Influenta Parentala Asupra Relatiei de Cuplu

Lucrare de diploma Psihologie si Psihopedagogie Speciala INFLUENTA PARENTALA
ASUPRA RELATIEI DE CUPLU

Psihologie
Universitatea ''Dimitrie Cantemir"
Facultatea de Psihologie si Psihopedagogie Speciala
INFLUENTA PARENTALA ASUPRA RELATIEI DE CUPLU
Cuprins
Cap.I Delimitari conceptuale:
Afectivitatea umana.................... 3
Arta de a iubi................ 4
2.1 Dragostea si familia.........................4
2.2 Iubirea parentala...... .........12
2.3 Profile de comportament parental...........23
3. Efectele influentei parintilor asupra relatiei de cuplu.................... 32
4. Ambianta si cadrul familial................. 36
5. Relatia de cuplu .................... 38
6.Comunicarea cu sine si cu ceilalti........... 44

7. A fi responsabil.................... 47
Cap II Designul cercetarii
Obiectivele cercetarii.............. 52
Formularea ipotezelor.................... 52
Lotul de subiecti.................... 52
Prezentarea tehnicilor si procedeelor folosite............. 53
CaP III Analiza, prelucrarea si interpretarea datelor..............57
Concluzii.................... 70
Anexe:
Anexa 1.1........... 71
Anexa 1.2.................. 74
Anexa 1.3.......... 76
Anexa 2.1................... 77
Anexa 2.2.................... 80
Anexa .2.3.................... 84
Bibliografie...........................87
Capitolul I: Delimitari conceptuale
1.Afectivitatea umana
Afectivitatea este o traire diferentiata, ca stare fata de situatii, evenimente, persoane, continuturi
de comunicari la care se participa. Expresiile afectivitatii daca sunt legate de un moment sau
situatie se numesc afecte si emotii. Daca sunt latente se numesc dispozitii. Cand sunt consistente,
complexe, puternice si de durata se numesc sentimente, iar cand au o intensitate foarte puternica
si obsesiva, rascolitoare, cu efecte de reflux in intreaga viata psihica se numesc pasiuni. In
pubertate si adolescenta se decanteaza si se construiesc instrumente tot mai sofisticate privind
afectivitatea, nuantarea dispozitiilor afective, ca si constientizarea de atasamente ce se exprima
prin colegialitate, dar mai ales prin prietenie. In acelasi timp are loc erotizarea discreta a
senzorialitatii si a conduitelor, dar si nuantarea foarte subtila relationala a afectivitatii
Relatia interpersonala constituie componenta mai stabila si de profunzime a interactiunii

interpersonale, rezultata in urma decantarii si condensarii actelor interpersonale sub forma unor
liante puternic saturate afectiv, care es mentin pe perioade indelungate de timp. Spre deosebire
de relatia interpersonala, actul interpersonal poate sa-si schimbe foarte frecvent "semnul" intrand
chiar in contradictie cu componenta de profunzime. Am putea explica aceste afirmatii, referindu-
ne la cuplul interpersonal parinti-copii. Dragostea materna sau paterna constituie componenta
stabila, de profunzime a interactiunii interpersonale in timp ce, ca acte interpersonale, pot sa
apara evenimente ca: dezaprobare, cearta, respingere, deci cu "semn" exact opus componentei de
profunzime.
In cadrul relationarii interpersonale intersexe, componenta stabila, de profunzime o poate

constitui sentimentul de dragoste, ca atitudine afectiva reciproc impartasita, care va actiona de la
acest nivel ca factor cu puternice valente integrative si adaptative. De la momentele de debut si
pana la forma sa de maturizare si stabilitate, sentimentul de dragoste strabate un traseu plin de
confruntari, de ajustari, de acomodari si reacomodari ale celor doi parteneri. Intotdeauna
interactiunea interpersonala intersexe debuteaza cu o suita de acte interpersonale care pot duce la
conturarea relatiei interpersonale. Actele interpersonale din cadrul cuplului conjugal pot fi
pozitive sau negative. Din prima categorie fac parte actele de cooperare dintre cei doi parteneri
iar din a doua categorie, actele conflictuale. Componenta de profunzime-sentimentul de
dragoste-este "structura de rezistenta" a cuplului, este legatura de durata a celor doi parteneri,
care inseamna foarte multe lucruri: apreciere, respect, stima, sociabilitate, atractie etc.
2.Arta de a iubi
2.1 Dragostea si familia
Dupa Gerald Calot Parsons ca si P. Osterith, familia este de foarte mare importanta in
structurarea si formarea personalitatii copilului. Parintii influenteaza copii prin conceptia lor
despre lume si vaiat dar si prin comportamentele lor in care actioneaza temperamente, atitudini,
dorinte, intolerante etc. Influenta familiei privind alegerea profesiunii este in scadere in familia
moderna. Mama influenteaza mai mult formarea laturii afective, tatal actioneaza asupra
identitatii si autoritatii, iar fratii si surorile desi constituie un cadru de rivalitate creeaza si un
cadru existential de securizare. Porot ssustine ca parghia afectiva constituie liantul cel mai
pretios al personalitatii in familie contribuind si la constituirea de functii reglatoare,
socializatoare in dezvoltare. Alti autori acorda acest rol parentalitatii. Din punct de vedere
afectiv, caracteristicile mediului familial sunt dispersate intre securitatea psihologica si echilibrul
psihic, pe de-o parte si caracteristicile contrare acestora, pe de alta parte.
Intre dragoste si familie exista o stransa interdependenta, fiind foarte greu de separat una
de alta. Dragostea este piatra de temelie pentru buna desfasurare a vietii de familie iar familia
ofera cadrul de manifestare si implinire a dragostei. Familia trebuie sa indeplineasca urmatoarele
functii:
a) functia biologic-sexuala,
b) functia de reproducere,
c) functia economica,
d) functia psiho-afectiva (este functia care ne intereseaza cel mai tare);un climat
pozitiv asigura menbrilor sai posibilitatea recreerii si reconfortarii. Relatiile interpersonale fiind
prin excelenta relatii informale, afective, favorizeaza comunicarea si detensionarea,
recompensarea si sustinerea afectiva in cadrul actului interpersonal. Prin intermediul acestui
climat, individul isi satisface trebuinele sale de siguranta si apartenenta, fiind: ferit: astfel de
sentimentele reci de izolare si insingurare.
e) functia educationala.
De asemenea, prezinta o mare importanta modul in care nivelul unitatii si coeziunii

comportamentale ale membrilor cuplului conjugal permite buna integrare a vietii si activitatii
copiilor. Si in aceasta privinta, cercetarile si analizele pe cupluri au condus la conturarea unei
tipologii. Iata cateva modele de conduita maritala si efectele lor:
a)parintii prea uniti: este cazul unor cupluri tinere, in cadrul carora manifestarile
reciproce de dragoste apar cu frecventa cea mai mare fata de alte acte interpersonale si a caror
copii, in loc sa constituie o legatura suplimentara intre ei, sunt perceputi ca elemente care
jeneaza. Drept consecinta, copii se simt puternic frustrati, considerandu-se intrusi in grupul
parental;
b) parintii neglijenti sunt acei parinti care traiesc in lumea lor aparte, profund
separata de cea a copiilor, nefiind suficient de disponibili pentru copii lor, care isi fauresc un
univers separat. Excesul de libertate acordat de catre unii parinti este considerat de catre copii o
dovada a faptului ca sunt neglijati. Cand isi consulta parintii pentru a lua o decizie, de obicei li se
replica: "Fa ce vrei!". Si in acest caz, drept consecinta, apar la nivelul personalitatii copilului
puternice stari de frustrare si nemultumire;
c) parintii infantili; reprezentant tipic este "femeia-copil" care trece de buna voie de
sub autoritatea tatalui sub cea a sotului, fara sa-si asume nici un fel de raspundere privind
sarcinile familiale. In asemenea familie, imaginea mamei ofera un model fiarte slab copiilor, in
special fetelor, iar cea a tatalui apare ca fiind extrem de dominatoare. Exista si unele cupluri in
care regasim "barbatul-copil", ceea ce inseamna ca responsabilitatile privind activitatea familiala
revine in exclusivitate sotiei. Drept urmare, privitor la influentele negative exercitate asupra
copiilor, situatia se prezinta invers: imaginea tatalui apare foarte stearsa iar cea a mamei-
hiperdominatoare; parintii care nu se inteleg; copilul antrenat in certurile parintilor sai, sesizeaza
destul de corect sentimentul adevarat care poate ca-i leaga totusi pe parinti insa, cu toate acestea,
este tulburat prin incercarea de a stabili de partea cui este, deoarece luand partea unuia, trebuie
sa-l acuze sau sa-l atace pe celalalt. In consecinta, poate sa apara o accentuata perturbare a
copilului, precum si o devalorizare a parintilor fata de el.
Dar sa revenim la "spatiul vital" al celor 2, 3 sau cel mult 4 camere, in care inca cel mai frecvent
doua sau trei generatii (bunici, familia nucleara si copiii)isi desfasoara viata intr-o consonanta
cifrica pagubitoare. Si cu cat apropierea "spatiala" creste, cu atat intimitatea psihologica scade.
Permeabilitatea fonica a peretilor despartitori ai camerelor nu numai intre vecini, dar si intre
dormitoarele parintilor si copiilor creeaza adevarate "surse informationale" de stres interpersonal,
alaturi de utilizarea in comun a aceluiasi grup sanitar. Desigur si gusturile si optiunile de
"program" cotidian ale cuplurilor din generatii diferite, silite "din necesitate" sa locuiasca
impreuna, creeaza alte tensiuni zilnice. Cei care vor sa asculte muzica ii deranjeaza pe cei care
vor sa doarma, telefilii inveterati ai varstei a III-a ii solicita si ii capteaza intru aceleasi "pasiuni"
energofage pe cei mici (pe care daca tot ii supravegheaza, macar sa "nu se plictiseasca"), sotii
stresati de ideea de a nu fi surprinsi, se iubesc "pe furate", ajungand sa-si transforme treptat
relatia fireasca intr-o adevarata culpa,caci insomnia frecventa a batranilor si auzul fin dublat de
curiozitate al copiilor, sunt factori psihologici care nu pot fi ignorati, etc.
Iata cateva dintre "avantajele"psihologice ale vietii familiale in conditiile apartamentului de bloc.
Factorii materiali ambientali au un efect psihologic, pe care oricat ne-am stradui sa-i ignoram,
eludam sau mistificam, ei actioneaza cu penetranta si precizie de laser in constiintele umane, in
sfera trebuintelor, aspiratiilor si implicit in cea a comportamentelor. Stilul impersonal este "stilul
de viata", iar stilul de viata "este impus", deturnat sau deformat si de ambientul cotidian, si de
disponibilul de buget, si de "prejudecatile" coexistentiale aderente.
Calitatea vietii familiale este determinata atat din exterior-cadru sociocultural, nivel de
satisfacere a nevoilor materiale (de la hrana si spatiu locuibil la buget, confort, posibilitati de
consum cultural si trai civilizat)- cat si din interior-calitatea relatiilor interpersonale. Aceasta din
urma poate fi estimata prin intermediul mai multor indicatori asa zisi "subiectivi", dar al caror
impact este esential in orice predictie familiala:
climatul socio-afectiv;
"bunastarea sexuala";
autenticitatea si completitudinea comunicarii intre parteneri si copii lor;

pastrarea unui echilibru dinamic intre fuziune si autonomie psihologica;
fluenta granitelor intergenerationale;
coerenta si consensul modelelor de rol conjugal si parental oferite copiilor in procesul

de educatie;
gradul de confort si securizare psihica rezultat din sentimentul apartenentei familiale,

ca antidot al singuratatii si abandonulul dezechilibrant;
sanatatea psihica si somatica a membrilor familiei;
capacitatea de pastrare si transmitere a modelelor spiriual-valorice pozitive, pro

sociale.
Relatiile parentale si viziunea asupra socializarii
B. Bernstein considera ca socializarea este "procesul in cursul caruia un copil dobandeste o

identitate culturala determinata si reactioneaza, in acelasi timp, la aceasta identitate". Am ales
aceasta definitie dintre multe altele pentru a scoate in evidenta faptul ca sicializarea implica si o
reactie pozitiva din partea copilului la valorile, conceptiile sau modelele de comportare transmise
in vederea formarii si integrarii sociale punct.
In familia traditionala se manifesta in mare masura aceasta reactie pozitiva, deoarece conflictele
intre generatii erau mult mai putine si netolerate de comunitate. In acest context, relatiile
parentale nu implicau conotatii deosebite si nici abateri semnificative de la norma. Dupa cum am
evidentiat, ierarhia era foarte clara, fiecare stia ce are de facut, stia de cine trebuie sa asculte,
Copiii "suportau" autoritatea tatalui si, in lipsa acestuia, pe cea a mamei, care simtea si ea nevoia
sa aiba autoritate asupra cuiva. Insa, forma de manifestare a autoritatii materne era "indulcita" de
afectivitatea, sensibilitatea si iubirea cu care mama isi inconjura proprii copii.
Rolul mamei in familia traditionala era foarte important, pentru ca personalitatea ei constituia
punctul de plecare pentru construirea si structurarea elementelor statornice din comportamemtul
copilului. De gradul in care relatia cu mama era crispata sau relaxata, de masura in care aceasta
persoana era acesibila/inaccesibila, depindea increderea sau neincredera copilului, curajul sau
teama, optimismul sau pesimismul acestuia. Daca, mai tarziu, copilul se va manifesta agresiv sau
revendicativ sau supus si docil, originea acestor comportamente relationale se regaseste in modul
in care mama a raspun nevoii de afectiune a copilului, in atitudinea ei fata de lucruri, evenimente
sau persoane, fata de el insusi.
Desigur ca, rolul mamei a ramas la fel de important si in familia moderna, numai ca, in familia
traditionala, gradul de implicare al acesteia era destul de mic, in conditiile i care nu imbratisase
inca o cariere profesionala si nu avea alte atributii decat pe plan familial. Receptivitatea fata de
nevoile si starile emotionale ale copilului era mica iar ceea ce creea impresia unei armonii
familiale nu deriva din gradul de implicare afectiva, ci din norme si obiceiuri, traditii si cutume,
care cereau o familie coeziva, unitara, cu accente pe functionalitate si instrumentalitate, si mai
putin pe emotionalitate si expresivitate.
Din aceasta perspectiva, tatal avea obligatia de a-l face pe copil sa iasa din starea de
nediferentiere cu mama si, prin prezenta sa, sa-l orienteze spre lumea sociala. Tatal era acela care
deschidea portile copilariei spre lumea exterioara, stimuland copilul sa devina el insusi, sa caute
sa inteleaga ceea ce, pana atunci, fusese doar invatat. Totusi, aceasta deschidere avea anumite
limite, copilului neoferindu-i-se libertate totala, el neputand urma drumul sau propriu. Era legat
prea puternic de familie, de comunitate, de reguli, ca sa poata visa ca-si va raspunde cu adevarat
anumitor intrebari pe care si le va pune singur, si nu doar celor inoculate de ceilalti.
Sintetizand cele spuse pana acum, rolul mamei in familia traditionala consta, mai ales in
dimensiunea emotional/expresiva a educatiei iar rolul tatalui, in dimensiunea instrumentala.
Tatal, sever si constant, pe de-o parte, mama, blanda si duioasa, pe de alta, realizau un echilibru
relational in educarea copiilor lor (N. Boerescu, 1908).
Dintr-o alta perspectiva, dar legat de tot ceea ce am afirmat anterior, precizam ca duratele pe care
parintii le petrec alaturi de copii indeplinesc trei functii (F. de Singly,1996):
o functie de intretinere si reparatie (corespunzand activitatilor menajere);
o functie de reconfort (momente de tandrete si confesiune);

