caloric se stabileşte în funcţie de vârstă, diferenţierile de sex, talie, activitatea motrică practicată,
natura efortului depus în şedinţele de instruire sportivă, condiţiile climaterice etc.
Recomandări generale privind modul de alimentare al sportivilor:
- înainte de antrenament sau competiţie  se recomandă o dietă echilibrată, constând din
60% carbohidraţi, 20% lipide şi 20% proteine. Se vor consuma cantităţi mici de hrană, iar ca
timp, se va avea în vedere ca ultima masă luată să fie cu cel puţin 4 ore înainte de a se
depune efortul programat - în cazul în care se consumă grăsimi şi proteine animale, nu mai
puţin de 3 ore pentru proteine din peşte şi 1 – 2 ore pentru hidraţi de carbon (o alimentaţie
80
 bogată în hidraţi de carbon – fulgi de cereale, orez, mazăre, paste făinoase, miere, dulceaţă,
sirop etc. - realizată cu câteva zile înainte de competiţie, asigură refacerea completă a
glicogenului muscular solicitat continuu în procesul de pregătire sportivă);
- pe durata şedinţelor intense de antrenament sau a competiţiilor  între probe, reprize, în
pauze, sportivii pot să bea lichide (sucuri de fructe) cu glucoză (20 gr) şi cu sare pentru a
reface din punct de vedere hidroelectrolitic o parte din substanţele consumate sau eliminate
în timpul efortului;
- după încheierea antrenamentului sau a competiţiei  se vor consuma lichide alcaline (lapte,
sucuri de fructe) îmbogăţite cu minerale, glucoză şi vitamine. În prima şi a doua zi de la
încheierea competiţiei, se va urma o „dietă de recuperare”, bogată în vitamine şi substanţe
alcaline (salate, fructe, lapte, legume etc.), evitându-se – în această perioadă - mesele bogate
în proteine (4).
 Metodele psihologice de susţinere şi refacere a capacităţii de efort, se înscriu în sfera reglării
şi autoreglării psihicului uman şi acţionează pe direcţia mobilizării energetice necesare pentru
realizarea – cu o anumită continuitate şi eficienţă – a unor activităţi motrice de tip sportiv.
Dintre metodele psihologice de susţinere - refacere a capacităţii de efort, le vom
menţionăm (adaptat după M., Epuran, I., Holdevici, F., Toniţa 2001) doar pe cele mai cunoscute
şi oarecum mai accesibile. Ele sunt integrate în aşa numitele „tehnici de relaxare”, bazate pe
capacitatea conştientizării de către sportiv a diferitelor componente ale propriului corp sau a
acestuia în întregime.
Principalele tehnici de relaxare, sunt: relaxarea analitică, relaxarea sintetică şi
antrenamentul psihoton.
 „Metoda relaxării analitice” („relaxarea analitică – progresivă” a lui Ed., Jacobson) 
prevede realizarea progresivă a relaxării grupelor musculare, până ce întregul corp dobândeşte
această stare.
Procedura utilizează capacitatea subiectului de a conştientiza contracţia şi relaxarea
diferitelor grupe musculare, iar aplicarea ei se realizează gradual, după cum urmează:
- în etapa iniţială, subiectul este pus să conştientizeze prezenţa contracţiilor diferitelor grupe
musculare;
- în etapa intermediară, subiectul este deprins cu relaxarea diferenţiată a grupelor sale
musculare;
- în etapa finală, trebuie conştientizate tensiunile musculare reziduale şi de relaxare.
Recomandări de utilizare:
- poziţia de exersare  culcat dorsal, cu o pernă mică sub cap;

