Ministrul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Modova

Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Referat:
La disciplina Filosofia
Filosofia Pașoptiștilor: Ion Heliade Rădulescu,
Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu

Elaborat : Onisim Ariadna

Gr.A-315
Verificat: Ciobanu Violeta

Bălți 2018

1
 Ion Heliade-Rădulescu
Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost
un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său
președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin
aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al
poeziei moderne.

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a
învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru
Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina care "știa
carte numai grecească", după cum mărturisește Heliade.

În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la

„Sfântul Sava”. Este membru activ al asociaților culturale din epocă: Societatea Literară (din
1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul
Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În
1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-
Martin,] menită să înzestreze cultura română cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale
tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de
ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în perioada 1843-1848.

Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara
Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română
ample controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări
severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea
literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este
emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

Ideile lui Heliade ca gânditor sunt în general voltairiene și francmasonice. Poetul are obsesia
unicului în trinitate: Dumnezeu Tatăl este autoritatea supremă, Fiul este materia, Duhul sfânt,
mintea universală. În sistemul filozofic al trinităților, creat de Heliade, principiul de alcătuire a
universului îl constituie „delta sîntă” (versul lui Eminescu din Epigonii: „delta biblicelor sânte”)
sau triunghiul sacru, formată dintr-o dualitate armonică și din rezultanta sau echilibrarea
ei. Gama armoniei universale, zice Heliade, este formată din două trinități, una absolută,
superioară și activă, iar alta inferioară și pasivă care, grafic, se pot reprezenta prin două
triunghiuri sacre sau delte suprapuse. Prima trinitate absolută a divinității ar fi formată din

2
Elohim--Spiritul--Materia, iar trinitatea inferioară ar fi Spiritul--Materia--Universul.[Elohim=
nume dat lui Dumnezeu în Vechiul Testament]. Heliade aplică treimea la om, sub numele de
treism, făcând un paralelism între macrocosm și terestrul Adam.

Teza fundamentală a filozofiei lui Heliade se rezumă în fraza: „binele, cu un cuvânt, stă în
echilibrul antitezilor și răul - în ruperea echilibrului antitezilor”. Heliade aplică această teză
raportului dintre spirit, conceput în cadrul sistemului său idealist ca principiu activ, și materie,
concepută ca principiu pasiv. Scriitorul își sprijină concepția armoniei dintre spirit și materie pe
o interpretare antiascetică a creștinismului, menționând : „Christ... arăta că n-a existat și nici nu
poate exista luptă între spirit și materie, ci nuntă” (I. H. Rădulescu, Echilibru...op. cit. p. 269).
Heliade afirmă: „Verbul prin excelență, Verbul vieții sau al existenței este verbul A FI, care este
existența materială și spirituală totodată” (Echilibru... p. 31).

Concepția despre armonia spiritului și materiei l-a îndreptat pe Heliade spre profesarea unui
dualism de factură idealist-obiectivă, denumit de el în 1842 „spiritualism”, de pe pozițiile căruia
a respins atât monismul materialist, cât și pe cel spiritualist. Criticile aduse de el monismului
materialist vizau denaturările săvârșite de materialismul vulgar. Calificând monismul spiritualist
(monismul idealist) ca un „spiritualism peste măsură”, Heliade s-a delimitat net de tendințele
idealismului subiectiv care neagă existența obiectivă a materiei, eșuând astfel în iluzionism.
Tendința de a împăca spiritualismul cu materialismul, precum și aceea de a concilia între ele
diferitele filozofii naționale (empirismul englez, raționalismul german, „emfazul” spaniolilor sau
„entuziasmul” italienilor), despre care scrie în eseul Cîteva cugetări asupra educației
publice (1839), conduce inevitabil la un eclectism filozofic. Acest eclectism filozofic al lui
Heliade este subordonat eclectismului său cultural general și este de aceeași natură cu
eclectismul său lingvistic.

Relația neantagonică dintre spirit și materie servește în concepția dualistă a lui Heliade ca model
al tuturor dualităților naturale, adevărate, creatoare, în cadrul cărora doi termeni eterogeni, unul
activ și celălalt pasiv, se unesc într-un chip armonios. Exemple de asemenea dualități naturale
sunt: timpul și spațiul, progresul și conservația, guvernul și poporul, dreptul și datoria, libertatea
și autoritatea etc.

Doctrina lui Heliade despre „dualitățile adevărate” evidențiază universalitatea contradicției ca

factor al mișcării, al dezvoltării progresive. În esența schemei sale dialectice activ-pasiv-rezultat,
termenul „rezultat” este considerat superior celor doi termeni care l-au generat, ca de exemplu în
triadele mire-mireasă-familie, om spiritual-om fizic-om moral, guvern-popor-stat, progres-
conservație-perfectibilitate.

