Sunteți pe pagina 1din 71

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

FACULTATEA DE Ştiinţe Politice / DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ


SPECIALIZAREA: Masterat Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană
ANUL UNIVERSITAR : II
SEMESTRUL III

I. Informaţii generale despre disciplină

Titlul disciplinei: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC


Numărul de credite: 7
Programarea în orar a activităţilor:

Total SI TC AT AA
56 28 20 8 -

II. Informaţii despre titularul de curs

Nume, titlul ştiinţific: Drd. Gabriel Micu

III. Descrierea disciplinei

Obiectivele cursului/disciplinei:
Însuşirea de către masteranzi a principalelor concepte pe care se bazează dreptul internaţional
public:
• Localizarea ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor sociale. Conştientizarea de către cursanţi a
necesităţii existenţei unui sistem normativ la care să se raporteze atât indivizii, cât şi statele –
prin reprezentanţii acestora -.
• Asimilarea mecanismelor de elaborare şi respectare a actelor normative internaţionale.
Reflectarea normelor internaţionale în dreptul intern.
• Realizarea unui nivel corespunzător de înţelegere, de către cursanţi, al fenomenului juridic
internaţional, care să le permită o implicare activă şi preocupare ştiinţifică în domeniu.
• Determinarea unei atitudini analitice a cursanţilor, bazată pe o temeinică însuşire la nivel
teoretic a conceptelor şi proceselor juridice, pe rigoare procedurală, ordine instituţională şi
cunoaşterea corectă a instrumentelor de aplicare a teoriei juridice în practica internaţională.
• Motivarea intelectuală a cursanţilor pentru o implicare activă în procesul optimizării sistemului
juridic, în sensul promovării unui sistem de valori culturale, morale şi civice specifice
societăţilor democratice.
• Formarea unei atitudini critice a masteranzilor, atât la nivel individual, cât şi colectiv
(societatea civilă) faţă de modelele juridice totalitare/închise şi promovarea modelelor
societăţilor deschise, care funcţionează în deplin respect faţă de statul de drept, care asigură o
dezvoltare armoniasă a dreptului internaţional cu cel intern.

Conţinutul disciplinei:

1. Consideraţii generale asupra Dreptului Internaţional Public


2. Apariţia şi dezvoltarea Dreptului Internaţional Public
3. Ştiinţa Dreptului Internaţional Public
4. Noţiunea şi definiţia Dreptului Internaţional Public
5. Izvoarele Dreptului Internaţional Public
6. Normele imperative ale Dreptului Internaţional
7. Caracteristicile Dreptului Internaţional Public
8. Principiile fundamentale ale Dreptului Internaţional Public
9. Subiectele Dreptului Internaţional Public
10. Teritoriul ca element fundamental al existenţei unui stat
11. Populaţia ca factor determinant pentru existenţa unui stat
12. Recunoaşterea în Dreptul Internaţional
13. Mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor

Metode utilizate în cadrul oferirii cursului în format ID

• Abordare interdisciplinara
• Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale;
• Explicaţia abordărilor conceptuale;
• Prezentarea de situaţii concrete, sub forma studiilor de caz;
• Feedback la întrebările studenţilor.

IV. Bibliografie

1. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, „Drept internaţional public” , Editura
„Şansa”, Bucureşti, 1994.
2. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
3. Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional public” vol II, Editura Didactică şi Pedagogică,
1983.
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase , „Drept internaţional public”, Editura „Şansa”, Bucureşti,
1997.
5. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase,„Drept internaţional contemporan”, Regia autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995.
6. Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura Lumina Lex, 2002
7. Ion M. Anghel ,„Dreptul Diplomatic şi Consular”, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1996.
8. Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel , „Răspunderea în dreptul internaţional”, Lumina Lex, 1998.
9. Ionel Cloşcă, Edwin Glaser, Neagu Cosma, Marţian Niciu, George Elian, Mikloş Antal ,
„Dicţionar de drept internaţional public”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1982.
10. Raluca Miga-Beşteliu , „Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public”,
Editura ALL, 1996.
11. Marţian I Niciu, Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Macarovschi Laura
„Culegere de documente de drept internaţional public”, Editura Lumina Lex, 1997.
12. Nicolae Ciachir , „Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648), până în
contemporaneitate (1947)”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.
15. Adrian Comănescu , „Pactul de neagresiune şi securitate internaţională”, Editura Politică,
Bucureşti, 1964.

V. Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei

Se recomandă utilizarea următoarelor materiale:


• Laptop (asigurat de facultate);
• Videoproiector (asigurat de facultate);

VI. Modul de evaluare

Evaluarea studenţilor se va realiza conform detalierii de mai jos:


- răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice 100
- activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc -
- teste pe parcursul semestrului -
- teme de control -

VII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:


- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu
caracter de originalitate. Studenţii a căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi
în sesiunea de examene planificată;
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză.
Drept Internaţional Public

Curs

Gabriel Micu

Curs 1

I. Consideraţii generale asupra DI

Pentru a-şi îndeplini rolul său, DIP se constituie într-un ansamblu de principii şi
norme juridice create de către state ca actori principali în arena internaţională, pe baza
acordului lor de voinţă, exprimată în tratate sau cutume.

Rolul DIP este de a găsi cele mai potrivite formule pentru a asigura funcţionarea
armonioasă a comunităţii internaţionale. Vom înţelege prin comunitatea internaţională
ansamblul statelor şi entităţilor angajate în relaţii internaţionale. Rolul normelor DIP
este acela de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care afectează această
comunitate.

Nu este suficientă apariţia statelor sau a entităţilor, ci este absolută nevoia de crearea
unor raporturi reciproce între acestea, care să conducă la formarea unor reguli care să
conducă aceste raporturi.

II. Apariţia şi dezvoltarea DIP

a. Perioada antichităţii

În această perioadă, principalul mod de soluţionare a conflictelor era războiul.


Normele de drept cuprindeau o sferă limitată de probleme, axată pe chestiuni specifice
(regimul solilor).

1
Normele se extindeau şi la protecţia străinilor, neutralitate, alianţe, uniuni politice şi
religioase.

Ex.: existenţa unei cancelarii pentru treburile străine care întreţinea o corespondenţă
diplomatică în sec XVI î.Ch. cu Babilonul şi cu alte state.

Tratatul în accepţiunea Egiptului cuprinde o introducere a textului propriu-zis cu


chestiuni religioase „Pacta sunt servanda”.

Izvoarele din China antică datează de acum 3000 de ani. Aici se găsesc obligaţiile
Chinei antice către alte state străine, precum şi atitudinile critice cu privire la
războaiele pornite fără justificare. Dezbaterile problemelor religioase se făceau în
conferinţe internaţionale numite „Congrese ale Monarhilor”.

India – existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc. Se mai regăsesc şi Legile lui Manu
(sec V î.e.n.) = Legile ţărilor. Aici erau dezvoltate principii ale DIP.

Grecia:

- Apare noţiunea de drept al ginţilor

- Conducătorii cetăţilor foloseau vestitorii, solii, formaţi din cele mai în vârstă
persoane.

- Soluţionarea diferendelor – practicile uzitate erau arbitrajul, precum şi


mediaţiunea.

- Statele greceşti tindeau către un sistem de securitate colectivă. În acest scop, în sec
Vi – V î.e.n. s-a încercat asigurarea unei păci comune prin unele congrese.

- Apare ideea formării statului federal = asociere între statele greceşti, cu înfiinţarea
unor organe de conducere comună şi tribunale arbitrare pentru soluţionarea
diferendelor.

Statul roman:

- Plasa problema relaţiilor internaţionale în competenţa Senatului şi a unui colegiu


sacerdotal „Colegiul Felialilor”.

- Normele pe care le aplicau felialii erau cuprinse într-un cod cu caracter religios
denumit „Jus Fediale”. Conform acestui cod în domeniul tratatelor se prevedeau
următoarele cutume ale romanilor:

2
• cu cei pe care îi considerau egali încheiau tratate de prietenie,
neutralitate sau alianţe. Cu alte state se consacrau forme de
dependenţă, un fel de vasalitate sau protectorat.

• Se considera că tratatele trebuie respectate cu bună credinţă („Pacta


sunt servanta”). Atunci când încălcau un tratat romanii încercau să-şi
justifice atitudinea prin argumente juridice invocând lipsa unei
formalităţi, a unei clauze ambigue sau ridicând problema inechităţii
tratatului.

Statul dac a avut şi el un rol foarte important. Burebista a negociat alianţe cu cetăţi
eline, precum şi cu triburile trace şi ilirice.

b. Evul Mediu

Ruinele Imperiului Roman fac loc apariţiei a numeroase state care, asemenea
Bizanţului, încheie între ele tratate de alianţă, de pace şi de armistiţiu a căror
executare este garantată prin ostatici.

Acum începe încheierea de tratate comerciale între oraşele libere italiene cu Liga
Hanseatică, precum şi cu oraşe din olanda, Spania, Franţa, Imperiul Bizantin, sultan,
arabi ş.a.

În egală măsură încheierea tratatelor cunoaşte o puternică dezvoltare. Majoritatea


tratatelor priveşte războiul şi transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie sau
chiar vânzare – cumpărare. Tratatele erau întărite prin jurăminte sau şi prin gajuri
naturale (castele, fortăreţe, bijuterii).

Este pentru prima oară formulată clas th suv ca expresie a independenţei regilor şi
seniorilor faţă de împăraţii germani şi papi care pretindeau dominaţiei.

S-au făcut progrese şi în practica diplomaţiei. Apar în secolul XV misiuni


permanente, introduse în practica Veneţiei. Apare instituţia Consulilor cu atribuţii
foarte largi.

Deşi principalele mijloace de rezolvare a conflictelor rămâne războiul, începe totuşi să


se recurgă din ce în ce mai des la mijloace paşnice de soluţionare a conflictului, cum
ar fi medierea sau arbitrajul.

3
Dezvoltarea ... în lumea islamică => ş.a.: dreptul tratatelor cu obligaţia respectării lor
(prevăzute în Coran), precum şi acordarea de privilegii ... negustorilor europeni prin
capitulaţii.

Statele feudale române în secolele XIII şi XIV se afirmă în relaţiile internaţionale în


Europa de Sud Est cu o activitate diplomatică semnificativă, aplicând tradiţia
diplomaţiei bizantine. Principala formă de stabilire a relaţiilor era solia, ulterior fiind
înfiinţate reprezentanţe permanente pe lângă Poartă şi în anumite intervale de timp la
Veneţia. Prin tratate se reglementau relaţiile preponderent politice.

Concluzii: în perioada feudalismului timpuriu formarea şi dezvoltarea normelor şi


instituţiilor DIP s-au făcut chiar dacă nu existau state naţionale centralizate.

c. Perioada destrămării feudalismului

Se formează statele mari, absolutiste, caracterizate dpdv politic prin concentrarea


întregii puteri de stat în mâinile monarhului.

Dpdv economic se dezvoltă comerţul => se formează burgheziile naţionale. Există


nişte elemente contradictorii:

- Elemente ce susţin evoluţia pozitivă a DIP

• Dintre elementele pozitive – înlăturarea treptată a influenţei Bisericii


asupra DIP; creşterea misiunilor diplomatice; se dezvoltă reglementări
privind atribuţiile, rangul şi imunităţile.

• Apar reglementări militare care stabilesc normele de desfăşurare a


războiului.

• Se iau măsuri juridice contra piraţilor, ajungându-se ca în legislaţia


franceză aceştia să fie pedepsiţi cu moartea.

- Elemente ce infirmă DIP.

• Contextul socio-politic general a condus la unele regrese în materie de


DIP, în sensul în care unele tratate sunt impuse prin forţă. D.c. papa
declară nule tratatele cu ereticii. Tot acum au loc războaie religioase.
Se trece la împărţirea pământurilor din Lumea Nouă.

• Pirateria devine o practică oficială. Războiul pe mare folosea corsarii.

4
Pacea de la Westphalia, 1648. Lupte religioase. Sfântul Imperiu Roman este înlocuit
cu o serie de state germane, afirmându-se principiul suveranităţii teritoriului şi
înfiinţarea statelor – naţiune.

Concluzie: apariţia statelor – naţiune + afirmarea suveranităţii şi egalităţii lor –


principala contribuţie a perioadei.

Aplicarea DIP + limitarea dependenţei faţă de Poartă au surprins Ţările Române în


perioada Alianţei cu Franţa. Participarea la Războiul de 30 de ani a fost prinsă în
Pacea de la Westphalia. Ţările Române încheie tratate şi recurg la arbitraj. Domnitorii
Ţărilor Române şi-au organizat o cancelarie privată unde se redacta corespondenţa cu
străinătatea. Limbile folosite erau: latina, italiana, turca şi greaca.

d. Epoca modernă

Se caracterizează prin dezvoltarea economică, socială şi politică => stratificare socială


naturală

Două etape:

1. Revoluţia Franceză: ideile privind organizarea statală

Aduce ca elemente de noutate proclamaţia de instituţii noi şi modificări în


organizarea statului

Are ca principal efect afirmarea suveranităţii naţionale

Are loc proclamaţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Concluzie: Bilateralul face loc multilateralului, DIP fiind marcat de congrese şi


conferinţe având ca scop reglementarea statutului european, dezvoltarea şi noi
instituţii de drept.

Ex.: * Congresul de la Viena, 1815 – noua structură a Europei.

- Consolidarea monarhiilor, fiind invocat principiul legitimismului în


documentele semnate de Austria, Franţa, Prusia, Suedia şi Rusia.

- Recunoaşterea neutralităţii permanente a Elveţiei.

* Congresul de la Paris, 1856.

5
- Statele participante (Austria, Anglia, Franţa, Rusia , Turcia,
Sardinia şi Prusia) au pus capăt Sfintei Alianţe şi a legitimismului
ca practică internaţională, înlocuindu-le cu Concertul European =>
regula consensului Marilor Puteri.

- Ex.: codificarea normelor juridice privind războiul maritim, a


regimului Dunării ca fluviu internaţional, înlocuirea regimului de
vasalitate impus de Turcia Ţărilor Române.

* Convenţia de la Geneva, 1864, cu privire la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi


prizonierilor în războiul terestru.

Concluzii: convenţii multilaterale de interes general care reflectau diversele relaţii


internaţionale în condiţiile revoluţiei industriale din secolul XIX înfiinţau şi
primele organizaţii internaţionale. Ex.: Uniunea Telegrafică internaţională şi
Uniunea Monetară Latină.

Împărţirea populaţiei în civilizate şi necivilizate.

2. Războiul franco – prusac, 1870.

Conduce la destrămarea Concertului European şi crearea de alianţe militare:

- Tripla Alianţă (G, A – U, It; 1879)

- Antanta (UK, Fr, Rusia – 1901).

