Sunteți pe pagina 1din 41

Lucrare de disertaţie 2018

INTRODUCERE

Considerând că este absolut necesar a se elabora reglementări europene uniforme sau


armonizate de recuperare a creanţelor necontestate, depăşind astfel incompatibilitatea normelor
de procedură civilă aplicabile în statele membre, precum şi dezechilibrele în funcţionarea
instrumentelor procedurale aflate la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, Parlamentul
European şi Consiliul Uniunii Europene, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, în special art. 61 lit. (C), a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 din 12
decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată. Importanţa teoretică
şi mai cu seamă practică e reglementărilor instituite în cadrul Uniunii Europene şi transpuse în
legislaţiile interne ale statelor membre privind recuperarea rapidă a creanţelor este de necontestat
şi de mare actualitate în condiţiile crizei economice mondiale.
Având în vedere faptul că recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care
nu există niciun litigiu are o importanţă primordială pentru operatorii economici din Uniunea
Europeană, deoarece întârzierile la plată constituie una dintre principalele cauze de insolvenţă cu
efecte dezastruoase, mai cu seamă asupra întreprinderilor mici şi mijlocii. Văzând abordarea
diferită în legislaţiile interne ale statelor membre UE a procedurii de recuperare a creanţelor,
necontestate prin intermediul procedurii simplificate de somaţie de plată, proceduri inadmisibile
sau nepractice în litigiile transfrontiere.
Considerând că este absolut necesar a se elabora reglementări europene uniforme sau
armonizate de recuperare a creanţelor necontestate, depăşind astfel incompatibilitatea normelor
de procedură civilă aplicabile în statele membre, precum şi dezechilibrele în funcţionarea
instrumentelor procedurale aflate la dispoziţia creditorilor în diferite state membre, Parlamentul
European şi Consiliul Uniunii Europene, având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, în special art. 61 lit. (C), a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 din 12
decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată.
Scopul principal al Regulamentului este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce
costurile de procedură în cauzele transfrontiere, referitoare la creanţele pecuniare necontestate,
prin instituirea unei proceduri europene de plată şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor
europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care
să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare.

Cherciu Andreea 1
Lucrare de disertaţie 2018

Având în vedere diferenţele între normele de procedură civilă din statele membre,
Regulamentul are în vedere definirea detaliată a standardelor minime care trebuie să se aplice în
cadrul procedurii europene a somaţiei de plată.
Potrivit Regulamentului, o somaţie europeană de plată emisă într-un stat membru şi care
a devenit executorie va fi recunoscută în statul în care se solicită executarea ca şi cum ar fi emisă
în statul respectiv. Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre determină ca
o instanţă dintr-un stat membru să poată considera că sunt îndeplinite toate condiţiile de emitere
a unei somaţii europene de plată pentru a fi executată în toate celelalte state membre, fără a fi
nevoie de un control judecătoresc în statul în care somaţia europeană de plată va fi executată.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de
executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a
se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime
stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în
statele membre (art. 33).
Ulterior momentului adoptării Regulamentului privind instituirea unei proceduri
europene de somaţie de plată, respectiv la 11 iulie 2007, Parlamentul European şi Consiliul
Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri
europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Parcurgând comparativ expunerea de motive a celor două Regulamente, se poate
constata cu uşurinţă că argumentele (motivele) care au stat la baza acestor reglementări sunt în
mare măsură aceleaşi.
Astfel, şi în cazul procedurii europene cu privire la cererile cu valoare redusă, obiectivul
principal este acela de a simplifica şi de a accelera soluţionarea litigiilor transfrontiere privind
cererile cu valoare redusă, care să reducă costurile, fiind, ca şi în cazul somaţiei europene de
plată, un instrument care să completeze posibilităţile oferite de legislaţiile statelor membre.
Totodată, potrivit Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat
membru vor fi recunoscute şi executate într-un alt stat membru fără să fie necesară o hotărâre de
constatare a caracterului executoriu în statul în care se va executa.
Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire
a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă este obligatoriu în toate
elementele sale şi se aplică direct în statele membre, în conformitate cu Tratatul de Instituire a
Comunităţii Europene (art. 29).
Regulamentul a fost precedat de o serie de măsuri şi reglementări menite să accelereze
şi să simplifice soluţionarea litigiilor privind cererile cu valoare redusă. Dintre aceste măsuri,
Cherciu Andreea 2
Lucrare de disertaţie 2018

exemplificăm Cartea verde privind crearea unei proceduri privind ordinul european de plată,
adoptată de Comisia europeană la data de 20 decembrie 2002, şi mai cu seamă Regulamentul
(CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de
creare a unei proceduri privind ordinul european de plată .
În legislaţia română există reglementări aplicabile, evident, raporturilor juridice interne
civile şi comerciale, care au ca scop simplificarea procedurilor de recuperare de către creditori a
creanţelor certe, lichide şi exigibile, respectiv O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de
plată , cu modificările şi completările ulterioare 1, şi Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru
combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale.
Prin Legea nr. 72/2013 se instituie o procedură privind emiterea ordonanţei de plată
pentru recuperarea rapidă a creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în sume de bani care
rezultă din contracte comerciale, aşa cum sunt definite în Capitolul I al legii.

1
Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida ACADEMIA ROMÂNĂ-
Institutul de Cercetări Juridice ”Academician Andrei Rădulescu„ Bucureşti, Editura Hamagiu, 2009, ISBN
978-606-522-192-5,

Cherciu Andreea 3
Lucrare de disertaţie 2018

CAPITOLUL I

I.1. Domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 şi al Regulamentului


(CE) nr. 861/2007 din 11 iulie 2007. Privire comparativă

Comparând cele două reglementări, prima remarcă ce se impune este aceea că ambele
Regulamente se aplică în materie civilă şi comercială. În timp ce Regulamentul de instituire a
unei proceduri europene de somaţie de plată se aplică litigiilor civile şi celor comerciale
indiferent de valoare, Regulamentul privind cererile de valoare redusă se aplică numai în cazurile
în care valoarea acestora nu depăşeşte 2000 euro în momentul primirii formularului de cerere de
către instanţa competentă, fără a se avea în vedere la stabilirea valorii dobânzile, cheltuielile şi
alte costuri.
Ambele Regulamente se aplică litigiilor trans frontiere indiferent de natura instanţei,
cauza având caracter trans frontiere atunci când una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa
obişnuită într-un stat membru altul decât cel în care se află instanţa sesizată.
Comparând cele două Regulamente sub aspectul competenţei instanţei care soluţionează
cererile, observăm că, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a somaţiei de plată,
nu se precizează dacă este vorba doar de instanţa judecătorească sau orice altă instanţă, fie chiar
curte de arbitraj, în schimb, în cazul Regulamentului privind procedura europeană a cererilor cu
valoare redusă, se prevede în mod expres, în art. 3 alin. (1), „instanţa judecătorească sesizată”,
ceea ce ne conduce la concluzia că cererile cu valoare redusă nu pot fi soluţionate decât de
instanţele judecătoreşti (cele statale).
În privinţa limitelor domeniului de aplicare, cele două Regulamente 2 conţin diferenţieri
şi cea mai importantă, în opinia noastră, este cea privitoare la soluţionarea cererilor pe calea
arbitrajului. Astfel, în Regulamentul privind procedura europeană a somaţiei de plată nu există
vreo prevedere expresă referitoare la imposibilitatea soluţionării cererii de somaţie de plată de
către arbitraj. În schimb, în cazul cererilor cu valoare redusă, în art. 2 lit. e), arbitrajul este
exclus în mod categoric. Pornind de la această remarcă, întrebarea firească ce apare este: „În ce
măsură procedura europeană a somaţiei de plată poate fi parcursă şi în faţa instanţelor private,
respectiv în faţa unei curţi de arbitraj sau a arbitrajului ad-hoc?

2
DELEANU, GHE. BUTA, Procedura Somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p.133.

Cherciu Andreea 4
Lucrare de disertaţie 2018

Concluzia, este aceea că, având în vedere atât doctrina, cât şi jurisprudenţa bazate pe
legislaţia analizată, procedurile rapide şi speciale pentru recuperarea creanţelor nu pot fi utilizate
în cadrul arbitrajului ad-hoc sau instituţionalizat.
Acest lucru ar fi posibil doar printr-o modificare legislativă care să dea satisfacţie
principiului libertăţii contractuale de a supune orice fel de litigii patrimoniale şi care pot face
obiectul unor tranzacţii jurisdicţiei private a arbitrajului

I.2. Scopul Regulamentului (CE) nr. 1896 / 2006, al Parlamentului European

Scopul Regulamentului nr.1896/2006 de instituire a procedurii europene de somaţie de


plată este de a accelera litigiile transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate
prin instituirea unei proceduri europene simplificate. De asemenea, somaţia europeană de plată
reprezintă un instrument uniform de recuperare a unei categorii de creanţe, care garantează
condiţii identice creditorilor şi debitorilor de pe tot cuprinsul Uniunii.
Scopul principal al Regulamentului este de a simplifica, de a accelera şi de a reduce
costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanţele pecuniare necontestate,
prin instituirea unei proceduri europene de plată şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor
europene de plată în cadrul tuturor statelor membre, prin stabilirea unor standarde minime care
să înlăture obligaţiile unei proceduri intermediare în statul membru de executare. Având în
vedere diferenţele între normele de procedură civilă din statele membre, Regulamentul are în
vedere definirea detaliată a standardelor minime care trebuie să se aplice în cadrul procedurii
europene a somaţiei de plată.
Potrivit Regulamentului, o somaţie europeană de plată emisă într-un stat membru şi care
a devenit executorie, va fi recunoscută în statul în care se solicită executarea ca şi cum ar fi
emisă în statul respectiv. Încrederea reciprocă în administrarea justiţiei în statele membre
determină ca o instanţă dintr-un stat membru să poată considera că sunt îndeplinite toate
condiţiile de emitere a unei somaţii europene de plată pentru a fi executată în toate celelalte state
membre, fără a fi nevoie de un control judecătoresc în statul în care somaţia europeană de plată
va fi executată.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de
executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a
se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime
stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în
statele membre (art. 33).Ulterior momentului adoptării Regulamentului privind instituirea unei
Cherciu Andreea 5
Lucrare de disertaţie 2018

proceduri europene de somaţie de plată, respectiv la 11 iulie 2007, Parlamentul European şi


Consiliul Uniunii Europene au adoptat Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei
proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Prin acest Regulament se realizează unele dintre obiectivele stabilite de Uniunea
Europeană în domeniul cooperării civile, parte a ,,spaţiului de libertate, securitate şi justiţie”.
Potrivit art.81 TFUE, Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidenţă
transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare. Cooperarea în materie civilă poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a
actelor cu putere de lege ale statelor membre.
Înscriindu-se în acest obiectiv, somaţia europeană de plată este o procedură accesibilă
şi eficientă şi se sprijină pe principiul recunoaşterii reciproce a acesteia în toate statele membre.
Standardizarea procedurilor şi a documentelor, pe care le presupune somaţia europeană
de plată, determină eficienţa aceştia în realizarea scopului de a simplifica litigiile transfrontaliere
referitoare la recuperarea creanţelor băneşti necontestate.

a) Din punct de vedere temporal Regulamentul se aplică din data de 12 decembrie


2008, cu excepţia art. 28,29, 30 şi art.31, ce se aplică de la 12 iunie 2008.

b) Din punct de vedere teritorial, se aplică tuturor statelor membre, cu excepţia


Danemarcei3.

c) Natura litigiului
Regulamentul se aplică numai litigiilor transfrontaliere, nu şi pentru creanţele care au o
natură pur internă. Acestea din urmă se vor putea recupera pe cale rapidă prin intermediul
procedurii interne din statele membre.
Majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană are reglementată în legislaţia naţională
procedura somaţiei de plată, însă aceasta este diferită, de la stat la stat 4.
În România, procedura este reglementată sub titlul “Procedura ordonanţei de plată
art.1013-1024 din Noul Cod de procedură civilă”.5

3
Potrivit Protocolului privind poziţia Danemarcei anexat Tratatului de instituire a Comunităţii Europene,
Danemarca nu participa la deciziile ce se încadrau în fostul Titlu al IV-lea al TCE ( actual Titlul V TFUE), în special
în ceea ce priveşte cooperarea judiciară în materie civilă. Prin Protocolul nr.22 privind poziţia Danemarcei, anexat
Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, acest stat şi-a menţinut poziţia de a nu participa la adoptarea
măsurilor care intră sub incidenţa părţii a treia ( Cooperarea judiciară în materie civilă) din titlul V TFUE.

