Darul Regelui cerşetor...

Adoraţie pentru tineri în sărbătoarea Cristos, Regele universului

(Parohia „Sf. Anton de Padova” Iaşi, 22 noiembrie 2009)

Cântec: Venim să-l adorăm

Preot: Introducere, urmată de un moment de tăcerea

Mergeam cerşind, din poartă în poartă, pe uliţa satului când, deodată, caleaşca ta de
aur a apărut în depărtare, ca un vis magnific. Iar eu mă întrebam, uimit, cine să fie acel
Rege al regilor. Speranţele mele au zburat până la cer şi m-am gândit că zilele mele rele au
luat sfârşit. Şi am rămas aşteptând pomeni spontane, comori împrăştiate prin praful
drumului. Carul s-a oprit lângă mine. M-ai privit şi ai coborât surâzând. Simţeam cum
fericirea vieţii a ajuns la culme. Iar tu, deodată, mi-ai întins mâna spunându-mi: „Ai vreo
ceva să-mi dai?” Ah, ce inspiraţie a regalităţii tale! Să ceri de la un cerşetor! Eu eram
zăpăcit şi nu ştiam ce să fac. Apoi am scos încet din desaga mea un bobuleţ de grâu şi ţi l-
am dat. Dar cât de mare nu mi-a fost surprinderea când, deşertând seara desaga, am găsit
un bob de aur printre mormanul de nimicuri. Cât de amar am plâns că nu am avut inima de
a mi te dărui cu totul!
Dumnezeu transformă nu în aur ci în glorie tot ceea ce-i dăm. Zgârcenia noastră îl leagă
pe el la mâini iar pe noi ne sărăceşte. Oare de ce suntem atât de zgârciţi în a-i oferi lui
Dumnezeu recunoştinţa noastră? Cerem atât de mult de la el şi îi oferim atât de puţin din
timpul, interesul, preocupările noastre. Oare la Domnul apelăm din obligaţie sau din
necesitate? Dacă Domnul ne-ar trata cu aceeaşi neglijenţă cu care-l răsplătim noi, dacă şi el
şi-ar ţine promisiunile aşa cum facem noi faţă de el, ce s-ar alege de noi? Şi atunci?!
Ne propunem aşadar astăzi să facem un aşa-zis schimb de daruri. Ne propunem ca în
această oră de adoraţie, în sărbătoarea Regelui Regilor, să ne adunăm de prin toate colţurile
prin care preocupările şi grijile noastre cotidiene ne-au împrăştiat deja şi să ne străduim, ca
din inimile noastre de tineri, să-i facem un dar pe măsură Celui pe care Biserica îl
celebrează cu fast în fiecare ultimă duminică a anului liturgic, Cristos, Domnul şi Regele
nostru.
Dar oare ce dar îi putem noi face Celui Veşnic, Nesfârşit, Perfect, Atotputernic şi Bun?
Ce-am putea aşeza acum, la picioarele altarului, noi, cei atât de zgârciţi în dărui, în faţa celui
care întrece în mărinimie şi generozitate orice făptură? Ce i-am putea oferi Celui care,
dinainte de a ne gândi noi să-i dăm ceva, deja ne-a dăruit totul? Ce ai tu, omule, tinere, care
să nu-ţi fi fost dăruit de către Cel care te-a chemat la existenţă şi la demnitatea de Fiu al
Regelui a toate? Oare ce este doar al nostru, astfel încât să-i putem dărui Domnului ceva ce
el nu are?
Păcatul, greşelile, umbrele şi întunericul din viaţa noastră. Aceasta e ceea ce Dumnezeu
nu a avut şi nu va avea niciodată. Deşi e un dar care nu ne onorează, nu-i putem oferi nimic
altceva. Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte însă atât de mult, încât nici nu ne cere nimic
altceva. El transformă acest dar nevrednic din partea noastră, îl purifică şi îl spală, dacă i-l
dăm cu sinceritate şi umilinţă, dacă îi permitem să ne îmbrace în haina curată de nuntă, care
să ne acorde privilegiul de a sta la masa sa, de a participa la ospăţul său de nuntă.
Acum, într-un moment de tăcere, să-i deschidem cu generozitate inimile şi să-l lăsăm pe
El să vorbească, să facă minuni în viaţa noastră. Aici e mai mult vorba de ceea ce El face
pentru noi, decât de ceea ce noi am putea face pentru el. Suntem în faţa darului darurilor.
Cristos Rege, întreg, total este acum în faţa noastră în Sfânta Ostie şi cerşeşte o fărâmă de
iubire. Să ne deschidem aşadar în tăcere darului Regelui Cristos.
 Moment de tăcere
Cântec: Azi e mare sărbătoare
Tânăr 1: Prefacere
„Dumnezeul nostru este foc mistuitor”, spune profetul Isaia. Dar iubirea care-l mistuie îl
preface în rouă pentru cei iubiţi ai săi.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îl preface în mâncare şi
băutură pentru cei ce flămânzesc şi însetează după el.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îl apleacă jos de tot, la
picioarele ucenicilor săi, ca să le sărute.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îl preface în prieten al
vameşilor şi al păcătoşilor, cu care vrea să cineze: „Grăbeşte-te! Azi vreau să intru în casa
ta!” Grăbeşte-te să te cobori… Eu am coborât deja la tine şi m-am întrupat, Eu, Dumneyeu
care este iubire.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îl duce la moarte. Nu la
moarte, ci în moarte, adânc de tot în moarte, numai că iubirea este mai tare ca moartea şi
trece dincolo.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îi redă viaţa şi el se face
înviere pentru cei ce-l iubesc şi cred în el şi fac voia lui.
Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Dar iubirea care-l mistuie îl va aduce din nou pe
pământ să ne strângă la pieptul său şi să fim în veşnicie cu el. Amin.