3
Heliade privește existența ca un „nemărginit șir de forme”, ca o „perpetuă transformație”. În
virtutea legii perfectibilității, mișcarea omenirii se înfăptuiește, după el, într-un cerc cu raza tot
mai mare. În sprijinul concepției sale, Heliade citează cuvintele lui Jules Michelet: „Umanitatea
se învârtește într-un cerc care neîncetat se lărgește în spiraliu.” (Echilibru..., p. 277. G. Oprescu a
stabilit că precizarea finală „în spiraliu” reprezintă un adaos al lui Heliade).

Anatolida sau omul și forțele este un poem al omului, de la creație până la victoria asupra Forței,
amestec de soteriologie și program social, soluția în veac a problemei sociale fiind totdeauna
cheia mântuirii spiritului, a cetății eterne. Și, ca în orice sistem cu preocupări soteriologice,
mântuirea nu este individuală ci colectivă.

Prin versurile Anatolidei transpar elemente gnostice, teologice (arianism etc.), filozofice (Philon
din Alexandria), care provin atât din textul lui John Milton cât și din cel al lui Pierre Leroux. În
sinteza lirică a lui Heliade, logosul („Marele Cuvânt”/cuvântul divin) capătă o importanță
majoră, participând la divinitatea Tatălui. Îngerii, Elohimii, puterile divine sunt la Heliade tot
atâtea manifestări pragmatice ale logosului, factori intermediari alcătuind puntea dintre divinitate
și lume, între creator și creație. În Anatolida, Heliade se revelează ca poet al marilor spectacole
apocaliptice, infernale și paradisiace.

Heliade a fost un personaj religios și mistic, devotat unui Dumnezeu unic al omenirii și al rasei
umane, tinzând spre același Absolut.

Atras de saint-simonism și de fourierism schițează o variantă ortodoxă a socialismului creștin.

După Heliade, adevăratul creștinism ar fi o căutare a adevărului și o luminare a popoarelor, iar în
acest sens, creștinismul se identifică cu socialismul care, după Cateșismul socialiștilor al lui
Louis Blanc, pe care îl traduce Heliade, nu este decât Evanghelia în acțiune „Evanghelia în
faptă”. Poemul Santa Cetate vizează instaurarea unei societăți egalitare, libere, bazată pe liberul
arbitru („liberă voie") și pe muncă. Poetul visează că Verbul-suveran (Logosul) își instaurează
domnia în lume și Crist-popolul ajunge în Santa Cetate, „cetatea ideală, naltă, / Aci justiția este
domnitoare, / Aci frăția e realizată, / Aci virtutea-e putere, valoare / Ș-orice nevoie este ușurată.”
Cetatea ideală, „santa cetate" , reprezintă de fapt închiderea ciclului uman și revenirea la
principiul celest divin, ea presupune „îndumnezeirea" omului; acest fapt are ca efect realizarea
stării de echilibru care pare să fi fost steaua polară, niciodată atinsă, a poeziei și vieții lui
Heliade. (Mircea Anghelescu, op. cit. ,p. 279-280).Pentru Heliade, inspirat de socialiștii utopici,
„veritabilul socialism” rezidă în instaurarea adevărului și armoniei (Mircea Anghelescu, op.
cit. p. 280).

4
Prin multitudinea problemelor pe care le dezbate, doctrina filozofică a lui Heliade, fără să
reprezinte un sistem filozofic complet, se apropie sensibil de un astfel de sistem. Concepția
filozofică a lui Heliade Rădulescu reprezintă cel mai remarcabil efort de cuprindere și
sistematizare în domeniul filozofiei realizat de un român la mijlocul secolului al XIX-lea.

Mihail Kogălniceanu
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a
fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova,
care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din
1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit
ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de
interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai
influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului).
Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail
Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat
multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu

a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă
susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul
petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet

de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua
Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat
cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea

averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a
declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată
de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a
demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului
Național Liberal, dar mai înainte de a jucat un rol important în decizia României de a participa
la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În
ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și
reprezentant al României în relațiile cu Franța.

5
 Nicolae Bălcescu
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost
un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat
la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a
impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg
pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar
în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația
Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani,
până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu.

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație
secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara
Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria,
fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric
pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848,
dar inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11
iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu
instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot
universal.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția,

reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de
autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge
la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției
maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei
maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul”
revoluționarului român.

La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-
maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână
neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se
ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice
și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

6
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în
exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu,
în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil,
pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27
septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852,
pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă
autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii
îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și
se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare
la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.