4
A se vedea, F. A. Moţiu, Opoziţia la somaţia europeană de plată, P.R., 3/2009, p. 67. Ex., Austria,
Cherciu Andreea 6
Lucrare de disertaţie 2018

Regulamentul defineşte noţiunea de litigiu transfrontalier ca fiind un litigiu în care cel


puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită sau domiciliul în alt stat membru decât cel al
instanţei sesizate (art. 3). Momentul la care se apreciază caracterul transfrontalier este cel la care
se introduce cererea de somaţie de plată. Prin urmare, schimbarea reşedinţei obişnuite sau a
domiciliului în timpul procedurii nu are nici o influenţă asupra desfăşurării acesteia în faţa
instanţei sesizate.
Noţiunea de domiciliu trebuie înţeleasă în conformitate cu dispoziţiile art. 59 şi 60 din
Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială6.
Potrivit art. 62 Regulamentul nr. 1215/2012, pentru a determina dacă o parte are
domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, acestea aplică legislaţia
internă. Dreptul civil român (art. 87 C. civ.), statuează că domiciliul persoanei fizice în vederea
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile este acolo unde acesta declară că îşi are locuinţa
principală. Potrivit art. 90 alin.1 C. Civ., dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în
cartea de identitate. De asemenea, părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea
exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act (art. 97 C.civ.).
Regulamentul nr.1215/2012 prevede că o societate sau altă persoană juridică are
domiciliul în locul unde aceasta are: sediul statutar, sau administraţia centrală sau centrul de
afaceri (art.63).
Definiţia noţiunii de litigiu transfrontalier exclude folosirea Regulamentului7 în ipoteza
în care atât debitorul cât şi creditorul au reşedinţa obişnuită sau domiciliul în statul membru al
instanţei sesizate.
Însă, rezultă că este posibil ca un creditor din afara Uniunii Europene să sesizeze o
instanţă dintr-un stat membru, contra unui pârât care îşi are sediul sau reşedinţa obişnuită într-un
alt stat decât cel al instanţei sesizate.
În egală măsură, un creditor dintr-un stat membru poate uza de procedura somaţiei
europene de plată împotriva unui debitor care îşi are sediul sau reşedinţa într-un stat terţ, în

5
Legea nr.72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de
bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante ( M.Of
182/02.04.2013) face trimitere tot la dispoziţiile art.1013-1024 NCPC referitoare ordonanţa de plată. Această lege
transpune Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 16 februarie 2011 privind
combaterea întârzierii in efectuarea plăţilor in tranzacţiile comerciale (JO L48, 23.02.2011, p 1-10).
6
JO L 12,16.01.2001, p.1
7
D. F. CUPŞAN – MORAR, Somaţia de plată europeană. Somaţia şi ordonanţa de plată în dreptul român, în
,,Dreptul” nr. 3/2010, p. 157.

Cherciu Andreea 7
Lucrare de disertaţie 2018

măsura în care jurisdicţia competentă este cea a unui alt stat membru decât cel al reşedinţei
reclamantului.

d) Natura creanţei
Pentru a deduce natura creanţei pe care o presupune procedura somaţiei europene de
plată, trebuie să coroborăm dispoziţiile art.1, art.2 şi art.4 din Regulament.
Rezultă că somaţia europeană de plată poate fi utilizată pentru creanţe pecuniare,
necontestate, în materie civilă şi comercială, de natură contractuală, care sunt lichide şi exigibile.
Regulamentul nu se aplică: în materie fiscală, vamală, administrativă; nu se aplică nici
în cereri în răspunderea statului pentru acţiuni sau omisiuni comise în exercitarea puterii publice
( acta de jure imperii ). Sunt excluse în mod expres pretenţiile extra contractuale, cu excepţia
situaţiilor care au făcut obiectul unui acord între părţi sau există o recunoaştere a datoriei sau
dacă se referă la creanţe lichide care decurg din proprietatea comună asupra unui bun. De
asemenea, sunt excluse regimurile matrimoniale, testamentele, succesiunile, falimentele,
concordatele şi alte proceduri similare, precum şi asigurările sociale.
Regulamentul 1896/2006, nu este aplicabil nici creanţelor care reprezintă obligaţii de
întreţinere, de exemplu în situaţia în care există un acord încheiat de părţi de recunoaştere a
creanţei reprezentând obligaţia de întreţinere.
Pentru executarea acestor creanţe, începând cu data de 09.06.2011 se aplică
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea,
executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere8, care conţine prevederi
favorabile creditorilor întreţinerii.
Raţiunea excluderii unor litigii de la aplicarea prevederilor Regulamentului (de exemplu
regimurile matrimoniale şi cele similare acestora) constă în aceea că în astfel de procese, de
regulă, instanţa trebuie să verifice din oficiu unele elemente de fapt sau de drept, ceea ce ar
excede procedurii somaţiei de plată.9
Regulamentul nu defineşte noţiunea de creanţă lichidă şi exigibilă, de aceea apreciem că
în temeiul art. 26, în această privinţă se vor aplica normele de drept naţional. Astfel, potrivit art.
662 alin.3 NCPC creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul
executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui. Potrivit alin.4 al aceluiaşi articol, creanţa

8
JO L 007, 10.01.2009, p.1
9
A se vedea, I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, ed.
C.H.Beck, 2006, p.82. Studiul conţine şi o analiză a proiectului (la acea vreme) Regulamentului privind instituirea
unei proceduri europene a injoncţiunii de plată.
Cherciu Andreea 8
Lucrare de disertaţie 2018

este exigibilă când obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din
beneficiul termenului de plată10.
Codul civil asimilează cu o creanţă exigibilă şi situaţia debitorului care, deşi beneficiază
de un termen de plată, este decăzut din acesta ( art.1417 NCC).
Definiţia creanţei necontestate nu se regăseşte în Regulament, însă o definire a acestor
categorii de creanţe o găsim în art.3 din Regulamentul (CE) nr.805/2004 al Parlamentului
European şi al Consiliului privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele
necontestate.11

I.3. Obiectul Regulamentului (CE) nr. 1896 din 2006 al Parlamentului European

Prezentul regulament are drept obiect:


(a) simplificarea, accelerarea şi reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare
la creanţele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somaţie de plată;
şi
(b) asigurarea liberei circulaţii a somaţiilor europene de plată în toate statele membre
prin stabilirea unor standarde minime prin respectarea cărora nu este necesară nici o procedură
intermediară în statul membru de executare înaintea recunoaşterii şi executării.
Prezentul regulament nu împiedică reclamantul să-şi valorifice o creanţă în sensul
articolului 4 recurgând la o altă procedură prevăzută de legislaţia unui stat membru sau de
legislaţia comunitară.

I.4. Domeniul de aplicare

(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială în litigiile


transfrontaliere, indiferent de natura instanţei. Acesta nu reglementează materia fiscală, materia
vamală sau materia administrativă, nici răspunderea statului pentru acţiuni sau omisiuni comise
în exercitarea puterii publice (acta jure imperii).
(2) Sunt excluse de la aplicarea prezentului regulament:
 regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile;
 falimentele, concordatele şi alte proceduri similare;

10
Pentru un comentariu al acestor dispoziţii a se vedea D.M.Gavriş, în G.Boroi, O.Spineanu Matei,A. Costanda, C.
Negrilă, V.Dănăilă ş.a., Noul Cod de Procedură Civilă, Comantariu pe articole, Ed. Hamangiu, 2013, p.143144.
11
JO L 143, 30.04.2004, p.15
Cherciu Andreea 9
Lucrare de disertaţie 2018

 asigurările sociale;
 creanţele care decurg din obligaţii necontractuale, cu excepţia situaţiilor în care
acestea au făcut obiectul unui acord între părţi sau există o recunoaştere a datoriei;
Acestea se referă la datorii lichide care decurg din proprietatea comună asupra unui bun;
(3) În sensul prezentului regulament, prin „stat membru” se înţelege toate statele
membre cu excepţia Danemarcei.

I.5. Litigii transfrontaliere

(1) În sensul prezentului regulament, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel
puţin una din părţi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât statul
membru al instanţei sesizate.
(2) Domiciliul se determină în conformitate cu articolele 62 şi 63 din Regulamentul
(CE) nr. 125/2012, privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială (1).
(3) Momentul la care se apreciază caracterul transfrontalier al unui litigiu este cel la
care se introduce cererea de somaţie europeană de plată în conformitate cu prezentul
regulament.

I.6. Procedura europeană de somaţie de plată

Se instituie o procedură europeană de somaţie de plată pentru recuperarea creanţelor


pecuniare lichide şi exigibile la data la care se introduce cererea de somaţie europeană de plată.
Regulament modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 2245/2004 al Comisiei
Articolul 5.
În sensul prezentului regulament:
 prin „stat membru de origine” se înţelege statul membru în care se emite o somaţie
europeană de plată;
 prin „stat membru de executare” se înţelege statul membru în care se solicită
executarea unei somaţii europene de plată;
 prin „instanţă” se înţelege orice autoritate a unui stat membru care este competentă în
ceea ce priveşte somaţiile europene de plată sau în orice altă materie conexă;
 prin „instanţă de origine” se înţelege instanţa care emite o somaţie europeană de
plată.
Cherciu Andreea 10
Lucrare de disertaţie 2018

I.7. Competenţa Regulamentului(CE) NR.1896/2006 al Parlamentului European

(1) În sensul aplicării prezentului regulament, competenţa se determină în conformitate


cu normele de drept comunitar aplicabile în materie, în special regulamentul (CE) nr. 1215/2012.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care creanţa se referă la un contract încheiat de către o
persoană, consumatorul, pentru o folosinţă care ar putea fi considerată ca neavând legătură cu
activitatea profesională a acestuia şi în cazul în care acest consumator este pârâtul, competenţa
aparţine numai instanţelor din statul membru în care pârâtul îşi are domiciliul, în sensul
articolului 62 din Regulamentul (CE) nr. 1215/2012.