o functie de dezvoltare (obiective educative explicite).
In familia traditionala, diferentele intre barbati si femei apar cu claritate: in timp ce femeia
asigura toate cele trei functii, barnatul este specializat exclusiv in functia de reconfort.
Deosebirile intre rolul masculin si cel feminin vizeaza modul, natura implicarii, si nu gradul de
implicare care nici nu poate fi evaluat, intrucat nu pot fi comparate cantitativ comportamente
diferite calitativ.
Probleme semificative apareau atunci cand se punea problema numarului copiilor din
fiecare familie. Nu se modifica modelul general al socializarii, insa, un rol important il avea locul
ocupat de un anumit cxopil in configuratia familiala ce includea mai multi descendenti. Faptul de
a fi nascut intaiul sau ultimul, avea importante repercursiuni asupra dezvoltarii persoanei. Nu ne
referim aici la drepturile si obligatiile lor (cine si ce mostenea, cine si cand parasea casa
parinteasca etc.), ci si la impactul psihologic pe care il avea aparitia unui (nou) copil. Meritul de
a fi atras atentia asupra acestui aspect ii revine lui F. Goudenough si A. Leahy (1927) si, in mod
special, lui A. Adler (1928). Acesta din kurma considera ca principalele probleme care apar sunt
urmatoarele:
Familia cu un copil
Copilul unic este, de obicei rasfatat, iar constiinta de sine pe care el ajunge sa o dezvolte
este eminamente egoista, egocentrica. Cand e certat de tata, e rasfatat de mama, si invers. Pana la
urma, parintii ajung niste instrumente de care el se serveste pentru satisfacerea trebuntelor sale.
Familia cu doi copii
Atentia parintilor trece, dintr-o data, asupra copilului mai mic, ceea ce face ca primul
copil sa sufere. Datorita faptului ca cel mare cedeaza mereu in favoarea celui mic, datorita
acestor continue renuntari, precum si datorita lipsei de afectiune, copilul mare poate dezvolta po
personalitate de invins. Dimpotriva, cel mic dezvolta o personalitate agresiva si combativa
caracteristica invingatorului. Daca copilul mai mare e baiat si cel mic fata, aceasta va dezvolta
mai multe insusiri masculine (agresivitate, initiativa etc.), in vreme ce baiatul va avea mai mult
trasaturi feminine (supusenie, lipsa de initiativa etc.), tendinte de neacceptat in familia
traditionala.
Familia cu trei copii
Copilul cel mare isi pastreaza aceleasi caractere, desi putin mai atenuate. Aceasta
deoarece gaseste o anumita consolare in faptul ca rivalul sau, copilul al doilea, ajunge sa sufere si
el din cauza copilului mai mic. Copilul mijlociu ajunge sa aiba dezvoltarea cea mai echilibrata,
avand o justa balanta intre agresivitate si supusenie, retragere in sine si spirit de initiativa.
Copilul ultim, deoarece dragostea parintilor si afectiunea lor a devenit mai potolita, isi atenueaza
trasaturile de agresivitate. Se pare ca situatia cu trei copii e, din punct de vedere psihologic, cea
mai fericita, capabila sa dea rezultatele cele mai normale si sanatoase.
Familia cu mai mult de trei copii
Dela aparitia celui de-al patrulea copil, lucrurile pot lua o intorsatura cu totul diferita.
Acest copil este posibil sa fie privit cu o oarecare nemultumire, tratat cu mai multa raceala, desi
familia traditionala valoriza cresterea dimensiunilor ei si orice nou- nascut provoca un sentiment
de bucurie. In acelasi timp, sexul ultimului nascut este, pana la un anumit punct, mai important
decat al catelea copil este. De exemplu, un baiat aparut dupa trei fete are putine sanse sa fie
neglija;. o fata care are trei surori se formeaza altfel decat o fata care are trei frati.
Esecul parental este aproapeintotdeauna un esec conjugal, desi nu toate dizarmoniile

conjugale conduc obligatoriu la esec parental. Cu toate acestea, cele mai multe studii in domeniu
releva incidenta semnifivcativ crescuta a dizarmoniei conjugale si parental - filiale in
distorsiunea precoce a personalitatii, in fragilizarea si periclitartea resurselor adaptative ale
copilului, adolescentului si viitorului adult - candidat el insusi la esecul social, profesional si
adesea potential sau manifest pacient al clinicilor psihiatrice. Problema sanselor de succes sau
esec familial nu trebuie tratata ca un joc probabilist al existentei, ci ne obliga la o atenta
implicare si analiza. In fiecare dintre noi sunt adanc inscrise sansele de succes sau de esec ale
copiilor nostri, si aceasta nu in primul in rand in zestrea ereditara, asa cum s-ar putea crede de cei
mai multi, ci in modelel noastre comportamentale, relationale, in autenticitatea si maturitatea
iubirii dintre noi in ipostaza de soti si parinti, in coerenta noastra morala si in aptitudinile de a
comunica, de a induce si forma la copiii nostri o adevarata "culturta psihorelationala".
Desi pare paradoxal la prima vedere, partenerul conjugal si parintele echilibrat sau
dezechilibra, fericit sau nefericit se anunta inca din zorii ptimilor ani de viata, se anticipa din
primele manifestari de "fiinta sociala", in relatiile copilului cu parintii, cu cei din mediul sau
apropiat, cu alti copii, cu animalele, cu jucariile.
Educatia pentru viata de famile, pentru formarea si adoptarea celui mai adecvat rol de sot
si parinte incepe, asadar, de foarte timpuriu, pe masura constructiei personalitatii copilului si a
devenirii sale ca "persoana sociala" completa si complexa. Cateva elemente educatonale sunt
considerate ca esentilale in formarea viitoruluii rol cn jugal si parental eficient, sanatos. Dintre
acestea, deosebit de importanta este asumarea corespunzatoare a rolului de sex, cu conturarea
unei identitati psihosexuale resimtite satisfacator. Conduita specific feminin/materna si
masculin/paterna se preia prin imitatie, interiorizare a modelelor de rol ale sexului parintilor inca
de foarte timpuriu odata cu constientizarea apartenentei copilului la un sex sau altul. Complexele
de inferioritate, generate la copil de disconfortul creat de necceptarea rolului sau de sex, ca
urmare a unor atitudini rejective sau ostil-punitive ale parintilor, constituie primele simptome ale
erorilor educative cu raspuns dezadaptativ si uneori patologic la distanta. Fetita respinsa
inconstient de tatal care si-a dorit baiat este astfel impiedicata in dezvoltarea feminitatii si
conduitelor materne specifice, ea incercand intr-un efort distorsionat sa adopte o atitudine
"baieteasca", menita, pe de o parte, sa atraga afectiunea tatalui, dar pe de alta parte genereatoare
de complexe si insatisfactii in contactele sale sociale cu lumea in special cu sexul opus. Aceste
tendinte la "masculinizare" psihocomportamentale se accentueaza la adolescent, conducand la
adevarte de dezvoltare sociorelationala, la evitarea relatiilor cu sexul opus, la izolare, timiditate
sau ostilitate verbala, anxietate, nevrotism. Nici evolutia baiatului "efeminat" in comportamentul
sau de rol nu conduce la o situatie mai favorabila. Dimpotriva, baiatul crescut si format in "dorul
unei fetite", identificandu-se de timpuriu inpropriu cu imagoul matern, respins eventual de tata si
extrem de atasat de mama, nu-si va asuma pe deplin rol;ul masculn si responsabilitatile ce decurg
din acestea, dovedindu-se ca viitor adult si un parinte ratat, cu mari si grave erori in conduita sa
parentala.
Feminitatea si masculinitatea sunt trasasturi de personalitate care se cultiva de foarte
devreme si care exprima habitusuri comportamentale si comunicationale expresive,
complementare celor doua sexe, menite sa consolideze unitatea legaturilor prin casatorie.
Modelele de rol masculin si feminin sunt insa si ele in plina efervescenta evolutiva. Egalitatea
culturala si profesionala a sexelor creeaza premise noi pentru dezvoltarea si accentuarea rolurilor
psihosexuale, ca principale surse de atractie/respingere, cunoastere/mister, intere/dezinteres,
realizare/nerealizare. Interesul pentru cunoasterea, valorizarea, cooperarea si obtinerea de
satisfactie din relatiile cu sexul opus se dezvolta spontan dar poate fi orientat adecvat prin
intermediul modelelor comportamentale ale parintilor, rudelor etc. Este de la sine inteles cat de
important este pentru copil modul in care sotul si sotia dialogheaza, se ajuta, decid, actioneaza,
se respecta si se pun in valoare reciproc, manifesta afectiune si rezonanta afectiva. Copiii sunt cei
care fructifica si preiau aceasta experineta relationala aparintilor lor, ca reper fundamental
viitoarelor lor relatii de paternitate.
Echilibrul conjugal este conditia primordiala pentru echilirul parental si ambele

conditioneaza echilibrul familiei de mai tarziu. Copiii sun t oglinda parintilor, iar nepotii oglinda
oglinzii bunicilor. Si chair daca, de la o generatie la alta, se produc mutatii in planul unor
"conceptii de viata", in pas cu paternalitatile evolutiei socioeconomice, relatiile intersexe in ceea
ce au ele fundamental se pastreaza, desi stilul interactional se modifica el insusi, conform
nevoilor de adaptare si integrare a familiei in societate.
Parintii uita adesea, preocupati exclusiv de viitorul profesional al copiilor lor, ca acestia
vor fi fericiti, numai in conditiile in care se vor realiza si ca soti si parinti si ca cele doua statute
(profesional si familial) sunt in raporturi de interconditionare si ca se pot stimula reciproc. De
aceea pretul iubirii si eficientei noastre parintesti nu se exprima numai in performantele scolare si
intelectual-aptitudinale ale copiilor nostri, ci si in performantele lor afective, relationale, umane,
in patitudinea lor de a deveni ei insisi soti si parinti de aleasa calitate. Cea mai sigura dovada a
reusitei bunicilor este reusita nepotilor, mediata de felul in care primii si-au crescut si educat
proprii lor copii.
2.2 Iubirea parentala