81
 - durata fiecărei faze de tensiune sau relaxare trebuie să dureze 5 – 7 sec. şi se va executa
de 2 ori / grupă musculară;
- pe măsură ce subiectul evoluează în asimilarea procedurii, el îşi va orienta concen-trarea
doar spre faza de relaxare, căci scopul principal constă în abilitatea individului de a se
putea relaxa complet într-o perioadă scurtă de timp (5 – 10 min.).
 „Metoda relaxării sintetice” („antrenamentul autogen” al lui J.H., Schultz)  are la bază
concepţia, conform căreia, detensionarea musculară se constituie în mijloc de relaxare psihică.
Ea cuprinde un ansamblu de exerciţii psihice şi fizice orientate spre decontractarea generală a
organismu-lui, exerciţii grupate pe două cicluri de aplicare:
a. ciclul inferior  conţine exerciţii pentru: sistemul muscular (trăirea senzaţiei de greutate);
sistemul vascular (senzaţia de cald); inimă (calmarea bătăilor inimii); sistemul respirator
(calmarea respiraţiei); reglarea funcţiilor organelor abdominale (senzaţia de căldură la nivelul
plexului solar) şi vasoconstricţia la nivelul frunţii (subiectul îşi comandă răcirea frunţii).
Grupările de exerciţii enumerate (în special cele de percepere a greutăţii şi căldurii corporale)
sunt eficiente pentru practica sportivă, având o serie de influenţe reflectate în ameliorarea
odihnei, recuperarea după efort, creşterea capacităţii de concentrare, controlul emotivităţii
etc.;
b. ciclul superior  conţine exerciţii de concentrare (pe culoarea preferată, pe obiecte sau idei
abstracte) căutarea sentimentului propriu şi interogarea subconştientului. Exerciţiile din
acest ciclu sunt dificile şi de multe ori nocive, ducând la perturbări psihice şi somatice, fapt
pentru care ele sunt mai puţin utilizate în practica sportivă.
Recomandări generale de aplicare (ciclul inferior):
- poziţia subiectului, pe toată durata şedinţei, trebuie să fie comodă (culcat dorsal,
şezând etc.);
- ciclul inferior se parcurge pe un interval de timp relativ mare, cuprins între 6 luni şi 2
ani, în funcţie de modul în care subiectul dobândeşte capacitatea de a aplica corect
procedurile specifice.
 „Metoda relaxării psihosomatice” „“antrenamentul psihoton”)  este o metodă de
susţinere-refacere deosebit de eficientă, acţionând pe direcţia liniştirii sportivului şi economisirea
energiilor sale nervoase. Ea determină reglarea şi autoreglarea stărilor psihice ale subiectului şi
totodată optimizează mecanismele acestuia de adaptare la situaţiile de antrenament şi mai ales la
cele de concurs.
Antrenamentul psihoton, spre deosebire de cel autogen, prezintă o fază de activare, de
autostimulare musculară şi psihică, menită să sporească mobilizarea generală a sportivului pentru
realizarea unei situaţii, impuse de o anumită sarcină motrică. Activarea are la bază efectuarea
82
unor exerciţii de concentrare mentală, orientate spre conţinutul motric pe care-l va parcurge
subiectul – de obicei - în timpul activităţii competiţionale.
Schema principală a pregătirii psihotone, cuprinde trei etape:
a. iniţierea sau faza preliminară  în care exerciţiile sunt orientate spre: relaxarea
musculară; conştientizarea poziţiei, mişca-rea activă-pasivă; controlul respirator
relaxant;
b. etapa antrenamentului autogen  cu exerciţii de percepere a greutăţii, de percepere a
căldurii, de reglare a ritmului cardiac, de reglare abdominală şi control a zonei
cefalice, formule autosugestive;
c. etapa focalizată spre aspectele specifice activităţii sportive curente  cuprinde:
controlul muscular local; eliminarea hipertoniilor localizate; relaxarea diferenţi-ală
electivă (la alegere, după dorinţă); relaxarea fracţionată; activarea cu revenire tonică
şi stimularea psihică prin formule autosugestive; antrenamentul modelat
(concentrarea de tip ideomotor asupra probei de concurs şi modelarea factorilor
afectogeni – ambianţă, public etc.).
Efectele pozitive ale metodei constau din: echilibrarea tensiunilor musculare; recuperarea
rapidă şi eficientă după efort; ameliorarea odihnei; creşterea capacităţii de concentrare; creşterea
rezistenţei la stres; creşterea încrederii în sine etc.
Recomandări de aplicare:
- programul trebuie însuşit în mod progresiv, pe durata mai multor săptămâni (cca. 6
luni);
- comenzile date subiecţilor, folosite în timpul derulării programului, se repetă de mai
multe ori;
- antrenorul va adopta un text adecvat cu particularităţile sportivilor (vârstă, nivel de
pregătire, personalitate etc.);
- antrenamentul se poate face pe un fond muzical adecvat;
- conducerea programului de relaxare trebuie să fie rezultatul colaborării dintre
psiholog, medic, antrenor şi masor;
- exerciţiile de relaxare vor fi incluse în programul zilnic al sportivului (ca şedinţe de
pregătire sau recuperare), la început sub asistenţă specializată şi apoi independent.

Rezumat
Metoda este un plan de acţiune, un ansamblu de operaţii mentale graţie cărora elevului i se
dezvăluie esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor etc., fie cu ajutorul profesorului sau în
mod independent. Trebuie reţinut că metodele de instruire şi educaţie în activităţile motrice
83
dirijate privesc atât modul cum se formează deprinderile şi priceperile motrice, cum se educă
/dezvoltă calităţile motrice, cum se transmit şi se asimilează cunoştinţele de specialitate, cât şi
dinamica formării unor calităţi morale şi intelectuale, toate în vederea modelării unui complex
comporta-mental, compatibil cu cerinţele societăţii contemporane.
Metodele aplicabile domeniului nostru de activitate se pot grupa în: metode de instruire şi
educaţie (metode de instruire propriu-zisă); metode de asigurare şi sprijin; metode de corectare
a greşelilor de execuţie; metode de evaluare – de verificare şi apreciere; metode de refacere a
capacităţii de efort.
Principala metodă de instruire-educaţie în domeniul motricităţii dirijate este „metoda
exersării motrice efective” care are la bază acţiunea de exersare. Exersarea determină în mare
măsură eficienţa activităţii de educaţie fizică şi sport, finalităţile sale fiind direct proporţionale cu
cantitatea şi calitatea acestei activităţi practice. În funcţie de cantitatea totală de informaţie pe
care o conţine un act/acţiune motrică, raportată la cantitatea la care cadrul didactic face propriu-
zis apel în procesul de predare-învăţare, exersarea poate fi globală sau fragmentată. Ambele
modalităţi de exersate se utilizează prin proceduri specifice, pentru: învăţarea deprinderilor
motrice, dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice, formarea capacităţii de
practicare autonomă şi apoi independentă a exerciţiilor fizice.
Celelalte metode de instruire şi educaţie (verbale, intuitive, de instruire asistată, joc,
orientările euristice, noneuristice) susţin prin diferite modalităţi, acţiunea de exersare realizată în
procesul de învăţare motrică. De asemenea, metodele de asigurare şi sprijin, de corectare a
greşelilor de execuţie motrică, metodele specifice de evaluare a randamentului motric şi nu în
ultimul rând cele de susţinere şi refacere dirijată a capacităţii de efort, reprezintă căi de
eficientizare a procesului de instruire din domeniul motric, fără de care nici nu s-ar putea vorbi
despre realizarea unui parcurs de învăţare coordonat în mod ştiinţific.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