Cherciu Andreea 11
Lucrare de disertaţie 2018

CAPITOLUL II

II.1. Cererea de somaţie europeană de plată

(1) Cererea de somaţie europeană de plată se introduce utilizându-se formularul tip A


din anexa I.
(2) Cererea conţine următoarele elemente:
 numele şi adresa părţilor şi, după caz, ale reprezentanţilor acestora, precum şi ale
instanţei sesizate;
 valoarea creanţei, în special principalul şi, după caz, dobânzile, penalităţile
contractuale şi costurile;
 în cazul în care se cer dobânzi la creanţă, rata dobânzii şi perioada pentru care se
cer aceste dobânzi, cu excepţia cazului în care la principal se adaugă automat
dobânzi legale în temeiul legislaţiei statului membru de origine;
 cauza acţiunii, inclusiv descrierea circumstanţelor invocate ca temei al creanţei
şi, după caz, a dobânzilor cerute;
 descriere a elementelor de probă în sprijinul creanţei;
 temeiul competenţei;
 caracterul transfrontalier al litigiului în sensul articolului 3.
(3) În cerere, reclamantul declară că după cunoştinţa sa informaţiile furnizate sunt
exacte şi recunoaşte că orice declaraţie falsă intenţionată riscă să atragă sancţiunile prevăzute de
legislaţia statului membru de origine.
(4) Reclamantul poate informa instanţa, într-un apendice anexat cererii, că se opune
trecerii la procedura civilă de drept comun în conformitate cu articolul 17 în cazul în care pârâtul
face opoziţie. Reclamantul păstrează posibilitatea de a informa instanţa ulterior în acest sens, dar
în orice caz înainte de emiterea somaţiei de plată.
(5) Cererea se introduce pe suport de hârtie sau prin orice alt mijloc de comunicare
acceptat de statul membru de origine şi care poate fi utilizat de instanţa de origine, inclusiv pe
cale electronică.
(6) Cererea se semnează de către reclamant sau, după caz, de către reprezentantul
acestuia. Atunci când cererea se introduce pe cale electronică în conformitate cu alineatul (5),
aceasta se semnează în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 1999/93/CE a

Cherciu Andreea 12
Lucrare de disertaţie 2018

Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind un cadru comunitar


pentru semnăturile electronice 12.
Această semnătură este recunoscută în statul membru de origine fără a putea fi supusă
unor condiţii suplimentare. Cu toate acestea, această semnătură electronică nu este necesară în
cazul şi în măsura în care instanţele din statul membru de origine sunt dotate cu un alt sistem
electronic de comunicaţii accesibil unui grup dat de utilizatori certificaţi înscrişi în prealabil şi
care permite o identificare sigură a acestor utilizatori. Statele membre informează Comisia cu
privire la existenţa unor astfel de sisteme.

Figura II.1.1. – Completare cerere

II.2. Examinarea cererii

Instanţa sesizată cu o cerere de somaţie europeană de plată examinează, în cel mai scurt
termen şi bazându-se pe formularul de cerere, dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate la
articolele 2, 3, 4, 6 şi 7 şi dacă cererea apare a fi întemeiată. Această examinare poate fi efectuată
cu ajutorul unei proceduri automatizate Art. 9 .

12
JO L 13, 19.1.2000, pg. 12.
Cherciu Andreea 13
Lucrare de disertaţie 2018

II.3. Completări şi rectificări

(1) În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate la art.7, instanţa dă


reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice cererea, cu excepţia cazului în care
aceasta este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă. În acest scop, instanţa utilizează formularul
tip B din anexa II.
(2) Atunci când instanţa cere reclamantului să completeze sau să rectifice cererea,
aceasta stabileşte un termen pe care îl consideră corespunzător având în vedere circumstanţele.
Instanţa poate proroga acest termen în cazul în care consideră util acest lucru.

II.4. Respingerea cererii

Instanţa respinge cererea în cazul în care:


 nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate la articolele 2, 3, 4, 6 şi 7 sau;
 cererea este vădit nefondată sau ;
 reclamantul omite să trimită răspunsul în termenul stabilit de instanţă în
conformitate cu articolul 9 alin. (2) sau;
 reclamantul omite să trimită răspunsul în termenul stabilit de instanţă sau refuză
propunerea instanţei, în conformitate cu art.10. Reclamantul este informat cu
privire la motivele respingerii prin formularul tip D din anexa IV.
Respingerea cererii nu poate fi atacată cu recurs.
Respingerea cererii nu îl împiedică pe reclamant să-şi valorifice creanţa printr-o nouă
cerere de somaţie europeană de plată sau prin orice altă procedură prevăzută de legislaţia unui
stat membru.

II.5. Emiterea unei somaţii europene de plată

(1) În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 8, instanţa emite somaţia
europeană de plată în cel mai scurt termen şi în principiu în termen de treizeci de zile de la
introducerea cererii, utilizând formularul tip E din anexa V.
În calculul termenului de treizeci de zile nu este cuprins şi termenul necesar
reclamantului pentru a completa, rectifica sau modifica cererea.

Cherciu Andreea 14
Lucrare de disertaţie 2018

(2) Somaţia europeană de plată se emite împreună cu o copie a formularului de cerere.


Aceasta nu cuprinde informaţiile furnizate de reclamant în apendicele 1 şi 2 ale formularului tip
A.
(3) În somaţia europeană de plată, pârâtul estre informat cu privire la posibilitatea:
(a) de a plăti reclamantului suma care este menţionată în somaţia de plată sau;
(b) de a se opune somaţiei de plată făcând opoziţie la instanţa de origine, opoziţie care
trebuie trimisă în termen de treizeci de zile de la data la care i s-a comunicat sau notificat
somaţia.
(4) În conformitate cu somaţia europeană de plată, pârâtul este informat că:
(a) somaţia a fost emisă numai pe baza informaţiilor furnizate de reclamant şi nu a fost
verificată de către instanţă;
(b) somaţia va deveni executorie cu excepţia cazului în care s-a făcut opoziţie la
instanţă, în conformitate cu articolul 16;
(c) atunci când s-a făcut opoziţie procedura continuă în faţa instanţelor competente din
statul membru de origine în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu
excepţia cazului în care reclamantul a cerut în mod expres ca procedura să ia sfârşit în acest caz.
(5) Instanţa se asigură că somaţia de plată este comunicată sau notificată pârâtului în
conformitate cu legislaţia naţională, potrivit modalităţilor conforme standardelor minimale
stabilite la articolele 13, 14 şi 15. Art. 13

Cherciu Andreea 15
Lucrare de disertaţie 2018

Figura II.4.2 - Tribunalul

Cherciu Andreea 16
Lucrare de disertaţie 2018

CAPITOLUL III

III.1. Procedura somaţiei de plată în ţările europene

Necesitatea recuperării cu celeritate a creanţelor creditorilor printr-o procedură


accelerată şi simplificată, derogatorie de la procedurile de drept comun ce sunt mai îndelungate,
mai greoaie, a determinat statele europene să reglementeze instituţia somaţiei (injoncţiunii) de
plată. În ţările UE, de mai multe decenii, au fost adoptate astfel de norme. Reglementările
diferitelor state europene nu sunt unitare şi îmbracă forme şi caractere foarte variate. Astfel,
există forme simplificate care nu impun obligaţia administrării de probe, aşa numitul model fără
probe al injoncţiunii de plată, dar şi forme care au drept condiţie probarea cererii, modelul cu
probe.
Cele două forme determină caracterul contradictoriu, necontradictoriu sau mixt al
procedurii. În ţările ce au adoptat modelul fără probe, dacă cererea creditorului îndeplineşte
condiţiile formale, instanţa de judecată emite injoncţiunea de plată. În unele state emiterea
injoncţiunii de plată se face chiar de grefierul instanţei de judecată sau de un organ jurisdicţional
administrativ.
Procedura este, după caz, necontencioasă în unele ţări, contencioasă în altele, existând
şi ţări în care aceasta cunoaşte două faze: prima necontencioasă urmată de cea de a doua care
este contencioasă. Domeniul juridic de aplicare a instituţiei injoncţiunii de plată este atât pentru
cauze civile cât şi comerciale, dar poate fi aplicată şi altor raporturi juridice. În majoritatea
ţărilor, causa petendi poartă asupra obligaţiei de plată a unei sume de bani, dar în unele dintre
acestea este permisă şi pentru alt obiect juridic cum ar fi: bunuri fungibile, remiterea unui bun
mobil, autorizarea accesului într-un imobil, executarea contractelor de muncă, expulzare etc.
De asemenea, structura procedurii somaţiei de plată, este diferită de la stat la stat,
astfel, poate avea o structură unică ce presupune o examinare sumară a elementelor de fapt,
urmată de pronunţarea injoncţiunii de plată fără audierea prealabilă a debitorului. O altă variantă
este reprezentată de o structură în două etape: după comunicarea cererii injoncţiunii de plată,
debitorul face întâmpinare declanşând astfel procedura contradictorie şi având la dispoziţie şi
calea de atac a hotărârii privind executarea.
În sfârşit, a treia variantă presupune o procedură prealabilă şi obligatorie de punere în
întârziere, cererea de injoncţiune de plată cu pronunţarea unei hotărâri ca a doua etapă şi cea de a
treia opoziţia/apelul debitorului. În procedura fără probe, lipsa opoziţiei debitorului conduce la

Cherciu Andreea 17
Lucrare de disertaţie 2018

pronunţarea hotărârii de injoncţiune de plată. În schimb, în unele proceduri, opoziţia debitorului


declanşează faza contencioasă a procedurii, iar procedura de drept comun înlocuieşte procedura
specială. Instanţa de judecată, în această situaţie, judecă cererea potrivit regulilor de drept comun
şi se pronunţă pe fond printr-o hotărâre judecătorească.
Procedura cu probe este mai adecvată naturii injoncţiunii de plată, în sensul de a stopa
sau descuraja cererile nefondate, şicanatorii, manifestări ale abuzului de drept în această materie.
Somaţia europeană de plată reprezintă o procedură simplificată pentru creanţele
pecuniare transfrontaliere necontestate de parat, pe baza unor formulare tip.
S-au întocmit formulare standard pentru somaţia europeană de plată, care sunt
disponibile în toate limbile UE. Regulamentul nr. 1896/2006 al Parlamentului European si al
Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, le
permite creditorilor să îşi recupereze creanţele civile şi comerciale necontestate printr-o
procedura uniforma bazata pe formulare tip. Regulamentul se aplică în toate statele membre ale
Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei. Somaţia europeană de plată este emisă de tribunal în
toate statele membre, mai puţin în Ungaria, unde aceasta procedura este de competenţa notarilor
(de drept civil).
Procedura nu presupune prezentarea in fata instanţei. Reclamantul trebuie doar să
formuleze cererea, după care procedura îşi urmează cursul. Nu sunt necesare alte formalităţi sau
intervenţii din partea acestuia. Regulamentul13 prevede şapte formulare tip. Pentru iniţierea
procedurii, trebuie completat un formular ce oferă toate detaliile legate de părţi, precum şi natura
si valoarea creanţei. Instanţa va examina cererea şi, în cazul în care formularul este corect
completat, instanţa ar trebui sa emită somaţia europeana de plata in termen de 30 de zile.
Somaţia europeană de plată trebuie apoi comunicată pârâtului de către instanţa. Pârâtul
poate fie să plătească valoarea creanţei, fie să o conteste. Acesta are la dispoziţie 30 de zile
pentru a face opoziţie la somaţia europeană de plată. In acest caz, cauza trebuie transferată către
instanţele în materie civilă obişnuite pentru a fi soluţionată în temeiul dreptului intern.
În cazul în care pârâtul nu face opoziţie, somaţia europeană de plată devine automat
executorie. O copie a somaţiei europene de plată şi, dacă este necesar, o traducere trebuie
transmise autorităţilor de executare din statul membru în care aceasta trebuie executată.
Executarea are loc în conformitate cu normele şi procedurile interne ale statului membru în care
se execută somaţia europeană de plată.

13
I. DELEANU, GHE. BUTA, Procedura Somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, editura
C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pg.133.
Cherciu Andreea 18
Lucrare de disertaţie 2018

III.2. Etapele procedurii europene a somaţiei de plată.

