Ministrul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Modova

Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Referat:
La disciplina Filosofia
Concepte filosofice ale lui Aureliu Augustin
și Toma D-Aquino

Elaborat : Onisim Ariadna

Gr.A-315
Verificat: Ciobanu Violeta

Bălți 2018

1
Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul
Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo
Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii.

În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze

veridicitatea religiei creștine.

Augustin este unul din cei mai influenți gânditori, poate cel mai influent dintre toți, mai ales dacă
ținem seama de faptul că inclusiv platonismul a influențat gândirea medievală prin intermediul
lui Augustin.

Virtuților preluate de la Platon – dreptate, cumpătare, curaj, înțelepciune – Augustin le adaugă

virtuțile creștine: credință, speranță, iubire; acestea au fost completate cu “virtuți umanitare”:
iubirea aproapelui, fidelitatea, încrederea, umilința.

S-au scris de-a lungul timpului multe despre Sf.Augustin și lucrarea sa „De Civitate Dei” - operă
fără de care nu va putea fi niciodată înțeleasă istoria Evului Mediu Occidental Catolic.
Considerat de unii ca fiind un mare părinte al bisericii sau un mare istoric, Sf. Augustin este
considerat de alții ca fiind un vizionar. Sf Augustin nu este un istoric, cel puțin nu în înțelesul
general al cuvântului. El nu narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente.
Totodată, autorul lui „De civitate Dei” nu este un vizionar, nu este un profet. El este mai mult
decât un profet. El poate fi considerat un demiurg. Augustin construiește tipare psihice și o
mentalitate care vor fi comune câtorva zeci de generații. Opera Sf. Augustin a dăruit viață,
coeziune și mai ales vocație istorică Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reușită între
civilizația latină, vitalitatea germanică și mărturisirea creștină. De la papă și până la ultimul țăran
habotnic, catolicii vor fi marcați de crezul istoric al Sf. Augustin și vor sili istoria medievală să
se încadreze în cadrele și tiparele stabilite de acesta.

În perioada clasică a Imperiului Roman, partea occidentală a acestuia și, în special Roma, are o
preponderență autoritară pe toate planurile. Această stare de lucruri se modifică odată cu mutarea
capitalei la Constantinopol. Acesta se rupe în două: Orientul și Occidentul- lumi ce mai păstrează
încă elemente comune. O vreme, echilibrul dintre cele două lumi va fi păstrat, dând o aparentă
senzație de unitate a lumii romane. În timp însă, cele două entități politice romane vor avea
evoluții culturale, lingvistice și religioase diferite. Eșuarea încercărilor de a restabili ordinea și
unitatea Imperiului vor dovedi clar acest lucru. Mai mult decât atât, echilibrul este rupt definitiv,
de data asta în favoarea Orientului grecofon. Pentru prima oară în istoria lumii romane Răsăritul
se impune. După dispariția în 476 a Imperiului Roman de Apus, centrul de greutate al istoriei
europene părăsește Occidentul prăbușit economic și politic pentru a se stabili la Constantinopol.

2
Aici, creștinismul în forma sa ortodox, va deveni o superbă expresie a mărturisirii credinței în
Christos. La adăpostul armatelor imperiale bizantine, biserica creștin-ortodoxă va făuri și va
dărui lumii creștine o bogăție spirituală mistică ce-i este specifică. Ortodoxia rămâne astfel
izolată pe un plan spiritual care îi este propriu, lăsând astfel bisericii romano-catolice loc de
manifestare pe un alt plan care nu este însă neapărat profan, dar care este mai ales material și
dinamic.

În Occident, procesul de afirmare a religiei creștine, în forma sa catolică a avut o altă evoluție.
Într-o lume aruncată în dezordine și haos politico-social de către invaziile popoarelor barbare,
într-o lume ce încearcă să-și regăsească echilibrul și totodată să integreze într-o nouă sinteză
valorile romane și creștine cu cele germanice, proces complex desfășurat de-a lungul secolelor
V-VIII, ei bine, în această nouă civilizație ce este pe cale să apară, religia creștină și Biserica
însumează toate energiile viabile. Ele devin singurele realități stabile. De acum înainte,
creștinismul înseamnă viață și viitor iar istoria Evului mediu nu poate fi concepută fără istoria
Bisericii creștine din această parte a Europei. Spiritul creștin (viitor catolic) devine esența acestei
noi lumi. Silită de istorie să devină elementul stabil al identității acestei noi civilizații, biserica
romană regăsește în interiorul său caracterul dinamic, vocația creatoare îndreptată spre viitor,
specifică creștinismului. Căci, dacă ortodoxie înseamnă har divin și mărturisire, geniul catolic
este expresia sublimă a forței creștinismului de creare a unei noi lumi. Toate acestea, biserica
romană le datorează Sf Augustin și operei sale.