- Analizaţi comparativ „descrierea” şi „explicaţia” ca proceduri din cadrul

metodelor expozitive (metoda verbală);
- Enumeraţi recomandările de aplicare a metodei demonstraţiei din cadrul metodelor
intuitive;
- Analizaţi comparativ procedeele de „exersarea motrică globală” şi „exersarea
motrică fragmentată;

84
- Exemplificaţi pentru fiecare calitate motrică de bază, o modalitate concretă de
aplicare a procedurilor prezentate, pentru un nivel de instruire la alegere;
- Exemplificaţi modalităţile de implementare ale problematizării în demersul didactic
specific e.f.s.; idem pentru instruirea programată;
- Descrieţi câte un joc pentru perfecţionarea elementelor de conţinut ale capacităţii
motrice / nivel de instruire la alegere;
- Analizaţi comparativ probele de control şi testele de motricitate;
- Analizaţi metoda pedagogică ca parte a strategiei implicată în susţinerea şi
refacerea capacităţii de efort.

85
 III. SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE A PROCESULUI INSTRUCTIV -
EDUCATIV SPECIFIC ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ
ŞCOLARĂ

OBIECTIVELE CAPITOLULUI:

- Cunoaşterea sistemului formelor de organizare a procesului instructiv-educativ de

educaţie fizică şi sport;
- Cunoaşterea elementelor esenţiale care definesc lecţia de educaţie fizică şi sportivă
(definiţie, tipologie, conţinut, structură) ca formă de bază a practicării exerciţiilor
fizice;
- Cunoaşterea determinării, dirijării şi a dinamicii efortului în lecţia de educaţie fizică
şi sportivă precum şi a modalităţilor de obiectivizare a densităţilor (motrică,
pedagogică, funcţională) din cadrul acesteia;
- Cunoaşterea formelor de exersare utilizate în activitatea de e.f.s. şi a algoritmilor
specifici pregătirii şi conducerii lecţie de e.f.s;
- Cunoştinţe privind metodologia proiectării didactice.

Formele de organizare (8) a procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport

pentru tânăra generaţie sunt, în funcţie de statutul lor:
 Lecţii cuprinse în planul-cadru de învăţământ şi desfăşurate în regimul zilei de şcoală:
- lecţia de educaţie fizică şi sportivă („lecţia de trunchi comun”- cu caracter
obligatoriu);
- lecţia de extinderi şi lecţia de activităţi opţionale (lecţii la decizia şcolii)
 Lecţii necuprinse în panul-cadru de învăţământ dar obligatorii prin instrucţiuni şi hotărâri:
- gimnastica zilnică; gimnastica compensatorie; gimnastica de înviorare (activitatea
fizică de înviorare); momentul de educaţie fizică; recreaţia organizată.
 Activităţi programate în afara orarului şcolii (neincluse în planul-cadru de învăţământ):
- lecţia extracurriculară – obligatorie după ce a fost aprobată de către conducerea
şcolii)  lecţia de pregătire a echipelor şcolare/ ramuri de sport;
- activitatea sportivă de masă, cu caracter competiţional (campionatul şcolii, cupe
tradiţionale, campionat republican şcolar);

86
 - activitatea sportivă de masă, cu caracter necompetiţional (activităţi turistice, serbări
sportive, manifestările de tip sportiv a unor activităţi din taberele de vacanţă)
 Activităţi desfăşurate în unităţi specializate pentru pregătirea sportivă a tinerilor:
- lecţia de antrenament sportiv, activităţi sportive de performanţă (activităţi în şcoli
şi/sau clase cu program de educaţie fizică şi sport, activităţi în asociaţii şi cluburi
sportive şcolare);