Copilul, in momentul nasterii sale, ar fi infricosat de moarte, daca soarta milostiva nu l-ar
fi scapat de orice constiinta a anxietatii pe care separarea de mama si de viata intrauterina i-ar
provoca-o. Chiar dupa ce s-a nascut, copilul nu se deosebeste prea mult de ceea ce a fost inaintea
nasterii; nu poate recunoaste obiectele, inca nu este constient de sine insusi si de lume ca fiind
exterioara lui. Simte doar stimularea pozitiva a caldurii si hranei, si inca nu deosebeste caldura si
hrana de sursa lor: mama. Mama este caldura, mama este hrana, mamaeste euforia satisfactiei si
securitatii. Starea aceasta este o stare de narcisism. Realitatea exterioara, persoane si lucruri, au o
semnificatie doar in termenii satisfacerii sau frustrarii starii interne a copilului. Real este numai
ceea ce este inauntru, ceea ce e exterior e real numai in termenii nevoilor mele, niciodata in
termenii calitatilor si nevoilor sale intrinseci.
Cand copilul creste si se dezvolta, devine capabil sa perceapa lucrurile asa cu sunt:
satisfactia de a fi hranit este diferentiata de suzeta, sanul este diferentiat de mama. Pana la urma
copilul resimte setea sa, laptele pe care il suge, pieptul si mama, ca fiind entitati diferite. El
invata sa perceapa multe alte lucruri ca fiind diferite, ca avand o experienta proprie. In acest
moment invata sa le dea nume. In acelasi timp, invata sa le manuiasca; invata ca focul arde si
provoaca durere, ca trupul mamei este cald si placut, ca lemnul este tare si greu, ca hartia este
usoara si poate fi mototolita. Invata cum sa se poarte cu oamenii: mama va zambi daca mananc,
ma va lua in brate daca plang. Toate experientele acestea se cristalizeaza si se integreaza apoi
intr-un unic simtamant: sunt iubit. Sunt iubit pentru ca sunt copilul mamei mele. Sunt iubit
pentru ca sunt neajutorat. Sunt iubit pentru ca sunt frumos, demn de admiratie. Sunt iubit pentru
ca mama are nevoie de mine. Iar intr-o formulare mai generala: Sunt iubit pentru ceea ce sunt.
Acest simtamant ca esti iubit de mama este pasiv. Nu ai nimic de facut pentru a fi iubit:
dragostea mamei este neconditionata. Tot ce ai de facut este sa fii, sa fii copilul ei. Iubirea mamei
este numai fericire, pace, nu trebuie cucerita, nu trebuie meritata. Dar exista si o latura negativa a
faptului ca iubirea mamei este neconditionata. Nu numai ca nu trebuie meritata, dar nici nu poate
fi cucerita, produsa, controlata. Dac aexista, este ca o binecuvantare, daca nu exista, este ca si
cum toata bucuria vietii ar fi pierit si nu mai poti face nimic pentru a o recapata. Alti copii, pana
pe la opt ani si jumatate sau chiar zece, problema este aproape exclusiv aceea de a fi iubiti, de a
fi iubiti pentru ceea ce sunt. Pana la aceasta varsta, copilul inca nu iubeste; raspunde cu
recunostinta, cu bucurie, daca este iubit. In acest moment al dezvoltarii copilului, intra in joc un
nou factor: apare sentimentul ca iubirea poate fi produsa prin propria ta activitate. Pentru prima
oara, copilului ii trece prin minte sa ofere ceva mamei sau tatalui, sa produca ceva: o poezie, un
desen sau orice altceva. Pentru prima oara in viata copilului, ideea iubirii se transforma din a fi
iubit in a iubi, in a crea iubire. Dar vor mai trece multi ani de la acest prim inceput pana la
maturizarea iubirii. Pana la urma, copilul, care poate fi acum un adolescent, isi depaseste
egocentrismul: persoana cealalta nu mai este in primul rand un mijloc de satisfacere a propriilor
nevoi. Nevoile persoanei celeilalte sunt la fel de importante ca ale sale proprii, ba devin chiar
mai importante. Sa dea devine mai placut, mai datator de satisfactii, decat sa primeasca; sa
iubeasca devine mai important chiar decat sa fue iubit. Iubind el iese din carcera singuratatii si
izolarii in care este tinut prin stare asa de narcisism si de centrare pe sine. El are acum
simtamantul unei noi uniuni, al impartasirii, al identitatii. Mai mult, el simte puterea de a
produce iubire, iubind, in loc sa depinda de o iubire pe care o primea, trebuind sa fie pentru asta
mic, neajutorat, bolnav sau "cuminte". Iubirea infantila urmeaza primcipiul: "iubesc pentru ca
sunt iubit". Iubirea matura urmeaza principiul "sunt iubit pentru ca iubesc". Iubirea imatura
spune: "te iubesc pentru ca am nevoie de tine". Iubirea matura spune: "am nevoie de tine pentru
ca te iubesc". Strans legata de dezvoltarea capacitatii de a iubi este dezvoltare obiectului iubirii.
Primele luni si primii ani ai copilului sunt cei in care atasamentul cel mai strans este cel fata de
mama. Acest atasament cel mai stran este cel fata de mama. Acest atasament incepe inaintea
momentului nasterii, cand mama si copilul sunt inca una, desi sunt doua fiinte. Nasterea schimba
situatia sub anumite aspecte, dar nu atat de mult cat pare. Copilul, desi traieste acum in afara
uterului, este inca total dependent de mama. Dar, pe zi ce trece devine tot mai independent:
invata sa mearga, sa vorbeasca, sa exploreze lumea pe cont propriu; relatia cu mama pierde ceva
din insemnatatea sa vitala si relatia cu tatal devine tot mai importanta.
Pentru a intelege aceasta trecere de la mama la tata trebuie sa avem in vedere deosebirile
calitative esentiale din iubirea materna si cea paterna. Iubirea materna prin insasi natura sa este
neconditionata. Mama il iubeste pe noul ei nascut pentru ca este copilul ei, nu pentru ca acesta ar
fi indeplinit vreo conditie anume sau i-ar fi implinit cine stie ce asteptari. Iubirea neconditionata
corespunde unei nazuinte dintre cele mai profunde, nu numai a copilului, ci a oricarei fiinte
umane; caci, dintr-un punct de vedere, sa fii iubit pentru ca o meriti, pentru propriul tau merit,
lasa loc intotdeaunaindoielii: poate ca nu I-am placut persoanei care vreau sa ma iubeasca, poate
ca am nemultumit-o cu ceva-persista mereu o teama ca iubirea ar putea disparea. Apoi, iubirea
"meritata lasa lesne" sentimentul amar ca nu esti iubit pentru tine insuti, ca nu esti iubit numai
pentru ca placi, ca, de fapt, in ultima instanta, nici nu esti iubit, ci doar folosit. Nu este deci de
mirareca ne dorim toti iubirea materna, atat in copilarie cat si ca adulti. Cei mai multi copii au
norocul sa aiba parte de iubirea materna. La varsta adulta, dorinta aceasta este mult mai dificil de
implinit. Chiar in cea mai satisfacatoare dezvoltare, ea ramane o componenta a iubirii erotice
normale, capatand adesea forme religioase, dar, si mai frecvent, forme neurotice. Relatia cu tatal
este complet diferita. Mama este caminul din care provenim, ea este natura, glia, oceanul, pe
cand tatal nu reprezinta un asemenea camin natural. El are legaturi slabe cu copilul in primii ani
ai vietii, importanta sa pentru copil, in aceasta perioada timpurie, nu sufera comparatia cu cea a
mamei. Dar, desi tatal nu reprezinta lumea naturala, el reprezinta celalalt pol al existentei umane:
lumea gandirii, a lucrurilor facute de mana omului, a disciplinei, a calatoriei si aventurii. Tatal
este cel care il invata pe copil, cel care ii arata calea in lume. Atitudinea mamei si cxea a tatalui
fata de copil corespund nevoilor proprii ale copilului. Persoana matura ajunge sa fie propria sa
mama si propriul sau tata. Are o constiinta materna si una paterna. Constiinta materna spune:
"Nu exista nici o fapta rea, nici o crima care sa te priveze de iubirea mea, care ma face sa nu-ti
doresc sa traiesti si sa fi fericit." Constiinta paterna spune: "Ai procedat gresit si nu poti sa nu
accepti consecontele greselii tale si, mai ales, trebuie sa iti schimbi purtarea daca vrei sa-mi
placi." Daca o persoana ar ramana cu constiinta sa paterna ar deveni aspra si inumana. Daca ar
ramane numai cu constiinta sa materna, ar risca sa-si piarda judecata si sa impiedice propria sa
dezvoltare si pe cea a altora.
Aceasta dorinta de fuziune interpersonala in iubire este nazuinta cea mai puternica o
omului. Esta pasiunea fundamentala, este forta ce tine laolalta rasa umana, clanul, familia,
societatea. Esecul in implinirea acestei dorinte inseamna alienare mintala sau distrugere,
autodistrugere sau distrugerea altora. Fara iubire, omenirea nu ar putea sa existe nici macar o zi.
Iubirea dintre parinte si copil
Copilul, in momentul nasterii sale, ar fi infricosat de moarte, daca soarta milostiva nu l-ar
fi scapat de orice constiinta a anxietatii pe care separarea de mama si de viata intrauterina I-ar
provoca-o. Chiar dupa ce s-a nascut, copilul nu se deosebeste prea mult de ceea ce a fost inaintea
nasterii; nu poate recunoaste obiectele, inca nu este constient de sine insusi si de lume ca fiind
exterioara lui. Simte doar stimularea pozitiva a caldurii si hranei, si inca nu deosebeste caldura si
hrana de sursa lor: mama. Mama este caldura, mama este hrana, mamaeste euforia satisfactiei si
securitatii. Starea aceasta este o stare de narcisism. Realitatea exterioara, persoane si lucruri, au o
semnificatie doar in termenii satisfacerii saufrustrarii starii interne a copilului. Real este numai
ceea ce este inauntru, ceea ce e exterior e real numai in termenii nevoilor mele, niciodata in
termenii calitatilor si nevoilor sale intrinseci.
Cand copilul creste si se dezvolta, devine capabil sa perceapa lucrurile asa cu sunt:
satisfactia de a fi hranit este diferentiata de suzeta, sanul este diferentiat de mama. Pana la urma
copilul resimte setea sa, laptele pe care il suge, pieptul si mama, ca fiind entitati diferite. El
invata sa perceapa multe alte lucruri ca fiind diferite, ca avand o experienta proprie. In acest
moment invata sa le dea nume. In acelasi timp, invata sa le manuiasca; invata ca focul arde si
provoaca durere, ca trupul mamei este cald si placut, ca lemnul este tare si greu, ca hartia este
usoara si poate fi mototolita. Invata cum sa se poarte cu oamenii: mama va zambi daca mananc,
ma va lua in brate daca plang. Toate experientele acestea se cristalizeaza si se integreaza apoi
intr-un unic simtamant: sunt iubit. Sunt iubit pentru ca sunt copilul mamei mele. Sunt iubit
pentru ca sunt neajutorat. Sunt iubit pentru ca sunt frumos, demn de admiratie. Sunt iubit pentru
ca mama are nevoie de mine. Iar intr-o formulare mai generala: Sunt iubit pentru ceea ce sunt.
Acest simtamant ca esti iubit de mama este pasiv. Nu ai nimic de facut pentru a fi iubit:
dragostea mamei este neconditionata. Tot ce ai de facut este sa fii, sa fii copilul ei. Iubirea mamei
este numai fericire, pace, nu trebuie cucerita, nu trebuie meritata. Dar exista si o latura negativa a
faptului ca iubirea mamei este neconditionata. Nu numai ca nu trebuie meritata, dar nici nu poate
fi cucerita, produsa, controlata. Dac aexista, este ca o binecuvantare, daca nu exista, este ca si
cum toata bucuria vietii ar fi pierit si nu mai poti face nimic pentru a o recapata. Alti copii, pana
pe la opt ani si jumatate sau chiar zece, problema este aproape exclusiv aceea de a fi iubiti, de a
fi iubiti pentru ceea ce sunt. Pana la aceasta varsta, copilul inca nu iubeste; raspunde cu
recunostinta, cu bucurie, daca este iubit. In acest moment al dezvoltarii copilului, intra in joc un
nou factor: apare sentimentul ca iubirea poate fi produsa prin propria ta activitate. Pentru prima
oara, copilului ii trece prin minte sa ofere ceva mamei sau tatalui, sa produca ceva: o poezie, un
desen sau orice altceva. Pentru prima oara in viata copilului, ideea iubirii se transforma din a fi
iubit in a iubi, in a crea iubire. Dar vor mai trece multi ani de la acest prim inceput pana la
maturizarea iubirii. Pana la urma, copilul, care poate fi acum un adolescent, isi depaseste
egocentrismul: persoana cealalta nu mai este in primul rand un mijloc de satisfacere a propriilor
nevoi. Nevoile persoanei celeilalte sunt la fel de importante ca ale sale proprii, ba devin chiar
mai importante. Sa dea devine mai placut, mai datator de satisfactii, decat sa primeasca; sa
iubeasca devine mai important chiar decat sa fue iubit. Iubind el iese din carcera singuratatii si
izolarii in care este tinut prin stare asa de narcisism si de centrare pe sine. El are acum
simtamantul unei noi uniuni, al impartasirii, al identitatii. Mai mult, el simte puterea de a
produce iubire, iubind, in loc sa depinda de o iubire pe care o primea, trebuind sa fie pentru asta
mic, neajutorat, bolnav sau "cuminte". Iubirea infantila urmeaza primcipiul: "iubesc pentru ca
sunt iubit". Iubirea matura urmeaza principiul "sunt iubit pentru ca iubesc". Iubirea imatura
spune: "te iubesc pentru ca am nevoie de tine". Iubirea matura spune: "am nevoie de tine pentru
ca te iubesc". Strans legata de dezvoltarea capacitatii de a iubi este dezvoltare obiectului iubirii.
Primele luni si primii ani ai copilului sunt cei in care atasamentul cel mai strans este cel fata de
mama. Acest atasament cel mai stran este cel fata de mama. Acest atasament incepe inaintea
momentului nasterii, cand mama si copilul sunt inca una, desi sunt doua fiinte. Nasterea schimba
situatia sub anumite aspecte, dar nu atat de mult cat pare. Copilul, desi traieste acum in afara
uterului, este inca total dependent de mama. Dar, pe zi ce trece devine tot mai independent:
invata sa mearga, sa vorbeasca, sa exploreze lumea pe cont propriu; relatia cu mama pierde ceva
din insemnatatea sa vitala si relatia cu tatal devine tot mai importanta.
Pentru a intelege aceasta trecere de la mama la tata trebuie sa avem in vedere deosebirile
calitative esentiale din iubirea materna si cea paterna. Iubirea materna prin insasi natura sa este
neconditionata. Mama il iubeste pe noul ei nascut pentru ca este copilul ei, nu pentru ca acesta ar
fi indeplinit vreo conditie anume sau i-ar fi implinit cine stie ce asteptari. Iubirea neconditionata
corespunde unei nazuinte dintre cele mai profunde, nu numai a copilului, ci a oricarei fiinte
umane; caci, dintr-un punct de vedere, sa fii iubit pentru ca o meriti, pentru propriul tau merit,
lasa loc intotdeaunaindoielii: poate ca nu I-am placut persoanei care vreau sa ma iubeasca, poate
ca am nemultumit-o cu ceva-persista mereu o teama ca iubirea ar putea disparea. Apoi, iubirea
"meritata lasa lesne" sentimentul amar ca nu esti iubit pentru tine insuti, ca nu esti iubit numai
pentru ca placi, ca, de fapt, in ultima instanta, nici nu esti iubit, ci doar folosit. Nu este deci de
mirareca ne dorim toti iubirea materna, atat in copilarie cat si ca adulti. Cei mai multi copii au
norocul sa aiba parte de iubirea materna. La varsta adulta, dorinta aceasta este mult mai dificil de
implinit. Chiar in cea mai satisfacatoare dezvoltare, ea ramane o componenta a iubirii erotice
normale, capatand adesea forme religioase, dar, si mai frecvent, forme neurotice. Relatia cu tatal
este complet diferita. Mama este caminul din care provenim, ea este natura, glia, oceanul, pe
cand tatal nu reprezinta un asemenea camin natural. El are legaturi slabe cu copilul in primii ani
ai vietii, importanta sa pentru copil, in aceasta perioada timpurie, nu sufera comparatia cu cea a
mamei. Dar, desi tatal nu reprezinta lumea naturala, el reprezinta celalalt pol al existentei umane:
lumea gandirii, a lucrurilor facute de mana omului, a disciplinei, a calatoriei si aventurii. Tatal
este cel care il invata pe copil, cel care ii arata calea in lume. Atitudinea mamei si cxea a tatalui
fata de copil corespund nevoilor proprii ale copilului. Persoana matura ajunge sa fie propria sa
mama si propriul sau tata. Are o constiinta materna si una paterna. Constiinta materna spune:
"Nu exista nici o fapta rea, nici o crima care sa te priveze de iubirea mea, care ma face sa nu-ti
doresc sa traiesti si sa fi fericit." Constiinta paterna spune: "Ai procedat gresit si nu poti sa nu
accepti consecontele greselii tale si, mai ales, trebuie sa iti schimbi purtarea daca vrei sa-mi
placi." Daca o persoana ar ramana cu constiinta sa paterna ar deveni aspra si inumana. Daca ar
ramane numai cu constiinta sa materna, ar risca sa-si piarda judecata si sa impiedice propria sa
dezvoltare si pe cea a altora.
Conditia fundamentala pentru iubirea neurotica rezida in faptul ca unul dintre parteneri
sau amandoi raman atasati de figura unui parinte si isi transfera sentimentele, asteptarile si
temerile pe care le aveau candva fata de tatal sau mama lor asupra persanei iubite in viata adulta;
persoanele implicate nu ies niciodata din tiparul relatiei infantile si cauta acest tipar in cerintele
afective din viata adulta. In aspfel de cazuri, persoana ramane, din punct de vedere afectiv, un
copil de doi sau de cinci sau de doisprezece ani, in timp ce intelectual si social este la nivelul
varstei sale cronologice. In cazurile mai grave, aceasta imaturitate emotionala duce la perturbari
ale eficientei sociale, pe cand in cele mai putin grave, conflictul se limiteaza la sfera relatiilor
personale intime. Putem da pentru acest tip de relatie neurotica exemplul referitor la barbati care
in dezvoltarea lor emotionala se opresc la stadiul unui atasament infantil fata de mama. E vorba
de barbati care nu s-ar desparti niciodata de mama. Ei se simt de parca ar mai fi copii; vor
protectia, iubirea, caldura, grija si admiratia mamei; vor iubirea neconditionata a mamei, o iubire
oferita pentru simplul motiv ca au nevoie de ea, ca sunt "baiatul mamei", ca sunt neajutorati.
Acesti barbati sunt adeseori foate afectuosi si de-a dreptul fermecatori atunci cane incearca sa
faca o femeie sa-i iubeasca si chiar dupa ce au reusit s-o faca. Dar relatia lor cu femeia respectiva
ramane superficala si iresponsabila. Scopul lor este sa fie iubiti nu sa iubeasca. De regula,
barbatii de tipul acesta au o doza mare de vanitate si idei grandioase, mai mult sau mai putin
ascunse. Daca gasesc femeia potrivita, se simt in siguranta, in plina forma si pot da dovada de
multa afectiune si farmec. Tocmai din acest motiv sunt acesti barbati atat de amagitori. Cand,
dupa un timp, femeia inceteaza sa mai corespunda fantasticelor lor asteptari, incep sa apara
conflictele si resentimentele. Daca femeia nu-l admira tottimpul, daca are pretentii la o viata a sa
proprie, daca vrea sa fie iubita si protejata ea insasi si, in cazuri extreme, daca nu vrea sa treaca
cu vederea aventurile lui amoroase cu alte femei, barbatul se simte profund ranit si dezamagit si,
de regula, isi explica rational simtamintele prin ideea ca femeia "nu-l iubeste, este egoista sau
dominatoare." Tot ceea ce nu seamana cu atitudine unei mame iubitoare fata de copilul ei
dragalas este luat drept dovada a lipsei de iubire.
Se intampla cateodata ca o astfel de persoana centrata pe mama sa poata functiona fara

nici un fel de tulburari grave. Daca mama sa l-a "iubit", intr-adevar, in mod hiperprotector, daca
gaseste o sotie de acelasi tip matern, daca inzestrarea si talentele sale ii permit sa-si manifeste
farmecul si sa fie admirat, el este bine adaptat in sens social, fara sa ajunga vreodata la un nivel
mai inalt de maturizare.
Intr-o forma mai grava a patologiei, fixarea pe mama este mai profunda si mai irationala.
La acest nivel, dorinta nu este, simbolic vorbind, cea de a reveni in bratele protectoare ale mamei
sau la sanul ei hranitor, ci in pantecele ei a toate primitor si a toate distrugator. Daca sanatatea
mintala cere, prin firea lucrurulor, sa rasari din pantecele mamei si sa cresti in lume, boala
mintala grava este sa fi atras in pantece, sa fi chemat inapoi in el si rapit vietii. Acest tip de
fixatie apare de regula in relatia cu mame ce se raporteaza la copii lor intr-un mod inabusitor-
distrugator. Uneori, in numele iubirii, alteori in cel al datoriei, vor sa tina copilul, adolescentul,
barbatul in ele; el nu trebuie sa fie capabil sa respire decat prin ele; nu trebuie sa poata iubi decat
la un nivel sexual superficial, degradant pentru toate femeile celelalte, nu trebuie sa fie capabil sa
devina liber si independent, ci un vesnic handicapat sau un criminal.
O alta forma de patologie neurotica poate fi gasita in cazurile in care principalukl
atasament este cel fata de tata.
Un asfel de caz este cel al barbatului a carui mama este rece si distanta, iar tatal isi
concentreaza toata afectiunea si tot interesul asupra fiului. El este un "tata bun", dar in acelasi
timp autoritar. Ori de cate ori este multumit de purtarea fiului, il recompenseaza, ii face cadouri,
este plin de afectiune, dar de cate ori fiul il nemultumeste, el devine distant si cicalitor. Fiul
pentru care afectiunea tatalui este singura de care are parte, devine atasat de tatal lui ca un sclav.
Principalul sau tel in viata este sa placa tatalui. Cand reuseste, se simte fericit, aparat si multumit.
Dar cand face o greseala, cand are un esec sau nu reuseste sa-si multumeasca tatal, se simte
deprimat, lipsit de iubire, renegat. In relatiile cu femeile raman distanti si reci. Femeia nu are
insemnatate centrala pentru ei.; de regula au un usor dispret pentru ea, adesea sub masca unei
preocupari paterne pentru o fetita mica. Initial, ei impresioneaza, poate, femeia, prin trasaturile
lor masculine, dar pe urma o dezamagesc tot mai mult, caci femeia cu care s-au casatorit,
descopera ca ii este rezervat doar un rol secundar pe langa afectiunea primara fata de personajul
patern care este proeminent in viata sotului lor tot timpul; asa se intampla, cu exceptia cazului ca
sotia s-a intamplat sa ramana atasata de tatal ei si este deci fericita cu un sot care se poarta cu ea
ca si cu un copil capricios.
Este mult mai complicat tipul de tulburare neurotica in iubire care se bazeaza pe o astfel
de situatie a parintilor: cea care se instaleaza atunci cand parintii nu se iubesc, dar sunt prea
retinuti pentru a se certa sau a arata orice alt semn de nemultumire, pe fata. Aceasta retinere ii
face totodata lipsiti de spontaneitate in relatiile lor cu copii. Ceea ce simte o fetita intr-o astfel de
situatie, este o atmosfera de "corectitudine", dar una care nu permite niciodata o apropiere de tata
sau de mama si deci lasa copilul nelamurit si speriat. Fetita nu este niciodata sigura de
sentimentele parintilor; exista mereu un sentiment necunoscut, un mister ce pluteste in atmosfera.
In consecinta, fetita se retrage intr-o lume a sa proprie, viseaza cu ochii deschisi, ramane
distanta si va avea aceeasi atitudine si in relatiile sale de iubire de mai tarziu.
In continuare, aceasta retragere duce la dezvoltarea unei anxietati puternice, a unui

simtamant de proasta asezare in lume si se ajunge astfel, adesea la tendinte masochiste, ca unic
mod de a trai o emotie intensa. Adesea, o asfel de femeie va prefera ca sotul ei sa faca scene si sa
strige la ea, decat sa se mentina in limitele unui comportament normal si rezonabil, deoarece in
felul acesta ii ia macar povara de tensiune si frica; nu arareori ea insasi ii provoaca inconstient un
asemenea comportament pentru a termina o data cu nesiguranta chinuitoare a neutralitatii
afective.
O mama inteligenta influenteaza inevitabil si indiscutabil viata amoraosa a fiicei sale.