Se dezvoltă diplomaţia multilaterală. Pe plan bilateral se pune accent pe latura


militară => Congresul de la Berlin, 1878, convocat de marile puteri pentru a stopa
creşterea influenţei Rusiei în SE Europei => îşi câştigă independenţa Serbia,
Muntenegru şi România.

* Conferinţa de la Haga 1881 / 1907 – găsirea unor mijloace paşnice pentru


soluţionarea diferendelor paşnice. Ele au adoptat Convenţia cu privire la
procedura de conciliere, anchetă şi arbitraj, cât şi problema codificării legilor şi
obiceiurilor războiului.

Dezvoltarea comerţului duce la încheierea unor convenţii multilaterale pentru


neutralizarea influenţelor străine în Suez şi Panama.

6
* Congresele de la Bruxelles (1874), Berlin (1875) au reglementat
formalităţile privind modul de ocupare al teritoriilor şi au stabilit regimul
protectoratelor. Se înfiinţează organizaţii internaţionale în domenii speciale cum
ar fi: UIP; Uniunea pentru Sistemul Metric, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii
Industriale, Uniunea pentru Protecţia Proprietăţii Artistice (1884).

e. Epoca contemporană

Marcată de evoluţia celor două WW, având ca şi consecinţă îndreptarea DIP către
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. D. a. în această perioadă au fost
promovate valori fundamentale noi: pacea, libertatea popoarelor, cooperarea paşnică
între naţiuni.

1919 – 1920 – Tratatul de Pace de la Paris – consacră dezmembrarea Imperiului


Habsburgic şi apariţia unor noi state independente.

Elementul fundamental al DIP a fost îndreptat către asigurarea status-quo-ului


instaurat de sistemul de la Versailles, instituind prin textul tratatelor Pactul Ligii
Naţiunilor.

Tratatele ce au marcat evoluţia DIP:

- Tratatul Briand – Kellog – renunţarea la război ca instrument al politicii


internaţionale.

- Convenţia, 1933, de la Londra între URSS şi Europa – se definea noţiune de


agresor.

Caracteristicile perioadei - creşterea atât dpdv cantitativ, cât şi calitativ a DIP cu


următoarele elemente:

- DIP a devenit un drept cu aplicare la ansamblul relaţiilor internaţionale

- DIP a devenit un drept cu aplicare pe toate continentele

- S-a accentuat procesul de amplificare şi formare a principiilor şi normelor general


aplicabile ale DIP-ului

- S-a adoptat Carta ONU:

• Este abolită recurgerea la forţă

7
• Se stabilesc obligaţii de soluţionare a diferendelor dintre state exclusiv
prin mijloace paşnice

• Se statuează un sistem de securitate colectivă

• Se formează un sistem de instituţii specializate ale ONU, independente,


de colaborare sectorială.

- Se proclamă dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta => dreptul la


autodeterminare

- Se formează instituţii şi norme ale colaborării economice

- Se dezvoltă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi mecanisme


pentru a asigura respectarea lor

- Se consacră principiile DI

- Se dezvoltă instituţii şi reglementări care fără a contraveni principiilor şi


mecanismelor ONU urmăresc o mai bună conjugare a eforturilor statelor
respective, ţinând seama de aspectul regional.

Curs 2

Izvoarele dreptului internaţional

Problema izvoarelor este tratată în literatura de specialitate din mai multe puncte de
vedere:

Există:

- izvoare materiale – conştiinţă colectivă, opinie publică, dreptate, solidaritate,


necesitate internaţională, interdependenţa. Ele generează normele internaţionale.

- izvoare formale – tratatul, cutuma – nişte forme de constatare sau de exprimare a


normelor de drept.

În literatura de specialitate se porneşte de la statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,


art. 38, unde se prevede că în rezolvarea diferendelor internaţionale care îi vor fi
supuse, CIJ are misiunea de a decide în conformitate cu DI, aplicând:

8
a. convenţiile internaţionale generale sau speciale care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în dispută;

b. cutuma internaţională ca expresie a unei practici general acceptate ca fiind normă


de drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d. decizii judecătoreşti sub rezerva că acestea au valoare juridică obligatorie numai


pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv;

e. doctrina celor mai calificaţi specialişti ai diferitelor naţiuni ca mijloc subsidiar


pentru determinarea normelor de drept.

Tratatele

Tratatul este acel act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internaţional
prin care se creează, se modifică sau se sting raporturile juridice internaţionale.

Pentru a fi un izvor de DIP tratatele trebuie să fi intrat în vigoare şi să îndeplinească


cerinţele de validitate stabilite de normele DIP şi să nu-şi fi încetat existenţa.

În zilele noastre tratatul este instrumentul privilegiat al raporturilor internaţionale la


care recurg toate statele în diverse domenii. Această situaţie derivă din trei motive:

- nevoia de reglementare rapidă determinată de noile cerinţe şi tehnologii;

- nevoia de reglementare precisă şi clară;

- dorinţa noilor state de a participa ele însele cu condiţii de egalitate cu alte state la
formarea acelor norme care stabilesc drepturile şi obligaţiile pentru ele.

Cele mai importante acţiuni de codificare în DI se înregistrează în 1969, în Convenţia


de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor.

În 1986 – Convenţia privind Dreptul Tratatelor de la Viena încheiată de Organizaţia


Internaţională. Aceasta este o preluare a Convenţiei din 1969, fiind adoptată pentru
organizaţii internaţionale.

Elementele specifice unui tratat internaţional:

9
1. Părţile

- Trebuie să îndeplinească condiţia de a fi subiect de DI. Există nişte condiţii


de fond care angajează din punct de vedere juridic statul.

- Statele sunt subiectele de DI... şi organizaţiile internaţionale în măsura în


care statele au investit. Se mai adaugă naţiunile ce luptă pentru eliberare.

2. Consimţământul – acordul de voinţă al părţilor

Aceasta trebuie să fie liberă. Când nu este liberă, tratatul poate fi anulat.
Viciile de consimţământ = elementele ce pot fi invocate de state în vederea
anulării tratatelor.

Exemplu de viciu de consimţământ – nerespectarea calităţii de reprez. în


momentul încheierii tratatului = atunci când un tratat a fost încheiat de către un
stat cu încălcarea unei prevederi a dreptului său referitoare la competenţa de a
încheia tratate. În egală măsură, dacă tratatul respectiv încalcă a normă
fundamentală din dreptul intern al statului avem iarăşi de a face cu o
incompatibilitate ce poate conduce la anularea tratatului.

a. Eroarea poate fi invocată ca un viciu de consimţământ dacă se referă la un


fapt sau la o situaţie pe care acesta le presupune existente a momentul
încheierii tratatului şi care constituiau un element esenţial al
consimţământului său de a încheia tratate.

Nu sunt luate în considerare erorile cu privire la redactarea textului unui


tratat. Acestea nu afectează consimţământul dat, ci sunt supuse
procedurilor de corectare a erorilor tratatelor.

b. Dolul – înşelăciunea. Poate fi invocat dacă statul respectiv a fost


determinat să încheie tratatul prin conduita frauduloasă a altui stat
participant la negocieri.

c. Corupţia poate fi invocată de un stat dacă exprimarea consimţământului de


a fi obligat prin tratat a fost obţinută prin coruperea reprezentantului său,
prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat participant la negocieri.

Conform prevederilor Conferinţei de la Viena, un stat poate invoca


eroarea, dolul sau corupţia drept vicii de consimţământ, atrăgând după sine
nulitatea tratatului în cauză.

10
d. Constrângerea reprezentantului unui stat sau chiar a statului însuţi
reprezintă cel mai grav caz de viciere a consimţământului. spre deosebire
de primele trei care mai pot fi remediate, constrângerea nu poate fi
corectată, nici evitată. Ea atrage ab initio nulitatea tratatului. Există o part a
constrângerii când tratatele sunt folosite prin ameninţarea cu forţa. Atunci
când sunt respectate pp DI nu avem de a face cu un viciu de consimţământ.
Tratatele impuse prin folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa sunt nule
numai atunci când sunt încălcate pp DI încorporate în Carta ONU:

- egalitatea popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele

- egalitatea suveranităţii şi independenţei tuturor statelor

- neamestecul în treburile interne ale unui stat

- interzicerea ameninţării cu forţa şi a folosirii acesteia

- respectarea ... şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale


omului.

Pornind de la pp Cartei ONU tratatul de pace impus unui stat agresor este
valabil.

3. Obiectul tratatului

- îl reprezintă raporturile juridice internaţionale create prin normele stabilite


de tratat. tratatele sunt încheiate cu scopul de (a) a produce efecte juridice,
(b) de a naşte drepturi şi obligaţii pentru subiectele de DI care le încheie
sau (c) pentru confirmarea ori consolidarea situaţiei juridice preexistente
sau (d) în atribuirea unui statut juridic.

- În cuprinsul oricărui tratat întâlnim clauze de substanţă care stabilesc


drepturi şi obligaţii părţilor în domeniul de respectare, respectiv şi clauze
procedurale care reglementează modalităţile de aplicare ale tratatului,
eventuale rezerve, mijloace de reglementare paşnică în cazul apariţiei
diferendelor, eventuale mecanisme de supraveghere a aplicării tratatului,
intrarea în vigoare şi încheierea tratatelor.

- Nu reprezintă tratate internaţionale documentele care nu-şi propun să


creeze drepturi şi obligaţii juridice între state chiar dacă intervin la cel mai
înalt nivel.

11
- Obiectul tratatului trebuie să fie d.a. posibil şi licit. În practică, statele nu
se angajează prin tratate cu un obiect imposibil. Aceasta nu înseamnă că
dacă pe parcurs intervine un caz de forţă majoră, că obiectul tratatului era
imposibil (existenţa clauzelor de forţă majoră).

- Normele imperative ale dreptului internaţional jus cogens = dacă obiectul


unei norme intră în conflict cu una dintre normele DIP atunci tratatul este
nul de drept. Aceasta pentru că nu este permisă nici o derogare de la
normele imperative ale DI. Cu excepţia normelor imperative, DI nu
cunoaşte ale norme care să limiteze conţinutul tratatelor. Aceasta rămâne o
problemă a autonomiei de voinţă a statelor care încheie tratatul.

4. Termenul – element auxiliar

- element viitor şi sigur de care depind intrarea în vigoare sau încetarea unui
tratat sau alte consecinţe juridice în legătură cu acesta.

5. Condiţia – element auxiliar

- eveniment viitor sau nesigur de care depinde uneori intrarea în vigoare a


tratatului, încetarea lui, dar cel mai adesea naşterea şi încetarea obligaţiilor
părţilor.

Cutuma

Cutuma internaţională = practică generală relativ îndelungată, repetată în raporturile


dintre state, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în relaţiile
internaţionale.

Nu orice practică internaţională a statelor devine cutumă, ci numai aceea care are un
element faptic concretizat în conduită, în practica statelor, şi un element psihologic
subiectiv manifestat prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod
repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii.

Cutuma este în cadrul doctrinar internaţional o noţiune care depinde de factorul timp.

Practica internaţională şi concepţia general acceptată în doctrină au consacrat în


procesul formării normelor cutumiare două elemente:

12
a. Unul material sau obiectiv – este consacrat de art. 38, lit. B din statutul CIJ prin
formula „practica generală”. Prin practica internaţională vom înţelege orice
comportament al unui stat sau al altui subiect de DI care acţionează conştient faţă
de o situaţie juridică internaţională sau o normă de DI.

Au competenţa de a angaja statele pe plan internaţional şeful statului, şeful


guvernului, ministrul de externe şi reprezentanţii diplomatici. În egală măsură
statul este reprezentat şi de legislativ prin legile cu efecte în raporturile
internaţionale ale statelor de care aparţin. D.c. în ultima vreme practica
internaţională relevă declaraţiile politice ale parlamentarilor care pot reprezenta în
anumite condiţii acte ale practicii statelor. Se practică din ce în ce mai des
diplomaţia prin media.

În cadrul practicii statelor, ... anumite hotărâri ale tribunalelor naţionale, mai ales
ale curţilor internaţionale sau celor supreme, atunci când tratează probleme de
drept internaţional.

b. Unul psihologic sau subiectiv. ...

i. Rolul tratatelor în formarea cutumelor internaţionale. În procesul de codificare a DI


au avut loc conferinţe care au statuat anumite reguli prin tratate. Aceste tratate devin
cutume pentru statele neparticipante la Convenţie. Tratatele au un rol constructiv în
formarea normelor cutumiare şi în ruperea normelor cutumiare existente.

ii. Rolul organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor multinaţionale în formarea


practicilor cutumiare. Ca urmare a creşterii numărului de state care participă la
organizaţii internaţionale, conferinţele internaţionale reprezintă tot mai mult locul
unde se manifestă practica statelor şi atitudinile lor faţă de situaţiile internaţionale şi
normele juridice. în cadrul conferinţelor internaţionale practica statelor se exprimă
prin prop lor cu privire la problemele examinate, prin documentele de poziţie
prezentate, ca şi prin declaraţii oficiale înregistrate.

Izvoarele auxiliare prin existenţa lor conduc la formarea unor norme cutumiare şi / sau
tratate internaţionale:

a. Principiile generale de drept, hotărârile organizaţiilor internaţionale.

b. Hotărârile instanţelor juridice şi arbitrare.

13
c. Doctrina dreptului intern

d. Echitatea

e. Legislaţia internă

f. Hotărârea instanţelor judecătoreşti naţionale.

Curs 3

Codificarea DIP

Există două sc fundamentale de DIP:

- Sc europeană (latină)

- Sc anglo–saxonă – dreptul englez.

Dreptul latin pleacă de la premisa efectuării unor norme care să fie ulterioare.

Dreptul englez consfinţeşte ulterior cutumele, transformându-le în legi.

Codificarea în cadrul ONU:

- Asigură precizia normelor de drept

- Întărirea DIP ca sistem coerent

- Adoptarea de norme noi

Clasificare a codificării:

1. După subiecţii care participă la procesul de codificare:

a. Codificare oficială – realizată de state, ca subiecte de DIP

b. Codificare neoficială – efectuată de organizaţii ştiinţifice internaţionale sau


cercetători individuali.

2. Dpdv al obiectului de clasificare:

a. Codificare generală – ansamblul normelor DIP

14
b. Codificare parţială – normele dintr-un anumit domeniu

3. Dpdv al aplicării geografice

a. Codificare universală

b. Codificare regională

Elementele codificării neoficiale – primele încercări propriu – zise de codificare

a. Jeremy Bentham – Introduction to an International Code. 1827. Concepea


codificarea nu numai ca o constatare de reglementări a dreptului în vigoare, ci şi ca o
elaborare de reguli noi care aveau să asigure pacea perpetuă.

b. H. G... – Declaraţia dreptului ginţilor. 1792. A prezentat o încercare de codificare a


DI plecând de la şcoala dreptului natural, cuprinzând în cadrul lucrării principiile şi
normele generale.

c. Instituirea de DI (1873), Asociaţia de DI (1873 – Londra), Asociaţia Harvard


Research in International Law (1927), Societatea Americană de DI (1906).