Etapa I. Introducerea unei cereri de somaţie europeană de plată

 Regulamentul include un formular (formularul de tip A din anexa


Regulamentului) care trebuie utilizat pentru a introduce o cerere de somaţie europeană de plată.
 O creanţă pecuniară trebuie să fie lichidă şi exigibilă la data la care
se introduce cererea de somaţie europeană de plată.
 Competenţa jurisdicţională se determină în conformitate cu normele de drept
comunitar aplicabile în materie, în special Regulamentul (CE) nr. 1215/2012.
 În cazul în care creanţa se referă la un contract încheiat de către un consumator
pentru o folosinţă care poate fi considerată ca neavând legătură cu activitatea profesională a
acestuia şi în cazul în care acest consumator este pârâtul, competenţa aparţine numai instanţelor
din statul membru în care pârâtul îşi are domiciliul.

Etapa a II-a. Completări şi rectificări

 Instanţa sesizată cu o cerere de somaţie europeană de plată examinează, în cel


mai scurt termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi dacă cererea este
întemeiată.
 În cazul în care formularul de cerere nu conţine toate informaţiile necesare,
instanţa oferă reclamantului posibilitatea de a completa sau de a rectifica cererea într-un anumit
termen, cu excepţia cazului în care aceasta este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă. În acest
sens, se va folosi formularul B din anexa II din regulament.
 În cazul în care condiţiile prevăzute sunt îndeplinite numai pentru o parte a
cererii, instanţa poate propune modificarea cererii. În acest sens, se va folosi formularul C din
anexa III din regulament.
 Reclamantul este invitat să accepte sau să refuze o propunere de somaţie
europeană de plată pentru suma stabilită de instanţă într-un anumit termen. Reclamantul trebuie
să fie informat cu privire la consecinţele deciziei sale. Reclamantul transmite răspunsul său prin
intermediul formularului tip.
 În cazul în care reclamantul acceptă propunerea instanţei, aceasta emite o
somaţie europeană de plată pentru partea din cerere care a fost acceptată. În cazul în care

Cherciu Andreea 19
Lucrare de disertaţie 2018

reclamantul refuză propunerea, instanţa respinge în întregime cererea de somaţie europeană de


plată.
Instanţa informează reclamantul cu privire la motivele pentru care cererea sa a fost
respinsă utilizând formularul D (anexa IV). Respingerea cererii nu poate fi atacată cu recurs.
Totuşi, respingerea cererii nu îl împiedică pe reclamant să-şi valorifice creanţa printr-o nouă
cerere de somaţie europeană de plată sau prin orice altă procedură prevăzută de legislaţia unui
stat membru al UE.

Etapa a III-a. Emiterea unei somaţii europene de plată

În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de introducere a unei cereri


de somaţie europeană de plată, instanţa emite somaţia în cel mai scurt termen şi, în
principiu, în termen de treizeci de zile de la introducerea cererii. În calculul termenului de
treizeci de zile nu este cuprins şi termenul necesar reclamantului pentru a completa, rectifica sau
modifica cererea .
Somaţia europeană de plată este emisă numai pe baza informaţiilor furnizate de
reclamant şi nu este verificată de către instanţă. Somaţia devine executorie, cu excepţia cazului
în care pârâtul face opoziţie la aceasta pe lângă instanţa de origine.

Etapa a IV-a. Comunicarea sau notificarea unei somaţii europene de plată pârâtului

O somaţie europeană de plată este comunicată sau notificată pârâtului în conformitate


cu legislaţia naţională a ţării în care se efectuează comunicarea sau notificarea. Regulamentul
stabileşte norme procedurale minime pentru comunicarea sau notificarea cu sau fără confirmare
de primire din partea pârâtului.

Comunicarea sau notificarea însoţită de confirmare de primire:


Pârâtul semnează o confirmare de primire care conţine data primirii
Persoana competentă care a efectuat comunicarea sau notificarea semnează un
document datat, care menţionează că pârâtul a primit actul sau că a refuzat să-l primească fără
niciun motiv legitim.
Pârâtul semnează şi trimite înapoi o confirmare de primire datată atunci când primeşte
somaţia europeană de plată prin poştă sau prin mijloace electronice.

Cherciu Andreea 20
Lucrare de disertaţie 2018

Comunicarea sau notificarea neînsoţită de confirmare de primire:


la adresa personală a pârâtului sau unor persoane care locuiesc sau sunt angajate la
această adresă.
În cazul în care pârâtul desfăşoară o activitate independentă sau este persoană
juridică, în localurile comerciale ale pârâtului, unor persoane angajate de acesta.
Somaţia se depune fie în cutia poştală a pârâtului, fie la un oficiu poştal sau la
autoritatea publică competentă precum şi o comunicare scrisă cu privire la această depunere în
cutia poştală a pârâtului, menţionând natura juridică a actului sau prin mijloace electronice cu
confirmare de primire automată, cu condiţia ca pârâtul să fi acceptat în prealabil acest mod de
comunicare sau notificare.

Etapa a V-a. Opoziţia la o somaţie europeană de plată

Pârâtul poate face opoziţie la instanţa care a emis somaţia de plată. Opoziţia trebuie să
fie trimisă în termen de 30 de zile de la data comunicării sau notificării somaţiei europene de
plată.
Când un pârât face opoziţie, procedura civilă de drept comun continuă în faţa instanţelor
competente din ţara UE în care s-a emis somaţia europeană de plată, cu excepţia cazului în care
reclamantul nu doreşte continuarea procedurii.
Pârâtul poate să ceară o reexaminare a somaţiei europene de plată în faţa instanţei
competente după expirarea termenului de 30 de zile pentru a face opoziţie, dacă:
somaţia de plată a fost comunicată sau notificată fără confirmare de primire de către
pârât şi nu în timp util pentru a pregăti apărarea;
pârâtul a fost împiedicat să-şi conteste creanţa din cauze de forţă majoră sau din
cauza unor circumstanţe extraordinare;
somaţia de plată a fost emisă în mod vădit eronat.
În cazul în care instanţa respinge cererea pârâtului, somaţia europeană de plată rămâne
valabilă. În cazul în care, pe de altă parte, instanţa hotărăşte că reexaminarea se justifică, somaţia
europeană de plată devine nulă şi neavenită.

Cherciu Andreea 21
Lucrare de disertaţie 2018

III.3. Aspecte procedurale derogatorii

III.3.1. Aspecte comparative privind competenţa şi interpretarea noţiunii de


„domiciliu”.
Pentru a putea discuta aspectele legate de competenţă, este necesar ca, în prealabil, să
subliniem caracterul transfrontalier al regulamentelor şi interpretarea noţiunii de domiciliu al
părţii. Atât în cazul Regulamentului (CE) nr. 1896/2006, cât şi în cazul Regulamentului (CE)
nr. 861/2007, vorbim despre un litigiu cu element de extraneitate (art. 3). O cauză are caracter
transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi (ori reclamantul, ori pârâtul sau unul dintre
pârâţi) îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se
află instanţa judecătorească sesizată. Domiciliul se stabileşte conform art. 62 şi art. 63 din
Regulamentul (CE) nr. 1215/2012, iar pentru stabilirea caracterului transfrontalier al unei cauze
trebuie să ne raportăm la data înaintării formularului de cerere la instanţa competentă.
Noţiunea de „domiciliu” este stabilită pe baza prevederilor Regulamentului CE nr.
44/2001, respectiv:
a) pentru persoanele juridice, potrivit „definiţiei comunitare” de la art. 63 din
Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 (de regulă: sediul statutar; administraţia centrală sau centrul
de afaceri) ;
b) pentru persoanele fizice, pe baza noţiunii de domiciliu admise de legea substanţială
a locului în care se desfăşoară procesul [conform art. 62 din Regulamentul (CE) nr. 1215/2012],
deci când judecata a fost începută în statul membru UE în conformitate cu dreptul intern al
acestuia.
c) Însă Regulamentul (CE) nr. 861/2007 nu ne oferă o definiţie autonomă a „reşedinţei
obişnuite” şi nici nu trimite la Regulamentul (CE) nr. 1215/2012, în cadrul căruia, de altfel, acest
criteriu de legătură este utilizat doar la art. 5 alin. (2), fără ca, din acest motiv, să fi apărut
necesitatea de a introduce o definiţie generală.
În lipsa unei definiţii comunitare, pare a fi valabilă noţiunea de reşedinţă obişnuită în
vigoare în sistemul juridic în care e pendinte procesul. Atunci când judecata e începută în
România, ar trebui să se facă referire la noţiunea de reşedinţă ca locuinţă obişnuită a subiectului,
ceea ce în dreptul procesual civil noi numim „domiciliul de fapt” sau „domiciliul efectiv”, pentru
a-l diferenţia de cel legal, pur formal. Putem presupune însă că se încearcă a se obţine o definiţie
comunitară, întrucât jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene a calificat reşedinţa obişnuită – cu

Cherciu Andreea 22
Lucrare de disertaţie 2018

diferite ocazii – drept „locul în care interesatul şi-a fixat, cu voit caracter de stabilitate, centrul
obişnuit sau permanent al propriilor interese”.
Pe de altă parte, e foarte probabil ca judecătorii comunitari să se pronunţe iar asupra
acestui concept, considerând că o definiţie comunitară a noţiunii de „reşedinţă obişnuită”, care
coincide cu cea admisă de Curtea de Justiţie, a fost introdusă la art. 23 din Regulamentul (CE)
nr. 841 din 11 iulie 2007 (aşa-zisul Roma II) privind legea aplicabilă la obligaţiile
extracontractuale şi la art. 19 din Regulamentul (C)E nr. 593 din 17 iunie 2008 (aşa-zisul Roma
I) privind legea aplicabilă la obligaţiile contractuale.
Într-adevăr, trebuie să avem în vedere că în intenţiile legiuitorului european dispoziţiile
şi conceptele juridice utilizate în contextul regulamentelor Roma I şi Roma II ar trebui să fie
coerente cu cele conţinute în actele normative comunitare cu caracter procesual, adică
Regulamentul (CE) nr. 1215/2012, dar trebuie reţinut şi Regulamentul (CE) nr. 861/2007 .
Pentru ipoteza în care doar pârâtul, iar nu şi reclamantul, are domiciliul (nu şi reşedinţa
obişnuită, având în vedere că aceasta nu este utilizată drept criteriu general de atribuire a
competenţei jurisdicţionale de către Regulamentul (CE) nr. 1215/2012) într-un stat membru
diferit de cel în care a fost declanşat procesul, vom fi în prezenţa unui „litigiu transfrontalier”,
dar va trebui să existe un criteriu de competenţă jurisdicţională de la Capitolul II, Secţiunea 2 din
Regulamentul (CE) nr. 1215/2012, spre a fi posibil, pentru reclamant, să citeze pârâtul în faţa
acestei instanţe.
Totodată, apreciem că ar trebui să existe un acord de atribuire a competenţei
jurisdicţionale în conformitate cu art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1215/2012 (competenţă
convenţională), deoarece criteriile de competenţă jurisdicţională potrivit cărora se identifică
statul membru în care va începe judecata vor fi cele dictate de Regulamentul (CE) nr. 1215/2012
, al cărui art. 4, în special, impune regula după care pârâtul poate fi citat în justiţie într-un stat
membru numai dacă este domiciliat în acesta. De aceea, considerăm necesar ca, în ipoteza în
care pârâtul are domiciliul într-un alt stat european, să existe un alt criteriu de competenţă
prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 1215/2012.