III. 1 Lecţia de educaţie fizică şi sportivă

III. 1.1 Conceptul de lecţie

În formă nespecifică, lecţia a fost cunoscută încă din Antichitate şi Evul mediu.
În semnificaţia originală, cuvântul „lecto”latină deriva din „legere” (audiere)  înseamnă
activitatea prin care se lecturează cu glas tare un manuscris preţios (9).
În Antichitate, actul citirii era considerat (iniţial) un exerciţiu fizic şi intelectual, o
activitate care cerea participarea fiinţei umane în totalitatea sa. Se desfăşura în prezenţa
“magisterului”, care comenta din timp în timp unele pasaje din lectură, după care urma o discuţie
între discipoli, iar în încheiere tot magisterul enunţa concluziile finale.
Evoluţia socială şi implicit cea legată de organizarea învăţământului, au schimbat treptat
conţinutul şi sensul conceptului de lecţie. Secolul al XVII – lea este marcat în domeniul
instrucţiei publice de personalitatea şi activitatea „părintelui pedagogiei moderne” J.A.,
Comenius, primul care a asociat conceptul „de lecţie şcolară” cu cea de „clasă de elevi”
(învăţământul – timp de secole – a fost de tip individual).
Comenius a corelat lecţia cu împărţirea materiei de predat pe obiecte de studiu, fiecare
cu programe proprii şi a fundamentat în „Didactica magna” (1657) sistemul de organizare a
procesului de învăţământ pe clase şi lecţii.
Experienţa şcolară a validat şi perfecţionat continuu acest sistem de organizare. Se poate
afirma că, dacă la începuturile sale conceptul de lecţie a fost legat doar de acţiunea de citire a
unui text (lecţia lectură) sistemul lui Comenius a promovat şi a deschis calea  lecţiei expunere,
lecţiei intuiţie, lecţiei aplicative, lecţiei creative, lecţiei practice etc.
În limbajul pedagogiei actuale, lecţia se defineşte în majoritatea cazurilor ca o „formă
de bază”, „formă principală”, „formă fundamentală”, „centrală” etc. de organizare a procesului
de învăţământ. Astfel enunţat, conţinutul noţiunii de lecţie nu ni se dezvăluie în notele ei
definitorii şi nici în ceea ce priveşte relaţiile existente între mai multe lecţii (sisteme – unităţi de
lecţii).
87
 Literatura pedagogică de specialitate prezintă formulări care încercă să sublinieze
caracteristicile esenţiale ale lecţiei, caracteristici care realizează o distincţie între lecţie şi alte
categorii didactice.
Exemple:
„…forma de organizare a muncii instructive în
şcoală, folosită de profesor pentru a preda, în limita timpului fixat, unui număr constant de elevi
din clasă, după un orar precis, aplicând diferite metode pentru a realiza sarcinile didactice
determinate de cerinţele programei şcolare”(R., Gallison, D., Coste 1976).
„Lecţia ca formă de organizare a procesului de învăţământ este constituită dintr-o
succesiune de etape sau secvenţe ce se desfăşoară într-o unitate de timp în care se asigură o
coordonare în activitatea de predare şi cea de învăţare, în vederea realizării unor obiective
instructiv-educative” (I., Nicola 1980).
Un alt grup de definiţii tratează lecţia ca fiind „o unitate de învăţământ utilizată în
predarea unei teme”; „o temă din programa şcolară tratată ca unitate didactică”; „o unitate de
predare-învăţare a cunoştinţelor” etc., trecându-se astfel accentul de pe lecţia ca formă de
organizare a procesului de învăţământ, pe înţelegerea ei ca „unitate didactică”.
O definiţie care abordează ambele laturi ale problemei este concepută de I., Cerghit
(1983) şi apare sub următorul enunţ: „lecţia este o unitate de acţiune didactică ce tinde în mod
deliberat către un anumit scop, în condiţii bine determinate, cu ajutorul unor mijloace adecvate
pentru a ajunge de la condiţiile existente la condiţii corespunzătoare scopului urmărit”.
Extrapolând această definiţie la disciplina de învăţământ „Educaţie fizică şi sportivă”,
putem considera că lecţia reprezintă o unitate didactică de bază, specifică şi specializată,
concepută (de către un cadru de specialitate) pentru un conţinut motric, structurat adecvat, cu
scopul de a asigura angrenarea ştiinţifică a organismului uman în eforturi fizice şi psihice
variate, în corelaţie cu obiectivele instructiv-educative proiectate şi utilizând ca mijloc
fundamental al învăţării - exerciţiul fizic.
În conformitate cu definiţia de mai sus, lecţia reprezintă:
- o formă de bază a procesului de învăţământ deoarece prin intermediul ei sunt asimilate
conţinuturile de învăţare prevăzute în programele şcolare de specialitate; se desfăşoară cu
colective de subiecţi relativ constante ca număr şi omogene ca vârstă şi nivel de pregătire;
este cuprinsă cu un anumit număr de ore în planul-cadru de învăţământ; este obligatorie; are
o durată stabilă (50 minute în învăţământul preuniversitar; 60-120 minute în învăţământul
universitar şi antrenamentul sportiv); este condu-să nemijlocit de către un cadru de
specialitate (profesor /antrenor);
- o unitate didactică specifică, pentru că în conţinutul ei predomină activităţile de tip motric;

88
- o unitate didactică specializată deoarece cadrul didactic care o proiectează, adecvează
conţinuturile educaţiei fizice şi sportului la posibilităţile psihomotrice ale subiecţilor
implicaţi în procesul de instruire;
- o modalitate de organizare ştiinţifică a activităţilor motrice, deoarece prin conţinutul
structurat pe verigi, părţi, momente, evenimente etc. asigură angrenarea progresiv ascendentă
a organismului în eforturi fizice şi psihice (cu parametrii adecvaţi de volum, intensitate şi
complexitate), după care se creează condiţii metodologice de scădere treptată a nivelului de
efort, până la indici apropi-aţi cu cei semnalaţi la un organism în stare normală de solicitare
cotidiană. Metodologia de elaborare – aplicare a conţinutului lecţiei respectă legităţile
pedagogice – psihologice - biologice – metodice care guvernează procesul instructiv-
educativ de educaţie fizică şi sportivă.

III. 1.2 Aspecte ale taxonomiei (tipologiei) lecţiei de educaţie fizică şi sportivă şi a
lecţiei de antrenament sportiv (adaptat după Gh., Cârstea, 2000; A., Dragnea, S.M.,
Teodorescu 2002)