Până la înfiinţarea ONU putem vorbi despre un pionierat, codificarea din cadrul ONU
definitivând codificarea.

Momentele codificării:

1. Congresul de la Viena

- încercare de a elabora o reglementare internaţională privind probleme juridice


de ordin general.

- participanţii au adoptat norme referitoare la rangul agenţilor diplomatici,


libertatea navigaţiei fluviale internaţionale, abolirea traficului cu sclavi.

2. Conferinţa de la Paris (1856)

- s-a adoptat Declaraţia cu privire la drepturile beligeranţilor şi neutrilor în


războiul maritim

- 1864 – convenţia pentru ameliorarea situaţiei militarilor răniţi din armatele


aflate în campanie

15
3. 1874 – Conferinţa de la Bruxelles – contribuie la codificarea legilor şi uzanţelor
războiului terestru.

4. Haga – 1899 şi 1907 – s-a efectuat o sinteză a elementelor anterior prezentate.

Acestea au fost prezentate într-o ordine logică şi bine organizată:

- Convenţia referitoare la reglementarea paşnică a diferendelor

- Protocolul adiţional al convenţiei referitoare la reglementarea paşnică a


diferendelor

5. 1908 şi 1909 – Londra – Conferinţa Navală Internaţională.

Se soluţionează elementele rămase neclare în urma conferinţelor de la Haga,


formulând declaraţii referitoare la Legile Războiului Maritim – se preciza că
acestea enunţă norme care în substanţă corespund principiilor generale de DI.

6. Numeroase alte conferinţe care reglementează:

- comunităţile poştale internaţionale

- comunităţile telegrafice şi telefonice

- armonizarea greutăţilor şi măsurilor

- protecţia proprietăţii intelectuale

- protecţia drepturilor artistice şi literare.

În toamna anului 1924, reluând eforturile de codificare, în cadrul Ligii Naţiunilor a


fost înfiinţat un organ permanent – Comitetul de Experţi, pentru codificarea
progresivă a DIP. Acest comitet era format din 17 experţi ce trebuia să reprezinte
principalele forme de civilizaţie şi de sisteme juridice din lume. Competenţele acestui
comitet:

1. întocmirea unei liste de probleme a căror reglementare internaţională era necesară


şi realizabilă.

2. trimiterea către state a listei menţionate cu scopul de a examina ulterior


observaţiile acestora.

16
3. de a prezenta un raport cu privire la problemele care consideră că au atins un grad
de maturitate satisfăcător, indicând totodată procedurile de urmat pentru
conferinţele ce urmau să fie codificate.

Astfel, Comitetul a prezentat Ligii o listă de 10 teme care, în marea lor majoritate, au
constituit observarea unor conflicte în scopul elaborării unor viitoare convenţii
internaţionale:

1. Conflictul de legi în materie de cetăţenie

2. Dreptul apelor teritoriale

3. Privilegiile şi imunităţile diplomaţilor

4. Regimul navelor care aparţin guvernelor

5. Extrădarea

6. Răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi


bunurilor străine

7. Aplicarea noţiunii de piraterie în DI

8. Reprimarea pirateriei

9. Principiile jurisdicţiei penale a statelor pentru infracţiuni comise în afara


teritoriilor lor

10. Procedura conferinţelor internaţionale

Adunarea Ligii Naţiunilor a convocat în 1927 o Conferinţă Internaţională pentru


Codificarea a trei dintre cele 10 domenii (1. cetăţenia, 2. apele teritoriale, 6.
răspunderea statelor pentru daune produse pe teritoriul lor persoanelor şi bunurilor
străine).

1930 – Conferinţa a adoptat numai documentele privind cetăţenia; discuţiile şi ideile


pe marginea celorlalte subiecte au fost extrem de utile, generând cadrul pentru
reluarea lor în conferinţe viitoare.

Dintre instrumentele juridice mai importante adoptate în perioada Ligii Naţiunilor


amintim:

1. Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţiunilor –


Paris, 1928. A fost cunoscut sub numele Briand – Kelogg.

17
2. Actul general pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale
(1928).

3. Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice


sau similare şi a mijloacelor bacteriologice. 1925.

4. Convenţia cu privire la reprimarea terorismului. 1937.

5. Convenţia pentru Crearea Curţii Penale Internaţionale. 1937.

Alte documente: interzicerea sclavajului, a traficului de femei şi copii; tratatul


străinilor; tratatul refugiaţilor; cooperarea în domeniul navigaţiei fluviale; regimul
porturilor maritime, regimul căilor ferate, traficul rutier, relaţiile de muncă.

Dpdv organizatoric, competenţele comisiei erau următoarele:

1. atunci când se abordează codificarea normelor noi

- să se desemneze un raportor

- să se stabilească un plan de muncă

- să transmită guvernelor un chestionar prin care să ceară opinia acestor norme


ce făceau obiectul codificării

- să consulte instituţii ştiinţifice

- să studieze rapoartele şi să înainteze guvernelor un proiect final pentru


observaţii

- să centralizeze oblig primite la aceste proiect şi să-l refacă conform


observaţiilor primite

- să supună proiectul astfel formulat Adunării Generale.

2. atunci când se sintetizează normele existente = codificare formală.

Statutul prevede numai solicitarea de informaţii guvernelor şi elaborarea unui


proiect de art fără să fie nevoie de raportor.

Categorii de recomandări posibile:

1. Să nu întreprindă nici o acţiune în afară de publicarea raportului său.

2. Să ia act de raport sau să-l adopte printr-o rezoluţie.

3. Să recomande proiectul statelor în vederea încheierii unor convenţii.

18
4. Să convoace o conferinţă pentru încheierea unei convenţii.

Comisia şi recomandările de situează în planul codificării în cadrul ONU.

Până în prezent în cadrul ONU au fost adoptate un număr de 15 convenţii, toate fiind
ca rezultat al proiectelor elaborate de Comisia de DI. Acesta formează împreună cu
Carta ONU nucleul DIP.

Cele 15 Convenţii:

1. Convenţia asupra mării teritoriale şi a zonei contigue. Geneva, 1958.

2. Convenţia asupra mării libere. Geneva, 1958.

3. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice ale mării libere.


Geneva, 1958.

4. Convenţia asupra platoului continental. Geneva, 1958.

Au fost însoţite de un protocol facultativ cu privire la reglementarea obligatorie a


diferendelor.

5. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare. 1963. A fost însoţită de un


protocol facultativ privind dobândirea cetăţeniei şi unul de reglementare paşnică a
diferendelor.

6. Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice. 1961.

7. Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie. New York, 1961.

8. Convenţia asupra misiunilor speciale. 1969.

9. Convenţia de la Viena asupra tratatelor. 1969. Este vorba despre tratatele stabilite
între state.

10. Convenţia asupra reprimării şi prevenirii infracţiunilor contra persoanelor care se


bucură de protecţie internaţională (agenţi diplomatici). 1973.

11. Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţii


internaţionale cu caracter universal. 1975.

19
12. Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul tratatelor. 1978.

13. Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în domeniul bunurilor, arhivelor


şi datoriilor de stat. 1983.

14. Convenţia de la Viena asupra tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale. 1986.

15. Convenţia referitoare la folosirea căilor de apă internaţionale în alte scopuri decât
navigaţie. 1997.

Convenţiile + Carta ONU prin normele pe care le conţin fac parte din nucleul DIP.
Toate au vocaţie de universal şi sunt considerate tratate multilaterale generale, chiar
dacă la unele dintre ele numărul statelor care au devenit păţi este redus.

Aceste proiecte, concretizate sau nu, pot conferi existenţa unei norme cutumiare sau
se pot afla la originea proiectelor de formare a normei. Însuşi proiectul de negociere a
unui tratat poate avea ca efect crearea unei norme cutumiare care va putea fi inclusă ...
într-un alt tratat.

În acest context al actelor şi documentelor ce nu constituie tratate se înscriu şi avizele


Adunării Generale oferite la cerere privind domeniile:

- Extinderea participării la tratatele multilaterale generale ... în cadrul Ligii


Naţiunilor.

- Căile şi mijloacele folosite pentru a evidenţia dreptul cutumiar internaţional.

- Rezervele la Convenţiile internaţionale.

Aceste codificări au relevat o serie de valori comune pe care statele s-au obligat să le
respecte şi să le protejeze. Aceste valori au făcut obiectul principiilor fundamentale
ale DI.

Codificarea DIP= sintetizarea, sistematizarea si ordonarea, prin tratate, a regulilor


cutumiare de DIP.

Codificarea in cadrul ONU

Codificarea se realizează azi sub egida ONU. S-a creat, in acest scop, Comisia de
Drept Internaţional (1947) , compusa din 34 de specialişti desemnaţi de Ad. Gen a
ONU. Comisia desemnează raportori speciali pt. fiecare subiect. Relaţia cu guvernele

20
ONU se va face prin intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea
observaţiilor lor.

Codificarea in cadrul ONU asigura precizia normelor de drept, întăreşte DIP ca sistem
si duce la adoptarea de noi norme.

Bibliografie

1. Raluca Miga Beştelin – DI. Introducere în DIP. All, 1996.

2. Marian Niciu, V. Marcu, N. Diaconu, N. Purdă, L. Macarovski – Culegere de


documente de DIP. Lumina Lex, 1997.

3. D. Popescu, A. Năstase, F. Coman – DIP. Şansa, 1994.

4. Al. Bolintineanu, A. Năastase, B. Aurescu – DI contemporan. All Beck, 2000.

5. Diaconu – DIP. Şansa, 1995.

6. G. Plastera – Manual de DIP. All Beck, 2005.

Curs 4

Principiile fundamentale ale DIP

1. ...

- pp îndepl cu bună credinţă a angajamentelor pe care un stat şi le asumă

- apare încă din antichitate

- în Evul Mediu, feudalism, epoca modernă şi epoca contemporană capătă noi


valenţe şi noi sensuri.

2. Principiul suveranităţii

- apare atunci când apar şi statele – Evul Mediu.

3. Altele: principiul nerecurgerii la forţă, dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure


soarta, suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor naturale, principiul cooperării.

21
Aceste principii au fost un rod al evoluţiei DIP şi al experienţei umane.

Ca principii ale DIP aceste drepturi au o natură identică cu cea pe care o regăsim în
tratate şi cutumă, fiind o expresie a acordului de voinţă al statelor. Principiile aşa cum
sunt ele acum au fost consacrate în documentele de DIP atât înaintea WWII, cât şi
după.

Concepţia de principii ale DIP conţine regulile de conduită cele mai generale, a căror
respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relaţiilor între state, pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aşa cum sunt definite, ele au un mare
caracter de generalitate atât dpdv al substanţei (toate elementele raporturilor care le
reglementează DIP), cât şi prin aplicarea or în raporturile dintre state pe tot
mapamondul (universalitate).

Principiile DIP stabilesc cu cea mai mare autoritate drepturile şi obligaţiile cu caracter
universal menite să asigure protecţia acelor valori fundamentale cărora statele le
acordă o importanţă prioritară. Principiile reprezintă în DIP un fel de instanţă
supremă.

Dezvoltând şi precizând conţinutul acestor principii, Declaraţia privind principiile de


DIP referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state, conform cartei ONU,
adoptată de Adunarea Generală în 1970, prezintă conţinutul a şapte principii:

1. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa

2. Reglementarea diferendelor inter-naţiuni prin mijloace paşnice

3. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat

4. Cooperarea internaţională

5. Egalitatea în drepturi a populaţiilor şi drepturile acestora de a dispune de ele


însele

6. Egalitatea suverană a statelor

7. Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţia dintre statele participante la


CSCE, adoptată la Helsinki, în 1975, enunţă un număr de 10 principii, adăugând la
cele 7 menţionate în carta ONU încă 3:

22
8. Inviolabilitatea frontierelor

9. Integritatea teritorială a statelor

10. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiile fundamentale ale DIP prezintă următoarele caracteristici:

1. ele prezintă o maximă generalitate, în sensul că normele pe care le cuprind


sunt de maximă generalizare şi abstractizare.

2. universalitatea – exprimată prin aplicarea lor conduitei statelor oriunde s-ar


exercita aceasta.

3. valoare de jus cogens - adică, un caracter imperativ, de la ele neputându-se


deroga decât pe calea unei norme convenţionale sau cutumiare, care să aibă
aceeaşi valoare de jus cogens.

Din acest pdv, principiile DIP sunt adevărate standarde a conduitei internaţionale a
statelor. Constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii oricărui act juridic, a
oricărei acţiuni sau absenţiuni a statelor în relaţiile internaţionale. Ele determină
caracterul şi conţinutul celorlalte norme şi instituţii ale DI, determină esenţa şi
orientarea.

Aplicarea şi respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând statele ca


subiecte primare ale DI. În virtutea ace3stor principii, statul promovează, afirmă şi
realizează, prin forme şi mijloace politico – juridice concrete, interesul lor natural.

Tendinţa la acest moment este spre o cât mai clară şi o completă cristalizare a
conţinutului şi elementelor care alcătuiesc principiile DI.

Principiul suveranităţii

Carta ONU în art. 1 consacră un număr de cinci principii în conformitate cu care


statele membre, precum şi organizaţiile, să acţioneze:

1. Rezolvarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice

2. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa

3. Neintervenţia în treburile interne ale unui stat.

23
Conceptul de suveranitate a desemnat iniţial ansamblul funcţiilor exercitate de un stat
pe teritoriul său şi în relaţie cu alt state. Atât documentele internaţionale, cât şi cutuma
prezintă suveranitatea ca având un dublu aspect:

a. Intern – desemnează puterea suverană asupra subiectelor (resurse economice,


cetăţeni) aflate pe teritoriul respectiv.

b. Extern – precizează libertatea de acţiune faţă de acţiunea altor state.

a. Intern

În esenţă, conceptul de suveranitate a fost dezvoltat pentru a acoperi trei elemente


importante:

- Dreptul la independenţă pe plan intern

- Dreptul la egalitate şi independenţă în relaţiile cu alte state

- Dreptul la autodeterminare.

Alături de caracteristicile generale, trăsăturile fundamentale ale suveranităţii sunt


următoarele:

- Exclusivitatea – teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure


suveranităţi.

- Caracterul originar şi plenar – suveranitatea aparţine statului şi nu îi este


atribuită dinafară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea
domeniilor de activitate (politic, economic, social etc.).