III.4. Neobligativitatea exercitării altor proceduri

Având în vedere considerentele introductive ale celor două Regulamente în discuţie,


bazate pe recuperarea rapidă şi eficientă a creanţelor cu privire la care nu există niciun litigiu în
desfăşurare, prin simplificarea procedurilor judiciare, precum şi caracterul opţional al acestora,
apreciem ca inutilă desfăşurarea oricărei proceduri prealabile.
Cherciu Andreea 23
Lucrare de disertaţie 2018

În dreptul român, procedura prealabilă a concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C.


proc.civ., nu este necesară în cazul litigiilor „privitoare la obligaţii de plată rezultând din
contracte comerciale”, existând chiar normă existând chiar normă în Legea nr.72 /2013.
De altfel, inutilitatea concilierii prealabile rezultă atât din „Cartea verde privind o
procedură europeană de injoncţiune de plată14 şi asupra măsurilor vizând simplificarea şi
accelerarea rezolvării litigiilor având ca obiect sume de mică importanţă”, dar şi din dispoziţiile
procedurale potrivit cărora judecătorul cauzei trebuie să stăruie în soluţionarea amiabilă a cauzei,
a celor potrivit cărora debitorul poate achiesa la pretenţiile reclamantului, în tot sau în parte, ori a
celor potrivit cărora părţile pot stinge chestiunea litigioasă printr-o tranzacţie judiciară, în orice
fază a procedurii.
Însă apreciem şi noi ca fiind posibilă o modalitate facultativă de stingere amiabilă a
conflictului prin mediere, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006, în aplicarea şi a
Directivei Parlamentului European şi a Consiliului asupra unor aspecte ale medierii în materie
civilă şi comercială, directivă care se aplică în statele membre ale Uniunii Europene începând cu
1 ianuarie 2007.

Câteva precizări privind “causa petendi”

Conţinutul cererii judiciare e prefigurat de legiuitorul comunitar în mod uniform pentru


toate statele membre, ca derogare de la principiul general – exprimat, şi la noi, de art. 112
C.proc.civ. – potrivit căruia legea care reglementează desfăşurarea procesului, deci şi conţinutul
cererii de chemare în judecată, este cea a statului în care a fost iniţiată judecata.
Într-adevăr, cererea introductivă, indiferent de statul european în care ia naştere litigiul
privind somaţia de plată sau cererea cu valoarea redusă, trebuie să fie redactată conform
formularelor-tip (care se regăsesc în anexele regulamentelor comunitare şi care fac parte
integrantă din acestea), care au mereu acelaşi conţinut, variind doar limba în care acesta va fi
completat. Mai exact, cererea trebuie să fie redactată în limba instanţei judecătoreşti sesizate.
Astfel, în cazul în care se intenţionează deschiderea procesului în România, cererea va
trebui redactată în limba română, iar româna va fi limba în care se va desfăşura procesul.
Formularul completat, ce constituie cererea introductivă de instanţă (cererea de
chemare în judecată) se depune la grefa instanţei competente de către reclamant, personal sau

14
V. M. CIOBANU, G. BOROI, op. cit., p. 447.

Cherciu Andreea 24
Lucrare de disertaţie 2018

prin reprezentant, după care va fi comunicat pârâtului, prin grija autorităţii jurisdicţionale, prin
modalităţile şi în termenele prevăzute expres în regulamente.
De exemplu, atunci când competenţa jurisdicţională a instanţei sesizate se întemeiază pe
unul dintre criteriile speciale indicate la art. 7 şi următoarele din Regulamentul CE nr.
1215/2012, se poate confirma ipoteza ca cererea introductivă să fie redactată într-o limbă
necunoscută de destinatar. În acest caz, instanţa judecătorească nu are obligaţia de a asigura
traducerea acesteia într-o limbă cunoscută de destinatar (chiar dacă acesta din urmă are
posibilitatea de a refuza actul în momentul comunicării lui) sau să-l restituie în termen de o
săptămână (caz în care instanţa va proceda conf. art. 6, al. 3, reg. CE nr. 861/2007).
De principiu, cererea introductivă trebuie să indice:
 organul jurisdicţional căruia i se prezintă cererea (informaţie aferentă la vocatio
in jus);
 numele şi prenumele reclamantului, precum şi adresa acestuia (împreună cu
codul poştal, cu dreptul de a introduce şi numărul de telefon şi adresa de poştă electronică ).
Atunci când reclamantul este reprezentat, va trebui să fie indicat şi numele acestuia. Oricum,
trebuie remarcat faptul că legiuitorul comunitar, pentru a face efectivă posibilitatea ca procedura
să fie instaurată personal de către reclamant, obligă statele membre să asigure părţilor o asistenţă
juridică practică de tip formal, esenţialmente gratuită, în scopul completării formularelor anexă
(de pildă, prin art. 11 din reg. CE nr. 861/2007).
 numele şi prenumele pârâtului, precum şi adresa acestuia (împreună cu codul
poştal cu posibilitatea de a introduce numărul său de telefon şi adresa de poştă electronică) .
 criteriul de determinare a competenţei jurisdicţionale prevăzut de
Regulamentul CE nr. 1215/2012 pe baza căruia instanţa sesizată e învestită.
 elementul sau faptul care determină caracter transfrontier al litigiului. Practic,
se cere reclamantului să furnizeze elementele care permit instanţei să verifice existenţa unei
premise procesuale specifice pentru regulamentele comunitare, care fac aplicabile aceste
normative;
 modalitatea în care reclamantul intenţionează să plătească taxele de procedură
(taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, în cazul desfăşurării litigiului în România),
eventual indicând informaţii privind cartea de credit sau numărul de cont curent bancar.
Totuşi, aceste indicaţii sunt doar facultative, nefiind vorba despre elemente formale
obligatorii, care să atragă nulitatea cererii judiciare, dar care servesc la simplificarea – în
ansamblu –a procedurii.

Cherciu Andreea 25
Lucrare de disertaţie 2018

 petitum-ul substanţial şi procesual (informaţie aferentă la „editio actionis” –


expunerea temei juridice a acţiunii).

a) Referitor la „petitum” substanţial: trebuie distins după cum obligaţia pentru care se
cere concursul instanţei are ca obiect plata unei sume de bani (Regulamentul CE nr. 1896/2006,
Legea.72/2013, Regulamentul CE nr.861/2007) sau, în cazul Regulamentului CE nr.861/2007
priveşte şi o altă prestaţie, a cărei valoare este estimată de către reclamant la o sumă mai mică
sau egală cu 2000 €(de pildă: furnizarea de bunuri,livrarea unui lucru determinat etc.).
Dacă pretenţia priveşte „stricto sensu” o sumă de bani, atunci trebuie să se indice
valoarea capitalului (de altfel, singurul criteriu care prezintă relevanţă pentru a stabili valoarea
litigiului şi, implicit, dacă ne aflăm ori nu în sfera de aplicare a regulamentului) şi moneda.

b) Referitor la „petitum procesual” se impun următoarele observaţii:


ca premisă, întotdeauna vorbim de o acţiune în realizare, care ţine de obligare
(„obligaţia de a face”);
ca finalitate, hotărârile judecătoreşti pronunţate vor avea forţă executorie;
când prestaţia nu are ca obiect plata unei sume de bani, va trebui să fie indicat conţinutul
acesteia (de exemplu: furnizarea de bunuri sau livrarea unui lucru determinat) şi va trebui să fie
estimată valoarea litigiului şi nu este exclusă posibilitatea ca reclamantul să solicite pronunţarea
unei hotărâri alternative: în principal cererea având ca scop condamnarea pârâtului la a-i da un
bun determinat iar, în cazul în care furnizarea acelui bun a devenit imposibilă, în subsidiar, să
solicite obligarea pârâtului la plata echivalentului acestor mărfuri, în bani.

„Causa petendi”

În literatura de specialitate există multe controverse legate de interpretarea acestei


condiţii. De multe ori, se presupune că reclamantul trebuie să furnizeze ”o scurtă descriere a
obiectului cererii”, însă, această cerinţă face deja obiectul cerinţei/punctului anterior (VII). Ne
întrebăm atunci, dacă legiuitorul comunitar a dorit să înţeleagă prin acest element indicarea
cauzei acţiunii, a fundamentului juridic pe care se întemeiază cererea judiciară dedusă judecăţii
?! Răspunsul se pare, însă, că este negativ.
Astfel, din analiza art. 12, al. 1, al Regulamentului CE nr. 861/2007, reclamantul nu are
obligaţia de a indica temeiul juridic al cererii sale adresate instanţei (în versiunea franceză: ”La
juridiction n’oblige pas les parties à assortir la demande d’une qualification juridique”). În aceste
Cherciu Andreea 26
Lucrare de disertaţie 2018

condiţii, interpretarea cerinţei de causa petendi trimite la obligaţia de indicare a motivelor cererii,
de tipul: „ce s-a întâmplat”, „unde” şi „când”, adică la circumstanţele faptice care au creat
premisele acţiunii în justiţie.
Astfel, expresia causa petendi e înţeleasă în sensul de „episod istoric generator al
pretenţiei arătată în judecată, la care reclamantul poate eventual să adauge indicaţia tipului
juridic la care trebuie trimis contractul (acordul, înţelegerea), sursă a obligaţiei rămase
neîndeplinite” . Cu toate acestea, atunci când competenţa jurisdicţională se întemeiază pe unul
dintre criteriile speciale indicate din Regulamentul CE nr. 1215/2012, acest fapt impune
reclamantului să realizeze o încadrare juridică a pretenţiei deduse judecăţii, de exemplu ca
răspundere contractuală sau delictuală, având în vedere diferenţele regulilor de identificare a
instanţei competente. Însă, încadrările la care se referă art. 7 din Regulamentul CE nr. 1215/2012
au, în general, caracter comunitar (autonom), astfel că pot şi să nu coincidă cu cea proprie legii
substanţiale aplicabile fondului litigiului, într-un anumit stat. Pe de altă parte, de cele mai multe
ori, este vorba de o încadrare care prezintă relevanţă juridică numai în scopurile procedurii, iar
nu şi pentru fondul litigiului.

III.5. Transpunerea Regulamentului (CE) nr. 1896/2006, în Dreptul român.

Aspecte comparative relativ la formularea întâmpinării debitorului şi sancţiunea


aplicabilă în cazul nedepunerii acesteia. Derogări speciale faţă de sistemul de drept intern