Tânăr 2: Laudate Dominum

„Lăudaţi pe Domnul, voi, cei de pe pământ;
Când nu te iubeam,
balaurii şi toate adâncurile,
Suflarea viforului eram,
focul, grindina, neaua, ceaţa,
Desfrunzind podoaba pomilor,
suflarea vijeliei,
Dezvelind acoperişul casei
care împlineşte cuvântul lui.
În care te odihneai…
Munţii şi toate dealurile,
Când nu te iubeam,
Pomii roditori şi toţi cedrii,
arbore roditor eram, ce se uscase,
Fiarele şi toate dobitoacele,
Smochin în care nu ai găsit fructe.
Târâtoarele şi păsările înaripate!”
Când nu te iubeam,
(Ps 148)
Cedrul eram… (poate chiar din Liban)
Ce se prăbuşeşte cu zgomot mare.
Când nu te iubeam,
Când nu te iubeam,
Balaur eram: de pe pământ...
Fiară eram… căci pe nimeni nu iubeam
Când nu te iubeam,
(fără tine iubire nu există!)
Adâncul eram... de întuneric.
Când nu te iubeam,
Când nu te iubeam,
Dobitoc ce anevoie mă târam,
Neaua eram,
Asta eram…
Ce amorţeşte inima ce doar pentru tine
Când nu te iubeam,
Ar trebui să bată...
Pasăre zburătoare pe acest pământ
Când nu te iubeam,
Eram…
Ploaia ce cade peste cel rău, eram.
Dar nu ştiam să cânt,
Când nu te iubeam…
Cântec: Iubind te dăruieşti
 Preot: EVANGHELIA
Da, sunt rege!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan

În timpul acela, Pilat l-a întrebat pe Isus: „Tu eşti regele iudeilor?”. Isus i-a
răspuns: „De la tine însuţi spui aceasta sau alţii ţi-au spus-o despre mine?”. Pilat
i-a răspuns: „Sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce-
ai făcut?”. Isus a răspuns: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă
împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat
pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este aici”. Pilat l-a întrebat din nou:
„Aşadar, tu eşti rege?”. Isus i-a răspuns: „Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-
am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr;
oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu”.
Cuvântul Domnului

