Sunteți pe pagina 1din 1

― Cum să n-aud?! minţi Tic. Tot tîrgul ştie...

― Şi de la cine, mă rog, ai auzit? îl întrebă moşneagul neîncrezător.


― De la... Catrina! găsi Tic ideea salvatoare. Spunea că nimeni nu-i ca Plăcintă în sat.
― A spus hoţomana aceea aşa?
― Zău c-a spus.
― Nu cumva a spus-o aşa cu tîlc, pe de-a-ndoaselea, hî?
― Nu! rosti prichindelul cu toată siguranţa. Spunea: "să-l vezi pe moş Plăcintă, cîtu-i el de bătrîn şi cît
de bine se ţine, ş-apoi dacă te-apilci cu el la vorbă rîzi două zile şi două nopţi de-ţi crapă burta... Cică pe
vremea mamii făcea nişte bazaconii..."
― Chiar aşa a zis, mă bucăţică?
― Chiar aşa!
― Ei iacă, să ştii că Plăcintă mi-e ginere şi e secretarul primăriei.
Tic făcu o mutră aşa de nenorocită, că moşul nu se putu abţine:
― Ai văzut cum te-am prins! Eu mi-s Plăcintă. Şi pe secretar îl cheamă Ilie. Ilie Dalbă. Nu era bine să
vorbeşti drept de la început?
― Păi dacă m-ai luat şi matale aşa. Eu am vrut să-ţi fac o bucurie, zău. Se vede de la o poştă că matale
eşti un bătrîn de treabă. Ştiu eu.
Noua tactică frînse repede rezistenţa moşneagului.
― Să ştii că-mi placi, fiindcă eşti isteţ şi mai ales finc-ai strîmbat-o pe Catrina cum nu poate nimeni în
sat. Hoţomana aceea e fiică-mea. Ştii tu, mă bucăţică mă, cum umblă flăcăii după ea? Să-ţi spun eu drept,
da-ntre noi, din cauza ei merg în sat la noi aşa de bine treburile. Orice vrea ea se face. Chiar asară a luat vreo
doi flăcăi şi i-a dus la ruine să sperie nişte musafiri nepoftiţi...
Tic tăcu mîlc. Moşneagul îl întrebă dintr-o dată:
― Da ce-ai tu cu Ilie Dalbă?
― Numai să-l întreb ceva.
― Şi nu mi-ai putea spune şi mie. Că chiar dacă-l întrebi pe el, el tot la mine o să se uite ca să-ţi poată
da răspunsul. Ei, zici?
― Aş zice eu, dar vezi matale!...
― Ce tot te codeşti ca o mireasă? Că secretarul e plecat la tîrg.
― Adineaori parcă spuneai că tot pe matale o să te-ntrebe...
― Ia uite, bucăţica! Da' cum pui tu la îndoială vorbele oamenilor bătrîni. Să ştii că mă mînii.
Tic nu voia să se mai neînţeleagă o dată cu bătrînul:
― N-a adus acum cîteva zile aici la primărie cineva un pachet mic legat cu sfoară?
― Ba cum să nu! Unu' Grigore Beteală. Oamenii îi zic Şandramaua... Da' ce-ai cu el?
― Aş vrea să-l întreb ceva.
― Pe Şandramaua? Să nu fi plecat, că el nu-i de-aici. E tocmai din Zogreni. Asară încă era în sat. Da'
spunea că pleacă dis-de-dimineaţă.
― Poate că n-a plecat... speră prichindelul care ştia că Zogrenii sînt la vreo şase kilometri de oraş, în
partea cealaltă.
― Poate! Dacă vrei să-ncerci ţi-oi spune eu unde. Pe uliţă înainte, cînd treci de fintînă, întreabă un
copchil, că se zbenguiesc o grămadă pe-acolo, toată ziua. Întreabă unde-i casa lui Bolgîndă. O să-ţi arate,
că-i puţin mai sus. Acolo a tras Şandramaua.
Tic îi mulţumi moşneagului şi-aproape c-o luă la fugă pe uliţă, spre fîntîna care se zărea în vale. Dacă ar
fi pornit mai de dimineaţă şi dacă nu l-ar fi ţinut cu vorba moş Plăcintă...
― Mă ţîncule! îl întrebă pe un copil cu pantaloni de pînză roşie care se juca pe lîngă fîntînă. Unde-i casa
lui Bolgîndă?
― Da' ce-ai cu el?
― Zi-i, mă bucăţică, ce te zgîieşti aşa.
― Nu vreau!
― Hai că-ţi dau un nasture!
― Daaa? se-ndoi ţîncul.
Tic fu nevoit să-şi rupă un nasture şi să i-l întindă puştiului. Fata cu cozi avusese dreptate. În satul
acela şi copiii ştiau să exploateze o situaţie.
― Uite-o colo, unde-i agudul acela. Chiar în faţă. Da' nu-i nimeni acasă.
Tic nu mai luă în seamă ultimele cuvintele şi goni spre casa arătată. Bătu cu putere la poartă, că se
apucară să latre toţi cîinii din sat, dar în ograda lui Bolgîndă nu se mişca nimic, într-un tîrziu se ivi la
fereastra unei case din apropiere capul unei babe:
― Da pe cine cauţi, mă, de răstorni satul? Nu-i nimeni la alde Bolgîndă.
― Da' unde-i, unde-a plecat? întrebă Tic într-un moment de nechibzuinţă.
― Dar ce ţi-i închipui tu, mă găinarule, că oamenii n-au ce face? Sau crezi c-ai dat peste un sat de
puturoşi? Ia cărăbăneşte-te că asmut cîinii la tine.

S-ar putea să vă placă și