Privită ca modalitate eficientă de organizare şi desfăşurare a activităţii instructiv-

educative, lecţia de educaţie fizic şi sportivă se grupează în mai multe categorii sau „tipuri de
lecţii”.
Prin „tip de lecţie” se înţelege un anumit mod de construcţie şi realizare a lecţiei,
determinată în principal de temele şi obiectivele pe care acesta le vizează (dar nu numai!). Tipul
de lecţie reprezintă o abstractizare şi o generalizare a unor elemente comune mai multor lecţii
(vezi de exemplu modul de concepere al sistemelor de lecţii). În acelaşi timp, tipurile de lecţii
trebuie privite şi ca modele orientative care pot fi modificate şi nu ca tipare rigide în construirea
unei lecţii.
Pentru evitarea şablonismului, profesorul are un câmp destul de larg de acţiune,
proiectându-şi variante de lucru dependent de factorii constanţi ai lecţiei la un moment dat (în
principal de teme), cu atât mai mult cu cât prin specificul activităţii de educaţie fizică şi sport, se
planifică aproape întotdeauna 2-3 sau chiar mai multe conţinuturi de învăţare motrică (în funcţie
de condiţiile fiecărei şcoli în parte).
 Luând ca şi criteriu de clasificare a lecţiei de educaţie fizică şi sportivă, componentele sale
tematice, vom avea următoarele tipuri de lecţii:
- lecţii cu teme din deprinderi/priceperi motrice;
- lecţii cu teme din calităţi motrice (numite şi „de pregătire fizică”);

89
 - lecţii mixte (combinate) cu teme atât din deprinderi/priceperi motrice cât şi din
calităţi motrice  sunt cele mai frecvente în educaţia fizică şi sportivă şcolară din
România.
 După numărul de teme abordate în aceeaşi unitate didactică, lecţiile pot fi:
- cu o temă;
- cu 2 teme;
- cu 3 teme;
- cu 4 sau mai multe teme;
 După etapa învăţării motrice şi a intenţiilor didactice subordonate, lecţiile pot fi:
- lecţii de învăţare sau „iniţiere primară” („însuşire primară”)  proiectate în cazul
conţinuturilor constând din deprinderi motrice noi sau care solicită manifestarea unor
comportamente bazate pe priceperile motrice elementare;
- lecţii de consolidare/fixare (în cazul deprinderilor motrice deja exersate în lecţiile sau
etapele de instruire anterioare);
- lecţii de perfecţionare (în cazul deprinderilor motrice exersate integral, variat, în
cadrul unor activităţi motrice complexe şi pe fondul manifestării priceperilor motrice
superioare);
- lecţii de educare/dezvoltare a calităţilor motrice (de bază sau/şi combinate) ;
- lecţii de verificare (atât în cazul calităţilor motrice cât şi a deprinderilor/priceperilor
motrice);
- lecţii mixte/combinate (ex. pentru varianta lecţiilor cu două teme: învăţare +
consolidare; învăţare + educare; consolidare + perfecţionare; consolidare + educare;
con-solidare + verificare; perfecţionare + edu-care; perfecţionare + verificare; educare
+ învăţare; educare + consolidare; educare + perfecţionare; educare + verificare).
 După apartenenţa deprinderilor/priceperilor motrice abordate în conţinuturi tematice preluate
din diferite ramuri/probe sportive, lecţiile pot fi:
- lecţii monosport (cu deprinderi/priceperi motrice selecţionate din aceeaşi ramură de
sport  în cazul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă, acest gen de lecţie se
întâlneşte în situaţiile programării unor sporturi de sezon; în antrenamentul spor-tiv,
majoritatea lecţiilor sunt de tip mono-sport);
- lecţii bisport (cu deprinderi/priceperi motrice programate din două ramuri/ probe
sportive);
- lecţii polisport (cu deprinderi/priceperi motrice aparţinând mai multor ramuri/ probe
sportive  aceste lecţii sunt proiectate de obicei în unităţile de învăţământ cu o bază
sportivă deosebită);
90
 După plasamentul lecţiei în structura anului şcolar sau a anului de pregătire sportivă, putem
avem:
- lecţii de organizare sau introductive;
- lecţii curente (majoritatea lecţiilor sunt de acest tip);
- lecţii de bilanţ (de obicei la încheierea unui semestru, an şcolar, etapă de pregătire
sportivă sau la finele anului competiţional);
 După locul şi condiţiile de desfăşurare, lecţiile pot fi:
- lecţii în aer liber în condiţii atmosferice şi climaterice normale;
- lecţii în aer liber pe timp friguros;
- lecţii în interior în condiţii normale;
- lecţii în interior în spaţii improvizate (programate în sezonul rece sau când condiţiile
atmosferice nu permit activitatea în aer liber).
 După statul lor, lecţiile pot fi:
- lecţii obligatorii – de trunchi comun;
- lecţii opţionale – de extinderi; de aplicare a unor programe diferite de cele prevăzute
pentru lecţiile de trunchi comun sau/şi lecţii extracurriculare.
Tipologia lecţiilor de antrenament sportiv este determinată în principal de obiectivele şi
caracteristicile generale ale perioadelor de pregătire. Astfel, întâlnim:
- lecţii de acomodare  cu rol în adaptarea sportivilor la cerinţele de efort ale
antrenamentului. Se programează la începutul perioadei pregătitoare şi au ca scop principal
dezvoltarea posibilităţilor aerobe şi obişnuirea sportivilor cu un anumit volum de activitate;
- lecţii de bază  care fundamentează pregătirea în sportul respectiv. Sunt orientate spre
ameliorarea componentelor antrenamentului (pregătire fizică specifică, tehnică şi psihologică).
Sunt numite şi lecţii „de şoc” deoarece programarea parametrilor de volum şi intensitate a
efortului se realizează la valori ridicate care produc efecte adaptative bazate pe restructurări
morfo-funcţionale;
- lecţii de pregătire şi verificare  sunt frecvent utilizate şi vizează atât pregătirea fizică
specifică cât şi pe cea de pregătire integrală, aceasta din urmă prin intermediul mijloacelor
competiţionale. În conţinutul acestor lecţii, se programează periodic diferite forme de întrecere,
realizate în condiţii similare concursurilor care interesează;
- lecţii de pregătire integrală sau de apropiere  înglobează întreceri care modelează
competiţia la care urmează să se participe. Amplasarea lor se face în perioada precompetiţională
a anului de instruire sportivă;

91
 - lecţii de refacere  denumite după obiectivul dominant şi anume reconstrucţia
organismului după eforturile depuse anterior. Conţin exerciţii fizice realizate cu intensitate
redusă şi mijloace balneo-fizio-hidroterapice care accelerează procesul de refacere.