Moment de tăcere

Tânăr 3: Pilat din Pont

Iată unul dintre cei care a dorit să afle ce este adevărul… Acel Adevăr, de care sufletul,
mort de foame, s-ar sătura pe deplin, acel adevăr după care, sufletul sfârşit de sete „ca un
pământ fără apă” tânjeşte, acel adevăr care ar inunda în lumină sufletul orb de bezna
necunoaşterii…
Ce este adevărul?
Iată o întrebare într-adevăr grea…
Pilat, fără să aştepte răspunsul Celui ce singur putea să i-l dea, i-a întors spatele…
Pilat din Pont…
Pilat, care până la sfârşitul veacurilor va fi pomenit în Crezul apostolic alături de Tatăl
Creatorul, alături de Fiul Răscumpărătorul, de Duhul Sfânt Sfinţitorul… Alături de Sfânta
Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, alături de Sfânta Biserică, Mireasa lui Cristos…
Probabil numele lui Pilat este şi astăzi rostit de fiecare dată în crez, deoarece el
simbolizează omenirea, acea omenire care caută şi tot caută şi iar caută Adevărul, dar fără să
ia şi calea care ne duce acolo, negreşelnic…
„Eu sunt calea,a devărul şi viaţa”, ne spune Isus (In 14,6).
Ca şi Pilat, omenirea caută adevărul, adevărul privitor la originea şi sensul vieţii şi în
acest sens lansează sateliţi artificiali, îndreaptă spre cer uriaşi telescoape, montează sensibile
radare, face să ţâşnească spre îndepărtatele constelaţii sonde miraculoase, adevărate
laboratoare spaţiale, inventează microscoape electronice, cerceteayă adâncurile oceanelor…
nici chiar vulcanii înfierbântaţi de lavă clocotindă nu sunt cruţaţi… uitând însă să meargă pe
Calea care ne duce nu numai la Adevăr, dar mai ales la Izvorul vieţii!
O, Isuse Cristoase, tu eşti calea, adevărul dar mai ales viaţa. De aceea te numim Domnul
şi Regele nostru.
„De nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi pocăi, cu toţii veţi pieri”, ne avertizează Cristos.
Oare vom muri curând? De foame? De sete? Cu siguranţă, da, dacă nu alegem calea
reîntoarcerii la izvorul şi dătătorul vieţii, Cristos. Întrebarea este însă: oare când vom avea
curajul să facem şi acest pas decisiv?
 Cântec: Fii lângă mine
Tânăr 4: Cristofori
Purtători ai lui Cristos, asta înseamnă acest cuvânt. Şi mulţi sunt cei pe care-I putem
enumera: Preacurata Maria, Sf. Iosif, dreptul Simeon, Sf. Cristofor, Sf. Clara, Sf. Anton de
Padova…
În chip de prunc sau de ostie, te-ai lăsat purtat în braţele lor… Ce privilegiu minunat!
Demn de invidiat!... Da, dar ei erau sfinţi, erau curaţi şi te iubeau mult, mult, mai mult decât
noi… „Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Mai mult decât aceştia,
care nu au nevoie de pocăinţă, căci sunt dintre cei 99 de drepţi, care nu au trebuinţă de
pocăinţă… Numai că tu singur ai spus că nu ai venit să-i chemi pe cei drepţi, ci pe cei
păcătoşi; că nu sănătoşilor le trebuie doctor, ci celor bolnavi… Ba chiar ai fost mustrat că
mereu cinezi cu vameşii şi păcătoşii!
În chip de prunc sau ostie, te-ai lăsat marilor sfinţi din toate timpurile, numai şi numai
pentru că te iubeau mult… mai mult… decât noi!
Totuşi, nu pot să cred că doar câţiva privilegiaţi au putut avea bucuria de a te purta pe
braţele lor, te-au putut avea la inima lor… Nu, asta nu pot şi nu vreau să o cred… De ce?
Pentru că tu eşti cel drept. Oare nu vom cânta în tot Adventul „Coboare roua de sus şi norii
să-l ploaie pe cel drept”? Uite, de asta nu pot să cred… pentru că nu ar fi drept!
De aceea astăzi îmi propun să fiu atent: Nu cumva am şi eu acest privilegiu? Nu cumva te
am în braţele mele, în inima mea? Nu cumva eşti în inima mea, în sufletul meu?
Nu pe tine te primesc eu în Sfânta Euharistie? Când preotul mi te dă, îmi spune „Trupul
lui Cristos” iar eu răspund „Amin”, adică „aşa este”. Şi atunci? Ce-mi lipseşte? Cu cât te am
eu mai puţin decât acei mari şi foarte mari sfinţi?
Oare nu am acelaşi privilegiu ca preacurata Fecioară Maria, cu proporţiile de rigoare, cu