- Indivizibilitatea – suveranitatea nu poate fi fragmentată, atributele ei


neputând aparţine într-un stat mai multor titulari.

- Inalienabilitatea – suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor


state sau organizaţii internaţionale.

Aceste trăsături nu sunt singurele care caracterizează suveranitatea, dar din ele
decurg şi altele. Dreptul exclusiv al statului se manifestă şi în următoarele direcţii:

- Adoptarea legilor şi reglementărilor aplicabile pe teritoriul său

- Asigurarea organizării de stat sub toate aspectele acesteia

- Dreptul de a decide liber asupra tuturor problemelor vieţii politice, economice,


sociale şi culturale

24
- Exercitarea asupra tuturor persoanelor şi bunurilor aflate pe teritoriul său,
precum şi asupra activităţilor ce se desfăşoară pe aceste teritorii a dreptului său
suveran.

b. Extern

Relaţia dintre stat şi cetăţenii săi are caracter de unicitate şi exclusivism.

Aceasta cuprinde atât drepturile şi obligaţiile reciproce (suveranitatea


personală), dar şi dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi
(unilaterală).

Exclusivitatea. Acest principiu nu înseamnă că un stat poate să acţioneze în


mod arbitrar, adică să adopte legi şi măsuri care să încalce angajamentele
asumate prin tratate şi obligaţii decurgând din norme cutumiare în domeniul
drepturilor omului. Statul nu poate să ia măsuri care să prejudicieze un alt stat.

Chiar şi în cazul în care un stat nu-şi respectă angajamentele internaţionale


asumate şi normele generale ale DI, în exercitarea drepturilor sale suverane,
celelalte state nu au dreptul de a se substitui statului în ceea ce priveşte
adoptarea şi aplicarea drepturilor sale, în relaţia politică a acestuia cu cetăţenii
săi, în organizarea sa teritorial – politică, în orientarea şi conducerea
activităţilor economice. Are însă dreptul şi obligaţia de a-şi exprima
îngrijorarea faţă de ceea ce se întâmplă în statul respectiv, fără a întreprinde
acte care să lezeze suveranitatea acestuia.

Principiul independenţei statelor – decurge din principiul suveranităţii.

Drepturi care decurg din natura de independenţă a statului:

- Stabilirea şi conducerea în mod liber a relaţiilor cu alte state (drept


diplomatic şi consular)

- Libertatea de decizie cu privire la participarea sau neparticiparea la tratate


şi la formarea normelor de DI general

- Libertatea de a produce acte unilaterale

25
- Decizia liber consimţită de a deveni membru a unei organizaţii
internaţionale, precum şi de a avea acces la proceduri internaţionale de
reglementare paşnică a diferendelor

- Dreptul de a folosi spaţiile care nu sunt supuse suveranităţii altor state


(marea liberă, spaţiul aerian adiacent acesteia, spaţiul cosmic).

Toate aceste drepturi sunt însoţite de obligaţii corespunzătoare:

- De a respecta drepturile similare ale altor state

- De a respecta obligaţiile asumate prin participarea la tratate sau organizaţii


internaţionale

- De a răspunde pentru actele ilicite comise

- De a coopera pentru rezolvarea problemelor internaţionale de interes


general

- Respectarea altor principii şi norme ale DI, în primul rând a obligaţiilor de


a nu recurge la folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa ori a intervenţiei
în treburile altor state, care sunt evident legate de independenţa unui stat.

Tot din trăsăturile caracteristice suveranităţii se desprinde şi integritatea


teritorială. Obligaţiile statelor cu privire la integritatea teritorială:

- De a se abţine de la orice cerere sau acţiune de acaparare a unei părţi sau


întregului teritoriu al unui stat

- De a se abţine de la orice act săvârşit împotriva integrităţii teritoriale sau a


unităţii oricărui stat şi în special de la orice acţiune de acest gen care ar
constitui o ameninţare cu forţa sau folosirea acesteia

- Să se abţină de a face din interiorul unui stat obiectul unei ocupaţii militare
sau a altor măsuri care comportă folosirea directă / indirectă a forţei.

Integritatea teritorială nu înseamnă o libertate absolută pe teritoriul său, chiar


şi faţă de proprii cetăţeni şi de bunurile situate pe acesta. Din acest pdv se
consideră că suveranitatea implică responsabilitate atât în ceea ce priveşte
suveranitatea altor state, cât şi în ceea ce priveşte respectarea drepturilor
persoanelor aflate pe teritoriul său.

26
Exercitarea dreptului suveran al statului în afara limitelor teritoriului său în
următoarele situaţii:

- Anumite drepturi suverane în zona contiguă a mării sale teritoriale, ca şi în


spaţiile aflate în afara jurisdicţiei oricărui stat

- Dreptul de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi

- Anumite drepturi şi obligaţii în legătură cu cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul


altor state

- Jurisdicţia asupra străinilor care comit crime

- În anumite cazuri de jurisdicţie asupra oricăror persoane care comit crime


de război, crime împotriva umanităţii sau acte de genocid.

Strâns legat de conceptul de integritate teritorială, DI asigură şi protecţia


frontierelor de stat.

Vom înţelege prin frontiere de stat liniile de demarcaţie naturală sau imaginară
a teritoriilor.

Curs 5

Frontierele de stat

Frontierele pot permite libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a capitalului şi a


ideilor dacă statele convin în acest sens.

Poate avea loc chiar o spiritualizare a frontierelor astfel încât să se dea acestora o
semnificaţie de puncte de legătură şi de colaborare între state şi popoare. Condiţia
esenţială => punctul de plecare în materializarea acestei ipoteze să fie respectarea
frontierelor existente şi nicidecum un principiu cu caracter revizionist.

1. Egalitatea suverană a statelor

Egalitatea suverană în drepturi a statelor are o dimensiune politico-juridică, rezultând


din regulile conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale, precum aceea a egalităţii în
dezvoltare, implicând obligaţia ţărilor dezvoltate de a acorda ţărilor în curs de

27
dezvoltare un tratament preferenţial şi diferenţiat în toate domeniile cooperării
economice şi comerciale (aşa numita egalitate compensatoare), precum şi obligaţia
statelor dezvoltate de a acorda ajutor ţărilor în curs de dezvoltare.

Principiul egalităţii suverane reprezintă o sinteză între principiul egalităţii şi


suveranităţii, fiind consacrat în mai multe acte şi documente internaţionale(Carta
ONU, Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – cooperarea între state, Actul
Final al Conferinţei de la Helsinki).

Declaraţia Adunării Generale a ONU – 1970 – trăsături definitorii ale principiilor:

a. statele sunt egale dpdv juridic

b. fiecare stat se bucură de drepturile inerente propriei suveranităţi

c. fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state, originalitatea


şi particularităţile fiecărui stat ca membru al comunităţii internaţionale

d. integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile

e. fiecare stat are dreptul de a alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politică,
social şi cultural

f. fiecare stat are obligaţia de a se achita cu bună – credinţă de obligaţiile sale


internaţionale faţă de alte state

g. imunitatea de jurisdicţie a unui stat într-un alt stat pentru actele sale în calitate
de subie4ct al DIP

h. capacitatea egală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii

i. participarea tuturor statelor în condiţii egale la procesul de negociere a


tratatelor, la formarea normelor de DI, la procesul de soluţionare paşnică a
diferendelor ca membri egali ai comunităţii internaţionale.

Deşi terminologia egalităţii suverane nu este folosită în documentele internaţionale


aceasta nu exclude, ci implică principiul egalităţii în drepturi a statelor, care îşi
păstrează semnificaţia proprie. Astfel, documentele constitutive ale unor organizaţii
internaţionale regionale, cum ar fi: Carta Unităţilor Africane – 1963, Carta de la
Bogota – 1968, de la Buenos Aires – 1967, Constituţia Organizării Statelor
Americane precizează faptul că statele sunt egale în drepturi şi se bucură de şansă
egală de a le exercita.

28
Ex.: principiul 2un stat – un vot” – Consiliul de Securitate al ONU – votul membrilor
permanenţi.

2. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului acestora de a dispune de


ele însele.

Apare în secolul XIX în contextul luptei populaţiilor din Europa Centrală şi de Est
pentru formarea de state independente sau pentru realizarea unităţii politice şi
naţionale în detrimentul Imperiilor Austro – Ungar, Otoman şi Ţarist.

A fost enunţat într-o anumită formă într-unul dintre cele 14 puncte prezentate de
preşedintele american W. Wilson pentru restabilirea păcii în Europa în contextul
WWI.

Acest principiu a fost consacrat în carta ONU, unde printre alte obiective ale
organizaţiei îl regăsim pe acela de a dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, bazate pe
respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului popoarelor la
autodeterminare.

Ulterior, acest principiu a fost promovat şi reafirmat tot mai puternic, evoluţie care s-a
concretizat juridic cu adoptarea Declaraţiei asupra Acordării Independenţei Ţărilor şi
Popoarelor Coloniale, prin rezoluţia ONU din 1960, referitoare la acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor din colonii.

D.a. dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost inclus în „Declaraţia asupra
principiului DI privind relaţiile prieteneşti şi cooperare între state” conform Cartei
ONU, adoptată în 1970. Se precizează că nici o dispoziţie din acea declaraţie nu va fi
interpretată ca autorizând sau încurajând o acţiune care ar dezmembra un stat sau ar
ameninţa integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran şi
independent care se conduce după principiul egalităţii în drepturi şi dreptul popoarelor
la autodeterminare, care are un guvern reprezentativ exponent al întregului popor
aparţinând teritoriului, fără a face distincţie de rasă, credinţă, naţionalitate. Tot aici se
arată că orice stat trebuie să se abţină de la acţiuni care vizează să atenteze parţial sau
total la unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui alt stat.

29
Se mai prevede că toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în
deplină libertate şi fără amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi
culturală.

Toate aceste idei se regăsesc şi în cele două pacte din 1966:

- Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Se mai menţionează în pacte ca mijloace de exercitare a acestor drepturi crearea unui


stat suveran şi independent, libera asociere sau integrare cu un stat independent sau
dobândirea oricărui alt statut politic decis în mod liber de către popor.

Realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele presupune sine qua non
abolirea colonialismului şi a oricărei alte forme de dependenţă.

Dintre instrumentele regionale în care este consacrat acest principiu amintim:

- Actul Final de la Helsinki

- Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, 1981.

În afara documentelor menţionate, o altă sursă formatoare a acestui principiu este


jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care a confirmat validitatea acestui
principiu ca normă ce creează obligaţii ergo homnes în contextul DIP.

Principiul cuprinde următoarele elemente:

a. dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici
un amestec din afară.

b. dreptul popoarelor de a promova conform voinţei lor dezvoltarea politică,


economică, socială şi culturală.

c. protecţia integrităţii teritoriale pe care se exercită drepturile popoarelor la


autodeterminare.

Dreptul popoarelor la autodeterminare este un drept permanent care vizează statutul


politic intern şi extern al unui popor. Oricărui popor îi sunt recunoscute:

- Dreptul de a crea un stat suveran şi independent

- Dreptul de a se asocia în mod liber cu un stat independent sau de a se integra în


acesta

30
- Dreptul de a dobândi orice alt statut politic ales în mod liber.

Corelativ drepturilor amintite le corespund statelor şi obligaţii care constau în:

- Respectarea dreptului la autodeterminare al popoarelor

- Favorizarea aplicării acestui principiu

- Sprijinirea ONU în îndeplinirea răspunderilor care îi revin în aplicarea acestui


principiu

- Favorizarea relaţiilor amicale şi a cooperării între state

- Respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Referitor la drepturile popoarelor de a promova principiul, trebuie menţionat că acesta


se exercită prin intermediul organelor reprezentative ale popoarelor.

Popoarele = majoritate + minorităţi (organizare statală care le recunoaşte şi le dă


dreptul de reprezentare)

Exercitarea dreptului la autodeterminare îmbracă diferite aspecte în plan intern şi


extern, însă titularul dreptului la autodeterminare este poporul respectiv, în ansamblul
său.

Modalităţile de organizare socio-politică pot permite o participare mai largă sau mai
restrânsă a diferitelor grupuri (inclusiv minoritare) la viaţa politică a unui stat.
Stabilirea acestei organizări revine ansamblului popoarelor de pe teritoriul respectiv
conform normelor demografice, ale majorităţii rezultate în urma unor scrutinuri
electorale. Exercitarea separată de către fiecare grup în parte a anumitor aspecte ale
dreptului la autodeterminare acţionează împotriva exercitării acestui drept, care
presupune ca o condiţie esenţială existenţa unui înalt grad de unitate şi coerenţă pe
acelaşi teritoriu de autodeterminare.

Dreptul popoarelor la autodeterminare nu autorizează nici o acţiune de dezmembrare a


teritoriului sau de scindare a unităţii politice a unui stat suveran şi independent, care
respectă acest principiu de DI şi care posedă un guvern reprezentativ pentru întregul
popor, fără deosebire de rasă, culoare şi credinţă.

În acest context, practica internaţională a dovedit că acordă o atenţie prioritară


integrităţii teritoriale întrucât frontierele artificial create delimitau teritorii locuite de
mai multe comunităţi distincte, iar constituirea de state pe criterii etnice era practic

31
imposibilă. În acest sens, orice grup uman ar primi un drept de secesiune, coerenţa
multor state ar fi ruptă printr-o fragmentare crescândă, lucru care ar conduce la un
dezechilibru profund pe scena vieţii internaţionale.

Ex.: mişcările secesioniste din Biafara şi Catanga care nu au fost recunoscute de


ONU.

Ex.: situaţia Ciprului de Nord.

În prezent nu sunt recunoscute mişcările separatiste ale tamililor şi kurzilor +


mişcările albanezilor din Kosovo. Au existat însă mişcări de separare ale popoarelor
prin înţelegere, care au respectat soluţia paşnică a diferendelor => ex.: cazul Siriei şi
Egiptului din 1961 (1958 – 1961 au format împreună Republica Arabă Unită),
Norvegia şi Suedia, popoarele din Singapore şi Malaezia, poporul senegalez din
Federaţia Mali, Slovacia şi Cehia + Iugoslavia, URSS.

Curs 6

Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa

Pactul Briand – Kellog (1928) – statele membre s-au angajat să nu recurgă la forţă sau
la ameninţarea cu forţa în vederea soluţionării conflictelor. Acest principiu este
formulat şi în Carata ONU.

Declaraţia din 1970 – acest principiu a furnizat şi dezvoltarea în Declaraţia privind


principiile DI referitoare la relaţiile prieteneşti şi de cooperare între state conform
Cartei ONU.

Un alt act internaţional este Acordul Final de la Helsinki (1975).