III. 1.3 Conţinutul lecţiei de educaţie fizică şi sportivă

La disciplina „Educaţie fizică”, materia de predat este prestabilită şi eşalonată pe clase şi

cicluri de învăţământ prin intermediul programelor şcolare, care în lipsa unor manuale de
specialitate rămân instrumentele de bază în programarea conţinuturilor oricărei lecţii.
Părerea specialiştilor este în general aceea că nici una dintre programele elaborate până în
prezent nu este şi nici nu poate fi perfectă datorită multitudinii de factori care condiţionează
desfăşurarea activităţii de educaţie fizică şi sportivă. De aceea se consideră că din punct de
vedere didactic, conţinutul concret al fiecărei lecţii trebuie să fie reconstruit permanent şi adaptat
selectiv, profesorului revenindu-i în acest context, sarcina de „pedagogizare a conţinutului”
prefigurat în programele de specialitate (9).
Motivele principale pentru care cadrul didactic, în munca sa de „desing instrucţional” nu
trebuie să se limiteze exclusiv la informaţiile cuprinse în programa şcolară, sunt determinate de
următoarele caracteristici:
- fiind relativ stabilă în timp (pe parcursul a cel puţin patru ani de învăţământ  un ciclu de
studii) programa nu are capacitatea să includă în conţinutul ei cele mai noi achiziţii din
domeniul atât de dinamic şi vast al educaţiei fizice şi sportului şi să respecte totodată, cele
mai recente puncte de vedere ale metodicii predării diferitelor conţinuturi motrice;
- programele şcolare pornesc de la premisa unor dotări materiale situate la un nivel mediu fapt
care de cele mai multe ori nu coincide cu realitatea (vezi, starea bazelor sportive din
majoritatea unităţilor de învăţământ, şi mai ales a celor din mediul rural);
- programele sunt orientate prin conţinut şi cerinţe spre nivelul mediu sau chiar superior de
manifestare a capacităţii motrice a elevilor şi nu prevăd (nici nu ar putea de fapt) un conţinut
diferenţiat, raportat la particularităţile reale ale tuturor subiecţilor.
În concordanţă cu cele menţionate, considerăm că într-un proces de instruire
contemporan, care se doreşte modern, trebuie să se depăşească atitudinea conformistă faţă de
documentele oficiale şcolare, iar cadrului didactic să i se confere dreptul de a-şi regândi în mod
concret conţinutul dat, să aibă posibilitatea de a adopta o poziţie critică şi inovatoare în acord cu
viziunea lui personală despre predarea conţinutului în funcţie de situaţia pedagogică specială în
care se află.

92
 Fără a minimaliza conţinuturile programelor de specialitate care trasează liniile directoare
ale întregii activităţi de proiectare – planificare şi realizare efectivă a demersului didactic la
disciplina educaţie fizică şi sportivă, acestea (conţinuturile) trebuie să se coreleze permanent cu
„amprenta” personală a profesorului care deţine de fapt puterea de de cizie, însăşi prin faptul că el
şi nu autorii programelor predau efectiv conţinuturile specifice.
La modul cel mai general, conţinutul lecţiei (impus de tipologia acesteia) este constituit
din ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor metodice şi a altor măsuri didactice (dozarea
efortului, alegerea formaţiilor de exersare, tratarea diferenţiată, modalităţi de evaluare etc.), care
toate converg spre realizarea temelor şi obiectivelor proiectate (Gh., Cârstea 1993).

III. 1.4 Structura lecţiei de educaţie fizică şi sportivă

Prin structura lecţiei se înţelege succesiunea prin care sunt parcurse într-un timp
determinat, principalele etape ale desfăşurării lecţiei şi modul de ordonare a elementelor de
conţinut proprii acesteia. Conţinutul lecţiei se structurează într-o anumită ordine de abordare şi
este organizat pe verigi (momente, părţi, etape). Verigile lecţiei constituie elementele particulare
care deosebesc structura lecţiei de educaţie fizică şi sportivă de lecţia de antrenament sportiv
(acesta din urmă este organizată pe părţi: introductivă, fundamentală, de încheiere) (21).
Structura actuală a lecţiei de educaţie fizică, în viziunea lui Gh., Cârstea (2000) prezintă
următoarele verigi (în totalitatea lor „teoretică” ?):
1. Organizarea colectivului de subiecţi;
2. Pregătirea organismului pentru efort („Încălzirea” generală a organismului);
3. Prelucrarea analitică a aparatului locomotor(numită şi „Influenţarea selectivă a
aparatului locomotor” sau în surse bibliografice mai „vechi” – “Optimizarea
dezvoltării fizice”);
4. Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice viteză sau îndemânare;
5. Însuşirea/iniţierea „primară”, consolida-rea, perfecţionarea sau verificarea
deprinderilor şi /sau priceperilor motrice;
6. Dezvoltarea/educarea sau verificarea calităţilor motrice forţa sau rezistenţa;
7. Revenirea organismului după efort (numită şi „Liniştirea” organismului);
8. Aprecieri şi recomandări
În această structură a lecţiei verigile 4,5 şi 6 sunt tematice.
Din motive care ţin mai mult de operaţionalizarea structurii lecţiei precum şi pe fondul
unor considerente semantice (pornind de la conceptul că o „verigă” reprezintă un element