Daca isi exprima in mod direct dispretul fata de un anume gen de baiat - criticandu-i lipsa de
maniere, conditia sociala, cercelul din nas - in mod la fel de inevitabil, acesta va fi tipul de barbat
pe care fiica-sa i-l va aduce acasa.
Dar daca reuseste sa o convinga ca reaspecivul are ceva ilar - e prea scund, ii falfaie urechile de
klingonian, are pantofi de vinilin - fata il abandoneaza imediat pe bietul flacaias.
Un tata este mai detasat fata de viata intima a fiicei sale, pentru simplul motiv ca nu poate
suporta sa se gandeasca la asta.
Are mare dificultati in al accepta pe pretendentul odraslei lui pentru ca stie ce vrea ticalosul: s-o
vaneze, s-o prade s-o puna jos. Asta pentru ca si el a fost in (vremurile lui bune) un mic "ticalos".
Stiu ca trebuie sa fim fermecatori (fara a intrece masura) cu mama iubitei si respectuosi cu tatal.
Orice indragodtit stie ca mama ei are puterea sa ii rupa relatie si tatal picioarele.
Cercetatorii cred ca ordinea la nastere joaca un rol importatnt in compatibilitate. Primii nascuti
vor avea o tendinta evidenta de a se identifica cu parintii lor, cu o atitudine parinteasca si
responsabila fata de viata, in timp ce mezinii sunt in general cei mai rebeli, fiindca ei se
identifica cel mai putin cu parintii. Este foarte probabil sa fiti mai compatibili daca sunteti
nascuti in aceeasi ordine.
In opinia psihologilor, cand esti copil, a avea secrete fata de parinti face parte din
procesul normal de maturizare, din procesul de separare si afirmare a propriei personalitati. In
copilarie micile secrete sunt normale si indeplinesc o functie importatnta. Totusi, ce este mai
putin normal, ne previn psihologii, e atunci cand secretele se mentin la maturitate si se
transforma in minciuni.
Dupa parerea multor psihologi, multi dintre noi parasesc casa parinteasca in mod fizic,
dar nu si emotional. Cand esti copil, familia reprezinta intreaga ta realiate. Modul in care te face
familia sa gandestisi sa simti fata de propria persoana formeaza baza sistemului tau de judecati,
conceptii, credinte, perceptii si valori. Judecatile tale pot fi constiente, exprimate, sau
neexprimate - aflate la nivelul subconstientului. Cele constiente sunt mai usor de identificat si de
combatut. Este de departe mult mai dificil sa te confrunzi cu judecati pe care nu le
constieintizezi, de care habar nai ca exista. Cand devii adult, poti presupune ca ai iesit din
sistemul regulilor parentale, dar sistemul de judecati din copilarie continua sa-ti influenteze
comportamentul.
Este mult mai usor sa fii tu insuti cand esti departe de casa in sens fizic. Cand devii din nou parte
din structura familiei, vechile modele de comportament revin. Fara sa-ti dai seama preei aceste
modele vechi, care au deveniti insa incongruente cu viata de acum. Desi le recunoastem, fostele
tiparuri sunt atat de inradacinate, incat este foarte dificil sa lupti cu ele.
Sperantele familiei legate de noi sunt foarte puternice - ne motiveaza si modeleaza. Uneori tinem
cont de aprobarea parintilor atat de mult, incat in fata lor suntem o cu totul alta persoana decat in
fata strainilor. A fi sincer cu parintii implica respingerea unora dintre convingerile lor si riscul de
a fi dezaprobat(a).
A face pe plac parintilor nu inseamna insa ca trebuie sa ignori sau sa-ti desconsideri propriile
opinii, valori, nevoi. Nu este realist sa te astepti ca lor sa le placa tot ceea ce faci si a admite ca
esti diferit(a) fata de ei reprezinta un pas spre maturizare.
Atat timp cat ne ascundem, parintii nostri nu vor avea o imagine clara despre ceea ce suntem noi
cu adevarat. Si atunci cum le-am putea pretinde sa se poarte asa cum dorim noi?
Daca sinceritatea totala nueste totdeauna indicata, este important sa-ti amintesti ca esti o
persoana matura si-ti datorezi tie insati sa fii tratat(a) ca atare inclusiv de parintii tai.
2.3 Profile de comportament parental
Una din cele mai importante functii ale familiei consta in educarea si formarea tinerilor in
vederea integrarii lo optime in viata si activitatea sociala. Aici, in cadrul grupului familial,
parintii exercita direct sau indirect, influente educational-formative asupra propriilor lor copii.
Cuplul conjugal, prin intreg sistemul sau de acte comportamentale, constituie un veritabil model
social care, fiind dealtfel primul in ordinea influentelor din partea modelelor sociale existente,
are o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a
modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori sociale.
Pe de alta parte, parintii exercita infuente educational-modelatorii in cadrul familiei si in mod

direct, in baza unei anumite strategii educationale, folosind mai mult sau mai putin sistematic si
organizat anumite metode si tehnici educationale. Deoarece cercetarile de psihologie si
pedagogie au demonstrat ca, mai ales in primii ani de viata, se pun bazele unor importante
componente de personalitate apare necesar ca educatia in familie sa se desfasoare in mod unitar,
pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice si a unei metodologii clar conturate.
Astfel, pe de-o parte, exista unii parinti, mai ales cei hipergrijulii si hipergrabiti In a-si vedea
copilul cat mai repede un "" performer , intrecandu-I pe cat posibil pe altii, care insista ca acesta
sa realizeze cat mai repede progrese evidente mai ales pe linie aptitudinala (miscari, limbaj etc.).
Acesti parinti traiesc momente de reala satisfactie de cate ori "puiul mamei" a mai adaugat ceva
la bagajul microexperientei de viata pe care o avea. Noua achizitie, care poate fi "extraordinara",
"nemaipomenita", "unica", etc. constituie un serios imbold pentru pregatirea unei noi avalanse de
stimulari si cerinte asupra copilului.
Pe de alta parte, strategiile educationale pe care le utilizeaza unii parinti- si avem in vedere pe cei
care sunt bine intentionati, fiind convinsi de efectele pozitive ale modalitatilor lor de relationare
cu proprii copii precum si a metodelor educative utilizate- nu duc intotdeauna la crearea acelui
optimum educational care sa favorizeze "rodirea" fructuoasa la nivelul personalitatii copilului a
influentelor educationale exercitate. Mai mult, unele strategii pot sa se soldeze chiar cu o serie de
consecinte negative asupra procesului formarii unor componente de personalitate. Necunoscand
suficient urmarile reale ale modalitatilor educative utilizate, unii parinti ajung la un moment dat
in fata unor situatii oarecum paradoxale: pe de-o parte, eforturile depuse, metodele utilizate,
asteptarile in legatura cu "investitiile" lor educative, cu strategia lor "originala" in ceea ce
priveste relationarea cu copilul si, pe de alta parte, rezultatele efective, concrete pe care le-au
obtinut.
Parintii trebuie sa realizeze un echilibru deplin in ceea ce priveste transmiterea influentelor lor
educative, conturarea sistemului de cerinte adresate copiilor, organizarea si controlul activitatii
acestora, inlaturandu-se in special extremele, exagerarile in ce priveste strategia educativa
utilizata.
Iata care pot fi consecintele imediate si de perspectiva ale unor strategii educationale
necorespunzatoare:
Severitatea excesiva, cu multe rigiditati, cu interdictii nu lipsite uneori de
brutalitate, cu comenzi ferme pline de amenintari, cu privatiuni de tot felul isi lasa puternic
amprenta asupra procesului de formare a personalitatii copilului. Parintii hiperseveri impun un
regim de munca pentru copii lor, care depaseste limitele de toleranta psihologica si
psihofiziologica ale acestora.
O alta strategie educativa cu consecinte nefaste asupra procesului de
formare si dezvoltare armonioasa a personalitatii copilului este cea superprotectoare. Parintii

depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja intr-o maniera exagerata, grija si
afectivitatea parinteasca constituind o sfera protectoare cu pereti multipli prin care el nu mai
poate singur sa iasa catre lume, pentru a-si incerca "fortele" proprii, forte care trebuie confruntate
intr-un cadru echilibrat pentru a-si putea contura dimensiunile lor reale si, cel mai important
lucru, treptat, in urma confruntarii cu lumea, cu altii, a se realiza o concordanta corespunzatoare
intre imagineade sine si ceea ce exista si este intr-o continua formare si devenire. Programul lor
de munca este lejer, necontrolat sistematic, timp de odihna si recreere ocupand o suprafata
insemnata din timpul total petrecut in afara programului scolii. Una din consecintele immediate
ale exercitarii influentelor educative in maniera superprotectoare este detasarea intre imaginea de
sine si posibilitatile reale ale copiilor. Se pot contura atitudini de ingamfare, de exacerbare a
eului, de supraevaluare a propriilor posibilitati cu tendinta de a-si impune in fata celorlalti vointa
si sistemul lor de pareri si opinii in mod dominator, persuasiv fara insa ca acestea sa aiba, de cele
mai multe ori, acoperire in ce priveste ansamblul de capacitati si aptitudini, experienta de viata.
Grija exagerata fata de copii se poate manifesta in cazul unor parinti si in
limitarea excesiva a libertatii si independentei de actiune a acestora, a initiativei in ce priveste

conturarea unui anumit regim de munca si odihna, a confruntarii propriului lor program cu al
altor copii, pentru a nu "se contamina", "a nu pati ceva rau" etc. Parintii stabilesc in mod rigid si
exclusiv directiile de actiune si comportare a copilului, fara ca acesta sa fie consultat si fara sa fie
acceptate abateri, plangeri sau nemultumiri in raport cu programul stabilit. Principala consecinta
a acestui mod de tratare a copilului o constituie legarea acestuia, cum se spune in limbaj popular
de "fusta mamei". Se produce treptat o tocire accentuata a spiritului de initiativa, instalarea unor
temeri nejustificate de acctiune si de consecintele ei, o izolare in sine acompaniata uneori de o
anumita complexare fata de cei din jur datorita instalarii unor tendinte exprese de subevaluare a
propriilor sale posibilitatide relationare cu lumea.
Ca un revers al acestei modalitati de influentare educativa a copiilor este
cea practicata de unii parinti in scopul formarii "libere" a propriilor copii, influenta si controlul
educativ limitandu-se maximal, uneori pana la neglijarea totala a acestora. Fiind implicati in
multitudinea problemelor specifice vietii adultului, unii parinti reusesc foarte putin sa se ocupe
de educarea copiilor. Pentru ei copii au o libertate deplina atat in ceea ce priveste organizarea
programului de lucru cat si a alegerii activitatilor recreative, potrivit formulei: "copii trebuie
lasati singuri sa se loveasca si de bine si de rau pentru ca pe mine nu m-a initiat si nu m-a
controlat nimeni".
Climatul educational familial este o formatiune psihosociala foarte complexa, cuprinzand

ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini etc. ce caracterizeaza
grupul familial o perioada mai mare de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ se
interpune ca un filtru intre influentele educationale exercitate de parintii si achizitiile
comportamentale realizate la nivelul personalitatii copiilor.
Putem diferentia doua situatii: pe de-o parte, ambii parinti manifesta in mod unitar si consecvent
o aceeasi atitudine in ce priveste educarea copiilor si, pe de alta parte, parintii adopta "formule"
comportamentale diferite, uneori chiar total contradictorii. Privitor la primul aspect, unii autori
au conturat urmatoarele tipuri de conduita parentala unitara, evidentiind si efectele lor asupra
personalitatii copiilor:
Parintii rigizi- impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trai si a vedea,
obisnuintele lor, fara nici o abatere si fara sa tina cont de particularitatile individuale ale
fiecaruia. Asemenea parinti intiparesc in mintea copiilor un anumit numar de repere foarte
precise in timp si in spatiu, care pot ajuta la intelegerea lumii inconjuratoare. Daca insa
rigiditatea se combina cu o ingustime de vederi si de interese, vor apare drept consecinte
dezvoltarea la copii a unor atitudini de infantilism si renuntare iar mai tarziu o saracie a
personalitatii lor;
Parintii boemi, care lasa copii mai mult in seama altor persoane sau in voia
lor. Drept consecinte, pot sa apara la copii o lipsa de prezenta care sa provoace o delasare
morala, lipsa unor puncte de reper in viata si a unei baze suficiente ce sa le garanteze un
sentiment de securitate;
Parintii anxiosi, care fac ca asupra copilului lor sa apese o presiune
considerabila, intrucat se simte spionat si strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naste
teama, copilul ajunge la un fel de deposedare de el insusi. Aceasta deposedare este maxima in
cazuri extreme, in care copilul devine prilej sau mai curand detinator al tuturor temerilor pe care
parintii au reusit mai mult sau mai putin sa le ascunda in subconstient;
Parintii infantili, care refuza sa se autodefineasca in calitate de parinti si se
retrag din fata oricarei responsabilitati fiind, de regula, prea absorbiti de propriile lor probleme
de afirmare personala. Aceasta departare se anuleaza uneori brusc, parintii adoptand o pozitie
prea apropiata de cea a copilului, printr-o identificare exagerata. Drept consecinta, copilul unor
parinti infantili, risca mai tarziu sa fie permanent exclus de la cautarea propriului eu.
Parintii incoerenti, ce se caracterizeaza printr-o mare instabilitate privind
modul de relationare cu copii. Activitatea educativa se caracterizeaza prin neregularitate,

exigentele cele mai nemasurate alternand brusc cu perioade de libertate totala. Daca copilul nu
are la indemana un personaj "puternic", cu care sa poata stabilii relatii continue, cum ar fi cazul
unui unchi, unei matusi, unui bunic care, fara sa se substituie parintilor, le ofera un mod de
identificare solid, el va prezenta adesea o stare cronica de descumpanire;
Parinti prea indulgenti, nu manifesta nici un fel de rezerva si nici un fel de
limita in a acorda copilului tot ce acesta isi doreste. Drept consecinta, copilul nu va putea mai
tarziu sa suporte nici o frustrare, cultivand totusi un anumit sentiment de vinovatie;
Parintii prea tandri creeaza, de regula, un climat mult prea incarcat cu
stimulente afective. Fiecare parinte isi revarsa fara nici o rezerva intreaga lor afectivitate.
Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii pe masura ce cresc, a unor
comportamente deviate pe linie sexuala;
Parintii zeflemitori, ce considera si il trateaza pe copil ca fiind un mic
obiect cu care se amuza. Efectul cel mai nociv al acestei zeflemisiri permanente este formarea la
copii a unei atitudini de aparare batjocoritoare care atrage dupa ea o raceala a sentimentelor si a
gandirii.
Exista si situatii insa de parinti care nu manifesta aceeasi atitudine in ce priveste exercitarea
influentelor educative asupra copiilor. Astfel, unul din parinti poate fi hipersever si hiperautoritar
iar celalalt, extrem de permisiv si tolerant. Si in aceasta privinta, se pot contura tipologii atat pe
linia comportamentului patern cat si pe cea a comportamentului matern:
Tatal dominator, a carui autoritate este expresia unei personalitati
puternice, exigente, care stie sa se afirme si sa reuseasca si care se bucura de un prestigiu

apreciabil. Este tipul de tata care pretinde ascultare si respect, in ochii caruia sotia si copii sunt
fiinte slabe care trebuie conduse si protejate. Copii acestui tip de tata sunt adesea timizi si
inhibati, dar se pot manifesta, atunci cand caracterul lor prezinta analogii cu caracterul tatalui, si
ca fiinte rebele si autoritare. Conflictele dintre asemenea personalitati pot produce rupturi brutale
ale raportului tata-fiu;
Tatal tiran are o autoritate care opereaza in compensatie si prin salturi, fiind
in fond o fire timida, adesea slaba. Izbucnirile sporadice si aberante de autoritate duc in ultima
instanta la defavorizarea figurii paterne de acest tip. Copilul reactioneaza la asemenea moduri de
comportare prin stari de inhibitie, frica, prin instabilitate. Se pot contura apoi si dezechilibre mai
profunde, care pot aparea in momentul cand copilul devine constient de mediocritatea reala a
parintelui, a carui imagine inceteaza dea a se mai constitui ca model;
Tatal prieten isi intemeiaza ascendentul mai putin pe autoritate cat pe
sentimentul de stima pe care tinde sa-l formeze in copil. Comportarea colegiala are, evident,
meritele ei, insa prezinta si dezavantajul ca, neavand limite precise, se preteaza la confuzii
daunatoare in cele din urma pentru copil;
Tatal bomboana, prin faptul ca tinde sa-si insuseasca atitudini materne,
frustreaza in fapt copilul de indispensabilul model patern, creand asrfel o situatie disimetrica.
Copii crescuti fara nici o constrangere, avandui pe amandoi parintii intotdeauna la dispozitie
pentru a le satisface cea mai mica dorinta, nu vor putea mai tarziu sa suporte nici o frustrare, nici
un cadru unde se cere disciplina;
Tatal demisionar, este tatal care renunta, tatal vesnic plecat de acasa, cel
care e mereu ocupat si pretinde sa nu fie intrerupt din ocupatiile sale. De asemenea, tatal
demisionar este si cel care, datorita personalitatii sale, nu se simte capabil sa-si controleze si sa-si
indrume copii. Lipsa controlului favorizeaza, la randul sau, aparitia atitudinilor recalcitrante,
formand la copii deprinderea de a nu se conforma imperativelor scolare, sociale sau morale.
comportamentului matern:
Trebuie spus ca relatia mama-copil, mult mai intima decat relatia tata-copil, nu este niciodata
superficiala. Este o relatie viscerala, placentara, de dragoste fuzionala, atestata de incercari
dureroase: povara graviditatii si chinurile nasterii sunt realitati concrete, perceptibile nemijlocit,
pe viu, de martori irecuperabili. Si daca, oficial, cordonul ombilical e taiat o data pentru
totdeauna, in realitate, de-a lungul intregii tale vieti, il tot retezi, il tot innozi, il tai marunt si
sfarsesti prin a incerca sa-l reconstitui mai mult sau mai putin artistic.
Pentru ca tot nu poti schimba soarta, e mai bine sa i te supui fara impotrivire. Si daca cineva iti
spune: "Incepi sa semeni cu mama ta", gandeste-te ca e si foarte rau, dar si de-a dreptul minunat
ca e asa. Uita ca mama ta are un caracter dificil, ca a luat proportii, ca toaca la cazino banii de
chirie, ca are o voce stridenta si mania de a face pe tinerica, de parca ar fi o prietena si n mama
fiicei ei. Aminteste-ti ca ai mai invatat, poate, de la ea cum se cultiva trandafirii, si cum se
prepara acea minunata prajitura cu castane, greu de mistuit, dar si greu de uitat, si cum se
infrunta cu umor necazurile cotidiene, si cum se discuta serios cu un catel, si cat este de placut sa
organizezi pentru copii petreceri aniversare, cu gustari copioase. Gandeste-te cu cata delicatete
surade cand iti spune ca esti insuportabila.
Uitandu-te la ea vei sti ce sa faci sau ce nu in viata si in relatiile cu ceilalti. In general, ce