Subliniem că noţiunea de forţă nu se limitează la forţa armată, ci vizează şi presiunile


economice, politice sau de altă natură împotriva independenţei sau integrităţii
teritoriale ale unui stat, împotriva păcii şi securităţii internaţionale.

Conduita la care sunt obligate statele conform acestui principiu presupune ca ele să se
abţină de la folosirea forţei atât directă, cât şi indirectă.

32
Metodele directe de folosire a forţei:

- Sunt interzise orice ocupaţie militară a teritoriului de stat, precum şi dobândirea


unui teritoriu ca urmare a folosirii sau ameninţării cu forţa

- Soluţionarea folosind forţa sau sub ameninţarea acesteia a diferendelor teritoriale


şi a problemelor de frontieră, ca şi a oricăror alte probleme internaţionale

- Statele trebuie să se abţină de la orice formă de represalii care implică folosirea


forţei.

Folosirea indirectă a forţei:

- Statele sunt obligate să se abţină de la organizarea sau încurajarea organizării de


forţe neregulate, de bande armate în vederea unor incursiuni pe teritoriul unui alt
stat

- Sunt interzise organizarea şi încurajarea de acte de război civil sau acte de


terorism pe teritoriul altui stat sau a activităţilor organizate în vederea comiterii
unor astfel de acte.

1. O primă consecinţă a conduitei menţionate este obligaţia statelor de a nu


recunoaşte situaţii care decurg din folosirea ilegală a forţei.

2. Comunitatea internaţională să nu admită ca un stat chiar dacă a fost prejudiciat


printr-un act ilicit să recurgă pe calea contra-măsurilor nici la forţă, nici la
ameninţarea cu forţa.

3. Este interzisă constrângerea economică sau politică externă menită să pună în


pericol integritatea teritorială sau independenţa politică a statului vinovat de
comiterea actului ilicit.

Definirea agresorului şi a agresiunii

Agresiunea = (cf. convenţiilor de la Londra, 1933, semnatare: URSS, Afghanistan,


Turcia, România ş.a. state SEE) – se stabileşte criteriul cronologic pentru definirea
agresorului prin identificarea acestuia ca prim pas.

Prevedeau ca acte de agresiune:

33
- Declaraţia de război

- Invazia teritorială cu forţe armate

- Bombardarea teritoriului

- Sprijinirea bandelor armate pe teritoriul unui alt stat.

Toate elementele erau considerate agresiuni numai în cazul în care nu pot fi justificate
prin nici un element şi nici un fel de natură politică.

Momente de începere a agresiunii (armate)

Trebuie ca statul respectiv să fie cel care acţionează primul prin:

- Invazia sau atacul teritoriului unui stat, chiar ocupaţia acestuia

- Bombardarea teritoriului sau a forţelor armate ale unui stat

- Blocarea forţelor sau a coastelor unui stat

- Atacarea forţelor armate ale unui stat

- Folosirea forţelor armate ale unui stat situate pe teritoriul unui alt stat în
contradicţie cu Acordul privind staţionarea lor pe acest teritoriu

- Punerea teritoriului propriu la dispoziţia unui alt stat pentru a comite un act de
agresiune împotriva unui stat terţ

- Trimiterea de bande armate, forţe neregulate sau mercenari care să comită acte de
forţă armată contra altui stat.

Excepţii de la aplicarea principiului:

1. Dreptul statelor de a recurge la forţa armată în exercitarea dreptului la auto-


apărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat. Auto-apărarea trebuie
să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului.

Referitor la auto-apărarea colectivă CIJ a dat expresie condiţiilor pentru


exercitarea acestora:

1. Să existe o cerere a statelor care se consideră victime ale unui atac armat

2. Să existe o declaraţie din partea acestuia prin care statul respectiv se prezintă ca obiect
al agresiunii.

34
În orice caz, dreptul la auto-apărare rămâne subordonat CS al ONU, căruia trebuie
să îi fie adusă la cunoştinţă imediat fapta şi care poate să acţioneze aşa cum
consideră de cuviinţă pentru restabilirea sau menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Nu poate fi autorizată exercitarea dreptului la auto-apărare care se
bazează, ca justificare, pe starea de necesitate. Nu este recunoscut dreptul la
apărare armată împotriva unei agresiuni indirecte.

2. O altă excepţie decurge din rolul pe care îl are pe scena internaţională C.S. Acesta
poate să decidă în caz de agresiune sau de încălcare a păcii următoarele:

- recurgerea la forţe armate ale ONU

- autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la forţă contra agresorului

- măsuri de constrângere: întreruperea completă sau parţială a relaţiilor


economice, a comunicaţiilor pe cale ferată, pe mare , în aer, precum şi a
comunicaţiilor poştale, telegrafice şi radio

- ruperea relaţiilor diplomatice.

3. Situaţia popoarelor care luptă pentru autodeterminare şi pentru crearea unui stat
independent => derivă dintr-un principiu fundamental menţionat în Carta ONU:
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

ONU, 1974, definirea agresorului. Condiţii pentru care o intervenţie armată externă
este considerată licită. Se disting două cazuri:

a. Dacă intervenţia armată se bazează pe cererea liber consimţită a statului în cauză,


provenind de la guvernul legal al acestuia este considerată de regulă legitimă.
Temeiul juridic pentru această interpretare constă în faptul că un stat nu ar
consimţi la un atac armat pentru a periclita integritatea sa teritorială sau
independenţa politică. În cazul în care s-ar întâmpla acest lucru statul ar nega
poporului său exercitarea dreptului de a dispune de soarta sa, fiind deci în
contradicţie cu o normă imperativă a dreptului internaţional.

b. Dacă această solicitare vine din partea opoziţiei, nu este legitimă.

Dreptul de a acorda un sprijin umanitar nu trebuie să se confunde cu folosirea forţei


pentru protejarea popoarelor sau a unor grupuri minoritare. Asistenţa umanitară nu

35
poate fi impusă unui stat decât prin deciziile CS al ONU şi acestea vor fi luate numai
atunci când se consideră că situaţia creată reprezintă un atac sau ameninţare la adresa
păcii.

C.C. a mai decis folosirea forţei şi în alte cazuri pe care le-a considerat ameninţări la
adresa păcii şi securităţii internaţionale => există conflicte cu caracter etnic, implicând
minorităţi, precum şi încălcări ale drepturilor omului pe scară largă.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale

Acest principiu apare ca element distinct în Convenţiile de la Haga 1899 / 1907


asupra reglementărilor paşnice ale diferendelor internaţionale, prin care părţile
contractante s-au angajat să depună toate eforturile pentru a asigura reglementarea
paşnică a diferendelor internaţionale, recurgând la:

- Bune oficii

- Mediere

- Conciliere

- Comisii de anchetă

În baza acestor două convenţii s-a format Curtea Permanentă de Arbitraj.

Acest principiu reapare distinct şi dezvoltat în Pactul Ligii Naţiunilor (1919), în care
se enunţă obligaţia statelor membre ca în cazul unui diferend între ele, soluţionarea să
fie supusă arbitrajului sau Consiliului de examinare şi în nici un caz să nu se recurgă
la forţă.

Carta ONU îl stipulează ca principiu distinct, bine determinat.

Declaraţia din 1970 şi Acordul Final de la Helsinki – acte în care se mai regăseşte.

Conţinutul principiului: se exprimă obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică


a diferendelor precum şi dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare.

Pornind de la practica internaţională, pentru a putea vorbi de un diferend trebuie să


existe două elemente:

36
a. pretenţie din partea unui stat pentru ca un alt stat să acţioneze sau să se abţină de
la anumite acţiuni, iar această pretenţie să fie respinsă de celălalt stat.

b. Întemeierea acestor pretenţii să se facă pe o normă de DI sau pe un drept al


statului care formulează pretenţia, baza pe DI.

Pentru ca un stat să îşi aleagă în mod liber mijloacele de reglementare paşnică trebuie
ca:

- Să nu se impună de către un alt stat sau organizaţie internaţională mijloace de


reglementare ale unui diferend, pentru recurgerea la unul sau altul dintre mijloace
trebuie să existe acordul statelor părţi în diferend. Acest acord poate fi dat înainte
sau după izbucnirea diferendului.

- Acordul unui stat pentru mijloacele de soluţionare a diferendului poate fi dat


pentru toate diferendele dintre cele două state sau mai multe părţi la acord, doar
pentru unele dintre acestea (cele referitoare la interpretarea acordului) sau pentru
un anumit diferend. Un stat nu poate să refuze reglementarea paşnică pentru că
aceasta ar echivala cu refuzul de a pune în aplicare acest principiu.

Eşecul soluţionării unui diferend printr-un anumit mijloc nun absolvă statul de
obligaţia de a continua soluţionarea prin mijloace paşnice. În acest context se poate
afirma că nu există obligaţii de a rezolva toate diferendele, dar nici limite de timp
pentru soluţionarea acestora.

Principalele norme care formează conţinutul acestui principiu sunt:

1. Obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice.

2. Obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendului

3. Libera alegere a mijloacelor de soluţionare

4. Obligaţia părţilor ca în cazul în care nu ajung la o soluţie printr-unul din


mijloacele paşnice să continue să caute rezolvarea diferendului prin alte mijloace
tot paşnice

5. Obligaţia statelor aflate în diferend ca şi a celorlalte state de a se abţine de la orice


act de natură să agraveze situaţia şi să pună în pericol pacea şi securitatea
internaţionale sau să facă mai dificilă soluţionarea diferendului

37
6. Obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în
conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU.

Curs 7

Subiectele dreptului internaţional

Subiectele de DI = entitate care participă la raporturile juridice reglementate


nemijlocit de DI.

Trăsătura esenţială a subiectelor de DI o constituie capacitatea lor de a fi titulare de


drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

La început statul era singurul subiect de DI. Apar apoi ca subiecte de DI organizaţiile
internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare. Beligeranţii au fost şi ei subiecte
e DI.

Sfântul Scaun:

- subiect de DI

- organizaţie cu caracter religios.

1. Statul – principal subiect de DI

El reprezintă principalul subiect de DI, posedând capacitatea de a-şi asuma totalitatea


drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional

Calitatea lui de subiect de DI este rezultatul direct al suveranităţii sale şi nu depinde


de recunoaşterea lui de către alte state

Statul îşi exercită suveranitatea asupra teritoriului şi persoanelor situate pe teritoriul


său.

În doctrina şi practica internaţională s-a cristalizat opinia potrivit căreia pentru ca o


entitate politică să poată avea personalitate juridică internaţională de tip statal se cer
întrunite anumite elemente:

1. Existenţa unei populaţii permanente

2. Existenţa unui teritoriu determinat

38
3. Existenţa unui guvern legitim, capabil să administreze activităţile respectivei
comunităţi.

Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

Au fost dezvoltate în fiecare perioadă istorică în funcţie de concepţia şi doctrina


filosofică existentă.

1945 – etapa decolonizării, se formează aproximativ 80 de state

Căderea cortinei de fier ('89 – '91) drepturi asupra teritoriului...

Drepturi. Derivă din principiile Cartei ONU:

- Dreptul la existenţă şi suveranitate

- Dreptul la pace şi securitate

- Dreptul de a participa la viaţa internaţională în egalitate de drepturi

- Dreptul la legitimă apărare

- Dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii

- Dreptul la dezvoltare şi progres

- Dreptul de a-şi decide singure soarta

- Dreptul la cooperare.

Obligaţiile fundamentale sunt corelative cu drepturile:

- Obligaţia de a nu recurge la forţă sau ala ameninţarea cu acesta

- De a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea fiecărui stat

- De a rezolva diferendele pe cale paşnică

- De a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile internaţionale asumate.

Principalele forme de organizare a statului

1. Uniunea personală = statul care se înfiinţează prin asocierea mai multor state,
având ca şef de stat o singură persoană. UP astfel creată nu devine subiect de drept
internaţional. Fiecare stat component îşi păstrează personalitatea juridică
internaţională, menţinându-şi alianţele şi tratatele precum şi politica externă
proprie. Exemplu?

39
2. Uniunea reală = asocierea a două sau mai multe state, având în fruntea uniunii
unul sau mai multe organe comune în sfera relaţiilor internaţionale şi a altor
domenii de interes general (economie, finanţe, armată). UR este un subiect de DI,
însă statele pot să-şi menţină anumite drepturi independente în limitele stabilite
prin actul constitutiv al uniunii.

3. Statul unitar = specificul statului unitar constă în existenţa unui singur set de
organe supreme ale puterii şi administraţiei. În relaţiile internaţionale, statul apare
ca subiect de DI.

4. Confederaţia = asocierea a două sau mai multor state în care acestea îşi păstrează
independenţa şi calitatea de subiect de DI.

Trăsături caracteristice:

- Se înfiinţează în baza unui tratat

- Are la nivelul confederativ un organ comun, de obicei cu atribuţii deliberative


(Dietă).

- Limitarea puterii atribuţiilor confederaţiei numai asupra statelor, nu şi a


cetăţenilor lor.

- Pe plan extern, organele confederative pot exercita unele atribuţii cum ar fi


încheierea unor tratate de interes general (tratate de pace, alianţe etc.).

5. Statul federal

- are o constituţie proprie ca act intern şi dispune de organe de stat federative cu


largi competenţe generale, parte dintre ele exercitându-se direct asupra
cetăţenilor statelor componente

- statele componente au organe de stat proprii şi o competenţă teritorială care se


limitează la probleme locale şi nu depăşeşte raza lor teritorială

- actul constitutiv al diferitelor federaţii.

Ex.: Constituţia SUA prevede că statele nu dispun de drepturi în raporturile de


politică externă, în timp ce Federaţia Elveţiană a reţinut în textul Constituţiei
dreptul cantoanelor de a încheia tratate limitate cum sunt cele privind ec publică,
vecinătatea.

40
6. Există state a căror suveranitate este limitată => statele vasale care transpuneau în
realitatea juridică internaţională o instituţie de drept intern, anume raporturile
dintre suzeran şi sclav. În politica externă, statul vasal era reprezentat de către
statul suzeran, iar în cazul în care acesta din urmă avea vreun interes la un stat terţ,
vasalul avea obligaţia de a-l urma.

7. Protectoratele = cedarea drepturilor statului protector prin tratat.

2. Organizaţiile internaţionale (interguvernamentale) = subiecte de drept


internaţional cu personalitate juridică restrânsă (calificată / funcţională).

OI sunt constituite în baza unui tratat internaţional, respectând toate regulile prevăzute
în dreptul tratatelor. Scopul cu care ele sunt înfiinţate derivă din interesele statelor
semnatare de a ceda administrarea unei probleme comune faţă de care doresc un
anumit vector de soluţionare, unei entităţi internaţionale.

Competenţele OI sunt date prin voinţa liber exprimată a statelor şi prevăzute într-un
mod coerent în textul actului constitutiv.

