Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să

vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale.:Luca 7,15
Hristos Domnul la porţile Nainului. După ce în Capernaum vindecase sluga sutaşului,
a unui păgân în care Domnul a văzut credinţă mai multă decât la cei din Israel (Luca 7, 1-10).
Dacă în cetatea aceea întâlnise boală şi-o biruise, aici şi-acum Hristos întâlneşte moartea,
contrafacerea bucuriei… Nu-i uşor de închipuit ce tablou era acolo, câtă durere şi jale
înconjurau biata văduvă al cărei unic copil (Luca 7, 12), deci unic pământesc sprijin, era dus
să fie dat ţărânii.
Să fi remarcat în văduva aceasta Hristos taina văduvei din Sarepta Sidonului, duioasa
disperare a aceleia? (3 Regi 17, 18). Aceea în care s-a luat de piept cu „omul lui Dumnezeu“,
Ilie, cerându-i viaţa înapoi? Sau poate era ceva din – putem admite deja – văduvia propriei
Maici şi din aducerea-aminte (înainte vedere) a faptului că undeva, tot la margine de cetate,
Fiul Mariei, Unul-Născut, se va da iarăşi „sicriului de taină mântuitoare“ – ce este Crucea,
spre mântuirea oricărui suflet. Cert este că Hristos, întâlnind durerea maicii, face din moarte,
bucurie. Aşa cum numai El este în stare să facă!
Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia după Luca în care se vorbește
despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune că Mântuitorul Iisus Hristos a atins cu
mâna Sa proprie sicriul în care se afla trupul tânărului mort, ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui
Dumnezeu întrupat poate dărui viață oamenilor, întrucât ‘El este învierea și viața‘ (Ioan 11, 25).
Dar Iisus S-a atins de sicriul care conținea trupul unui om mort, deși acest gest nu era unul
obișnuit în tradiția iudaică, și pentru a ne învăța că trebuie să ne apropiem cu respect de sicriul
sau mormântul în care se află trupul omului decedat, deoarece trupul acesta este chemat la
înviere și la viață veșnică, după cum se spune în Crezul ortodox: ‘aștept învierea morților și viața
veacului ce va să fie‘.
Aproape ca nu exista om de rand cu minte intreaga, sau intelept cu minte multa care
sa nu se fi gasit descoperit si perplex in fata mortii. Walter Scott o numea "teribil pas intre
timp si vesnicie" (Ivanhoe). Multi o vad ca pe o datorie catre specie, catre destin, catre natura,
si bineinteles catre Dumnezeu, si intotdeauna ca pe o intoarcere. Dar o intoarcere intr-un port
din care nu vom mai ridica ancora (H. Melville, Moby Dick).
Goethe numea moartea un oaspete care nu-i niciodata bine venit (Faust),
Pana si Nictzsche, care s-a razboit cu tot ce e mai sfant pe lume, recunoaste ca in toata
filosofia sa a fost provocat mereu de moarte: "daca n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat
deloc" (Morgenriite). Moartea descumpaneste biata fiinta umana, pentru ca pare a o termina
fara sens.

Evanghelia de astăzi ne cheamă, așadar, să aducem consolare părinților îndurerați sau