am vazut la mamele noastre punem si noi in practica mai mult sau mai putin in special in relatiile
cu barbatii. Ce avem acasa luam ca model chiar daca este bine sau nu. Chiar daca nu ne place
cum se poarta sau cum isi vorbesc parintii nostrii, avem tendinta, in mod inconstient, sa ne
purtam si noi asa cu prietenii nostrii. Acesta am putea spune ca este un mod indirect prin care
parintii ne pot infuenta relaia de cuplu. In mod direct ei se vor purta cu prietenul sau prietena
copilului lor cam cum sau purtat si "socrii" lor la inceput cu ei. Intr-una din putinele discutii
amicale pe care le ai cu mama lui incepe sa-ti povesteasca cum s-a purtat mama lui cu ea si
inainte si dupa ce -a devenit soacra. Ca nu a placut-o de fapt niciodata, ca nu a vrut-o la ea in
casa, ca a incercat sa ii desparta si asa mai departe. Ea, la randul ei, nu se poarta mai frumos cu
tine. Ii spune baiatului ei ca stai prea mult pe la ei, il bate la cap spunandu-i ca nu esti potrivita
pentru el si, in general, nu gaseste nimica bun de zis la adresa voastra atata timp cat sunteti
impreuna. Si stai si te intrebi: "Daca mama lui i-a mancat tineretea si i-a pus bete-n roate chiar si
dupa ce s-a maritat, de ce ea nu se poarta acum frumos cu tine cand stie ce rau este sa nu te placa
viitoarea soacra?" Asta este o intrebare la care cred ca nu vom gasi raspuns niciodata.
Mamica
Isi suna fiul zilnic, il roaga sa-i aduca rufele la spalat si se agita cand odorul s-a zgariat
schimband o bujie. Aceasta mama care sentimente materne in exces.
Regina-mama
Acestei doame ii plac lucrurile respectate riguros. Are valori morale ridicate ce nu pot fi
atactate de nimeni. Ceea ce a facut in viata a facut cu propriile puteri, fiind o luptatoare.
Sfatoasa
Este o mama de moda veche, care a stat acasa si a crescut copii, iar acum, cand copii sunt
mari, se vede data la o parte din viata lor. Este genul de femeie casnica, care sufera din cauza
lipsei de socializare.
Nonconformista
Nu se potriveste nicicum matricei clasice.
Cand mama prietenului tau iti aminteste mai degraba de colega ta de camera decat de vreo mama
pe care ai mai intalnit-o vreodata, este normal sa te simti ciudat. Daca regulile general valabile
par a nu functiona, fa uz de talentul tau diplomatic - vrei sa-i dai impresia ca esti de acord cu
modul ei de viata, nu? Doar n-o sa stai cu ea, ci cu fiul. Este tipul de mama pusa pe glume, care-
ti aduce aminte de o colega de scoala. O astfel de mama are mereu relatii bune cu copiii sai.
Invingatoarea
Este cea care a impacat o cariera ambitioasa cu o familie pretentioasa. Partizana a teoriei
feministe de tipul prin noi insene, e capabila sa aibe o slujba buna si, in acelasi timp, sa mearga
la un curs de manaement si sa pregateasca pranzul de duminica pentru familia reunita.
Psihologii sustin ca evenimentele copilariei au o importanta decisiva in formarea personalitatii

oricarui individ. Relatiile adultilor se formeaza pe modelul celor din copilarie. Cresterea si
educarea unui copil indica cel mai bine felul in care se va comporta mai departe intr-o relatie
intima. Totul se bazeaza pe experienta noastra din copilarie (cum ne-am raportat la parintii
nostri, ce relatie au avut acestia). Tendinta oricaruia dintre noi este sa imitam ceea ce am vazut in
copilarie pentru ca este tot ce cunoastem.
Daca iti doresti sa-ti cunosti partenerul cat mai bine, incearca sa afli cat mai mult despre
copilaria lui: a fost un razgaiat sau un negijat; era "vedeta" familiei, sau parintii sai nu-i acordau
nici cea mai mica atentie? Vei sti cu ce fel de afectiune este obisnuit si ii vei putea ghici
dorintele.
Copiii rasfatati vor gasi parteneri care sa-i copleseasca cu dragostea lor la fel cum au facut-o
candva parintii. In mod paradoxal, copiii maltratati sau neglijati ajung sa aibe relatii cu parteneri
cara abuzeaza de ei. Nu este un act constient. Pur si simplu, suntem tentati sa alegem numai ce
cunoastem. Copiii sunt copiile fidele ale parintilor si de aceea avem toti tendinta de a ne imita
parintii, chiar daca relatia lor de cuplu nu a fost una reusita.
De ce relatia de tip "parinte-copil" nu este tocmai potrivita? In definitiv, un cuplu format dintr-un
partener care ofera si altul care primeste pare perechea potrivita - doar se completeaza atat de
bine... Cateodata astfel de relatii chiar merg. E adevarat insa ca de cele mai multe ori cel care
ofera prea multa dragoste, o face din nesiguranta si teama, negandu-si propriile dorinte de
afectiune. E nevoie sa restabilesti echilibrul pentru ca relatia sa poata functiona. De obicei, cel
care se simte obligat sa-si copleseasca partenerul cu atentie o face in speranta ca i se va intoarce
"favoarea". Femeile sunt cele care asteapta acest lucru si multi dintre noi am crescut in familii in
care mamele noastre erau preocupate sa le fie pe plac sotilor. La prima vedere, a fi tandru si
afectuos este o mare calitate, dar de multe ori acesti oameni tanjesc dupa acest gen de
afectivitate. Cei care sunt obisnuiti sa ofere trebuie sa se obisnuiasca sa si primeasca. Daca au
fost neglijati in copilarie, nu vor sti cum sa fie iubiti. Asta nu inseamna ca nu au si ei dorinte ca
orice om. Psihologii recomanda sedintele de consiliere pentru femeile care, in mod constant,
intra in relatii in care sunt tratate abuziv sau sunt fatalmente atrase de barbati care nu se
sinchisesc sa le arate un pic de afectiune. Nu-i nimic rau in a fi "cel care da" intr-o relatie. Insa
cand oferi si nu primesti nimic in schimb, este clar ca iti lipseste increderea si respectul de sine.
Poate ca o mica doza de egoism nu ti-ar strica. Gandeste-te ca meriti mai mult si invata intai sa te
iubesti pe tine inainte de a dori afectiunea celuilalt. Este ingrozitor sa traiesti fara sa fii iubit si e
pacat sa te privezi de o placere atat de mare doar pentru ca nu ai deloc incredere in tine!
Teoria analizei tranzactionale - forma de psihoterapie descoperita de Eric Berne, psihiatru

canadian - spune ca personalitatea umana are trei egouri: parintele, adultul si copilul. Fiecare
dintre acestea este un sistem alcatuit din ganduri, emotii si tipuri temperamentale.
Interactiunea dintre aceste trei laturi ale personaliatii noastre influenteaza felul in care ne purtam
unul cu altul. Berne defineste relatiile dintre oameni ca "tranzactii". Psihoterapeutii care aplica
aceasta teorie pot recunoaste cu ce tip de ego tranzactioneaza o persoana in diferite situatii. In
cazul unui cuplu in care un partener se comporta in functie de egoul copilului, iar celalalt
functioneaza potrivit egoului parintelui, terapeutul ii poate face constienti de problema pe care o
au si ii poate ajuta sa se schimbe si sa comunice mult mai bine.
Terapeutii analizei tranzactionaleconsidera ca oamenii pot alege sa se schimbe si chiar sa se

maturizeze si sa fie capabili sa interactioneze in beneficiul lor. Dar pana cand acestia nu devin
constienti de comportamentul lor, ei au tendinta sa repete aceleasi greseli. Berne numea aceste
disfunctii comportamentale "jocuri". Ele sunt periculoase nu numai pentru ca reprima exprimarea
sincera a gandurilor si emotiilor noastre, dar si pentru faptul ca ne fac sa avem o parer proata
despre noi. Pentru cei care se confrunta cu astfel de probleme, cel mai indicat ar fi sa apeleze la
ajutorul unui psihoterapeut si vor afla ce mare privilegiu este sa iubesti si sa fii iubit deopotriva.
3.Efectele influentei parintilor asupra relatiei de cuplu
Ei parintii,isi doresc ca odrasla lor sa devina asa., asa.. Si asa. Ei parintii, asteapta de la copii lor
sa urmeze un drum sau altul, au pretentia de a face asta, asta.sau asta. Ei parintii, cer copiilor sa
se comporte intr-un fel sau altul, sa reactioneze asa cum gandesc ei ca trebuie sa reactioneze. Ei,
parintii, sunt cele mai importante persoane de pe planeta Pamant. Iar ei, copiii, sunt niste
personaje mici si dragalase ce trebuie sa satisfaca dorintele, asteptarile, cerintele persoanelor
investite cu rang mare, parintii. Totusi, nu trebuie sa gandim in termeni negativi. Parintii nu
trebuie etichetati cu termenul de calau. Ei vor binele copilului lor. Intentiile lor sunt cat se poate
de serioase, responsabile si afectuoase. Copiii sunt doar victimele lor inconstiente. Caci, de multe
ori, ceea ce e de condamnat la un parinte este faptul ca el nu-si da seama ca acea fiinta gingasa,
copilul lor , are si ea propriile dorinte si asteptari, propria sa responsabilitate ce-si revendica cu
tarie dreptul la manifestare.
Primul om de care ne atasam este mama. Pentru ca ea are puterea de a ne proteja, a ne

ocroti, a avea grija de nevoile si necesitatile noastre. Mai tarziu urmeaza tata, bunica, prietenul
cel mai bun din adolescenta, partenerul de viata, terapeutul.
In noi toti exista nevoia de siguranta, nucleul bazal de incredere de la care pleaca linistea si
confortul nostru interior. Ca adult cautam sa fim langa celalat care ne trebuie, celalalt de care
avem nevoie. Atasamentul ne leaga printr-o relatie unica de un altul special care ne sprijina si pe
care il sprijinim la nevoie. Atasamentul este unul dintre sistemele cele mai importante ale fiintei
umane. In mica copilarie functia lui este de a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand
sansele de supravietuire sistemele cele mai importante ale fiintei umane. In mica copilarie functia
lui este de a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand sansele de supravietuire sistemele
cele mai importante ale fiintei umane. In mica copilarie functia lui este de a crea siguranta si
securitatea, prin aceasta crescand sansele de supravietuire sistemele cele mai importante ale
fiintei umane. In mica copilarie functia lui este de a crea siguranta si securitatea, prin aceasta
crescand sansele de supravietuire sistemele cele mai importante ale fiintei umane. In mica
copilarie functia lui este de a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand sansele de
supravietuire sistemele cele mai importante ale fiintei umane. In mica copilarie functia lui este de
a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand sansele de supravietuire sistemele cele mai
importante ale fiintei umane. In mica copilarie functia lui este de a crea siguranta si securitatea,
prin aceasta crescand sansele de supravietuire sistemele cele mai importante ale fiintei umane. In
mica copilarie functia lui este de a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand sansele de
a crea siguranta si securitatea, prin aceasta crescand sansele de supravietuire ale nou-nascutului.
Pentru adult functia principala a atasamentului este protejarea de pericole prin asigurarea unei
relatii de sustinere mutuala cu un altul special. Adultul poate sa schimbe in mod flexibil
ipostazele: este pe rand cel care securizeaza si cel care are nevoie sa fie securizat. Figura de
atasament este in mod distinct "acela cu care planuiesti sa-ti imparti viata; cel mai apropiat om,
cu care impartasesti problemele si sentimentele tale cele mai intime, omul de care poti depinde si
pe umarul caruia poti plange". Calitatea primelor schimburi cu relationale cu parintii se
interiorizeaza in timp si formeaza reprezentari ale atasamentului, conceptualizate de Bowlby ca
"modele interne de lucru". Efectele pe termen lung ale experientelor timpurii cu figurile primale
de atasament se datoreaza persistentei modelelor de lucru interne care sunt reprezentari ale
sinelui in relatiile cele mai apropiate. Aceste scheme cognitive/afective influenteaza perceptiile,
emotiile, expectatiile si comportamentul relational al individului in toate relatile intime. Desi
teoria nu presupune ca modelele interne de lucru persista fara a se modifica de-a lungul vietii,
rezultatele teoretice si empirice ale studiilor longitudinale arata ca efectele relatiilor de atasament
din copilarie se extind la maturitate in domeniile relatiilor parentale si relatiilor romantice de
cuplu.
Ceea ce stim cu siguranta este ca atasamentele timpurii formeaza prototipul atasamentelor

ulterioare prin intermediul modelelor interne de lucru despre sine si ceilalti. Aceste modele
include expectatii in raport cu valoarea pe care si-o atribuie persoana in raport cu figura de
atasament si in raport cu disponibilitatea si responsivitatea figurii de atasament.
Unii adolescenti se confrunta,cel mai frecvent,in raport cu imaginile parentale, cu cel putin doua
aspecte: fie introiecteaza "filosofia" de viata a parintilor cu o reactivitate total absenta sau
refulata, fie incearca sa I se opuna utilizand mijloace uneori rationale dar de cele mai multe ori
extremiste.
In ambele cazuri dobandirea unei personalitati deschise, libere si armonioase de catre

acestia, sta sub semnul obstructiei.
Evident ca nu se pune in discutie intentia "de bine" cu care parintii inteleg sa "educe" dar,
in contrapartida fiind mai comod sa dispui de o autoritate care interzice, in schimbul unei
comunicari reale, ei determina involuntar tocmai acele atitudini pe care n-ar dori sa le manifeste
propriul lor "copil".
In aceste conditii atitudinile aparent negativiste pe care adolescentii le indreapta catre

parintii lor si care sunt, de cele mai multe ori, incercari disperate de a-si asuma autonomia, iau in
gura parintilor forme destul de absurde, extrem de culpabilizatoare, ceea ce creeaza reactii in lant
la fel de nocive: 1. ".tu nu ma iubesti deloc de faci asa ceva."; 2. ".n-ai pic de respect pentru mine
, parca n-ai fi copilul meu."; 3. ".te porti asa cu mine?!.eu care m-am sacrificat toata viata pentru
tine.."; 4. "..nu stiu ce naiba ai de la un timp, parca te-ai tampit de tot."; 5. "..fa ce vrei, da' pe
urma sa nu vii la mine."; 6. "..ma innebunesti, ai auzit, o sa ma imbolnavesc din cauza ta si atunci
o sa mai vedem noi.".
Ce se intampla in relatia dintre cele doua "tabere" din momentul in care si-au declarat
securea razboiului dezgropata, adica au devenit adverse?
Aceasta devine o rascruce delicata pe unde traseul monografiei familiale are doar doua
optiuni: fie "invechitii", -numind aici parintii, impreuna cu "afurusitii", numind aici copii care ,
de fapt, si-au depasit acest stadiu demult ca adolescenti isi (re)negociaza atitudinile si
comportamentele reciproc, fie "semneaza" un acord tacit inconstient ce stipuleaza in conditii de
neprevazut cum sa-si faca, unii altora, viata greu de suportat.
Armele folosite in acest duel de tip contemporan nu sunt nici albe, nici negre ci sunt de o
factura mult mai putin controlabila la impact si consecinte, fiind trecute la categoria "nevazute".
Ele sunt resentimentele.
Lupta in interiorul familiei in care fiecare are resentimentele sale , pe care le elibereaza in
conditii de stres si/sau relaxare nu mai permite nici unui membru deplin al ei sa aiba reverii cu
privire la populara sintagma <cel mai bine e acasa>. Din acest <acasa>, inteles ca teritoriu
reconfortant unde domneste ca in tara Fagaduintei intelegerea in comunicare, ramanand doar o
"imparteala" de spatii exclusive cu granite bine trasate, unde fiecare fie incearca sa-si regaseasca
linistea, fie se remonteaza in ideea unei noi "batalii". Conflictul intre generatii ia amploare
datorita lipsei de comunicare adecvata din perspectiva psihologica sau in raport cu "vremurile" si
care se "converteste, ca o masura a "imposibilitatii" de a fi temperat, intr-o adevarata ofensiva de
invinovatiri (specificul parintilor) sau de reactii contradictorii (specificul adolescentilor).
Ceea ce ramane intr-o suspensie relativa, din aceasta perspectiva mai sus descrisa, este
tocmai dragostea. Paradoxal taberele se lupta in ideea aceluiasi obiectiv-sa simta dragostea in
ambele ipostaze: de a DA si de a PRIMI.
Acest obiectiv se poate atinge si altfel, adica "fara varsare de sange" incepand de la
acceptarea diferentei iterpersonale si continuand cu un mod mai transparent de a spune: te
iubesc, imi fac griji pentru tine, vreau sa inteleg ce s-a intamplat, iarta-ma..repere de avut in
vedere de catre fiecare fata de celalalt component al unei familii ce viseaza la armonie.
Cea mai potrivita concluzie ar putea fi operatoinalizata oarecum aleator, pentru a intari
importanta mesajului ce se vrea transmis, astfel:
- in familie oricine poate gresi, dar nu "oricine" isi cere iertare (orgoliu personal);
fiecare asteapta ca primul pas sa-l faca celalalt, cand apare necesitatea
de a schimba ceva (nesiguranta);
dragostea nu se masoara;
punctele de vedere nu se desfiinteaza ci se discuta cu flexibilitate pana
se ajunge la consens;
mentalitatile se schimba mai greu si problemele cu care se confrunta
parintii sunt multe astfel ca si copii ar putea sa incerce experienta rabdarii sau sa preia anumite
responsabilitati in familie;
iubirea nu inseamna dependenta.