O OI poate avea competenţa e a încheia tratate în numele ei numai în condiţia în care


acest lucru este stipulat în constituţia ei.

3. Naţiunile care luptă pentru eliberare

Reprezintă subiect de DI în momentul în care ţi-au creat anumite organe proprii,


armată sau organe de rezistenţă care să exercite funcţii de putere publică şi să
controleze în mod efectiv o parte însemnată a viitorului stat.

Ca şi în cazul statelor, calitatea de subiect de DI nu depinde de recunoaşterea lor, ci


aparţine în mod egal tuturor naţiunilor care întrunesc aceste criterii în virtutea
dreptului lor la autodeterminare.

Pentru a fi recunoscută calitatea de beligerant, respectiva populaţie trebuie:

- Să deţină controlul asupra unui teritoriu

- Să aibă un guvern propriu

41
- Să-şi întemeieze lupta pe principii DI.

Beligeranţii trebuie să fie recunoscuţi de statele şi actorii internaţionali. Au existat şi


tentative eşuate => beligeranţa = etapă tranzitorie către formarea statului independent.

Curs 8

Spaţiile în DI

Se împart în:

1. Teritoriul de stat asupra căruia statul suveran îşi exercită drepturile sale
indivizibile şi inalienabile.

2. Spaţii care aparţin mai multor state (fluviile internaţionale).

3. Spaţii aflate în afara dreptului suveran al statelor (marea liberă, spaţiul extra-
atmosferic).

Teritoriul de stat

Natura juridică a teritoriului de stat

Teritoriul de stat = spaţiul geografic alcătuit din suprafeţele terestre, acvatice şi


marine, solul, subsolul şi o parte a spaţiului aerian asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă.

Astfel, ele constituie acel element material care condiţionează însăşi existenţa statului,
delimitând spaţiile existenţei organizării statale suverane, constituind astfel o noţiune
politico – juridică.

În determinarea naturii juridice a teritoriului trebuie să pornim de la faptul că aceasta


constituie:

a. spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului

b. spaţiul înfăptuirii dreptului populaţiei la autodeterminare

42
c. obiectul suveranităţii permanente asupra bogăţiilor şi resurselor naţionale.

Componenţa teritoriului de stat

a. Spaţiul terestru

- partea uscată – poate fi formată fie dintr-o singură întindere terestră, fie din
mai multe insule (stat – arhipelag – Indonezia, Filipine):

ƒ sol

ƒ subsol

- spaţiul acvatic

ƒ apele interioare:

• cursuri de apă: fluvii, râuri, canale

• lacuri şi mări interioare

ƒ marea teritorială

Apele interioare sunt supuse suveranităţii statului, ceea ce înseamnă acesta exercită
asupra lor jurisdicţia sa deplină având dreptul de a reglementa prin legi interne
navigaţia, exploatarea hidroenergetică, exploatarea resurselor naturale, măsurile de
protecţie a mediului înconjurător.

Spaţiile acvatice de frontieră formează de obicei limita între două sau mai multe state,
iar fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se
află pe teritoriul său. D.a probleme care se pun în legătură cu navigaţia, cu exploatarea
şi utilizarea resurselor acestora se reglementează prin acorduri între state.

Apele maritime interioare:

- Apele portuare

- Golfurile şi băile interioare

- Apele maritime situate între ţărm şi limita internă a mării teritoriale.

Apele portuare sunt considerate ape maritime interne până la linia care uneşte
instalaţiile permanente, făcând astfel parte din sistemul portuar. Ele sunt supuse

43
suveranităţii statului, care stabileşte reglementări de intrare şi ieşire din rada portului a
navelor străine, condiţiile privind accesul acestora, staţionarea şi activităţile lor.

Regula generală privind statutul navelor şi echipajelor lor în apele porturilor străine
este cea conform căreia acestea sunt obligate să respecte toate legile şi regulile statului
riveran. Regulile aplicabile navelor străine sunt diferite pentru:

a. Navele militare – nave care aparţin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de
un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţine nava, echipaj
care este supus disciplinei militare şi este subordonat unui comandant cu grad
militar.

Statutul navelor de război (militare) în apele teritoriale

Intrarea în port se face numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea statului
pavilion sa a unei notificări prealabile. Statele în apele interne ale căruia intră
poate impune restricţii, atât în legătură cu numărul navelor, cât şu cu durata
staţionării or în apele sale portuare. Excepţia de la această regulă face cazul de
forţă majoră (furtună, avarii la bordul navei).

Nava de război care se află legal într-un port străin se bucură de imunitate, de
jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziţionată.
De acest regim se bucură şi navele de stat afectate unor scopuri necomerciale
(nave prezidenţiale).

Dacă nava încalcă legile şi reglementările statului riveran şi nu ţine seama de


avertismentul dat, va fi fi somată să părăsească imediat apele portuare, iar în cazul
în care statul suveran a fost prejudiciat, aceasta atrage răspunderea internaţională a
statului de pavilion.

b. Nave comerciale – acelea care aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi, persoane
fizice sau juridice şi care efectuează transport e mărfuri sau de pasageri ori
exploatează resurse marine

Statutul navelor comerciale

În apele portuare, navele comerciale sunt supuse unei dube jurisdicţii:

- A statului de pavilion

- A statului riveran.

44
Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit membrii
echipajului între ei, precum şi faptelor care privesc disciplina interioară a navei.

Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică atunci când infracţiunea a fost


comisă:

- La bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine


echipajului

- Pe uscat de membrii echipajului, dacă aceasta a avut ca rezultat tulburarea


ordinii publice a statului riveran.

- Atunci când deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei, căpitanul acesteia
solicită sprijinul autorităţii riverane.

În condiţiile în care între statul riveran şi cel de pavilion problemele menţionate


sunt abordate prin tratate bilaterale, conduita sus-amintită prevalează prevederile
acestor tratate.

Jurisdicţia civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării


obligaţiilor contractate de nava respectivă în timp ce se afla în apele maritime
interioare sau în marea teritorială, precum şi pentru alte pretenţii, rezultând din
evenimente de navigaţie, care au avut ca urmare avarii asupra navei ori
încărcăturii ca şi pentru despăgubiri şi taxe.

c. Navele de cercetare ştiinţifică, poşta, control sanitar, vamal, fiscale.

Marea teritorială cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului, având o lăţime de 12 mile
marine măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux
de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai
avansate ale ţărmului.

În marea teritorială statul riveran îşi exercită toate drepturile sale decurgând din
suveranitatea asupra spaţiului acvatic, solului şi subsolului acesteia.

Ex.: dreptul de exploatare a tuturor resurselor naturale, reglementarea navigaţiei,


aplicarea măsurilor de securitate, protecţia mediului, controlul vamal şi sanitar etc.

45
Navele străine afectate unor scopuri comerciale şi necomerciale pot intra şi naviga în
marea teritorială a statului riveran exercitându-şi dreptul lor de trecere inofensivă,
navele de război fiind de regulă supuse regimului autorizării sau notificării prealabile.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi domeniului
acvatic al statului suveran, fiind delimitat:

În plan orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime

În plan vertical se întinde până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic


considerată ca fiind situată la 100 de km deasupra nivelului mării.

Frontierele de stat şi problemele modificării teritoriilor

În interiorul frontierelor, statul îşi exercită deplina sa suveranitate şi acţionează în


vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale. În virtutea suveranităţii sale, statul, prin
numărul frontierelor sale interne, stabileşte regimul frontierelor şi ia măsuri pentru
paza şi supravegherea acestora.

Frontiera de stat = liniile reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart
teritoriul unui stat de cel al altui stat sau, după caz, de marea liberă.

Frontierele se întind până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic, iar în


adâncime până la limitele accesibile ale tehnicii moderne.

Clasificarea frontierelor după:

a. natura lor

- frontiere naturale delimitate de particularităţi geografice (râuri, munţi,


mări)

- frontiere geometrice, convenţionale = linii mai mult sau mai puţin drepte
ce despart teritoriile statelor

b. elementele componente ale teritoriului

- frontiere terestre – despart uscatul între două state

- frontiere fluviale – despart fluviul sau râul între două state

46
- frontiere maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale, precum
şi limita în raport cu statele vecine

- frontiere aeriene – linii perpendiculare pe liniile de la sol până la limita


spaţiului extra-atmosferic.

Dacă frontierele de stat se stabilesc prin lege internă, prin tratate internaţionale sunt
stabilite operaţiile de demarcare şi efectuarea în comun a unor lucrări de întreţinere,
utilizarea drumului de frontieră, precum şi modalităţile de soluţionare a diferendelor
între state.

Prin norme interne sunt reglementate regimul juridic al frontierelor, aspecte privind
paza şi supravegherea acestora, controlul pentru trecerea frontierelor sau alte activităţi
desfăşurate în zona de frontieră.

Curs 9

Fluviile internaţionale

Fluviile internaţionale = apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a


două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.

Principiile stabilite de Convenţia de la Viena privind regimul de navigaţie pe fluviile


internaţionale europene au stabilit această definiţie precum şi în mod definitiv
libertatea de navigaţie pe aceste fluvii.

După Congresul de la Viena (1815) => Congresul de la Berlin (1885) => Convenţia
de la Barcelona (1921 – convocată de Liga Naţiunilor) unde au fost elaborate un statut
şi o convenţie privind regimul căilor navigabile de interes internaţional.

Rezumând reglementările adoptate s-au stabilit următoarele reguli:

a. fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul
său fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriile, fie de cele care
urmează o frontieră fluvială.

b. în privinţa navigaţiei se aplică principiul libertăţii navigaţiei.

47
c. în virtutea suveranităţii, reglementările navigaţiei pe fluviile internaţionale se
efectuează de către statele membre riverane fără vreun amestec din partea altor
state.

d. în timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor se bucură de deplină libertate
de navigaţie, fără nici un fel de discriminare. Navele militare, cele vamale şi de
poliţie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale
statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor. Pentru sectoarele altor state
este necesară autorizaţia acestora din urmă.

e. statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, în acest


sens având dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de
întreţinere şi amenajare, supravegherea, poliţia fluvială, controlul vamal şi sanitar
întrând tot în obligaţia statului riveran.

f. în principiu, pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale


alcătuite din reprezentanţii statelor riverane care devin membre de drept ale
acestor comisii pentru coordonarea activităţii acestor ţări în vederea asigurării
libertăţii de navigaţie. În afară de această preocupare principală, comisiile au în
vedere şi utilizarea acestor ape în alte scopuri decât navigaţia, cum ar fi:
producerea de energie electrică, pescuitul ş.a.m.d. (Comisia Dunării, Comisia
Rhinului).

Regimul juridic al Dunării

Regimul de navigaţie al Dunării, care este un fluviu navigabil pe o lungime de 2588


km este reglementat în prezent prin Convenţia de la Belgrad (18 august 1948 / în
vigoare din 11 mai 1949) a statelor riverane.

Utilizarea acestui fluviu se face după următoarele principii:

a. navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi de mărfuri


ale tuturor statelor în condiţii de egalitate. Acest principiu se extinde doar asupra
porţiunii navigabile a Dunării (de la Ulm – Braţul Sulina, singurul deschis
navigaţiei – la Mare).

b. navele de război ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe porţiunea de


fluviu cuprinsă între graniţele proprii, iar în afara acestora numai în baza unor

48
înţelegeri între state. Navelor de război ale statelor neriverane le sunt interzise
navigaţia sau utilizarea în alte scopuri a acestui fluviu.

c. stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, precum şi supravegherea fluviului,


sanitară şi poliţienească, şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice necesare menţinerii
Dunării în stare de navigaţie intră în competenţa exclusivă a statelor riverane.

Pentru punerea lor în practică în vederea coordonării activităţii per Dunăre s-a înfiinţa
Comisia Dunării (sediu Budapesta?), alcătuită din reprezentanţii statelor riverane.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin
acorduri încheiate între statele riverane: Acordul din 1963 (România şi Iugoslavia
privind sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier I) şi cel din 1976
(pentru Porţile de Fier II).

Un alt document care reglementează măsurile de combatere a poluării a fost adoptat la


Bucureşti (1985) „Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie a
apelor fluviului contra poluării”.

Canalele internaţionale = cursuri de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat


construite cu aportul statului în cauză sau a unui grup de state.

În această situaţie se află şi canalul Dunăre – Marea Neagră. Canalele situate pe


teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblul teritoriului de stat:
suveranitate statului asupra canalului.

În cazul în care navigaţia prin canal este de interes local, acesta este reglementată de
statul riveran. Când însă navigaţia pe un canal este de interes mondial, acel canal
poate fi supus unui regim internaţional stabilit prin tratate, regim ce se caracterizează
prin libertate de navigaţie pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu
respectarea suveranităţii teritoriale a statului riveran.

Ex.:

Canalul de Suez (Egipt, sec. XIX) face trecerea de la Marea Mediterană în Marea
Roşie şi Oceanul Indian. Regimul său juridic a fost stabilit în 1888 prin Convenţia de
la Constantinopol, iar până în 1956 proprietatea şi administrarea lui au aparţinut
Companiei Universale. Începând cu 1956 guvernul egiptean a naţionalizat canalul,

49
restabilindu-şi suveranitatea asupra lui şi asumându-şi obligaţia de a respecta
libertatea de navigaţie stipulată în Convenţia din 1888.

Canalul Panama (sfârşitul sec XIX) face legătura dintre Oceanul Atlantic şi Pacific,
iar regimul său de navigaţie este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între UK
(Ţara de Foc, I-le Falkland) şi SUA în 1901 şi ulterior între SUS şi Panama în 1903
(încheiat pe 99 de ani). Prevede crearea unei zone de cinci mile de fiecare parte a
Canalului sub jurisdicţia SUA. Navigaţia era liberă pentru toate navele statelor
internaţionale atât pe timp de pace, cât şi de război, în condiţiile neutralizării şi
demilitarizării zonei Canalului.

Lupta poporului panamanez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului


concesionat SUA, precum şi negocierile începute în 1964 au dus în 1977 la încheierea
unui nou tratat care a intrat în vigoare în 1979. Prin acest nou tratat se prevede
suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, garantându-se totodată SUA
drepturi speciale în zonă (ex.: reglementarea tranzitului, amenajarea canalului,
răspunderea primordială pentru apărarea militară a Canalului). Această situaţie a
rămas până în decembrie 1999, când a expirat tratatul din 1901, încheindu-se clauza
temporală. Din ianuarie 2000, canalul a devenit parte integrantă ţi în exclusivitate a
Republicii Panama (sub suveranitate absolută).