sf. Iosif, cu sf. Anton, cu Sf. Tarciziu, cu Sf. Lucian, cu atâţia şi atâţia alţii?... Oare nu
trebuie să fiu şi eu cristo-for? Până când îl vom mai aştepta pe cel care demult este în noi şi
în mijlocul nostru? Iată ce mărturisea sfântul Augustin:
„Târziu te-am iubit, Frumuseţe, atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Şi iată
că tu erai înlăuntrul  meu, iar eu eram în afara mea şi acolo te căutam şi mă năpusteam, în
urâţenia mea, asupra frumuseţilor (lumeşti), pe care tu le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu
nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine lucruri care, dacă nu ar fi fiinţat întru tine, nu
ar fi fiinţat deloc. Tu m-ai chemat, ai strigat la mine şi ai sfâşiat surzenia mea, ai fulgerat,
ai strălucit şi ai izgonit orbirea mea, ai răspândit mireasma pe care am respirat-o, ţi-am
simţit gustul, dar sunt flămând şi însetat de tine, m-ai atins, dar mă mistui de dorul păcii
tale” (AUGUSTIN, Confessiones 10,27,38).
O, Doamne, dă-mia cea credinţă, acea speranţă, acea iubire, care să mă facă să te
descopăr în Sfânta Sfintelor din mine, unde tu te ascunzi. „Dumnezeul nostru este un
Dumnezeu ascuns”, spunea profetul Isaia. Acolo, Doamne, tu mă aştepţi şi te ador. Dă-mi
acea privire interioară, acea privire plină de credinţă, care te vede pururi acolo unde eşti,
adică pretutindeni.
Căci „de voi lua aripile zorilor şi mă voi duce la marginea mării, tu acolo eşti... De voi
zice: Noaptea mă va ascunde de la faţa ta... dar iată, întunericul este pentru tine ca şi ziua...
De voi merge la cer, tu eşti acolo. Şi de mă voi coborî în iad, şi acolo eşti de faţă. Unde mă
voi putea ascunde de faţa ta?” (Ps 138).
A! Ştiu acum unde! În tine... care eşti în mine! Doamne, mai am un singur dor, dacă tot
sunt cristofor, fă-mă totodată şi „ostensor”, adică să poată oamenii vedea în mine faţa ta!
 Tânăr 5: Rana
„Şi cu iubirea ta, răneşte sufletele noastre”
Chiar aşa procedează Isus: iubirea lui străpunge inima noastră cu o rază de lumină...
O singură rază e de ajuns pentru ca să deschidă o rană de iubire cristică. Proprietatea
acestei raze misterioase este că se tot extinde, asemenea unui evantai, care poate să cuprindă
întreg universul. Fascicolul de lumină creşte, creşte, luminând şi încălzind o arie tot mai
mare. De fapt, nu iubirea „Regelui iubirii” este cea care face să vină „Împărăţia ta”?
La început, braţele noastre stau încrucişate pe piept. Ne bucurăm, în mod egoist, de rana
minunată ce ni s-a deschis în inimă. Numai că adevărata iubire nu ne lasă aşa, cu braţele
încrucişate... căci dacă rana noastră este adevărată, reală, atunci braţele ni se vor deschide
treptat. La început, poate cu zgârcenie, pentru că nu vrem să pierdem bucuria dinlăuntrul
nostru şi ne e teamă! Dar rana se închide numai dacă nu deschidem braţele pentru aproapele
nostru! Şi nun vrem să se închidă această rană, nu-i aşa?!
Începem să înţelegem că braţele noastre trebuie desfăcute până ajungem cu ele întinse
către întreaga umanitate, ca Isus cel răstignit pe cruce! Abia atunci vom fi cuprinşi de sete,
de teribila sete a lui Isus, a sfinţilor! De aici, nu mai există drum de întoarcere! „Cel ce a pus
mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este vrednic de mine”, spune Isus.
Din inima lui, o Rază de Iubire a străpuns inima noastră... Rana e făcută, iar drum de
întoarcere nu mai există. Atunci, fă, o Rege al Iubirii, ca rana noastră să fie fără vindecare,
în vecii vecilor!
Cântec: Cum să-ţi mulţumesc pentru-atâta iubire
Tânăr 6: Clepsidra
Totdeauna privesc cu teamă la secundarul ceasului meu: la fuga aceasta a secundelor într-
un singur sens, adică fără întoarcere... O, fuga aceasta spre Niciodată... sau spre Totdeauna...
Acelaşi lucru îl arată şi clepsidra. Firele de nisip se scurg implacabil şi curgerea aceasta
îmi produce un fel de panică.