Finalul ar putea fi fericit doar atunci cand va fi substituit cu o atitudine centrata pe
prezent, care ii va face si pe parinti si pe adolescenti sa se simta iubiti, valorizati, intelesi,
respectati in familia lor, pentru ca enumerarea anterioara nu e nimic altceva decat o descriere
sumara dar esentiala a bucuriei de a fi o fiinta umana.
4. Ambianta si cadrul familial
Traiectoria spatio-temporala a vietii de cuplu reflecta cu subtilitatea unui fin

"inregistrator" natura si mai ales calitatea relatiilor dintre parteneri. Spatiul desfasurarii
coexistentei familiale exprima, de cele mai multe ori, nu numai optiunile si stilul personal al
membrilor familiei, cat mai ales ambianta psihologica in care ei se dezvolta sau regreseaza.
"Spatiul locativ"este in primul rand un "spatiu vital"- oglinda fidela a evenimentelor, a starilor
afective, a nivelului de confort material si de disponibilitate a optiunilor culturale, a sigurantei si
libertatii interioare.
Pentru familie, comunicarea, alaturi de intercunoastere, este principalul instrument de dezvoltare

a structurii si relatiilor de rol familial. Atunci cand membrii familiei sunt capabili sa se asculte
unii pe altii, sa se intrebe si sa comenteze asupra subiectelor in raport cu care doresc sa sev
inteleaga sa se foloseasca de cuvinte pe care le asteapta sa se pronunte pentru a obtine consens
informational, ei pot lucra si interactiona optim, asfel incat fiecare sa fie stimulat in a sedezvolta
si a resimti satisfactie.
Un stil defectuos de comunicare poate angaja disfunctii familiale multiple, ce suscita

adesea necesitatea unei terapii centrate pe ameliorarea modului de comunicare.
Prin intermediul analizei comunicarii in microgrupul familial se pot constata eventuale

incoerente in modul in care rolurile familiale sunt asumate si exercitate. Astfel, se pot structura
configuratii defecuoase ale rolurilor conjugale, prin hipertrofia sau hipotrofia rolurilor de sex
(amplificarea sau diminuarea unor comportamente specifice masculinitatii si feminitatii),
inversarea rolurilor de sex prin dezvoltarea unor comportamente maritale de substitutie reciproca
("travestiul psihosocial conjugal"), desincronizarea rolurilor conjugale, incompletitudinea
rolurilor maritale si parentale.
Metoda analizei tranzactionale si a tratamentului psihologic al familiei bazat pe aceasta,
lansata de E. Berne (1964), introduce conceptul- cheie de "stari ale Ego-ului" traite si asumate in
plan intelectual si afectiv ca experiente corelate cu anumite modele de raspunsuri date in diferite
situatii, ce definesc trei tipuri de atitudini specifice oricarui individ: atitudinea de parinte,
atitudinea de adult si cea de copil. Aceste atitudini exprima cele trei stari ale ego-ului care stau la
baza dezvoltarii personalitatii unui individ (ego-copil, ego-adult, ego-parental), ele avand un
caracter alternant specific in cadrul relatiilor interpersonale in general.
In relatiile conjugale si familiale, membrii microgrupului isi pot asuma in diferite

conjuncuri diverse stari ale eu-lui. Astfel, putem constata, prin intermediul comunicarilor pe care
si le adreseaza, unele incoerente in maniera de a-si juca rolurile, ca de pilda: copii par sa fie
stapanii situatiei, nimeni nu conduce, mama actioneaza ca o fetita (fiica), prima nascuta joaca
rolul de sotie si de mama in afmilie. Intr-un alt caz, desi tatal pare autoritatea, judecatorul si
stapanul in famile, in realitate, mama este cea care detine si "manevreaza" jocul din culise. Toata
lumea o stie, dar nimeni nu o spune. Aparenta este salvata, dar rezulta din aceasta un sentiment
de confuzie in privinta rolurilor la toti membrii familiei. Totusi, conceptiile lor sunt rigide in
privinta a ceea ce trebuie sa fie un barbat sau femeie, dar ele nu corespund realitatii.
Pe parcursul dialogului familial, se utilizeaza zilnic toate modalitatile de comunicare

posibile: intelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau concilierea, intelectualizarea
sau "cerebralizarea", indiferenta sau neutralitatea, uneori detasarea sau neimplicarea. Cea mai
sanatoasa cale de comunicare este intelegerea, care comporta un consens intre un mesaj emis,
comportamentul si emotiile pe care le manifesta si le resimte individul emitator. Persoana
obisnuita sa comunice "intelegator" este calma, politicoasa, plina de tact, rationamentul sau
cognitiv si trairea emotionala sunt axate predominant pe intarirea si satisfacerea nevoilor de baza
ale altor membrii ai familiei, pe sustinerea lor emotionala.
Un alt mod de comunicare cu efecte contrare este dezaprobare manifestata sub forma

cicalirii, severitatii, criticismului, descurajarii, sanctiunii, blamarii. Persoanele care predominant
dezaproba, sufera in general de o scazuta stima fata de sine, corelata cu o mare nevoie de
prestigiu, pe care incearca sa si-o satisfaca depreciindu-I pe cei apropiati, in virtutea
rationamentului "devin mai important daca ii fac sa se simta mai mici". Uneori, insa,
comunicarea de tip dezaprobator poate fi intarita la un membru al familiei ca urmare a nevoii
crescute a altui mmbru de a se supune. Se profileaza astfel relatii conjugale sau parenta-filiale pe
modelul uniunilor pulsionale sado-masochiste, care definesc modele relationale, cel mai frecvent
reciproc nefericite in plan constient, dar extrem de rezistente, durabile in plan inconstient.
O alta cale de comunicare utilizata frecvent in familie, in special in cele in care

stratificarea este foarte rigida, este supunerea proprie mai ales persoanelor dominate de complexe
de vinovatie pentru ceea ce li se intampla lor sau familiiilor lor. Persoana supusa este concilianta,
evita conflictul deschis sau argumentatia de opozitie, ca urmare a unei nevoi crescute si
permanente de a placea interlocutorului, de a fi acceptata de acesta, mai bine- zis de a nu fi
respinsa.
5. Relatia de cuplu
Cuplul a intrat in atentia cercetatorilor de abia in anul 1950 desi G. Tarde a vorbit despre
aceasta diada ce se caracterizeaza prin convietuire, comuniune si interrelatii intime. In cuplu
exista si tensiuni, forme de asteptari, dorinte, frustratii, dominatii etc. Adultul tanar devine
intemenitor de cuplu intr-o perioada in care traieste inca din plin experienta de individualizare,
de separare psihologica de familia de origine si de conturare prin stari complexe interioare a
sentimentului de identitate. Odata cu casatoria se constituie cerinta de relationare intima de
durata. In aceste conditii se formeaza cuplul. In primele faze acesta trece prin stari de maxima
fuziune, sentimente de posesiune, exclusiva pana la franjurarea egoului si stari de fluctuatie cu
usoare tendinte de relativa separatie. In acest context se ajusteaza formele de expectatie privind
gusturile, dorintele, valorile partenerului. Uneori se manifesta tendinte de regresie usoara in
cupluri foarte tinere si foarte stranse. In secolul xx mentalitatea generala privind cuplul s-a
modificat. A trecut pe primul plan ideea la fericire si la autonomie.
Alegem sa iubim pe cineva in functie de un anumit numar de dorinte constiente, dar in

egala masura de pulsiuni inconstiente: partenerul este ales pentru a coopera la intarirea unor
mecanisme de aparare si pentru a raspunde unor pulsiuni reprimate. Putem alege pe cine sa iubim
prin raportare la imaginile parintilor sau din nevoia narcisica de a vedea realizandu-se in altul o
parte din noi.
In cazul dragostei la prima vedere, totul se petrece ca si cand fiecare ar deveni vital si
indispensabil pentru celalalt. Judecata va fi ulterior, pentru a justifica alegerea.
Alegerea presupune afinitati, ce se stabilesc in functie de dorinte si de instinctul de aparare, fie el

constient sau nu.
De pilda, anumite persoane vor alege un partenerce "li se pare un om pe care te poti baza", si asta
pentru ca ele insele se simt lipsite de aparare. Lipsa de aparare sau cautarea sigurantei e strans
legata de imaginile parentale. Alegerea persoanei iubite sintetizeaza intr-un nou "obiect total"
ansamblul sau o mare parte a diferitelor relatii "de obiect parial" traite de catre subiecti in
trecutul lor istoric si mai cu seama in primele lor relatii de obiect cu imaginile parentale.
Asadar fiecare va cauta si va gasi in functie de ceea ce doreste sau ceea ce ii inspira teama.
Aceasta dorinta de fuziune interpersonala in iubire este nazuinta cea mai puternica o omului.
Esta pasiunea fundamentala, este forta ce tine laolalta rasa umana, clanul, familia, societatea.
Esecul in implinirea acestei dorinte inseamna alienare mintala sau distrugere, autodistrugere sau
distrugerea altora. Fara iubire, omenirea nu ar putea sa existe nici macar o zi.
Cuplul conjugal ne apare ca o modalitate de creatie interpersonala desfasurata simultan in

plan biologic, psihologic si social. Dragostea, inteleasa ca mod de comunicare si cunoastere
completa si profunda intre un barbat si o femeie, este nu numai conditie, ci si efect al creatiei
interpersonale in cuplu, ea conditionand perpetuu maturizarea si dezvoltarea celor doua
personalitati, devenind sens si expresie a realizarii acestora ca fiinte umane inteligente si
creative. "Dragostea contine acest paradox de a fi doua existente intr-una fara ca vreuna din ele
sa-si piarda individualitatea". Dragostea insasi se ridica de la semnificatia ei primara de traire si
sentiment de plenitudine, satisfactie si securitate conferit de persoana iubita la semnificatia sa de
atitudine si comportament creativ de tip afectiv-sexual, ce se dezvaluie in adevarata sa
dimensiune si calitate in conduita de rol marital. Iubirea devine in cuplu masura si "recompensa"
realizari "rolului conjugal", fiind totodata si una din explicatiile reusitei sau nereusitei indeplinirii
acestui rol.
Metamorfozele iubirii in decursul unei relatii de cuplu sunt implicate in insusi actul
devenirii acesteia, ca act de creatie interpersonala si act de cultura relationala. Pe masura ce se
descopera, se acomodeaza si se asimileaza reciproc, pe masura ce-si creeaza modalitati comune
de interactiune cu mediul, individualizandu-se ca nucleu coeziv si coerent, pe masura ce
partenerii devin tot mai mult "noi", iubirea capata forme de manifestare si continuturi noi, in
sensul profunzimii si durabilitatii atasamentului.
Cuplul exprima structural si functional modul in care doua persoane de sex opus se
intermodeleaza creator, dezvoltandu-se si completandu-se mutual, prin interacomodare si
fuziune, simultan in plan biologic, psihologic si social. Dragostea intre un barbat si o femeie este
in fapt cea mai complicata si imprevizibila creatie interpsihologica, ale carei consecinte nu sunt
nici pe departe doar ale individului, ci ale socialului, ca intreg, ea garantand in mare masura
evolutia sa armonioasa, precum si disponibilitatile acestuia de a se dezvolta, de a se depasi, de a
pastra nealterate bucuria de atrai si vocatia la fericire. "Experienta dragostei contine singurul
raspuns plauzibil la enigma vietii umane, ea confera echilibrul sanatos" (E. Fromm).
Fericirea conjugala este doar o emergenta catre armonie, plamadindu-se in jocul complicat si
dramatic al rezolvarii si depasirii dizarmoniilor intra si interpersonale. Esecul, in cadrul relatiei
de cuplu, privit si inteles ca experienta de cunoastere si de autodezvoltare, este prin el insusi
tranzitor si rezolvabil. "Adesea caderea este un mijloc de a te inalta mai sus" (W. Shakespeare).
Viata in doi devine astfel un "joc deschis, pe viata, celor mai creative solutii comportamentale",
o arta si o stiinta de a trai, prin intermediul careia ne putem bucura ca suntem, ne putem bucura
ca am fost si ca vom continua sa fim, prin fiinta celor de dupa noi, rod al propriei noastre creatii.
Asadar, sa invatam sa convietuim si sa comunicam, sa ne dezvoltam si sa ne implinim unul prin
intermediul celuilalt. Cuvantul cheie al vietii in doi este generozitatea. "Viata nu poate fi
inteleasa fara multa generozitate, nu poate fi traita fara multa generozitate. Dragostea constituie
adevarata explicatie a celor ce se petrec pe lumea asta, indiferent care ar fi explicatia celor ce se
petrec pe lumea cealalta" (O. Wilde).
Relatia interpersonala constituie componenta mai stabila si de profunzime a interactiunii

interpersonale, rezultata in urma decantarii si condensarii actelor interpersonale sub forma unor
liante puternic saturate afectiv, care es mentin pe perioade indelungate de timp. Spre deosebire
de relatia interpersonala, actul interpersonal poate sa-si schimbe foarte frecvent "semnul" intrand
chiar in contradictie cu componenta de profunzime. Am putea explica aceste afirmatii, referindu-
ne la cuplul interpersonal parinti-copii. Dragostea materna sau paterna constituie componenta
stabila, de profunzime a interactiunii interpersonale in timp ce, ca acte interpersonale, pot sa
apara evenimente ca: dezaprobare, cearta, respingere, deci cu "semn" exact opus componentei de
profunzime.
In cadrul relationarii interpersonale intersexe, componenta stabila, de profunzime o poate

constitui sentimentul de dragoste, ca atitudine afectiva reciproc impartasita, care va actiona de la
acest nivel ca factor cu puternice valente integrative si adaptative. De la momentele de debut si
pana la forma sa de maturizare si stabilitate, sentimentul de dragoste strabate un traseu plin de
confruntari, de ajustari, de acomodari si reacomodari ale celor doi parteneri. Intotdeauna
interactiunea interpersonala intersexe debuteaza cu o suita de acte interpersonale care pot duce la
conturarea relatiei interpersonale. Actele interpersonale din cadrul cuplului conjugal pot fi
pozitive sau negative. Din prima categorie fac parte actele de cooperare dintre cei doi parteneri
iar din a doua categorie, actele conflictuale. Componenta de profunzime-sentimentul de
dragoste-este "structura de rezistenta" a cuplului, este legatura de durata a celor doi parteneri,
care inseamna foarte multe lucruri: apreciere, respect, stima, sociabilitate, atractie etc.
O situatie frecvent intalnita in cuplurile cu relatii tensiv-conflictuale este adoptarea si

exercitarea incompleta a rolurilor. Cuplul imatur-dependent este o varianta a rolurilor incomplet
exercitate. Aceasta constituie situatia unor cupluri care sunt inlocuite su aspectul exercitarii
rolului parental si uneori menajer si administrativ-organizatoric de catre bunici (parinti-eventual
viitori socrii), cuplul devenind in acest caz un "cuplu-copil" al unui "cuplu-adult" deja cristalizat.
"Cuplul-copil", tutelat de cuplul de parinti (viitori socrii), este impiedicat practic in
autodezvoltarea sa ca entitate independenta, ca unitate de decizie si actiune separata. Chiar daca,
in intentii, interventiile parintilor-bunici sunt pozitive, ele pot greva buna functionalitate a noii
familii nucleare si dezvoltarea armonioasa a copiilor acesteia. S-au intalnit cupluri cu copii
prezentand tulburari de personalitate (nevrotici, psihopati,) provenind din conjuncturi familiale
specifice, crescuti exclusiv sau partial de bunici. Parintii unor astfel de copii, aflati in "razboi"
psihologic cu socrii dar si intre ei insisi, cel mai adesea au divortat. Conflictele intre cele doua
generatii de "parinti" conduc la influente educationale traumatizante prin diversitaea si adesea
caracterul contradictoriu pe care il au, soldandu-se cu dublu esec.
Convietuirea cu parintii (cu viitorii socrii) in cadrul aceluiasi spatiu locativ si psihosocial
are de cele mai multe ori efecte inhibitorii si dezorganizatoare asupra vietii sexual-afective a
cuplului ca si asupra comportamentului sau procreativ. Inhibitia, pudoarea, reticenta
comportamentala impusa intr-un astfel de "spatiu relational" contribuie la racirea si
artificializarea relatiilor dintre partenerii cuplului. Separarea de "socrii" sau de parinti a constituit
primul element care a condus la ameliorarea simptomelor si reglarea vietii de cuplu.
"O singura pasiune, dragostea, este capabila sa raspunda la nevoia umana de comuniune
cu lume, respectand intru totul integritatea si individualitatea fiintei" E. Fromm. Este oare iubirea
de cuplu doar un sentiment durabil si profund care leaga doua fiinte umane de sex opus, este ea
doar expresia "pura si absoluta" a comunicarii prin care Sinele "isi implineste faptura printr-un
Altul, care trebuie sa fie in cele din urma un alt eu insumi?" (C. Mircea)
"Dragostea adevarata este drumul in doi spre lumina unui ideal comun" (Jehan
D'Hormy), dar cat de lesne se poate intrerupe acest drum cand partenerii sunt tentati de propriile
lor "drumuri interioare", la capatul carora "lumineaza" in locul idealului comun singuratatea
propriului lor Eu. Intercunoasterea prin iubire se reduce astfel doar la un pretext de
autocunoastere si nu la o imbogatire a eului propriu si a celuilalt. Or, dimensiunea esentiala a
iubirii este insasi cunoasterea si imbogatirea continua a fiintei celuilalt, patrunderea si
multumirea de fiinta celuilalt, trairea launtrica, inefabila a bucuriei ca celalalt exista. Dragostea
este "nevoia de a iesi din tine insuti" (Ch. Baudelaire), dat numai atunci cand ea este traita ca o
experienta fundamentala "ne poate face mai altruisti, mai generosi, mai increzatori in oameni si
in fortele lor, mai responsabili, mai eficienti si mai creativi, si prin acesta ne poate imbogati
infinit esenta morala". Si daca iubirea in general este o experienta de comunicare si cunoastere
intre sexe, esentiala pentru dezvoltarea fiintei umane, numai iubirea din cuplu este o experienta
fundamentala de transformare creatoare a unei personalitati prin intermediul altei personalitati,
presupunand raporturi de necesitate mutuala, simetrie, echivalenta, complementaritate si
autonomie intre parteneri.
Cercetatorii familiei au semnalat, frecvent, semnificatia factorului de micro si macrogrup
in evolutia cuplului. In cadrul grupurilor conflictuale apar factori microsociali precipitatori si de
risc disfunctionali printre care mentionam:
-relatii tensive ale cuplului cu microgrupul familial de orientare, cel mai frecvent fiind intalnite
conflicte nora-soacra, ginere-socru, nora-socru. Prezenta unor modele diferite de
rol conjugal determinate sociocultural, contrastante si reciproc-exclusive, preluarea de facto a
unor conceptii, atitudini si "stiluri conjugale" din familiile de orientare, neconcordante,
imixtiunea psihologica, sociala si locativa a parintilor (socrii) in spatiul interpersonal conjugal al
nucleului nou creat creeaza conditii propice unei interacomodari deficitare a celor doi parteneri,
favorizand de timpuriu fenomenele disfunctionale. Incidenta fenomenului disfunctional la
cuplurile cu "probleme" relationare cu parintii (socrii) este semnificativ mai mare decat in cazul
cuplurilor care nu afirma asemenea relatii.
-relatiile deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini etc., ale unuia sau ambilor parteneri,
favorizeaza, de asemenea, disfunctiile conjugale, cresc riscul pentru conflict
-dezechilibrul produs in bugetul cuplului printr-o incapacitate de autogospodarire, unele conditii