Potrivit art. 12 alin. (3) din Regulamentul nr. 1896/2001, pârâtul are posibilitatea să se
opună printr-un act de procedură specific dreptului intern al statului în care se desfăşoară
procedura; în România, întâmpinarea constituie actul de procedură prin care pârâtul (debitor în
aceste proceduri speciale) se apără la pretenţiile reclamantului (creditor în aceste proceduri
speciale). În dreptul român, transpunerea Regulamentului nr. 1896/2006 prin O.U.G. nr.
119/2007 a statuat că întâmpinarea debitorului este obligatorie (art. 7 alin. 4 din ordonanţă), dar
regimul sancţionator al nerespectării acestei dispoziţii este surprinzătoare şi exagerată, în opinia
noastră. Astfel, dacă pare firesc ca debitorul să fie obligat să depună întâmpinarea, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, cu excepţia celor
de ordine public, în schimb, există o serie de norme absolut surprinzătoare.
Astfel, norma art. 7 alin. (4), potrivit căreia nedepunerea întâmpinării ar putea fi
considerată de către instanţă drept „o recunoaştere a pretenţiilor creditorului”, deşi nu are
caracter absolut de noutate , pare bizară şi injustă. Doar faptul că această sancţiune este lăsată la
Cherciu Andreea 27
Lucrare de disertaţie 2018

aprecierea exclusivă a instanţei, care va evita – pe cât posibil – să o aplice mai creează aparenţa
unui proces echitabil, bazat pe probe certe, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor
omului. E greu de acceptat că pasivitatea sau neştiinţa pârâtului în a formula sau depune un act
de procedură poate echivala cu un act de dispoziţie implicit, cu o achiesare tacită la pretenţiile
reclamantului, de natură să-l facă să piardă o parte a patrimoniului, prin această modalitate
inechitabilă de valorificare a dreptului subiectiv de creanţă al creditorului său.
Desigur, pârâtul ar mai avea deschisă calea unei cereri de repunere în termen salvatoare
(dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. fiind aplicabile corespunzător), însă nici nu ar trebui să se
ajungă la o astfel de soluţie disperată. Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă textul induce aparent
ideea potrivit căreia debitorul nu ar mai avea dreptul să facă opoziţie în timpul procesului, nici
măcar invocând excepţii de ordine publică (de exemplu, prescripţia dreptului de a cere realizarea
creanţei ori altă excepţie de fond sau de procedură) sau simple excepţii substanţiale (de pildă, să
opună compensarea sau alt mod de stingere a obligaţiei), nici punând concluzii finale în
procedură şi nici chiar formulând acţiune în anulare ?! În aceste condiţii, despre ce fel de
judecată mai vorbim, care este scopul acesteia sau chiar al căii de atac, dacă, potrivit normei art.
9 alin. (1), debitorul ar fi decăzut din dreptul de a mai contesta însăşi creanţa? Cu toate acestea,
considerăm că interpretarea acestor norme trebuie făcută într-o altă manieră. Expresia utilizată
de legiuitorul comunitar pare că ar vrea să însemne că, în cadrul procedurii pentru litigiile
privind atât ordonanţa de plată, cât şi cererile cu valoare redusă, tăcerea pârâtului (sau a
reclamantului faţă de cererea reconvenţională, în sistemul Regulamentului nr. 861/2007)
echivalează cu o „icta confessio” preluată, probabil, din sistemul de drept german. Astfel, faptele
susţinute în cerere de reclamant echivalează cu fapte necontestate şi, pe cale de consecinţă, nu e
necesar a mai fi probate.
Însă, în opinia noastră, credem că cererea părţii reclamante nu trebuie să fie admisă
exclusiv din această cauză, ci trebuie să fie concludentă, respectiv înscrisurile anexate sau
celelalte mijloace de probă la care s-ar recurge să se suprapună normelor de drept substanţial
identificate de judecător, astfel încât coroborarea acestora să fie de natură să determine
producerea efectului juridic solicitat (urmărit) de petent . Rezultă de aici că instanţa va avea
mereu posibilitatea de a respinge cererea pe motivul unei excepţii de ordine publică, ce poate fi
invocată ex officio. În sistemul Regulamentului nr. 861/2007, pârâtul are deschisă atât cale
opoziţiei (prin întâmpinare), cât şi a pretenţiilor proprii, pe cale de cerere reconvenţională.
În primul rând, trebuie să subliniem că Regulamentul (CE) nr. 861/2007 tratează ipoteza
unui proces cu un singur pârât, deşi nu pare să excludă posibilitatea unui proces pentru litigii
privind cererile cu valoare redusă, cumulat în mod subiectiv (de pildă, în caz de cerere de
Cherciu Andreea 28
Lucrare de disertaţie 2018

îndeplinire de obligaţii în solidar sau obligaţii parţiale, dar condiţionat de faptul ca suma totală să
nu depăşească 2000 euro, având în vedere, pe de altă parte, că pentru realizarea procesului în
cadrul unei instanţe unice se va putea folosi prevederea de la art. 6 alin. (1) din Regulamentul
(CE) nr. 1215/2012). Indiferent de ipoteză (cu pârât unic sau pluralitate de pârâţi), posibilităţile
debitorului sunt următoarele:
 pârâtul poate să nu răspundă cererii părţii reclamante15. În acest caz sau atunci
când pârâtul este lipsă, instanţa va pronunţa o sentinţă cu privire la această cerere, potrivit art. 7
alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 861/2007. Soluţia însă trebuie nuanţată în ipoteza în care
unul dintre pârâţii chemaţi să îndeplinească o obligaţie în solidar nu răspunde şi nu se prezintă,
fiind aplicabilă la ipoteza de obligaţie parţială de îndeplinit pro quota putându-se, în acest caz, să
se pronunţe o hotărâre/ordonanţă limitată la cota care-i revine debitorului care nu răspunde). Însă
eventualitatea pronunţării unei astfel de hotărâri este adusă la cunoştinţa pârâtului, având în
vedere că formularul de răspuns (Anexa III din Regulament) care îi este notificat împreună cu
cererea judiciară conţine avertismentul că, în cazul lipsei unui răspuns, organul jurisdicţional va
emite o hotărâre.
Dacă, totuşi, contumacia e involuntară, pârâtul va avea posibilitatea de a se prevala de
această circumstanţă cu ocazia contestării, cum e prevăzut de art. 18 din Regulamentul (CE) nr.
861/2007, cu scopul de a obţine nulitatea hotărârii emise „medio tempore”;
 poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007,
dar numai pentru a face cunoscut că acceptă cererea reclamantului. Acest răspuns se poate
efectua prin intermediul formularului-tip C prevăzut în Anexa III, notificat pârâtului împreună cu
cererea introductivă, sau „în alt mod adecvat” (art. 5 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr.
861/2007), adică, e de reţinut, chiar şi cu un memoriu scris având ca obiect această declaraţie.
Acesta va trebui transmis personal organului care judecă, prin poştă (sau prin fax ori mijloace de
comunicare electronică, în cazul în care forul atribuie validitate acestor metode de notificare).
Apoi organul care judecă va trebui să asigure comunicarea acestuia către reclamant, în
conformitate cu art. 13 din Regulamentul (CE) nr. 861/2007.
Şi în acest caz, rezultatul va fi emiterea unei hotărâri de admitere pe fondul cererii, cu
condiţia ca aceasta să fie concludentă;
 poate răspunde în termenele prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 861/2007, în
scopul contestării cererii reclamantului, putând invoca excepţii de procedură (de pildă, excepţia

15
A se vedea: Trib. Bucureşti, S. aVI-a com., sent. com. 10637/15 iulie 2009, nepublicată.

Cherciu Andreea 29
Lucrare de disertaţie 2018

de necompetenţă jurisdicţională a instanţei sesizate sau lipsa unei situaţii-premisă procesuale,


specifică pentru aplicarea Regulamentului (CE) nr. 861/2007, care poate consta fie în caracterul
transfrontalier al litigiului, fie în valoarea cererii care depăşeşte cei 2000 euro etc.),
apărări/excepţii substanţiale de fond (de exemplu, inadmisibilităţi de drept material, nulitatea
actului juridic constatator al creanţei, cazuri de împiedicare, de modificare sau de stingere a
pretenţiei pretinse etc.). În acest caz, el va trebui să indice contextual mijloacele de probă de care
intenţionează să se folosească, utilizând formularul-tip C sau în alt mod adecvat (adică prin
memoriu scris având acelaşi conţinut);
 poate formula cerere reconvenţională, tot în termenul de 30 de zile de la data
primirii notificării cererii de la partea reclamantă. Deşi acest termen nu e prevăzut de
Regulament sub sancţiunea decăderii, apreciem că intenţia legiuitorului comunitar indică cert
momentul până la care se poate formula această cerere.

III.6. Jurisprudenţă CJUE - Procedura europeană a somaţiei de plată

SPEŢA - I

Fig. III.6.3 - Jurisprudenţă

Prin hotărârea din 22 octombrie 2015 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a
patra), pronunţată în cauza C-245/14, în procedura Thomas Cook Belgium NV împotriva
Thurner Hotel GmbH, Curtea a declarat că: „Articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul (CE)
Cherciu Andreea 30
Lucrare de disertaţie 2018

nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire


a unei proceduri europene de somaţie de plată, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul
(UE) nr. 936/2012 al Comisiei din 4 octombrie 2012, trebuie interpretat în sensul că se opune,
în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, ca un pârât căruia i-a fost notificată,
în conformitate cu acest regulament, o somaţie europeană de plată să poată solicita
reexaminarea acestei somaţii invocând faptul că instanţa de origine s-a declarat competentă în
mod eronat, întemeindu-se pe informaţii pretins false furnizate de solicitant în formularul de
cerere a acestei somaţii de plată“.
Prin întrebările preliminare, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă
articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că se
opune, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, ca un pârât căruia i-a fost
notificată, în conformitate cu acest regulament, o somaţie europeană de plată, să poată să solicite
reexaminarea acestei somaţii invocând faptul că instanţa de origine s-a declarat competentă în
mod eronat, întemeindu-se pe informaţii pretins false furnizate de solicitant în formularul de
cerere a acestei somaţii de plată.
Litigiul principal avea la bază un contract de furnizare de servicii hoteliere încheiat la 3
septembrie 2009 între agenţia de voiaj Thomas Cook şi Thurner Hotel. Thurner Hotel a introdus
la Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Litigii Comerciale
Viena) o cerere de somaţie europeană de plată vizând Thomas Cook în scopul plăţii unei sume
de 15.232,28 euro pentru achitarea facturilor corespunzătoare prestaţiilor furnizate în cadrul
acestui contract. Thurner Hotel a arătat că instanţa sesizată era competentă în temeiul locului
executării prestaţiilor menţionate. La 26 iunie 2013, somaţia europeană de plată a fost notificată
Thomas Cook în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 1896/2006, care a formulat
opoziţie la 25 septembrie 2013, ulterior expirării termenului de 30 de zile pentru formularea
opoziţiei prevăzut la articolul 16 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006, solicitând Tribunalului
Regional pentru Litigii Comerciale Viena să procedeze la reexaminarea somaţiei europene de
plată conform articolului 20 alin. 2 din Regulament.
Prin Ordonanţa din 28 octombrie 2013, Tribunalul Regional pentru Litigii Comerciale
Viena a respins această cerere pentru motivul că posibilitatea de reexaminare prevăzută la
articolul 20 alin. 2 din Regulament trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, iar emiterea
unei somaţii europene de plată de către o instanţă necompetentă nu constituie o circumstanţă
care să permită debitorului să solicite reexaminarea acestei somaţii de plată în temeiul
dispoziţiei menţionate. Thomas Cook a declarat apel împotriva acestei ordonanţe la instanţa de