Sf Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit dogmei creștine de la
facerea lumii de către Dumnezeu și se termină în momentul Judecății de Apoi..
Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întreaga creație divină se scindează în
două entități spirituale. Astfel au apărut cele două cetăți: una este cea a spiritelor rele și malefice,
Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care
nu există decât iubire și dăruire pentru celălalt, o cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă
permanentă și totală cu slujitorii Diavolului, război ce va dura până la venirea lui Christos pe
pământ, până la Judecata de Apoi - moment ce marchează sfârșitul axei temporale a istoriei.
Numărul locuitorilor acestei cetăți sfinte, al luptătorilor lui Christos trebuie să sporească
continuu până la înfrângerea definitivă a diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru
creștinii occidentali, declarați de către Biserică ca fiind soldații lui Chrisos, un obiectiv viitor, un
crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică și spirituală în lumea reală,
temporală, politică. “De Civitate Dei “nu este numai prima interpretare filosofică creștină a
istoriei, ea este totodată un document oficial ce stabilește Bisericii Romano-Catolice un obiectiv
politic concret.

3
Datorită Sf. Augustin, istoria, timpul și spațiul devin câmpul de luptă dintre cele două cetăți iar
Biserica apuseană își asumă rolul dinamic de a organiza și conduce războinicii creștini în lupta
lor împotriva slujitorilor satanei, dușmani ai Bisericii și deci ai Dumnezeului creștin.

Organizarea socială a societății apusene este subordonată aceluiași scop al edificării cetății lui
Dumnezeu. Occidentalii sunt grupați în trei ordine: oratores-clericii, oamenii Bisericii, cei care
se roagă lui Dumnezeu, bellatores-nobilii, cei care luptă cu dușmanii Bisericii pentru gloria lui
Dumnezeu și laboratores- cei care muncesc pentru primele două stări. Biserica romană și lumea
apuseană sunt nucleul viitoarei împărății divine pe pământ iar Sf Părinte de la Roma conduce
această lume ca reprezentant al lui Christos. Aceasta este prima mare victorie a Bisericii creștine
apusene din istorie. Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziție o armată supusă
capabilă de orice pentru a zămisli „Cetatea lui Dumnezeu”. Biserica romană își asumă pe deplin
caracterul catolic-universal.. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior și va
începe din Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum
primordială este îndeplinirea țelului spiritual augustinian-răspândirea mesajului creștin în
întreaga lume ce urmează să fie condusă spiritual și temporal de Roma-capitala creștinătății,
capitala Cetății lui Dumnezeu pe pământ.

Primii care vor adopta idealul augustinian vor fi călugării irlandezi. Din mănăstirile lor, acești
primi soldați ai lui Christos, misionari și civilizatori totodată vor porni din secolul al V-lea prima
cruciadă spirituală a Bisericii romane: creștinarea și organizarea noilor popoare ale Europei
apusene. Ei întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăți ale spiritului, unde vor zidi temeliile
culturii occidentale. Mai mult decât atât, influența lor nu este numai spirituală ci și politică.
Datorită lor și urmașilor lor, Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-
surogat de reconstituire a Imperiului Roman ci prima mare acțiune temporală a spiritului catolic,
prima încercare de ridicare pe pământ a “Cetății lui Dumnezeu”. Imperiul Carolingian este
simbolul politic al noii lumi în care valorile romane și germanice se îmbină armonios cu cele
creștine.

Nu putem ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-
am putea înțelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele,
Inchiziția, spiritul creator al catolicului pentru care acțiunea, faptele au o importanță deosebită,
spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână și Biblia în cealaltă, războinic și misionar
totodată. N-am putea înțelege istoria evului mediu occidental catolic

4
Sfântul Toma de Aquino (n. cca. 1225, Aquino, Regatul Siciliei - d. 7 martie 1274, Mănăstirea
Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia) a fost un călugăr dominican, teolog,
filozof, doctor al Bisericii.

Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent și este întemeiată pe o ierarhie strictă a

ființelor. Preocupat încă din tinerețe de problema clarificării unui vocabular ontologic
fundamental, Toma se implică în marea dispută privind interpretarea textelor aristotelice,
situându-se, în acest sens, pe traiectoria deschisă de maestrul său Albertus Magnus.

Problema unei interpretări corecte a aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile
arabe, aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de altă parte, eliminarea
brutală a acestor comentarii și a tezelor lor era imposibilă, celebrele condamnări dovedindu-se nu
o dată ineficiente. Nu-i rămânea lui Toma decât angajarea într-o confruntare directă cu
averroiștii în scopul obținerii unei înțelegeri echilibrate a textelor și conceptelor.

Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Toma din Aquino (după
Despre principiile naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când școlarii parizieni
întâmpinau dificultăți semnificative în înțelegerea vocabularului vehiculat de către magiștrii
vremii. Termeni ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ș.a., constituiau
elementele centrale ale unui – aproape – manierism discursiv al epocii. Toma își propune să
explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau ființa concretă, ființarea determinată în multiplu,
cea de-aici) și essentia (esența), considerați primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect.
Este o precizare semnificativă, deoarece ea atrage atenția asupra unei distincții de factură
aristotelică, cea între „în ordinea naturii” și „în ordinea cunoașterii”. Ontologia lui Toma este,
aici, una în ordinea cunoașterii, de unde necesitatea stabilirii unei succesiuni didactice a
expunerii. Miza parcurgerii unei ontologii este înțelegerea temeiului, a fundamentului ființei.
Dacă ordinea platonician-augustiniană predilectă era una descendentă, începând de la temei,
ordinea aristotelică începe în mod consecvent cu întemeiatul. Toma va începe de la fiind.

Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul are două accepțiuni: „ceea ce se divide în
zece categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui obiectul (sau adevărul) unei judecăți
afirmative”. Conform celui de-al doilea sens, orice obiect sensibil, imaginativ sau inteligibil este
fiind, în măsura în care se poate construi o judecată afirmativă adevărată despre el. Trebuie
observat însă că unele judecăți, deși adevărate, nu au un corespondent real, nu se referă la nimic,
astfel că și privațiunile sau negațiile ar trebui să reprezinte fiinduri, așa cum orbirea spunem că
ființează în ochi, în calitate de privație. În aceeași situație se găsesc obiectele imaginare: despre
„Pegas” putem construi judecăți afirmative adevărate. Aceasta înseamnă că obiectul ontologiei
nu poate fi identificat pornind de la judecăți. Tot în manieră aristotelică Toma va spune că fiindul
5
are două accepțiuni: „ceea ce se divide în zece categorii”, respectiv „tot ceea ce poate constitui
obiectul (sau adevărul) unei judecăți afirmative”. Conform celui de-al doilea sens, orice obiect
sensibil, imaginativ sau inteligibil este fiind, în măsura în care se poate construi o judecată
afirmativă adevărată despre el. Trebuie observat însă că unele judecăți, deși adevărate, nu au un
corespondent real, nu se referă la nimic, astfel că și privațiunile sau negațiile ar trebui să
reprezinte fiinduri, așa cum orbirea spunem că ființează în ochi, în calitate de privație. În aceeași
situație se găsesc obiectele imaginare: despre „Pegas” putem construi judecăți afirmative
adevărate. Aceasta înseamnă că obiectul ontologiei nu poate fi identificat pornind de la judecăți.

Rațiunea și voința sunt legate prin faptul că etica presupune exercițiul liber al voinței. Voința
este o facultate a sufletului, anume partea apetentă a sufletului rațional. Orice natură are o
înclinație numită apetit sau poftă. Unele lucruri naturale acționează fără a judeca, cum sunt
lucrurile materiale (pietrele), având înclinații necesare orientate spre autoconservare. Plantele, de
exemplu, au asemenea înclinație. Animalele, pe de altă parte, au apetit natural pe care însă și-l
exercită fără judecată. Ele au o cogniție senzorială dedicată în întregime obținerii scopurilor
conjuncturale, dependente de circumstanțele accidentale. Înclinația naturală și percepția
senzorială îi permit animalului să caute ceea ce i se potrivește, să se îndepărteze de ceea ce îi
dăunează și să se opună obstacolelor.

Omul are în plus intelectul sau facultatea de judecare ce îi permite să acționeze independent de
înclinația naturală sau instinct, orientându-se după rațiune. În acord cu rațiunea, situațiile
particulare au un statut contingent. Dacă speciile inferioare (animalele) acționează în interiorul
acestor situații contingente, în acord numai cu scopul imediat al conservării, omul poate înțelege
caracterul contingent al conjuncturilor pe care le întâlnește și mai ales poate să le deosebească de
scopul său final, obținerea fericirii (eudaimonia, la Aristotel, sau beatitudo, la Toma), adică
vederea lui Dumnezeu.

În raport cu acest scop final care este natural și necesar, orice situație concretă este contingentă și
poate dobândi, cel mult, statutul de mijloc în vederea scopului final. Astfel încât omul este
singura ființă care se folosește de evenimentele particulare pentru a le transforma în obiecte ale
unei alegeri libere a mijloacelor destinate atingerii scopului final. Toți agenții umani au, în mod
necesar, același scop; ei trăiesc însă o viață particulară, se îndeletnicesc cu practici diferite, mai
mult sau mai puțin virtuoase, făcând adesea greșeli în ce privește alegerea potrivită.