93
indisolubil – de legătură - între două componente ale aceluiaşi conţinut), noi am propus (1998),
următoarele verigi şi module2 ale lecţiei:
1. Organizarea colectivului de elevi;
2. Pregătirea specifică a organismului pentru efort;
3. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor;
4. Abordarea/rezolvarea temelor şi obiectivelor de lecţie (cu următoarele „module”):
4.1 Educarea calităţii motrice viteză sau îndemânare;
4.1.1 Verificarea nivelului de dezvoltare a unor forme de manifestare a calităţii
motrice viteză sau îndemânare;
4.2 Învăţarea (iniţierea)/consolidarea/ perfecţionarea deprinderilor motrice (de
toate tipurile) şi formarea unui fond larg de utilizare a priceperilor motrice;
4.2.1 Verificarea nivelului de însuşire, aplicare (în condiţii standardizate sau/şi
variabile) a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice în conformitate cu conţinuturile
predate;
4.3. Educarea calităţii motrice forţă sau rezistenţă;
4.3.1 Verificarea nivelului de dezvoltare a diferitelor forme de manifestare a
calităţii motrice forţă sau rezistenţă;
5. Scăderea progresivă a nivelului de efort;
6. Încheierea organizată a lecţiei.

 Elemente caracteristice verigilor lecţiei de educaţie fizică şi sportivă

 Organizarea colectivului de elevi  durata: 3-5 min.; obiective: asigurarea începutului

organizat al lecţiei, disciplinarea colectivului de elevi, captarea atenţiei, cunoaşterea
„variabilelor” de moment ale clasei (efectiv, echipament, stare de sănătate, climat psihologic,
poziţionarea lecţiei curente în orarul zilei de şcoală etc.), conştientizarea subiecţilor privind
activitatea pe care o vor desfăşura (mai puţin în cazul învăţării prin descoperire), ridicarea stării
emoţionale; conţinut, acţiuni şi sistemul general de mijloace: verificarea ţinutei şi a stării de
sănătate, raportul (dacă este cazul), prezenţa, anunţarea temelor şi a obiectivelor instructiv-
educative subordonate conţinuturilor tematice, jocuri de atenţie sau/şi exerciţii de front şi ordine;
formaţii de dispunere a colectivului şi de exersare (de adunare); în linie pe unul sau două
rânduri, careu, semicerc, frontal, în grup etc.
 Pregătirea specifică a organismului pentru efort  durata: 5-7 min.; obiective: stimularea
progresivă a marilor funcţiuni, asigurarea excitabilităţii optime a SNC corespunzător cu temele şi

2
Modul: parte componentă a unui ansamblu – cu funcţionalitate proprie (DEX)
94
obiectivele proiectate (la veriga a IV-a), educarea percepţiilor spaţio-temporale, creşterea
interesului şi a stării emoţionale în corelaţie cu activităţile motrice specifice; conţinut, acţiuni şi
sistemul general de mijloace: exerciţii de front şi ordine (dacă este cazul – mai ales la clasele de
la începutul unui ciclu de învăţământ), variante de mers şi alergare, paşi de dans, exerciţii
ritmice, variante de sărituri, jocuri dinamice, ştafete sau/şi parcursuri aplicative (efectuate cu
întregul colectiv – la parametri medii de volum şi intensitate ai efortului), exerciţii de prelucrare
selectivă a articulaţiilor - efectuate din deplasare (în aer liber - sezonul rece); formaţii de
deplasare şi de exersare: în coloană câte unul sau doi, pe perechi, pe grupe de instruire mixte,
demixtate etc.
 Influenţarea selectivă a aparatului locomotor  durata: 6-10 min.; obiective: educarea
atitudinilor corporale corecte, stimularea tonicităţii şi troficităţii musculare, educarea supleţei-
mobilităţii la nivelul diferitelor etaje articulare şi zone segmentare, prevenirea sau corectarea
deficienţelor atitudinale sau de postură, educarea actului respirator; conţinut, acţiuni şi sistemul
general de mijloace: exerciţii libere, cu obiecte, cu partener, la/cu aparate (pentru educarea
atitudinilor corporale corecte), exerciţii analitice libere, cu obiecte etc. pentru toate segmentele şi
părţile corpului, efectuate în toate planurile, cu angrenarea flexorilor, extensorilor, adductorilor,
abductorilor şi rotatorilor - executate simultan cu întregul colectiv sau în ritm propriu (pentru
tonicitate şi troficitate musculară); exerciţii pentru educarea actului respirator voluntar; formaţii
de dispunere a colectivului şi exersare: coloană de gimnastică, pe grupe, semicerc, frontal, în
grup, în perechi, individual.
 Abordarea/rezolvarea temelor şi obiectivelor de instruire proiectate în lecţia curentă 
durată integrală: 30-35 min.;
Caracteristicile modulelor:
 Educarea calităţii motrice viteza sau îndemânarea  durata: 10-15 min. (în funcţie de
numărul temelor şi obiectivelor de instruire – operaţionale planificate); obiective: îmbunătăţirea
indicilor vitezei sub diferitele sale forme de manifestare (de deplasare, reacţie, execuţie sau
repetiţie, a vitezei în corelaţie cu alte calităţi motrice/îmbunătăţirea îndemânării generale, a celei
specifice sau a celei combinate cu alte calităţi motrice); conţinut, acţiuni şi sistemul general de
mijloace: exerciţii speciale (din deprinderi motrice de bază şi/sau utilitar – aplicative - fie
organizate în structuri motrice „izolate” sau sub formă de jocuri de mişcare, ştafete, parcursuri
aplicative – cu respectarea cerinţelor metodice de educare a celor două calităţi motrice), exerciţii
nespecifice dar care în anumite condiţii metodico-organizatorice pot influenţa şi acţiona indirect
pe linia educării calităţilor motrice (ne referim la deprinderile şi/sau priceperilor motrice
aparţinând unor ramuri de sport - atletism, jocuri sportive, gimnastică – efectuate în condiţii