îndoliați care plâng pe copiii lor decedați fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident,
fie din altă cauză.
«Când tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău, zice Sf. Ioan Gură de Aur, te superi
şi te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe Satana, în toate zilele,
rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare şi nu cauţi să
mântuieşti pe copilul tău.»
Părinţilor, ca un ogor ce aşteaptă sămânţa este sufletul fiilor voştri! Voi sunteţi
răspunzători lui Dumnezeu despre ce fel de sămânţă semănaţi în ogorul sufletesc al copiilor
voştri.
O ceară caldă e sufletul copiilor voştri. Voi aveţi o mare răspundere sufletească despre
ce fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în această ceară. – Antonie Plamadeala
În casa ta, tu, tată şi tu, mamă, trebuie să fiţi ceea ce este preotul în Biserică şi
învăţătorul în şcoală. Fără voi şi ajutorul vostru nici preotul şi nici învăţătorul nu pot face
nimic din copiii voştri. În căsuţa voastră este începutul îndreptării tineretului, şi cea dintâi
răspundere sufletească pentru această îndreptare, pe voi vă apasă…“
 Odată, prin al doilea an de preoţie, în oraşul meu natal, am fost martorul unei
îngropăciuni (căci nu înmormântare era) care m-a cutremurat mai mult ca altele. Un tânăr se
sinucisese, undeva     într-o pădure. Şi familia, prieteni, colegii toţi, cu bătăi în piept şi urlete de
durere se despărţeau de tânărul acela. Pentru că preot – după rânduiala cuminte a Bisericii –
nu era, pe margine, nişte lăutari cântau bucăţi triste – mare parte din ele romanţe… În
durerea mamei copilului aceluia era cea mai dramatică luptă din câte mi-a fost dat să văd…
Stam pe margine – tocmai înmormântasem pe un om tare drag mie – şi, cu nodul în gât, îmi
imaginam pe văduva din Nain… Câtă deznădejde, cât nu este prezent Hristos! După ce l-au
aşezat în groapă şi au plecat toţi, m-am dus lângă moviliţa de lut galben şi-am rostit „Tatăl
nostru…“ Nu de dragul celui care îşi grăbise plecarea, ci din solidaritate – poate necanonică –
cu femeia aceea – mamă de rană cu văduva din Nain. Nu ştiu de unde a răsărit lângă mine.
Poate că nici nu plecase… Pe faţa ei se-aşezase o umbră, fină cât o pânză de păianjen – o
umbră de nădejde. Pe care nu eu i-o dădeam, ci taina aceasta a prezenţei lui Hristos în
întâmpinarea disperaţilor lumii.
Mi-am înţeles atunci, mai mult ca oricând, Dumnezeul Căruia-I slujesc şi a Cărui
iubire mi-e hrană cerească şi pământească. El rămâne Făcătorul de minuni; ba, mai mult, El e
Minunea, pentru că El e Viaţa. Când m-am întors între ai mei, mama mea a fost cea care –
simţindu-mi plânsul, mi-a pus capul pe umărul ei, m-a mângâiat şi mi-a zis: „Dragul
mamei…“ Este reacţia care mi-a confirmat că toate maicile au în inima lor ceva din sabia care
trece prin inima Maicii Domnului.
Şi-am înţeles că de dragul unor astfel de fiinţe, icoane de duh ale împlinirii Iubirii,
Hristos schimbă moartea-n bucurie. Vă închipuiţi coloana de oameni care duceau – tot în
cântare lăcrimată – pe tânărul din Nain cum s-a întors acasă. Cum este şi răspunzi: Unde-ai
fost? La o înmormântare. Sau… Unde-ai fost? „La o Înviere!!!“
Când Domnul Iisus îi spune femeii: „Nu plânge“, nouă ne porunceşte să luăm aminte.
Că-n deplina tâlcuire a Duhului Sfânt Biserica-maică poartă spre Înviere pe fiecare din noi
atunci când ne asumă şi, mai ales, când ne lăsăm asumaţi de ea. Şi noi suntem fii, unici fiecare
în felul său, acestei teribile legături de pământ şi cer care ne este aşezarea în Biserica Slavei.
Să luăm seamă, dar. Să facem din Hristos aliatul Maicii de duh ce ne este Biserica (şi a
mamei de trup) ca, fie şi la ieşirea din Nainul vieţii acesteia, să căpătăm mila cea mare. A
învierii cu Hristos, de Hristos.
In concluzie, putem spune că este mare nevoie astăzi să fim alături de familiile
îndoliate, dar și să ajutăm pe tineri să prețuiască mai mult viața de familie și să cultive prietenia
cu tineri credincioși, pentru a înțelege că viața adevărată este binecuvântare de la Dumnezeu și
bucurie a comuniunii între oameni, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea lumii. Amin! 
Rugăciune
       Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te
şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc:
sculaţi-vă, tinerilor, sculaţi-vă copiilor din drumul morţii, din drumul păcatelor şi viciilor şi
veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică. Amin.