Canalul Kiel – uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică, fiind situat pe teritoriul RFG.
Regimul de liberă navigaţie pe acest canal a fost prima oară stabilit în urma Tratatului
de la Versailles (1918), când Germania a pierdut multe teritorii. În 1936 Germania
denunţa unilateral tratatul, emiţând un regulament pentru utilizarea canalului care
limita navigaţia la navele comerciale străine. După 1945, în lipsa unei reglementări
convenţionale, canalul are un regim de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor
pe bază de egalitate.

Spaţiul aerian

Sub aspect juridic, în dimensiunea sa orizontală distingem:

- spaţiul supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află

50
- restul spaţiului care se găseşte deasupra diferitelor zone maritime (zone ec
exclusivă şi marea liberă).

Antarctica şi Arctica au un regim special instituit pentru zonele şi teritoriile


respective.

În dimensiunea verticală, spaţiul aerian supus suveranităţii internaţionale nu a fost


până în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional, faţă de spaţiul extra-
atmosferic care nu este supus suveranităţii nici unui stat. Ca regulă generală s-a
convenit ca limita între cele două spaţii se situează la aproximativ 1000 de km
deasupra nivelului mării.

Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului său aerian a fost stabilit prin
Convenţia din 1919 privind navigaţia aeriană şi reafirmat de Convenţia adoptată prin
Conferinţa de la Chicago (1944) asupra aviaţiei civile internaţionale, precum şi prin
alte tratate multilaterale şi reglementări internaţionale.

România este parte la această convenţie din 1965.

În virtutea suveranităţii asupra spaţiului aerian, statul are dreptul de a reglementa prin
legislaţia sa naţională toate problemele pe care le incumbă atributele sale suverane şi
anume:

- Stabilirea măsurilor de garantare a securităţii

- Determinarea regimurilor de zbor

- Desfăşurarea activităţilor comerciale naţionale şi internaţionale

- Exercitarea jurisdicţiei sale exclusive în spaţiul său aerian

- Soluţionarea fără nici un amestec extern a oricăror probleme care apar cu privire
la spaţiul său aerian.

Zone de regimuri juridice internaţionale speciale (bibliografie?)

1. Zonele demilitarizate

Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil


unei zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care
se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial

51
amplasarea armamentului şi instalaţiilor militare, precum şi staţionarea de
trupe a oricărui stat (străin sau suveran).

Sub aspect teritorial, demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriu, în


cele mai frecvente cazuri zonele de frontieră. Acest teritoriu se poate extinde
până la limita întregului teritoriu de stat sau poate cuprinde o întreagă regiune
geografică, ori spaţii situate dincolo de jurisdicţia internaţională a statelor.

Clasificarea zonelor demilitarizate după potenţialul militar. Dpdv al


conţinutului demilitarizarea poate fi:

a. totală – atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor


fortificaţiilor, tipurilor de armament, şi înlăturarea tuturor forţelor armate
cu excepţia celor necesare păstrării ordinii interne.

b. limitată / parţială – atunci când se permite menţinerea anumitor fortificaţii


sau forţe armate reduse.

Ex.: Convenţia de la Paris (1856) – Rusia a fost obligată să demilitarizeze


Marea Neagră.

2. Zonele neutralizate

Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei


zone, statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat de natură a
interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe acel teritoriu sau de a-l
transforma în bază militară.

Neutralizarea poate fi:

a. permanentă (pace / război). Ex.: Elveţia.

b. temporară (numai în timpul unui conflict armat).

Curs 10

Populaţia în DI

52
Cetăţenia exprimă apartenenţa unei persoane la un anumit stat. Toate problemele
legate de cetăţenie intră în competenţa exclusivă a statului respectiv => prin lege
internă se stabileşte legislaţia de cetăţenie, drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti ale unei
persoane, modurile de dobândire a cetăţeniei şi de pierdere a acesteia, precum şi
consecinţele care decurg din aceasta.

Principii şi moduri de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte fie prin naştere, fie prin naturalizare.

1. Prin naştere, cetăţenia se poate dobândi:

a. fie urmând principiul dreptului sângelui (ius sangvinis), copilul având


cetăţenia părinţilor – Franţa, Suedia, Japonia;

b. fie dreptul solului (ius soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului
pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetăţenia părinţilor –
Argentina, Paraguay.

2. Dobândirea prin naturalizare are loc:

a. La cererea persoanelor interesate şi se acordă pe baza deciziei autorităţilor


competente ale statului solicitat. Legislaţia naţională prevede o serie de
condiţii pentru acordarea cetăţeniei.

- Ex.: reşedinţa solicitantului să fie pe teritoriul statului respectiv


pe o perioadă de 3 – 10 ani înaintea solicitării

- Cunoaşterea limbii naţionale

- Cerinţa de a dispune de mijloace de subzistenţă

- Buna moralitate etc.

b. O altă modalitate este prin căsătorie.

c. Cetăţenia poate fi dobândită şi prin înfiere. Înfierea unui copil fără


cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine de obicei dobândirea de
către copil a cetăţeniei adoptatului. De cele mai multe ori, copilul care a
împlinit 14 ani trebuie să-şi dea consimţământul.

53
d. Problema dobândirii cetăţeniei se pune şi în situaţiile în care au loc fie un
transfer de teritorii, fie de populaţii, de la un stat la altul. Când intervine un
transfer de teritorii, persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au
dreptul de a opta cu privire la viitoarea cetăţenie, adoptând fie cetăţenia
noului stat, fie a celui precedent. Transferul de populaţii dintr-un stat într-
altul, pe baza unor tratate internaţionale produce consecinţe cu privire la
cetăţenia persoanelor strămutate. În baza tratatului, aceste persoane pot
opta pentru cetăţenia unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod
automat cetăţenia noului stat.

Pierderea cetăţeniei are loc în baza legislaţiei interne. Se cunosc mai multe cazuri:

a. Renunţarea la cetăţenie potrivit procedurii determinate (renunţare


voluntară)

b. Retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti cu


un caracter de sancţiune pentru conduita cauzatoare de prejudicii
interesului statului sau atunci când naturalizarea a fost obţinută prin fraudă.

c. Poate avea loc şi prin căsătorie sau înfiere, însă nu în mod obligatoriu.

Deosebirile existente cu privire la principiile şi modalităţile diferite de dobândire şi


pierdere a cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică
interesele mai multor state. Din acest motiv, s-a impus elaborarea unor acorduri
internaţionale care să reglementeze astfel de situaţii. Cele mai cunoscute sunt
bipatridia şi apatridia.

Bipatridia = dubla cetăţenie care presupune ca om persoană să aibă două cetăţenii în


acelaşi timp.

Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile statelor în


principal în:

- Situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere

- În cea a naturalizării.

54
Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică
principiul „ius sangvinis”, pe teritoriul altui stat a cărei legislaţie consacră
principiul „ius soli” va căpăta cetăţenia ambelor state.

Prin naturalizare, dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la


cerere, prin căsătorie, înfiere etc. o nouă cetăţenie, nu pierde concomitent
vechea sa cetăţenie.

Apatridia = situaţia unei persoane care nu are cetăţenia nici unui stat.

Ea este generată de deosebirile dintre legislaţiile diferitelor state cu privire la


persoanele care îşi pierd cetăţenia, fără a căpăta cetăţenia unui alt stat.

Ex.: cazul copilului născut din părinţi apatrizi rămâne apatrid, dacă se naşte pe
teritoriu cu principiul „ius sangvinis”.

Apatrizii fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat, sunt supuşi jurisdicţiei


statului pe al cărui teritoriu se află, unde au calitatea de străini. Astfel au fost
reglementate, în 1951 şi 1961, două convenţii cu privire la statutul apatrizilor
care cuprind o serie de reguli din care amintim:

- Obligaţia statului de a acorda cetăţenia sa copilului născut pe teritoriul său,


precum şi copilului găsit pe teritoriul său.

- Pierderea cetăţeniei unei persoane în cazul schimbării statului de origine


are loc numai dacă persoana respectivă capătă cetăţenie.

- Interzicerea de a lipsi o persoană de cetăţenie dacă aceasta devine apatrid.

În situaţiile unui transfer de teritorii, problema cetăţeniei persoanelor


aparţinând acelui teritoriu se rezolvă prin tratat, iar în lipsa acestuia statul
dobânditor acordă cetăţenia sa persoanelor care altfel ar deveni apatride.

Asigurarea protecţiei cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat

Ca regulă generală, străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei
acestuia. În acelaşi timp însă, el menţine legături cu statul a cărei cetăţenie o are. În
virtutea acestei din urmă legături, protecţia apare ca o regulă generală a DI în temeiul
căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin mijloace diplomatice şi juridice
adecvate raporturilor interstatale în apărarea cetăţenilor săi prejudiciaţi de către alte

55
state pe teritoriul acestora din urmă. Aceasta se întâmplă numai în baza principiului
suveranităţii de stat, singurul care conferă acordarea cetăţeniei de cetăţean.

Actele ce reglementează protecţia privind relaţiile diplomatice

1. Convenţia de la Viena (1961)

2. Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare (1963)

3. Cazul răspunderii statelor.

Dreptul de protecţie se exercită potrivit unor reguli generale:

- Să existe o legătură juridică între persoana lezată şi statul care acţionează în


interesul său.

- Epuizarea căilor de soluţionare interne prevăzute de legislaţia statului respectiv.


Reclamaţia internaţională poate fi formulată de către un stat numai dacă pe
teritoriul statului reclamat nu există o cale judiciară de soluţionare, sau după
utilizarea căilor existente nu s-a obţinut o soluţie favorabilă.

- O persoană lezată să nu fi desfăşurat activităţi cu caracter infracţional de


prejudiciere a intereselor statului reclamat sau de încălcare a DI.

Bipatrizii nu pot beneficia de protecţia statului a cărui cetăţenie o posedă în cazul în


care aceştia se află pe teritoriul unui alt stat de a cărui cetăţenie se bucură.

Regimul juridic al străinilor

Noţiunea de străin desemnează persoanele care se află pe teritoriul unui stat şi au


cetăţenia altui stat sau sunt lipsite de cetăţenie.

Situaţia juridică a străinilor este reglementată nu numai prin legi naţionale, care sunt
diferite de la ţară la ţară, ci şi prin convenţii internaţionale şi norme cutumiare de DI.

În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament acordat străinilor:

a. regimul naţional – potrivit acestuia, un stat recunoaşte străinilor pe teritoriul său


aceleaşi drepturi pe care le acordă cetăţenilor săi, cu excepţia drepturilor politice şi
a dreptului de a ocupa funcţii publice.

56
b. regimul special – acordarea de către stat pentru unele categorii de străini şi în
domenii de activitate bine determinate a anumitor drepturi prevăzute fie în
legislaţia naţională, fie în cea internaţională.

c. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate – potrivit acestui regim, străinii
aparţinând statului cu care se încheie un acord vor beneficia de un tratament la fel
de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state terţe.

d. regimul mixt – combinarea regimului naţional cu a celui special.

Indiferent de regimul de care se bucură străinii, pe teritoriul statului de reşedinţă au


obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se găsesc, obligaţia de a
nu întreprinde nici o activitate defavorabilă intereselor statului, obligaţia de loialitate
faţă de statul care l-a primit.

În cazul în care nu este respectată această conduită, există anumite modalităţi de


încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul statului:

a. expulzarea – măsură ce se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau
mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp.

b. extrădarea – acţiune de asistenţă juridică interstatală în materie penală care


urmăreşte transferul unui individ condamnat sau urmărit penal din domeniul
suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat. Un astfel de act este
consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională de
asistenţă juridică între state. Extrădarea se face la cererea statului interesat ca
persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost
condamnată. Extrădarea fiind un atribut al suveranităţii de stat, acesta poate
admite sau respinge predarea persoanei în cauză.

Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate

Termenul de refugiat a apărut în DI după WWI şi definea situaţia unor persoane care,
din cauza evenimentelor de război, au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână
pe teritoriul unui stat străin, dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor.

57
Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate s-a limitat după WWII la repatrierea
acestora. Astfel, s-au încheiat convenţii între URSS, Anglia şi SUA în 1945, URSS şi
Franţa tot în 1945.

Convenţia din 1951 cu privire la refugiaţi nu se aplică decât persoanelor care au


devenit refugiaţi ca urmare a evenimentelor intervenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi
ţinând seama că de la adoptarea convenţiei au apărut noi categorii de refugiaţi, care nu
pot beneficia de prevederile convenţiei.

În 1967 a fost adoptat un nou protocol cu privire la statutul refugiaţilor. A nu se


confunda instituţia refugierii cu dreptul de azil. Dreptul de azil a fost proclamat de
Revoluţia franceză (1789) dobândind apoi recunoaştere şi din partea altor state.

Azil = dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a
unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activitate politică, ştiinţifică,
religioasă etc. care nu este în concordanţă cu normele juridice interne, contravenind
normei de drept intern a statului respectiv.

Curs 11

Reglementarea diferendelor pe cale paşnică

Răspunderea statului în DI

În DI contemporan, răspunderea statelor şi a celorlalte subiecte de DI intervine în


două situaţii distincte, dând naştere la două tipuri de răspunderi:

a. răspunderea pentru fapte sau acte ilicite dpdv internaţional: încălcarea normelor de
drept internaţional sau a cutumelor.

b. răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile, rezultând din activităţile care nu


sunt interzise de DI.

În codificarea răspunderii statelor pentru fapte ilicite dpdv internaţional comisia de DI


a pornit de la o serie de delimitări între care:

58
- Delimitarea regulilor generale privind răspunderea statelor indiferent de domeniul
în care ar interveni, de acelea care stabilesc în sarcina statelor obligaţiile a căror
violare poate da naştere la răspunderea internaţională.

- Delimitarea obligaţiilor internaţionale a căror violare are o semnificaţie deosebită


pentru societatea internaţională (menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
sclavia, genocidul) şi care produc consecinţe grave sub aspectul răspunderii.

Condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit

1. condiţia de ordin subiectiv care constă într-o comportare manifestată printr-o


acţiune sau omisiune care, potrivit DI, este imputabilă statului.

2. condiţia de ordin obiectiv care constă în încălcarea unei obligaţii internaţionale a


statului printr-o comportare care îi este imputabilă.

O parte a doctrinei juridice şi practicii internaţionale afirmă necesitatea prezenţei a


altor trei condiţii pentru existenţa unui fapt ilicit:

3. culpa în DI acţionează mai ales în ... regulilor care stabilesc în concret conduita
legală sau ilegală, precum şi conţinutul obligaţiilor într-un domeniu determinat al
raporturilor dintre state (ex.: cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică). ... culpa
joacă un rol important în legătură cu determinarea gradului de răspundere şi
corelativ a formelor de reparare a daunei.