95
specifice dezvoltării celor două calităţi); formaţii de dispunere şi de exersare: în linie pe unul,
două sau mai multe rânduri (pe linii succesive), pe gru pe, pe echipe etc.
 Verificarea nivelului de dezvoltare a unor forme de manifestare a calităţii motrice viteza sau
îndemânarea  durata: cca. 20 min.; obiective: evaluarea nivelului de dezvoltare a calităţii
motrice viteza/îndemânarea sub diferitele sale forme de manifestare; conţinut, acţiuni şi sistemul
mijloacelor: probe de control din cadrul „Sistemului Naţional de Evaluare a elevilor la disciplina
„Educaţie fizică” şi probe proprii (elaborate la nivel de catedră sau de către fiecare cadru didactic
în parte); formaţii de dispunere şi de exersare: individual, pe perechi, pe grupe - în funcţie de
metodologia de aplicare a probei.
 Învăţarea (iniţierea)/consolidarea / perfecţionarea deprinderilor motrice (de toate tipurile) şi
formarea unui fond larg de manifestare a priceperilor motrice  durata: 10-20 min.(în funcţie de
numărul de teme şi obiective planificate/lecţie); obiective – se stabilesc dependent de etapa
învăţării motrice: formarea reprezentărilor corecte asupra actului/acţiunii motrice, iniţierea în
mecanismul de bază al mişcării, consolidarea şi fixarea stereotipului dinamic, automatizarea
parţială sau totală a deprinderilor motrice, ameliorarea capacităţii de aplicare a deprinderilor,
perfecţionarea capacităţii de manifestare a priceperilor motrice şi a capacităţii de generalizare;
conţinut, acţiuni şi sistemul de mijloace: exerciţii selecţionate riguros (după criteriul eficienţei) şi
amplasate într-o succesiune logică, exersate fragmentat şi/sau global, în condiţii de întrecere, în
structuri motrice simple şi complexe, în activităţi motrice globale (joc bilateral, linie acrobatică
etc.); formaţii de dispunere şi exersare: pe grupe, echipe, perechi, individual.
 Verificarea nivelului de însuşire, aplicare şi generalizare a deprinderilor şi/sau priceperilor
motrice în conformitate cu conţinuturile predare  durata: 20-30 min.; obiective: verificarea
nivelului de însuşire a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice, urmărindu-se ca în timpul
activităţii să se respecte caracteristicile definitorii ale mişcărilor care se evaluează
(corectitudinea, viteza, forţa, amplitudinea, precizia, coordonarea etc.), verificarea capacităţii de
aplicare a celor învăţate corespunzător imaginaţiei şi posibilităţilor motrice individuale,
verificarea modalităţilor în care subiecţii şi-au format/ ameliorat capacitatea de a generaliza
cunoştinţele, deprinderile şi/sau priceperile motrice în condiţii diversificate de acţiune; conţinut,
acţiuni şi sistemul mijloacelor: acte/acţiuni motrice cu un conţinut simplu sau complex
prestabilite prin „Sistemul Naţional de Evaluare a elevilor la disciplina Educaţie Fizică” sau de
către cadrele didactice - din cuprinsul componentelor/subcomponentelor tematice ale categoriilor
de conţinut motric din cadrul modelului de educaţie fizică şi sportivă şcolară; formaţii de
dispunere şi exersare: (în funcţie de cerinţele probelor de control) individual, pe perechi, pe
grupe, echipe.

96
 Educarea calităţii motrice forţă sau rezistenţă  durată: 10-15 min.; obiective:
îmbunătăţirea indicilor forţei generale, segmentare, a cuplului forţă-viteză, a forţei în regim de
rezistenţă sau îmbunătăţirea indicilor de rezistenţă generală/specifică, a rezistenţei în regim de
forţă, de viteză sau a rezistenţei locale; conţinut, acţiuni şi sistemul mijloacelor: exerciţii
specifice aplicate pe fondul unor procedee metodice adecvate cu particularităţile biomotrice ale
subiecţilor; formaţii de dispunere şi exersare: individual, pe perechi, pe grupe, ateliere etc.
 Verificarea nivelului de dezvoltare a diferitelor forme de manifestare a calităţii motrice forţă
sau rezistenţă  durata cca. 20 min.; obiective: evaluarea nivelului de dezvoltare a calităţii
motrice forţă/rezistenţă; conţinut, acţiuni şi sistemul mijloacelor: probe de control din cadrul
„Sistemului Naţional de Evaluare a elevilor la disciplina Educaţie Fizică” şi probe proprii
(elaborate la nivel de catedră sau de fiecare cadru didactic); formaţii de lucru: adecvate
metodologiei de aplicare a probelor.
 Scăderea progresivă a nivelului de efort  durata: 3-4 min.; obiective: revenirea treptată a
marilor funcţiuni ale organismului la valori apropiate de cele iniţiale, întărirea reflexului de
postură; conţinut, acţiuni şi sistemul mijloacelo