Cherciu Andreea 31
Lucrare de disertaţie 2018

trimitere, iar Tribunalul Comercial Viena a hotărât să suspende judecarea apelului şi să adreseze
Curţii întrebările preliminare.
Curtea a reţinut că, după cum reiese din articolul 12 alin. 3 din Regulamentul nr.
1896/2006, odată ce somaţia europeană de plată este emisă împotriva pârâtului, acesta este
informat cu privire la posibilitatea fie de a plăti solicitantului suma care este menţionată în
această somaţie, fie de a i se opune la instanţa de origine în termen de 30 de zile de la data la
care i s-a comunicat sau notificat somaţia de plată menţionată.
Din modul de redactare a articolului 20 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006 reiese că
se poate proceda la reexaminarea unei somaţii europene de plată în cazul nerespectării
termenului pentru formularea opoziţiei atunci când somaţia de plată a fost emisă în mod vădit
eronat, ţinând seama de cerinţele stabilite de Regulamentul nr. 1896/2006, sau având în vedere
alte circumstanţe excepţionale. Întrucât legiuitorul Uniunii a intenţionat să limiteze procedura de
reexaminare la situaţii excepţionale, dispoziţia menţionată trebuie în mod necesar să facă
obiectul unei interpretări stricte.
Potrivit articolului 7 alin. 2 din acest regulament, cererea de somaţie europeană de plată
conţine, printre altele, indicarea instanţei sesizate cu cererea de somaţie de plată, precum şi
temeiul pe care se bazează competenţa acestei instanţe. Conform art. 8, instanţa examinează, în
cel mai scurt termen şi bazându-se pe formularul de cerere a somaţiei europene de plată, dacă
sunt îndeplinite condiţiile enunţate printre altele la art. 6 din Regulament, potrivit căruia
competenţa se determină în conformitate cu normele de drept al Uniunii aplicabile în materie, în
special Regulamentul nr. 1215/2012, şi dacă cererea pare a fi întemeiată. În caz afirmativ,
instanţa emite somaţia europeană de plată în cel mai scurt termen şi în principiu în termen de 30
de zile de la introducerea cererii, utilizând formularul tip E care figurează în anexa V la acest
regulament.
În cauză, Thomas Cook a invocat necompetenţa instanţei de origine prevalându-se de
existenţa, în condiţiile generale ale contractului în litigiu încheiat cu Thurner Hotel, a unei
clauze atributive de competenţă în favoarea instanţelor belgiene, iar art. 23 din Regulamentul nr.
44/2001 prevede că dacă prin convenţia părţilor, dintre care cel puţin una are domiciliul pe
teritoriul unui stat membru, competenţa în soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni
în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru,
competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, această competenţă fiind exclusivă,
cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Cu toate acestea, aşa cum reiese din considerentul
16 al Regulamentului nr. 1896/2006, instanţa sesizată ar trebui să examineze cererea, inclusiv
problema competenţei şi descrierea elementelor de probă, pe baza informaţiilor furnizate în
Cherciu Andreea 32
Lucrare de disertaţie 2018

formularul de cerere, iar art. 12 alin. 4 litera a) din Regulamentul nr. 1896/2006 precizează că
pârâtul este informat, în conformitate cu somaţia europeană de plată, printre altele, cu privire la
faptul că somaţia a fost emisă numai pe baza informaţiilor furnizate de reclamant şi nu a fost
verificată de instanţa menţionată; art. 12 alin. 4 litera b) din Regulament precizează că somaţia
va deveni executorie cu excepţia cazului în care s-a făcut opoziţie la instanţă în conformitate cu
art. 16. Ca atare, Curtea a remarcat că, în circumstanţe precum cele în discuţie în litigiul
principal, îi revine pârâtului, atunci când acesta doreşte să invoce o excepţie de necompetenţă a
instanţei de origine din cauza caracterului pretins fals al informaţiilor furnizate de solicitant în
formularul de cerere, să acţioneze în termenul pentru formularea opoziţiei prevăzut la art. 16 din
Regulamentul nr. 1896/2006.
Curtea a mai observat că verificarea competenţei de către instanţa de origine în cadrul
procedurii europene de somaţie de plată este de natură să ridice probleme de drept complexe,
cum ar fi validitatea unei clauze atributive de competenţă, a cărei apreciere ar putea să necesite
o examinare mai aprofundată decât cea care trebuie efectuată în temeiul art. 8 din Regulamentul
nr. 1896/2006, însă nu a prezentat nici un fel de consecinţă practică a acestei observaţii,
limitându-se la prezentarea situaţiei posibilităţii existenţei unor probleme de drept complexe în
aprecierea competenţei şi sărind direct la concluzia că, în circumstanţele specifice ale cauzei
principale, nu se poate considera că este vădit că somaţia europeană de plată împotriva pârâtei a
fost emisă în mod eronat având în vedere cerinţele stabilite de Regulamentul nr. 1896/2006.
În al doilea rând, Curtea a procedat la stabilirea împrejurării dacă, într-o situaţie precum
cea în discuţie în litigiul principal, trebuie să se considere că este „vădit” că această somaţie a
fost emisă în mod eronat din cauza altor „circumstanţe excepţionale”, în sensul art. 20 alin. 2 din
Regulamentul nr. 1896/2006, sens în care a precizat că reiese din considerentul 25 al
Regulamentului că aceste „alte circumstanţe excepţionale” ar putea desemna, inter alia, cazul în
care somaţia europeană de plată se întemeia pe informaţii false furnizate de solicitant în
formularul de cerere, respectiv nedivulgarea faptului că părţile la contractul în discuţie în litigiul
principal au ajuns la un acord în privinţa instanţei competente în favoarea instanţelor belgiene.
Curtea a reţinut că odată ce somaţia europeană de plată a fost notificată pârâtului, în
conformitate cu Regulamentul nr. 1896/2006, acesta a putut să aprecieze caracterul pretins fals
al informaţiilor furnizate de solicitant în formularul de cerere, cu privire, în speţă, la competenţa
instanţei de origine, şi avea posibilitatea să invoce acest caracter în cadrul opoziţiei prevăzute la
art. 16 din Regulament. Şi sub acest aspect, fără alt element de raţionament decât neparcurgerea
căi de atac a opoziţiei (care nu a fost formulată în termen, fiind interpretată ca o cerere de
reexaminare), a reiterat aceeaşi concluzie că nu se poate considera că somaţia de plată a fost
Cherciu Andreea 33
Lucrare de disertaţie 2018

emisă în mod eronat, de această dată din perspectiva inexistenţei unor „circumstanţe
excepţionale” în sensul art. 20 alin. 2 din Regulamentul nr. 1896/2006, suplimentată cu
considerente teleologice ce ţin de scopul Regulamentului.

SPEŢA II
Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată - Judecătoria
CLUJ

Fig III.6.3 - Jurisprudenţă CJUE recentă în materie de somaţie europeană de plată

Prin hotărârea din 10 martie 2016 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a
doua), pronunţată în cauza C-94/14, în procedura Flight Refund Ltd împotriva Deutsche
Lufthansa AG, Curtea a declarat că: „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în
împrejurările în care o instanţă este sesizată cu o procedură, cum este procedura principală,
privind desemnarea unei instanţe competente teritorial din statul membru de origine a somaţiei
europene de plată şi examinează, în împrejurările menţionate, competenţa internaţională a
instanţelor din acest stat membru de a soluţiona o procedură contencioasă referitoare la creanţa
aflată la originea unei astfel de somaţii de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în
termenul prevăzut în acest scop:
– întrucât Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată
nu furnizează indicaţii cu privire la puterile şi la obligaţiile acestei instanţe, respectivele aspecte
de procedură rămân, potrivit articolului 26 din regulamentul menţionat, reglementate de
legislaţia naţională a acelui stat membru;

Cherciu Andreea 34
Lucrare de disertaţie 2018

– Regulamentul (CE) nr. 1215//2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi


executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială impune ca problema competenţei
internaţionale a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de plată să fie
soluţionată prin aplicarea normelor de procedură care permit să se garanteze efectul util al
dispoziţiilor acestui regulament şi dreptul la apărare, indiferent dacă instanţa de trimitere sau o
instanţă pe care aceasta din urmă o desemnează ca instanţă competentă teritorial şi material să
se pronunţe cu privire la o creanţă cum este cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul
procedurii civile de drept comun, se pronunţă asupra acestei probleme;
– în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere se pronunţă cu privire la
competenţa internaţională a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei europene de
plată şi decide în sensul existenţei unei asemenea competenţe în lumina criteriilor prevăzute de
Regulamentul nr. 1215/2012, acest din urmă regulament şi Regulamentul nr. 1896/2006 obligă
instanţa respectivă să interpreteze dreptul naţional în sensul că acesta din urmă îi permite să
identifice sau să desemneze o instanţă competentă teritorial şi material să soluţioneze această
procedură şi
– în ipoteza în care o instanţă cum este instanţa de trimitere decide în sensul lipsei unei
asemenea competenţe internaţionale, instanţa menţionată nu are obligaţia de a reexamina din
oficiu, prin analogie cu articolul 20 din Regulamentul nr. 1896/2006, această somaţie de plată“.
Prin întrebările preliminare, instanţa de trimitere solicita, după unele reformulări, să se
stabilească dacă o somaţie europeană de plată care a fost emisă cu încălcarea obiectului
Regulamentului nr. 1896/2006 sau de o autoritate care nu deţine competenţa internaţională
necesară poate face obiectul unei reexaminări din oficiu sau dacă procedura contencioasă care
urmează unei opoziţii trebuie să fie, în lipsa competenţei, clasată din oficiu sau la cerere, precum
şi împrejurarea dacă orice instanţă maghiară este competentă să soluţioneze cauza, norma de
competenţă aplicabilă trebuie să fie interpretată în sensul că Kúria (Curtea Supremă), sesizată în
vederea atribuirii competenţei unei instanţe, trebuie să desemneze cel puţin o instanţă care, chiar
în lipsa unei competenţe materiale sau teritoriale stabilite de dreptul procesual al statului membru
respectiv, are obligaţia să soluţioneze pe fond procedura contencioasă generată de opoziţia
formulată.
Litigiul principal avea la bază cesionarea, de către un pasager, prin contract, a
drepturilor sale la compensaţie pentru întârzierea unui zbor, către Flight Refund, societate
specializată în recuperarea acestui tip de creanţe şi care a depus, la un notar maghiar, o cerere de
somaţie europeană de plată împotriva Deutsche Lufthansa, ca urmare a întârzierii cu peste trei

Cherciu Andreea 35
Lucrare de disertaţie 2018

ore a zborului LH 7626 care asigura, potrivit informaţiilor furnizate acestui notar, legătura dintre
aeroporturile din Newark (Statele Unite) şi London Heathrow (Regatul Unit).
Notarul menţionat a admis această cerere şi a emis o somaţie de plată împotriva
Deutsche Lufthansa fără să fi determinat locul încheierii contractului, pe cel al executării
acestuia, pe cel al apariţiei faptei prejudiciabile sau pe cel al sediului operatorului de transport
prin grija căruia a fost încheiat contractul şi nici destinaţia zborului în cauză. Acelaşi notar s-a
declarat competent să emită această somaţie de plată în temeiul articolului 33 din Convenţia de la
Montreal, pentru motivul că Ungaria este stat parte la această convenţie.
Deutsche Lufthansa a făcut uz de dreptul său de opoziţie la respectiva somaţie şi a arătat
că nu opera legătura aeriană la care Flight Refund făcuse referire în cererea sa de emitere a unei
somaţii, operatorul de transport aerian efectiv care exploata legătura în cauză fiind, în opinia sa,
compania aeriană United Airlines, Inc.
Întrucât reprezentantul Flight Refund a declarat, la invitaţia notarului în cauză, că nu
putea desemna instanţa naţională competentă în urma trecerii de la procedura europeană de
somaţie de plată la procedura civilă de drept comun, acest notar s-a adresat Kúria (Curtea
Supremă), pentru ca aceasta să desemneze respectiva instanţă competentă teritorial, întrucât nu
putea, în temeiul dispoziţiilor pertinente ale Codului de procedură civilă şi în lumina
informaţiilor de care dispunea, să identifice această instanţă.
Jurisprudenţa constantă a Curţii era în sensul că dreptul pasagerului la o compensaţie
forfetară şi uniformizată ca urmare a întârzierii unui zbor, întemeiat pe art. 5-7 din Regulamentul
nr. 261/2004, pe care îl invocă Flight Refund în speţă, există independent de repararea
prejudiciului prevăzută în cadrul art. 19 din Convenţia de la Montreal.
În măsura în care drepturile întemeiate pe dispoziţiile Regulamentului nr. 261/2004 şi,
respectiv, pe prevederile Convenţiei de la Montreal intră sub incidenţa unor cadre normative
diferite, normele de competenţă internaţională prevăzute de această convenţie nu sunt aplicabile
cererilor formulate numai în temeiul Regulamentului nr. 261/2004, acestea din urmă trebuind să
fie examinate în lumina Regulamentului nr. 1215/2012.
Curtea a mai observat deja că a statuat anterior asupra împrejurării că opoziţia pârâtului
la somaţia europeană de plată, ale cărei efecte sunt reglementate de articolul 17 alin. 1 din
Regulamentul nr. 1896/2006, nu poate determina o prorogare de competenţă a instanţelor din
statul membru de origine a somaţiei de plată în sensul art. 25 din Regulamentul nr. 44/2001 şi să
semnifice astfel că pârâtul a acceptat, prin formularea unei astfel de opoziţii, chiar dacă aceasta
este însoţită de motive referitoare la fondul cauzei, competenţa instanţelor din acest stat membru
de a soluţiona procedura contencioasă referitoare la creanţa contestată.
Cherciu Andreea 36
Lucrare de disertaţie 2018