materiale necorespunzatoare sau a unui buget necorespunzator necesitatilor cuplului.
-factorul incidental-situational poate, de asemenea, precipita uneori conflictualitatea din

cadrul cuplului, actualizand unele disfunctii latente. In aceasta categorie se include incidentele
somatice si sociale cu care se confrunta unul sau ambii parteneri.
6.Comunicarea cu sine si cu ceilalti
Pentru a comunica cu ceilalti trebuie sa stiu sa comunic cu mine insami.
Adesea, in relatiile noastre familiale, de prietenie sau de iubire, suntem prinsi intr-o
capcana: fie ne acuzam pe noi insine de ceea ce nu merge in viata noastra, fie ii acuzam pe
ceilalti. De vin ainsa sunt deficientele de comunicare.
Anticomunicarea
Parintii si pedagogii mai degraba impun limite decat sa invite la libera exprimare. Si mai grav
este faptul ca isi insusesc exprimarea noastra pentru a vorbi despre noi, in locul nostru. Dar cel
mai rau este faptul ca resping ceea ce exprimam noi personal. "Mi-e frica, spune copilul. -N-ai
nici un motiv, spune tatal." "Ma doare, spune copilul cu genunchiul julit. -N-ai nimic, spune
mama." Aceste mesaje par banale, ele sunt generate de buna intentie a parintilor de a-si linisti
copiii. Dorinta de a-i scapa pe copii de temeri este o meteahna frecventa a parintilor. Dar la fel de
bine aceste mesaje inseamna si: "Nu poti avea incredere in ceea ce simti tu." Ei ii dicteaza altuia
emotiile si sentimentele pe care ar trebui sa le aiba si nu le are. Poti ordona sau interzice un act,
dar este imposibil sa impui sentimente. Impunerea genereaza confuzii. Cel care incearca o
emotie se indoieste de propria lui traire atunci cand o persoana importanta pentru el ii
denigreaza, ii neaga sau incearca sa-I impuna trairile sau sentimentele.
Principii de baza
Bazele unei comunicari veritabile sunt usor de enuntat si cumplit de greu de aplicat. Ele
se organizeaza in functie de trei pozitii fundamentale:
Recunosc si ii confirm celuilalt ca exprimare ii este proprie, ca sentimentele sau parerile

ii apartin.
Ma exprim vorbind despre mine, afirmandu-mi pozitia.
Doresc sa reunesc punctul tau de vedere si pe al meu, nu opunandu-le sau confundandu-

le, adunandu-le unul langa celalalt, confruntandu-le. De aici se poate naste o uniune, un schimb.
Aceste trei pozitii au drept corolare immediate:
Nu il las pe celalalt sa vorbeasca despre mine in locul meu.
Il invit sa vorbeasca despre el insusi.
Admit ca "a te intelege cu cineva" nu inseamna a avea aceeasi parere,
aceleasi sentimente, acelasi punct de vedere.

Accept sa fac diferenta intre ceea ce vine de la celalalt si ceea ce simt eu.
A intelege
Sa-l intelegi pe celalalt inseamna sa I te alaturi in realitatea sa, sa-I intelegi diversele
limbaje.
Sa intelegi presupune sa fi atent, sa ai capacitatea de a acorda atentie.
Calitatea unei relatii este data de masura in care simti disponibilitatea afectiva a celuilalt
si pe a ta, chiar si atunci cand se manifesta prin semne minuscule. O privire intensa, o respiratie
mai profunda, un gest care propune, o tacere care te indeamna sa mergi mai departe. Sa intelegi
inseamna sa treci dincolo de simpla ascultare pentru a prinde esentialul.
Paradoxul unei bune intelegeri consta in faptul ca aceasta necesita sa-l intelegi pe celalalt
in planul in care vorbeste, dar uneori trebuie sa realizezi si faptul ca in spatele acestui plan se
poate ascunde un altul. Astfel poti trece dincolo de aceste cuvinte care functioneaza asemeni
unui ecran, poti merge in cautarea cuvantului care incearca sa se nasca, asemeni unui parau care
izvoraste dupa un drum lung si tacut prin subteran. Sa intelegi ce spune, nu intotdeauna acolo
unde se spune, ci in planul din care se spune.
Daca celalalt imi vorbeste despre ce-si imagineaza, iar eu il aduc in planul real, inseamna
ca l-am inteles gresit, aceasta neintelegere fiind adesea cauza multor frustrari si suferinte.
Relatiile
Dincolo de comunicare, ar trebui sa ne punem intrebari si in legatura cu relatiile noastre, cu

starea de a fi apropiat, atasat de cineva printr-o legatura. Suntem departe de a sti cum se
formeazarelatiile noastre. Adesea le confundam cu natura sentimentelor pe care le avem pentru
cineva.
Aceasta confuzie intre sentimente si relatii este printre cele mai frecvente in cazul celor mai
multi dintre noi. De aceea ni se intampla adesea ca in cadrul sesiunilor de formare sa propunem o
diferentiere intre sentimente si relatii; avem astfel posibilitatea de a recunoaste si de a accepta
sentimentele pe care le avem pentru cineva si de a discerne ce este acceptabil intr-o relatie si ce
nu. Pentru ca de prea multe ori in numele sentimentelor ne complacem in relatii ce ne distrug,
care nu au sanse de reusita sau care ne instraineaza de noi insine si de lume.
Sentimentele noastre, bazate pe atractii si respingeri, pe afinitati si incompatibilitati, nu ne ajuta

deloc sa pastram o distanta rezonabila intre fuziune si individualitate., pe afinitati si
incompatibilitati, nu ne ajuta deloc sa pastram o distanta rezonabila intre fuziune si
individualitate.
Legaturile
Stabilim legaturi personale pentru a nu pluti in deriva intr-o lume nesigura, la limita unui univers
necunoscut. Legaturile noastre cu ceilalti se formeaza pe un fond interior de dorinte, goluri,
temeri, nevoi si asteptari. Toate acestea dau senzatia unui labirint in care este practic imposibil sa
intelegisubstraturile unei legaturi. Tot ce sesizam este ca legaturile, precum un organism viu,
senasc, se dezvolta si mor, fara a-si dezvalui misterul. O legatura poate fi nefericita, reusita sau
nereusita, pe cale de destramare. Si totusi, o legatura aparent rupta nu dispare definitiv.
Adoarme, se sedimenteaza si ramane in memoria sau in inconstientul celor pe care i-a marcat.
Tocmai acest mecanism al transpunerii in noi a ceea ce are mai bun celalalt va da nastere atator
noi puncte de plecare si de sprijin in aventura vietii.
O legatura, acest organism viu, aceasta structura subtila ce necesita atata energie si cunoastere, se
prezinta ca o terta entitate intre doua sau mai multe persoane. Fiecare intretine si dezvolta un
aspect al relatiei.
Aceasta legatura poarta diferite nume: iubirea noastra, prietenia noastra, relatia noastra,
atasamentul dintre noi, grupul nostru..
Sa luam ca exemplu relatia conjugala: remarcam ca toate didcutiile in jurul unei relatii de cuplu
provin din dificultatea de a trece de la unul la doi, apoi la trei (ea+el+relatia care ii uneste).
Uneori, relatia inglobeaza si macina individul. Am intalnit fiinte complet inrobite nu de
celalalt, ci de relatia in sine, care devenise obiectul atator griji, preocupari, ritualuri si
menajamente complexe.
7. A fi responsabil
Cea mai frecventa pozitie intr-o relatie consta prin a nega printr-un transfer responsabilitatea a
ceea ce simtim.
"Daca simt ceva, e din cauza cuiva sau a ceva, deci celalalt sau situatia e responsabila de ceea ce
simt."
Putem gasi combinatii infinite pentru a nu ne simti responsabili de ce ni se intampla, pentru a

gasi mereu o cauza exterioara si adesea pentru a nu face o alegere sau a lua o decizie.
Anumite persoane au tendinta de a se simti responsabile de tot cea ce simt cei din jurul lor. Multi
parinti isi atribuie esecurile, reusitele, trasaturile pozitive sau negative ale copilului lor. Le
considera un fel de prelungiri ale lor insile si copiii li se inapoiaza mai tarziu, acuzandu-I ca sunt
cauza tuturor problemelor (rareori a binelui).
Si copii sunt destul de puternici pentru a-si asuma false responsabilitati, pentru a lua asupra lor
sarcina dureroasa perceputa la parinti, pentru a incerca sa le vindece ranile ascunse sau sa-I scape
de deceptii si angoase.
Se simt cauza certurilor, a divortului parintilor, a supararilor sau a bucuriilor lor. Egocentrismul
lor natural nu le permite sa conceapa ca se poate "sa nu aiba nimic de-a face" cu ce se intampla.
E dureros sa nu ai nimic de-a face cu ce se intampla in viata persoanelor importante pentru tine.
Vinovatia provine dintr-un sentiment de omnipotenta iluzorie. Poate de aceea este un sentiment
foarte raspandit in cultura occidentala. O mare parte a educatiei se bazeaza pe amenintare,
devalorizare si agresiune. Vinovatia joaca un rol compensatoriu in aceasta negare de sine, care
dureaza multi ani.
Copii care au crescut alaturi de un parinte deprimat sau care suferea de anxietatea abandonului
pastreaza adesea un sentiment difuz de vinovatie, bazat pe o convingere falsa.
Sistemele de protectie reciproca in cupluri, familii sau in relatii profesionale si de prietenie sunt
adesea stabile si linistitoare. Sistemele il limiteaza pe fiecare si mai ales propune roluri si
comportamente cunoscute, in care fiecare "stie ce are de facut". Daca ne simtim responsabili
pentru reactia celuilalt, avem un alibi confortabil si evitam capcanele ambivalentei noastre.
Ramanand inchisi in dorinta sau in lipsa de dorinta a celuilalt, ne scutim de efortul de a ne

diferentia, de a ne smulge din sistem, de a descopeeri o atitudine mai activa, uneori aparent
"egoista" sau chiar cruda. Aceasta acuzatie de egoism provine de altfel de la cei din jur astfel
incat sa ne victimizam si mai mult si sa perpetuam acuzarea sau devalorizarea.
Impresia ca esti responsabil de ce simte celalalt ne duce inapoi in copilarie, in perioada in care nu
ne diferentiam si ne credeam atotputernici.
A te simti responsabil de ce simte celalalt inseamna si sa cultivi o senzatie de putere si de

influenta, care este greu de abandonat. Inseamna sa incerci sa pastrezi controlul asupra relatiei si
sa mentii cu orice pret iluzia atotputerniciei asupra celuilalt, asupra sentimentelor, trairilor lui.
Prea adesea o asociem in mod gresit cu puterea atasamentului. Celalalt va recunoaste puterea
iubirii mele daca pun la suflet cea mai mica vibratie a sensibilitatii lui, cea mai mica schimbare
de dispozitie.
Cultura si educatia colaboreaza la crearea sentimentului de responsabilitate si de vinovatie.
Invinovatirea e o deformare, excrescenta a compasiunii care exista in fiecare dintre noi inca din
copilarie, a acestei capacitati de a ma identifica cu celalalt prin care ma doare sa-I vad suferind
pe cei pe care ii iubesc si care ma iubesc. Cand ii spun celui care afirma ca este nefericit din
cauza mea si ac nu ma simt responsabil de suferinta lui, se indigneaza, bineinteles, si ma acuza
de inconstienta, perversitate sau sadism. E o afirmatie care ne socheaza sensibilitatea,
generozitatea, nevoia de putere si felul in care gandim sau simtim.
E complicat sa actionez in conformitate cu ceea ce ma ghideaza. Aceasta comlexitate include
dorinta mea de a face placere, de a ajuta, de a nu dezamagi si de a-l sfatui pe celalalt. Dar daca
ma simt responsabil pentru felul in care celalalt isi gestioneaza sentimentele, am cazut in
capcana.
Nepreluand responsabilitatea celuilalt, refuzi in acelasi timp sa-l ajuti sa scape de consecintele
hotararii sale.
Ne este greu sa admitem ca intr-o relatie suntem responsabili de ceea ce traim si simtim. De fapt,
senzatiile care circula prin noi sunt resimtite de corp; sentimentele de catre sensibilitate. Adesea,
un eveniment, un gest, un cuvant, o atitudine a celuilalt trezesc si declanseaza emotii care se afla
in noi. Doar declanseaza, nu creeaza emotii. Reactiveaza, reactualizeaza sentimente, senzatii sau
perceptii care sunt ale noastre, inscrise in trairea noastra.
Inceperea acestui demers ce consta in a accepta responsabilitatea propriilor sentimente provoaca

un adevarat soc, intr-atat de fireasca este tendinta de a tratala celalalt problema pe care o avem
noi in raport cu el. Adam ar trebui sa recunoasca ca a mancat marul de buna voie, chiar daca din
solidaritate si prin imitare, iar Eva nu poate nega ca ea a hotarat sa asculte de sarpe.
Constientizarea responsabilitatii pentru ceea ce traim ne poate da un sentiment de libertate

nemaiintalnit, chiar daca la inceput ne simtim prizonierii nostri si nu ai celuilalt.
Daca percep orice relatie ca avand doua extremitati, imi revine sarcina de a ma ocupa de
extremitatea mea si numai a mea.
Orice corp viu secreta deseuri. Acesta este insusi semnul ca traieste- in mod paradoxal, aceasat
producere de deseuri ii demonstreaza vitalitatea, dinamismul. Daca o relatie e vie, ea va produce
deseuri. Va secreta murdarie, paraziti, care daca nu sunt adunati si evacuati, otravesc schimburile
si uneori viata personala, profesionala si sociala.
De unde vin deseurile si ce sunt ele? Vin mai ales din neintelegerile inerente oricarei incercari de
relationare.
Una spun si alta se intelege.