„Fugit irreparabile tempus”, spunea latinii în antichitate, şi socotesc că maxima era în
măsură să producă o teribilă depresie sufletească, pentru că încă nu se născuse Cristos!
Secundele cădeau în gol... căci timpul, fără Cristos, este un timp fără speranţă! Dante intuia
disperarea de acest fel, când citea la poarta infernului „lăsaţi orice speranţă, voi, cei ce
intraţi aici” şi oricare ceas al timpului fără Cristos ar putea avertiza la fel...
„Eu sunt viţa. Voi sunteţi mlădiţele... de rămâne cineva în mine, aduce roade... Rămâneţi
în mine!” (In 15,2).
Singurul remediu împotriva curgerii în van a secundelor este acroşarea în Isus Cristos,
viţa cea adevărată! În potir se află rodul viţei, sângele răscumpărător. Acolo trebuie picurate
aceste secunde ale timpului care fuge, fuge... Numai prin el, cu el şi în el, timpul primeşte
sens, valoare pentru veşnicie.
Secundele... fire de nisip.
Ştiu că voi da socoteală... de fiecare fir...
Ştiu că va veni şi pentru mine o secundă, care va fi ultima, după care nu va mai exista
numărătoare!
Cât aş dori, o, Doamne, Regele nostru, ca secunda aceea să mă găsească înlănţuit de
crucea ta, prin care ai învins nu numai timpul, dar şi moartea! Să mă găsească mlădiţă adânc
altoită în tine, care eşti „învierea şi viaţa”, în împlinirea poruncii tale: „Rămâneţi în mine şi
eu în voi!” (In 15,4).
 Tânăr 7: A da ceva…
Cam pe la anul 400, într-o noapte, Domnul Isus I se arătă lui Ieronim care se ruga
cucernic în peştera Viflaimului, şi-i adresează o cerere: „Ieronime, Ieronime, dă-mi
ceva…!”
Puţin cam încurcat la început (că până atunci Ieronim se obişnuise ca numai el să-i ceară
Domnului ceva!), sfântul îşi revine din uimire şi, bucuros, îşi oferă şi viaţa, şi trupul, şi
sufletul, toate împreună (Tot ce sunt şi tot ce am!) Domnului…
Însă cererea se repetă: „Ieronime, dă-mi ceva!”
Cum sfântul Ieronim îşi încheiase de curând munca de orânduire şi de traducere a Bibliei
(Vulgata), o muncă istovitoare depusă timp de 5 ani neîntrerupt, se gândeşte că ar fi un dar
tocmai potrivit pentru Domnul. Aşa că, mândru de ea, i-o oferă lui Isus.
Numai că, pentru a treia oară, şi de data aceasta parcă îndurerat, Mântuitorul repetă
cererea: „Ieronime, dă-mi ceva!”
Confuzia sfântului Ieronim ajunge la culme, neştiind cum s-o scoată la capăt, pentru a
nimeri ceva pe plac Bunului Învăţător, când acesta, văzându-i nepriceperea, îi spune:
„Ieronime, dă-mi păcatele tale, ca să ţi le iert!”
De multe ori păţim ca sfântul Ieronim. Ne străduim să-i oferim daruri, dar nimic nu e al
nostru: nici viaţa. nici trupul, nici averea… Nici măcar durerea nu-i a noastră: „Eu, pe care-i
iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc” (Apoc 3,19) şi în altă parte „Băţul tău şi toiagul tău,
acestea m-au mângâiat pe mine” (Ps 22). „Pe care-l iubeşte, Dumnezeu îl pedepseşte” (Evr
12,6).
Şi nici măcar sărăcia nu e a noastră: ea nu este decât o prelungire a sărăciei Aceluia care
„n-a găsit loc în casa de oaspeţi” a acestui pământ şi care a spus „vulpile au vizuini şi
păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul!” (Mt 8,20)
Nimic, nimic nu e al nostru… Personal „al nostru” nu este decât păcatul gol-goluţ.
Isus vine zilnic pe altar în Sfânta Jertfă şi e acum prezent în faţa noastră. Să-i oferim cu
sinceritate şi umilinţă toate păcatele noastre, să le depunem la picioarele altarului pentru a ni
le ierta! El este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, le ridică, adică le iartă!
Trupul său se frânge spre iertarea păcatelor… sângele lui se varsă spre iertarea păcatelor!
De aceea s-a născut, a pătimit, a murit… De aceea peste tot în biserică şi pe odăjdii sunt
înscrise însemnele IHS (Isus Hominum Salvator), pentru că el este Isus, Mântuitorul
oamenilor, care a venit să ierte păcatele…
El doar atât ne cere: Fiule… fiică… dă-mi păcatele tale, ca să ţi le iert!