Procedura specială reglementată de Regulamentul nr. 1896/2006, precum şi obiectivele


pe care acesta din urmă le urmăreşte nu se aplică atunci când creanţele care stau la originea unei
somaţii de plată sunt contestate prin intermediul opoziţiei prevăzute la articolul 16 din acest
regulament, or, în speţă, pârâtul a formulat opoziţie în termen. Prin urmare, în măsura în care art.
17 alin. 1 din acest regulament constituie singura dispoziţie a regulamentului1116 respectiv care
reglementează o astfel de opoziţie, trebuie să se examineze dacă această dispoziţie permite să se
determine puterile şi obligaţiile unei instanţe cum este instanţa de trimitere în împrejurări precum
cele în discuţie în litigiul principal prin raportare atât la modul de redactare a acestei dispoziţii,
cât şi la economia aceluiaşi regulament. Potrivit modului său de redactare, art. 17 alin. 1 din
Regulament se limitează să impună, în caz de opoziţie a pârâtului formulată în termenul prevăzut
în acest scop, continuarea automată a procedurii în faţa instanţelor competente din statul membru
de origine a somaţiei de plată în conformitate cu normele de procedură civilă de drept comun, cu
excepţia cazului în care reclamantul a cerut expres ca procedura să ia sfârşit în acest caz.
Totodată, din economia Regulamentului nr. 1896/2006, reiese că se instituie o
procedură europeană de somaţie de plată care constituie un instrument complementar şi
facultativ pentru reclamant fără ca regulamentul respectiv să înlocuiască sau să armonizeze
mecanismele de recuperare a creanţelor necontestate prevăzute de legislaţia naţională, însă
Regulamentul nu urmăreşte să armonizeze drepturile procedurale ale statelor membre şi nu
impune nici o cerinţă specială cu privire la natura instanţelor în faţa cărora procedura trebuie să
continue sau la normele pe care o astfel de instanţă trebuie să le aplice. Nici art. 17 alin. 1, nici
vreo altă dispoziţie din Regulament nu permit să se identifice puterile şi obligaţiile unei instanţe
cum este instanţa de trimitere în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, aspect
care rămâne în continuare reglementat de legislaţia naţională.
Pe de altă parte, Regulamentul nr. 1215/2012, pe care instanţa de trimitere trebuie să-l
aplice, nu are ca obiect să unifice întinderea obligaţiilor de control care revin instanţelor
naţionale cu ocazia verificării competenţei lor internaţionale, însă aplicarea normelor naţionale
pertinente nu trebuie totuşi să aducă atingere efectului util al Regulamentului nr. 1215/2012.
În ceea ce priveşte cerinţele care trebuie respectate în cadrul procedurii, trebuie amintit
de asemenea că ansamblul dispoziţiilor Regulamentului nr. 1215/2012 exprimă intenţia de a

16
S. ANGHENI, G. RĂDUCAN, Aspecte privind procedura europeană a somaţiilor de plată în ,,Dreptul
românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida ACADEMIA ROMÂNĂ – Institutul
de Cercetări Juridice ,,Academician Andrei Rădulescu”, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, pg. 1-2.

Cherciu Andreea 37
Lucrare de disertaţie 2018

asigura ca, în cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la adoptarea unor hotărâri
judecătoreşti să se desfăşoare cu respectarea dreptului la apărare.
Curtea a observat că dosarul de care dispune nu permite să se identifice normele
naţionale aplicabile procedurii cu care instanţa de trimitere este sesizată în speţă. În aceste
condiţii, dacă instanţa respectivă ar fi, în temeiul dreptului procedural naţional, obligată să
aprecieze competenţa internaţională a instanţelor din statul membru de origine a somaţiei de
plată exclusiv în lumina elementelor prezentate de reclamant în cererea sa de somaţie europeană
de plată, o astfel de procedură nu ar putea garanta nici efectul util al normelor de competenţă
prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, nici dreptul la apărare de care beneficiază pârâtul.
În cazul în care situaţia ar fi diferită, instanţa menţionată ar avea posibilitatea fie să
interpreteze normele sale de procedură în sensul că acestea îi permit să îndeplinească
respectivele cerinţe, fie să desemneze, astfel cum a sugerat instanţa de trimitere însăşi, o instanţă
competentă material să se pronunţe pe fond cu privire la o creanţă cum este cea în discuţie în
litigiul principal în temeiul procedurii civile de drept comun ca instanţă competentă teritorial şi
căreia i se solicită, în acest caz, să se pronunţe, dacă este cazul, cu privire la propria competenţă
internaţională în lumina criteriilor enunţate de Regulamentul nr. 1215/2012, iar dacă, la finalul
verificărilor, s-ar dovedi că competenţa instanţelor din statul membru de origine a somaţiei
europene de plată poate fi stabilită pe baza dispoziţiilor Regulamentului nr. 1215/2012, o instanţă
cum este instanţa de trimitere nu ar putea, în caz contrar existând riscul de a se aduce atingere
efectului util al normei prevăzute de regulamentul menţionat în temeiul căreia este stabilită
competenţa, să pună capăt procedurii pentru unicul motiv că nu reuşeşte, în temeiul dreptului
naţional, să identifice o instanţă competentă teritorial să se pronunţe cu privire la fondul creanţei
contestate.
Astfel, această instanţă are obligaţia să interpreteze dreptul naţional în sensul că acesta
din urmă îi permite să identifice sau să desemneze instanţa competentă teritorial şi material să se
pronunţe cu privire la fondul creanţei care se află la originea somaţiei de plată împotriva căreia
pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în acest scop.
Pe de altă parte, a pune capăt procedurii contencioase cu privire la fondul creanţei
contestate, în condiţiile în care competenţa instanţelor din statul membru de origine a somaţiei
europene de plată este stabilită în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, ar aduce atingere şi
efectului util al articolului 17 alin. 1 din Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care această
dispoziţie impune ca procedura să continue, în cazul în care pârâtul formulează opoziţie, în mod
automat în faţa instanţelor competente din statul membru de origine a somaţiei de plată. În
schimb, dacă instanţele din statul membru de origine nu sunt competente în temeiul
Cherciu Andreea 38
Lucrare de disertaţie 2018

Regulamentului nr. 1215/2012, nu este necesar să se reexamineze din oficiu, prin analogie cu art.
20 din Regulamentul nr. 1896/2006, somaţia de plată împotriva căreia pârâtul a formulat în mod
valabil opoziţie – posibilităţile de reexaminare a somaţiei de plată, prevăzute la art. 20 din
Regulamentul nr. 1896/2006, nu se aplică dacă pârâtul nu a formulat opoziţie în termenul
prevăzut la art. 16 alin. 2 din acelaşi regulament.
În plus, în măsura în care o situaţie procedurală cum este cea în discuţie în litigiul
principal nu este reglementată de dispoziţiile Regulamentului nr. 1896/2006, ci de legislaţia
naţională, dispoziţiile acestui regulament, inclusiv cele ale art. 20, nu se pot aplica, nici măcar
prin analogie, acestei situaţii. Totodată, în conformitate cu art. 18 alin. 1 din Regulamentul nr.
1896/2006, somaţiei de plată împotriva căreia pârâtul a formulat opoziţie în termenul prevăzut în
acest scop nu i se poate conferi forţă executorie. În consecinţă, unei instanţe cum este instanţa de
trimitere îi este permis să deducă din constatarea sa, în sensul lipsei de competenţă a instanţelor
din statul membru de origine a somaţiei europene de plată în temeiul Regulamentului nr.
1215/2012, consecinţele prevăzute, în această ipoteză, de dreptul procedural naţional.
Judecător dr. Sergiu-Leon Rus
Curtea de Apel Cluj

Cherciu Andreea 39
Lucrare de disertaţie 2018

Concluzii

În concluzie, trebuie să remarcăm faptul că, deşi scopul principal al Regulamentului


rezidă în simplificarea, accelerare şi reducerea costurile de procedură în cauzele transfrontiere
referitoare la creanţele pecuniare necontestate, prin instituirea unor proceduri europene de plată,
precum şi de a asigura libera circulaţie a somaţiilor europene de plată în cadrul tuturor statelor
membre, prin stabilirea unor standarde minime care să înlăture obligaţiile unei proceduri
intermediare în statul membru de executare , în realitate, numeroasele diferenţele dintre normele
de procedură civilă din statele membre, dar şi a celor de drept substanţial, nu sunt integral
rezolvate prin instituirea unor standarde minime aplicabile, fiind necesar un examen amplu de
analiză doctrinară a particularităţilor care creează impedimente majore de interpretare.
Standardizarea procedurilor şi a documentelor, pe care le presupune somaţia europeană de plată,
determină eficienţa aceştia în realizarea scopului de a simplifica litigiile transfrontaliere
referitoare la recuperarea creanţelor băneşti necontestate. Necesitatea recuperării cu celeritate a
creanţelor creditorilor printr-o procedură accelerată şi simplificată, derogatorie de la procedurile
de drept comun ce sunt mai îndelungate, mai greoaie, a determinat statele europene să
reglementeze instituţia somaţiei (injoncţiunii) de plată. În ţările UE, de mai multe decenii, au fost
adoptate astfel de norme.
Reglementările diferitelor state europene nu sunt unitare şi îmbracă forme şi caractere
foarte variate.
O idee importantă privind aplicarea Regulamentului este aceea că procedurile de
executare a somaţiei europene de plată ar trebui să fie reglementate de legislaţia naţională fără a
se aduce atingere dispoziţiilor din Regulament, mai cu seamă cele privind standardele minime
stabilite la art. 22 alin. (1) şi (2) şi la art. 23. Regulamentul este obligatoriu şi se aplică direct în
statele membre (art. 33).

Cherciu Andreea 40
Lucrare de disertaţie 2018

Bibliografie

1. Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida


ACADEMIA ROMÂNĂ- Institutul de Cercetări Juridice”Academician Andrei Rădulescu„
Bucureşti, Editura Hamagiu, 2009, ISBN 978-606-522-192-5,
2. F. A. Moţiu, Opoziţia la somaţia europeană de plată, P.R., 3/2009, pag. 67.
3. I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă,
Bucureşti, ed. C. H. Beck, 2006, pag.82.
4. D. M. Gavriş, în G. Boroi, O. Spineanu Matei, A.Costanda, C. Negrilă, V. Dănăilă,
Noul Cod de Procedură Civilă, Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, 2013, pag.143
5. D. F. CUPŞAN – MORAR, Somaţia de plată europeană. Somaţia şi ordonanţa de plată
în dreptul român, în ,,Dreptul” nr. 3/2010, pag. 157.
6. S. ANGHENI, G. RĂDUCAN, Aspecte privind procedura europeană a somaţiilor de
plată în ,,Dreptul românesc în contextul exigenţelor Uniunii Europene” publicaţie sub egida
ACADEMIA ROMÂNĂ – Institutul de Cercetări Juridice ,,Academician Andrei Rădulescu”,
Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, pag. 1-2.

Cherciu Andreea 41