4. pentru răspunderea statului nu este necesară existenţa unui prejudiciu, ci simplul


fapt că acesta a încălcat o obligaţie internaţională a sa. Simpla cauzare a unui
prejudiciu nu declanşează automat răspunderea internaţională a statului, ci numai
dacă în paralel a fost încălcată o normă de DI.

5. menţionăm că în măsura în care prejudiciul se admite ca şi condiţie a faptului


ilicit, atunci implicit intervine şi legătura cauzală.

Imputarea faptului ilicit

a. autorităţilor statele (organele de stat)

59
Statele acţionează în săvârşirea raporturilor internaţionale prin autorităţile sale şi
ca atare statului i se impută în primul rând faptele organelor de stat efectuate de
acestea în calitatea lor oficială.

Statul răspunde pentru faptele oricăror organe ale sale, oricare ar fi acestea –
legislative, executive sau judecătoreşti, la nivel central sau local. Astfel,
răspunderea internaţională a unui stat poate fio declanşată în cazul în care
organele legislative adoptă un act normativ care încalcă o obligaţie internaţională
a sa, precum şi atunci când nu adoptă un astfel de act absolut necesar pentru
executarea obligaţiei respective.

În legătură cu actele instanţelor judecătoreşti s-a considerat ca fiind contrare


obligaţiilor internaţionale nu numai încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme
de DI, ci şi încălcările abuzive ale dreptului intern, prin pronunţarea unor hotărâri
nedrepte.

b. persoanelor care acţionează în numele statului

O persoană sau un grup de persoane particulare acţionează în baza unei însărcinări


primite de la un stat. Se consideră că faptele unor astfel de persoane trebuie
imputate statului de la care se emană împuterniciri şi atrag răspunderea statului în
cauză.

c. persoanelor care nu acţionează pe seama statului

Acţiunea unor persoane sau a unui grup de persoane, care nu sunt săvârşite pe
seama statului, de regulă generală nu sunt imputabile acestuia. Există însă cazuri
în care acţiunile acestora pot da naştere la răspunderea internaţională a statului
dacă au fost comise ca urmare a unor acţiuni sau omisiuni emanând de la organele
statului, situaţii ce pot interveni în cazul unor fapte ce aduc atingere
reprezentanţilor unor state sau unor cetăţeni. În astfel se situaţii statul poartă
răspunderea pentru propriile sale omisiuni => ex.:

- neluarea unor măsuri preventive, măsuri la care este obligat de DI sau a


măsurilor de represiune conforme cu executarea obligaţiilor sale
interstatale.

- o calificare oarecum similară este atribuită faptelor şi actelor unor


insurgenţi care încalcă normele DI, fapte şi acte care în principiu nu pot fi

60
imputate statului, însă pot fi imputabile organizaţiei care reprezintă
mişcarea insurgentă respectivă.

Categorii de obligaţii internaţionale

În DI clasic nu este recunoscută distincţia între crime şi delicte aşa cum sunt ele
definite în dreptul intern. Toate actele ilicite ale statelor de încălcare a obligaţiilor
internaţionale erau considerate delicte internaţionale.

Crearea normelor imperative şi interzicerea războiului de agresiune au determinat


pentru prima oară apariţia noţiunii de crimă internaţională.

Ulterior, orice încălcare a normelor imperative produce consecinţe care se răsfrâng în


mod negativ asupra întregii societăţi naţionale.

Încălcarea unor obligaţii ergo homnes produce consecinţe care se răsfrâng în mod
negativ asupra întregii societăţi internaţionale, motiv pentru care sunt considerate
crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii, în sancţionarea acestora fiind
interesate toate statele.

Sunt considerate ca făcând parte din categoria obligaţiilor „ergo homnes” acele
obligaţii internaţionale care au o importanţă esenţială pentru:

a. menţinerea păcii şi securităţii internaţionale din care decurge obligaţia de


interzicere a agresiunii.

b. asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare, din care rezultă obligaţia care


interzice stabilirea sau menţinerea prin forţă a unei dominaţii coloniale.

c. protecţia fiinţei umane din care decurg obligaţiile care interzic sclavia, genocidul,
tortura şi alte tratamente inumane.

d. asigurarea şi conservarea mediului înconjurător implicând obligaţiile care interzic


poluarea masivă a atmosferei sau mărilor, distrugerea stratului de ozon ş.a.m.d.

Cauze care exclud caracterul ilicit al faptelor

1. consimţământul – în cazul în care un stat A consimte în mod valabil comiterea de


către un alt stat B a unui fapt determinat care contravine obligaţiei pe care statul B

61
o are faţă de A atunci caracterul ilicit al faptului este înlăturat cu condiţia ca să nu
se depăşească limitele consimţământului lor. Pentru ca acest consimţământ să fie
valabil se cer întrunite următoarele condiţii:

a. să fie exprimată în mod expres

b. să fie atribuţia statului

c. să fie dat înaintea comiterii faptului, iar faptul să fie comis în cadrul şi
limitele stabilite de consimţământ.

2. măsuri îndreptate împotriva faptului ilicit al unui stat

Fapta unui stat A de a încălca obligaţia sa faţă de un alt stat B cu are caracter ilicit
dacă aceasta constituie o măsură considerată legitimă de către DI. Aceasta întrucât
este luată de statul A ca urmare a faptului ilicit comis de către B (ex.: măsurile de
retorsiune – măsuri coercitive asemănătoare, represaliile etc.).

3. forţa majoră – condiţii:

a. să fie irezistibilă sau imprevizibilă

b. să facă imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în


cauză sau să creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că
acţiunea sau interacţiunea, respectiv comportarea sa nu este conformă cu
cea obligatorie.

4. starea de necesitate = starea de primejdie care intervine fie la existenţa statului sau
la funcţionarea unor servicii esenţiale sau la ordinea internaţională, fie, mai recent,
în privinţa mediului înconjurător.

5. legitima apărare = cerinţa imperioasă de a înlătura un pericol iminent şi grav,


neexistând un alt mijloc de înlăturare a pericolului.

62
Sistemul de aplicare si sancţionare a normelor avem si toate sancţiunile fără folosirea
forţei armate, si detalierea lor?

• ruperea relaţiilor diplomatice

• întreruperea relaţiilor economice şi comerciale

• embargoul

• blocada

• declararea ca nule si inoperante a unor tratate internaţionale

• aplicarea sancţiunilor penale

Curs 12

Recunoaşterea în DIP

Recunoaşterea = actul / declaraţia unui stat sau a unui grup de state prin care acestea
iau act de apariţia unui nou subiect de DI şi îşi exprimă voinţa de a-l considera
membru al comunităţii internaţionale (recunoaştere internaţională, beligeranţi,
insurgenţi).

Recunoaşterea in DIP se refera la recunoaşterea statelor, a guvernelor si a


răsculaţilor.

Caracteristicile recunoaşterii ca instrument juridic:

a. Act de voinţă unilateral care decurge din suveranitatea de stat. Este o facultate a
statului, nu şi o obligaţie.

Este la latitudinea statului de a stabili cum anume îl exprimă:

63
- Fie prin note diplomatice

- Fie printr-o notă adresată statului recunoscut

- Fie prin adresarea unor mesaje, telegrame şi declaraţii oficiale.

În mod excepţional, recunoaşterea poate fi făcută prin acte bi- sau multilaterale
care precizează şi natura şi conţinutul relaţiilor care se stabilesc cu noul stat.
Recunoaşterea emană de la un stat sau de la un grup de state. Nu se justifică
crearea unui organ supranaţional care să aibă ca principală atribuţie recunoaşterea
statului.

b. Act de constatare a unui stat nou, ca subiect de DIP. Recunoaşterea nu oferă


statului dreptul de subiect de DIP, dreptul de subiect obţinându-l în momentul
înfiinţării sale.

c. Are un efect declarativ. Ea nu creează drepturi ce decurg din calitatea de subiect


de DIP pe care statul le exercită în virtutea suveranităţii sale, independent de
recunoaştere.

d. Are ca efect stabilirea unor relaţii normale între state, contribuind la dezvoltarea
colaborării internaţionale şi la menţinerea păcii. Deşi recunoaşterea nu obligă
statul care o face la stabilirea de relaţii concrete cu cel recunoscut, aceasta
presupune punctul de plecare al stabilirii de relaţii.

e. Recunoaşterea este un act politic generator de efecte juridice. statul recunoscut are
dreptul de a stabili relaţii diplomatice cu statele care-l recunosc. Prin însăşi
stabilirea unor astfel de relaţii înseamnă recunoaştere. Din momentul
recunoaşterii, statul recunoscut are dreptul de a dispune de bunuri şi a intenta
acţiuni în statele care-l recunosc.

Normele recunoaşterii

a. Recunoaşterea de jure – recunoaştere deplină şi definitivă a unui stat.

- Este irevocabilă, făcându-şi simţite efectele odată cu calitatea de subiect de


drept a statului recunoscut.

- Are ca principal efect stabilirea de relaţii internaţionale normale în diferite


domenii (domeniul relaţiilor diplomatice şi consulare).

64
b. Recunoaşterea de facto are un caracter provizoriu şi limitat, putând fi oricând
revocată. Are ca principal efect stabilirea unor relaţii cu câmp de acţiune limitat,
de obicei relaţii comerciale, precum şi a unor relaţii politice şi diplomatice
limitate. De regulă aceasta este o etapă premergătoare a recunoaşterii de jure. Între
recunoaşterea de jure şi recunoaşterea de facto sunt numai deosebiri de formă, nu
şi de fond.

c. Recunoaşterea expresă – se face printr-un act oficial al organului de stat


competent, fie printr-o declaraţie, fie printr-o notificare formală adresată noului
stat, în care se exprimă în mod limpede intenţia de a-l recunoaşte.

d. Recunoaşterea tacită – cea care, în lipsa unei declaraţii exprese, poate fi dedusă
din fapte concludente ale unui stat. Ex.. stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea
unui tratat bilateral reglementând probleme generale etc.

Recunoaşterea guvernelor

Există în DI cazuri în care recunoaşterea statului nu implică ab initio şi recunoaşterea


guvernului său ca organ care să-l reprezinte. Deşi este o recunoaştere cu un alt obiect,
nerecunoaşterea noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale
între state.

Există o serie de reguli comune de recunoaştere a statelor şi a guvernelor:

- În ambele cazuri recunoaşterea are ca efecte pe cele existente la cea de jure, de


facto, expresă şi tacită.

- Admiterea unui nou guvern la ONU nu înseamnă o recunoaştere de către statele


membre, dacă acestea nu le-au recunoscut anterior.

- Împiedicarea reprezentanţilor unui guvern de a fi membri ai unei organizaţii, pe


motivul nerecunoaşterii guvernului, este un act fără o justificare juridică.

Succesiunea statelor (ţine de recunoaşterea statelor)

Statele pot suferi modificări în sfera exercitării suveranităţii lor.

1. Astfel întâlnim cazuri de diviziuni ale unui stat în două sau mai multe, sau de
fuzionare într-unul singur. Făcând o analogie cu situaţiile din dreptul intern,

65
această problemă a fost denumită succesiunea statelor, înţelegându-se transmiterea
unor drepturi şi obligaţii ale unui stat către alt stat.

În DI transmisiunea nu este universală, deoarece statul succesor nu se substituie


celui pe care-l moşteneşte. Ca entităţi politice şi suverane, ele nu preiau în mod
automat drepturile şi obligaţiile celor predecesoare, şi nici integral.

Până în prezent au fost codificate în cadrul ONU norme privind succesiunea


statelor la tratate, bunuri publice, arhive şi datorii în două Convenţii
internaţionale. Convenţiile internaţionale prevăd în aceste cazuri următoarele
reguli care confirmă practica internaţională:

a. Tratatele politice care sunt legate de existenţa politică a statului anterior îşi
încetează aplicarea odată cu dispariţia statului care le-a încheiat.

b. Tratatele de comerţ.

c. Tratatele de extrădare, tehnice şi generale.

(b + c) Îşi pot continua aplicarea în condiţia în care atât noul stat, cât şi
cealaltă parte convin în acest sens sau dacă din conduita lor rezultă acest lucru.

d. Tratatele de aplicare teritorială (navigaţia pe fluviu, producţia şi transportul


energiei electrice, comunicaţiile feroviare) se aplică în continuare de către
statul succesor. Frontierele şi regimul de frontieră nu sunt afectate prin
succesiune.

e. Bunurile, inclusiv creanţele statului anterior, indiferent dacă se găsesc pe


teritoriul său sau în străinătate, dar care au legătură cu teritoriul acestuia se
transmit automat noului stat (ex.: Cehia şi Slovacia).

2. Succesiunea statelor în caz de cesiune teritorială. Se întâmplă atunci când


teritoriul unui stat trece în suveranitatea altui stat, fără a crea un nou subiect de
DIP.

Regulile aplicabile în cazul acestei succesiuni:

a. În privinţa tratatelor – pe teritoriul transferat îşi încetează aplicarea


tratatele încheiate în vechiul stat şi îşi încep aplicabilitatea cele ale
noului stat.

66
b. Bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec automat în posesia
statului dobânditor.

c. În lipsa unor convenţii între cele două state nu există o regulă generală
de DIP privind preluarea de către statul dobânditor a datoriilor statului
care a cedat teritoriul.

3. Succesiunea statelor formate prin lichidarea sistemului colonial.

Esenţa acestui gen de succesiune o constituie dreptul popoarelor la


autodeterminare şi constituirea unor state independente.

Nu le vor fi impuse tratate înrobitoare încheiate de metropole.

Popoarele care şi-au câştigat independenţa urmează să decidă în mod liber care
din obligaţiile decurgând din metropolă sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu
dreptul său la autodeterminare.

În practică, problema succesiunii în urma lichidării sistemului colonial s-a rezolvat


prin acorduri bilaterale cu metropola sau prin declaraţii exprese. Aceste acorduri
au lăsat la latitudinea statelor să decidă care din tratate vor fi menţinute şi la care
se va renunţa.

Recunoasterea guvernelor

Intervine atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe cale constitutionala (prin
revolutie, insurectie, lovitura de stat etc), sau se formeaza doua guverne.

Recunoasterea guvernelor reprezinta un act unilateral prin care un stat accepta


guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.

67
Pentru a face obiectul recunoasterii, guvernul trebuie sa beneficieze de suportul
majoritatii populatiei statului si sa fie capabil sa se achite de obligatiile internationale
ale predecesorilor sai.

Actul recunoasterii are ca efecte: obtinerea de catre guvernul recunoscut a dreptului


de a stabili relatii diplomatice cu statul care l-a recunoscut si cu alte state; dobândirea
dreptului de a înainta actiuni în fata instantelor judecatoresti ale statului care l-a
recunoscut; dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdictie si de executie.
(Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit caruia un stat nu poate fi
actionat de catre alt stat – împotriva vointei sale – în fata unei instante de judecata.)

68