RUGĂCIUNEA CREDINCIOŞILOR

Prin Isus Cristos, regele universului, să-i cerem Tatălui ca Biserica şi lumea să
găsească pacea în dreptate şi iubire. Să ne rugăm:
R.: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila ta!
- Pentru ca sfânta Biserică a lui Dumnezeu, unită cu Cristos, regele blând al păcii, să
promoveze dreptatea pe care Domnul a promulgat-o pe cruce, iar prezenţa ei în lume să fie
semnul credibil al împărăţiei lui Cristos, împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii, să ne
rugăm: R.
- Pentru ca păstorii poporului lui Dumnezeu, episcopii şi preoţii, să-şi exercite autoritatea
nu prin stăpânire, ci prin dăruirea de sine, imitându-l pe Isus, care nu a venit să fie slujit, ci
să slujească, să ne rugăm: R.
 - Pentru ca toţi creştinii să fie făuritori ai păcii şi să înţeleagă că pacea se construieşte
prin disponibilitatea operantă faţă de toţi, să ne rugăm: R.
- Pentru ca societatea să-şi deschidă larg porţile lui Cristos, mântuitor exigent, dar
eliberator, să ne rugăm: R.
- Pentru ca Isus Cristos să fie în ambientul nostru cunoscut şi acceptat datorită stilului
nostru de viaţă sincer şi convingător, să ne rugăm: R.
Tatăl nostru…
Părinte sfânt, învredniceşte-ne să fim cetăţenii împărăţiei tale. Dă-ne harul ca acolo
unde domneşte exploatarea să răspândim dreptatea, unde triumfă minciuna să
promovăm adevărul, unde stăpâneşte egoismul să pătrundă înţelegerea şi iubirea
noastră. Aşa te rugăm, prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Cântec final: Când viaţa ne pare