Nu raspund la ceea ce a spus celalalt, ci la ceea ce am inteles eu din ceea ce
a spus el.
Uit sa negociez cu mine insumi inainte de a negocia cu celalalt.
Incerc sa-l inscriu pe celalalt in convingerile mele
Vreau sa-l conving ca eu am dreptate ... pentru binele lui
Ne imaginam cu prea mare usurinta cum trebuie sa se comporte celalalt si il inchidem

intr-un ansamblu sau in tipul de comportament-raspuns pe care ar trebui sa-l aiba fata de noi. Iata
sursa unei infinitati de deceptii, de frustrari si a inconfortului, care vor cere apoi multa energie
pentru a fi depasite.
In domeniul diferentierii, ni se pare necesar sa distingem nivelul sentimentelor de cel al

relatiei. Pot exista sentimente intre doua persoane, dar acestea pot sa nu circule si sa nu se
manifeste intr-o relatie.
Ni se pare uneori ca relatia intre doua persoane este bolnava, viciata, deformata, adica
distructiva sau pur si simplu nesatisfacatoare, in timp ce sentimentele unuia sau ale celuilalt sunt
pline de tandrete si de bunavointa. Trebuie sa ingrijim legatura intre persoane, adesea rigida in
urma neascultarii si neexprimarii. Un cuplu pare prins intr-o relatie imposibila, in care fiecare se
invenineaza cu otrava celuilalt, in timp ce iubirea lor pare reala si vie.
Intr-un cuplu, era atat de greu ca fiecare dintre parteneri sa-l asculte pe celalalt fara sa
reactioneze pe loc pentru a se justifica sau a se exprima, incat au inventat un cod pentru dialoguri
importante. Fiecare avea 10 bile si de fiecare data cand unul voia sa ia cuvantul punea o bila intr-
o cupa rosie. Cand scotea bila si o punea in cupa verde, ii indica celuilalt daca poate interveni sau
nu. Acesta punea bila in cupa rosie si vorbea. Nici unul nu vorbea cat timp bila era in aceeasi
cupa. Isi dadeau astfel unul altuia sansa de a se exprima si de a solicita atentia celuilalt.
Exista relatii fosilizate, care supravietuiesc sentimentelor si care raman ani si decenii la
un stadiu de minima comunicare pentru a nu declansa imposibilul. Exista iubiri care
supravietuiesc relatiilor rupte si care raman vii in amintire, fara nostalgie, melancolie sau
amaraciune. Sunt sentimente care supravietuiesc trecerii timpului, uitarii, ca niste puncte de
sprijin, oaze de liniste interioara ce nu tin cont de distante.
Relatia parinte-copil se caractrizeaza printr-o permanente modificare, printr-o evolutie

progresiva, prin schimbari profunde sau superficiale. Intr-o relatie parentala, poate mai mult
decat in altele, nimic nu este vreodata incheiat, ca si cum singurul model acceptabil ar fi
improvizarea unei noi relatii. Multe dificultati provin din teama, deci din refuzul schimbarii si
din dorinta de cramponare de etapa precedenta. Orice smulgere dintr-un univers familiar, din
certitudini e o suferinta; orice tranzitie e dureroasa. Modelul relational supravietuieste uneori
etapei in care corespundea unei nevoi. Multi parinti nu reusesc sa iasa dintr-o relatie ce
presupune ingrijiri si protectie pentru a trece la una de schimb. Si copii pot da inapoi in fata
schimbarilor inevitabile, a transformarilor corpului, a modului de viata.
Evolutia e franata de cautarea sigurantei, aceasta dorinta profunda de a te intoarce in

cunoscut, care te arunca in repetitie. Sa te sprijini, sa inaintezi in cunoscut e ca si cum ai merge
inapoi pe urmele deja facute. Asumandu-ti riscul de a-ti gasi drumul, ti-l asumi pe acela de a te
pierde, de a te rataci prin nisipuri miscatoare sau pe cai neumblate.
Cresterea copilului e un factor major de schimbare. Copii ne clatina certitudinile, ne obliga sa ne

precizam calea, ne clatina imaginea de barbat sau de femeie, dincolo de rolul de parinte. Pe langa
intrebari, ei aduc indoieli, rearanjari, stimuleaza inconstientul si alimenteaza zonele secrete de
refulare.
Pentru a deveni cu adevarat adulti, trebuie sa ne ucidem parintii imaginari, pe care am fi

vrut sa-i avem, pe care i-am idealizat sau monstrii pe care i-am construit, pentru a invata sa ne
acceptam parintii reali. Dincolo de parinti, sa incercam sa vedem barbatul sau femeia si poate
copilul care exista inca in noi.
Schimbarea personala e singura aventura inepuizabila pe care ne este dat sa o traim, o aventura
inscrisa in tatonarile si entuziasmul cotidian.
Schimbarea e o chemare din noi, o miscarea interioara, irezistibila, uneori dureroasa, careia ii
cedam in lumina descoperirilor sau careia, dimpotriva, ii rezistam crispati in temerile si
convingerile noastre.
Transformarea interioara, schimbarea din relatiile si evenimentele din viata noastra sunt
ca doi poli legati. Daca vad viata ca pe o posibilitate de a invata si de a ma descoperi, aceasta
devine fascinanta chiar si prin suferintele care o marcheaza si prin metamorfozele subtile ale
maturizarii.
Capitolul II: Designul cercetarii
Obiectivele cercetarii
Evaluarea disfunctiilor interrelationale in cuplu din perspectiva implicarii
psihosociale a parintilor celor doi parteneri.
Prevenirea esecului relational prin consiliere de cuplu centrata pe clarificarea
conflictelor cu familia de origine.
Formularea ipotezelor
Presupunem ca natura relatiei actuale cu parintii (familia de orientare)
a tinerilor implicati intr0o relatie parteneriala (de cuplu) influenteaza calitatea si evolutia acesteia
din urma.
Daca relatia tinerilor cu parintii este conflictuala exista posibilitatea ca propria
relatie de cuplu sa fie afectata. Sensul acestei afectari poate fi definit (ex.: cresterea exagerata a
coeziunii interne a cuplului tanar ca mecanism de aparare sau, dimpotriva, separarea partenerilor
in contextul exacerbarii conflictelor de cuplu).
Lotul de subiecti
Cercetarea a fost realizata pe un lot de subiecti format din 60 de persoane, respectiv 30 de
cupluri, avand varsta cuprinsa intre 18-25 de ani. Subiectii au fost supusi la trei scale de evaluare
a relatiei de cuplu si a relatiei cu familia: Dyadic Adjustement Scale (D.A.S.), Index of Marital
Satisfaction (I.M.S.) si Family Functioning Scale (F.F.S.). Scalele de evaluare au fost
administrate dupa ce au fost citite si intelese instructajele de catre toti subiectii participanti.
Subiectii au fost rugati sa indice ce gradul de acord sau dezacord dintre cei doi parteneri de cuplu
cu privire la afirmatiile scalelor de evaluare. Subiectii au fost asigurati de confidentialitatea
rasounsurilor date.
Prezentarea tehnicilor si procedeelor folosite
In cadrul acestei lucrari de cercetare am folosit trei scale de evaluare a relatiei de cuplu si

a relatiei cu familia: Dyadic Adjustement Scale (D.A.S.), Index of Marital Satisfaction (I.M.S.) si
Family Functioning Scale (F.F.S.).
Primul instrument folosit in cadrul acestei cercetari este DYADIC ADJUSTMENT

SCALE (D.A.S.).
Autor este Graham B. Spanier.
Scopul testului este sa masoare calitatea casniciei sau a cuplurilor similare. Acest

instrument de itemi este construit pentru a evalua calitatea relatiei asa cum este perceputa ea de
cuplul marital sau consensual.
Descriere: Acest instrument raspunde mai multor nevoi. Poate fi folosit ca o masura

generala a satisfactiei in cuplul intim prin utilizarea scorurilor totale. Analiza factoriala indica
faptul ca acest instrument masoara patru aspecte ale relatiei: satisfactia diadica (DS), coeziunea
diadica (DCoh), consensul diadic (DCon) si expresia afectiva (AE) (Puteti vedea scala DAS la
Anexa 1.1)
Norme: D.A.S. a fost aplicat pe un esantion de indivizi casatoriti (n=218) si divortati

(94). Media de varsta a celor casatoriti a fost de 35.1 ani, iar a celor divortati de 30.4 ani. Media
duratei casniciei celor casatoriti a fost de 13.2 ani in timp ce a celor divortati de 8.5 ani. Media
scorului total al DAS a fost de 114.8 cu o deviatie standard de 17.8 pentru cuplurile casatorite.
Media pentru esantionul divortat a fost de 70.7 cu o deviatie standard de 23.8.
Scorare: Pentru D.A.S. sunt utilizate trei tipuri diferite de scale de rating. Scorul total
este suma tuturor itemilor, putandu-se intinde de la 0 la 151. Scorurile inalte reflecta o relatie mai
buna. Itemii factor sunt: DS: 16,17,18,19,20,21,22,23,31,32; Dcoh: 24,25,26,27,28; Dcon:
1,2,3,5,7,8,9,10,11,12,13,14,15; AE: 4,6,29,30.
Fiabilitatea: Ca scor total D.A.S. are o impresionanta consistenta interna cu alpha de .96.
Subscalele au urmatoarele consistente (bune pana la excelente): DS=94, Dcoh=81,
Dcon=90, AE=73.
Validitatea: Acest instrument a fost verificat prima oara prin procedee logice de validitate de
continut. D.A.S. demonstreaza si o validitate intergrupala discriminand intre cuplurile maritale si
cele divortate pentru fiecare item. Instrumentul dispune si de validitate concurenta, coreland cu
Locke-Wallace Marital Adjustment Scale.
Al doilea instrument folosit in aceasta cercetare este INDEX OF MARITAL

SATISFACTION (I.M.S.).
Autor este Walter W. Hudson
Scopul testului este sa masoare problemele din relatia maritala sau de cuplu.
Descriere: I.M.S. este un instrument de 20 itemi construit pentru a masura gradul,

severitatea sau magnitudinea unei probleme pe care o are un partener in relatia maritala sau de
cuplu. Nu caracterizeaza relatia ca o entitate unitara, dar masoara limitele intre care unul dintre
parteneri percepe problemele in relatie. IMS nu masoara adaptarea maritala pentru ca un cuplu se
poate adapta in ciuda unui inalt grad de conflict sau insatisfactie. IMS are doua cutting scoruri.
Primul este un scor de 30 (+ - 5); scorurile sub acest punct indica absenta unei probleme clinic
semnificative in aceasta arie. Scorurile peste 30 sugereaza prezenta unei probleme clinic
semnificative. Al doilea cutting score este de 70. Scorurile peste acest punct indica faptul ca
clientii prezinta un stres sever cu posibilitatea clara de a utiliza un tip de violenta pentru a face
fata situatiei. Un alt avantaj al I.M.S. este ca este una din multiplele subscale din pachetul
WALMYR Assessment Scale reproduse aici, toate fiind administrate si scorate in acelasi timp
(Puteti vedea scala I.M.S. la Anexa 1.2).
Norme: Cei care au raspuns la IMS in etapa de dezvoltare a acestei scale, erau indivizi
singuri sau casatoriti, populatii clinice si neclinice, liceeni, studenti si non-studenti. Erau in
principal caucazieni, dar si japonezi si chinezi din America, si un numar mic de membrii din alte
grupuri etnice. Normele actuale nu sunt disponibile.
Scorarea: La fel ca mai multe instrumente din WALMYR Assessment Scales, IMS se
scoreaza prin inversarea scorurilor la itemii din josul paginii (1,3,5,8,9,11,13,16,17,19,20,21 si
23), adunarea acestora cu scorurile la itemii ramasi, apoi se scade numarul itemilor completati, se
inmulteste rezultatul cu 100 si se divide la numarul de itemi completati apoi se inmulteste cu 6.
Aceasta se va produce pe o scala de la 0la100 in care scorurile inalte indica o mai mare severitate
a problemelor.
Fiabilitate: I.M.S. are o medie alpha de .96, ceea ce indica o consistenta interna

excelenta si o excelenta (scazuta) abatere standard de 4.004. IMS are deasemenea si o foarte
buna stabilitate pe termen scurt cu o corelare test - retest la 2 ore de .96.
Validitatea: IMS are o foarte buna validitate, coreland semnificativ Locke - Wallace

Marital Adjustment Test. IMS discrimineaza deasemenea intre cuplurile cunoscute a avea
probleme maritale si cele care nu sunt cunoscute a avea. IMS are si o buna validiatate de
construct, coreland foarte slab cu masuri cu care nu ar trebui sa coreleze dar coreland
semnificativ cu alte masuri cu care ar trebui sa coreleze, cum ar fi satisfactia maritala sau
problemele sexuale.
Al treilea insrument folosit in aceasta cercetare este FAMILY FUNCTIONING SCALE

(F.F.S.).
Autori: Mark L. Tavitian, Judith Lubiner, Laura Green, Lawrence C. Grebstein, Wayne

F. Velicer.
Scop: masoara dimensiunile functionarii familiei.
Descriere: F.F.S. este un instrument cu 40 de itemi creat pentru a masura dimensiunile

masurarii familiei. F.F.S. incearca sa invinga deficientele altor dispozitive de masurare a
familiei. Este bazat pe o viziune eclectica, integrativa asupra functionarii familiei. Masurarea s-a
facut pe baza unei metode segventiale a dezvoltarii pe scale. Primul pas a fost selectia de itemi
relevanti luati din teorie cercetari si interviuri cu experti. Acest proces a dus la crearea a 210
itemi. Dupa un studiu pilot cu expertii au fost retinuti 197 de itemi, balansand intre afirmatii
pozitive si negative. Instrumentul a fost studiat pe doua loturi de subiecti si redus prin analiza
factoriala la actuala scala cu 40 de itemi cu 5 factori: afectele pozitive ale familiei, comunicarea
in familie, conflictele in familie, grijile familiei si ritualurile familiei. Oricum, scorul total poate
fi folosit. F.F.S. este vazut ca avand multe aplicatii in cercetare si tratament, incluzand o posibila
dezvoltare a profilelor de familie pe diferite populatii cu probleme (Puteti vedea scala F.F.S. la
Anexa 1.3).
Norme: F.F.S. a fost studiat pe doua loturi 563 de subiecti, cu varsta cuprinsa intre 12-64
de ani dintre care 47% avand varsta intre 18-22 de ani. Toti subiectii au fost voluntari alesi dintr-
o varietate de surse incluzand studenti, membri ai bisericii si persoane aflate in terapie.
Scorare: Itemii sunt scorati pe o scala Likert de 7 puncte (niciodata=1 si intotdeauna=7).

Itemii 4,21 si 38 au scorurile inversate si apoi se aduna cu ceilalti astfel obtinandu-se scorul total.
Bfiabilitatea: F.F.S. are o consistenta corecta cu alpha de .90 pentru afectele pozitive ale
familiei si de .74 pentru conflicte. Alpha pentru scala totala nu a fost raportat nici la test-retest.
Validitate: Cercetarea descrisa in indicatiile de baza releva faptul ca F.F.S. are o buna

validitate, cum este demonstrat de corelatiile cu scala FACES III a functionarii familiei.
Deasemenea a facut diferenta cu succes intre doua grupuri clinice si un grup "notmal". F.F.S.,
deasemenea, a prezis individualizarea printre adolescentii tarzii, sugerand o buna prezicere a
validitatii. Oricum, cea mai de incredere subscala, afectele pozitive ale familiei, a fost corelata cu
dezirabilitatea sociala, sugerand nevoia d preacautie in a interpreta aceasta subscala.
Capitolul III: Analiza, prelucrarea si interpretarea datelor

Analiza datelor
Având în vedere metodologia lucrarii, tipurile de instrumente folosite si mai ales tipul de
date recoltate cu ajutorul acestor instrumente putem trece la analiza datelor. Aplicându-se
modalitatile de scorare specifice instrumentelor utilizate datele initiale sunt transformate în
scoruri numerice.
La o prima analiza a acestora constatam urmatoarele:
1. Scala DAS - Dyadic Adjustment Scale" utilizeaza scoruri cuprinse între 0 si 151
masurând prin scorul global calitatea relatiei cu partenerul, satisfactia existenta între cei doi.
Are patru subscale:
Ds- masoara satisfactia diadica
Dcoh - masoara coeziunea diadica
Dcon - masoara consensul diadic
AE - masoara expresia afectiva
2. Scala IMS - "Index Of Marital Satisfaction" utilizeaza scoruri cuprinse între 0 si 100 masurând
prin scorul global severitatea problemelor din viata de cuplu. Valorile mai mari de 30 sugereaza
prezenta unei probleme clinic semnificative.
3. Scala FFS - "Family Functioning" se utilizeaza pentru a evalua relatiile din cadrul familiei de
origine. Exista mai multe variante ale acestei scale însa am utilizat varianta cu scale Likert de la
1la 7 si cu 40 de itemi.
Analizând valorile masuratorilor se poate observa cu usurinta ca acestea sunt scalare,

masuratorile fiind realizate pe scale de interval. Pentru prezentarea datelor si prelucrarea lor s-a
utilizat pachetul de programe SPSS pentru prelucrari si analize computerizate.
Pentru omogenizarea datelor am folosit dupa caz fie completarea valorilor "missing
value" prin procedeul "median of all nearby value" fie eliminarea valorilor extreme acolo unde
era cazul. În final datele au fost sumarizate în Tabelul variabilelor avute în vedere în studiu,
numit "date statistice" si prezentat in tabelul urmator:
scor_IM sex
varsta sex ds dcoh dcon ae scor_DASS scor_FFScod cod
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
f
m
Variabilele ce apar în acest tabel sunt:
Vârsta - vârsta subiectului
Sex - sexul
Ds - satisfactia diadica
Dcoh - coeziunea diadica
Dcon - consensul diadic
Ae - expresia afectiva
Scor_DAS - scor total DAS
Scor_IMS - scor total IMS
Scor_FFS - scor total FFS
Cod - codul de grupare dupa evaluarea situatiei familiale
Codsex - codul de grupare dupa sex
Urmarind folosirea procedurilor parametrice am procedat mai întâi la verificarea gradului

de normalitate statistica a valorilor din fiecare variabila scalara. Calculâd valorile de simetrie
(skewness)si aplatizare (kurtosis) redate în Tabelul "evaluarea normalitatii" observam ca doar
doua variabile au distributie normala si anume expresia afectiva care este de fapt o subscala a
DAS si scorul final la FFS. Restul variabilelor nu au o distributie normala motiv pentru care în
prelucrarea datelor vom apela atât proceduri parametrice cât si nonparametrice.
Restul graficelor se afla la Anexele 2.1, 2.2, 2.3.
Prelucrarea datelor si prezentarea rezultatelor

Revenind acum asupra ipotezelor lucrarii pentru a formula ipotezele statistice
corespunzatoare. Cele doua ipoteze ale lucrarii sunt:
Se presupune ca natura relatiei actuale cu parintii (familia de orientare) a
tinerilor implicati într-o relatie parteneriala (de cuplu) influenteaza calitatea si evolutia acesteia
din urma;
Daca relatia tinerilor cu parintii este conflictuala exista posibilitatea ca propria
lor relatie de cuplu sa fie afectata. Sensul acestei afectari poate fi diferit (ex. cresterea coeziunii
interne a cuplului tanar ca mecanism de aparare sau, dimpotriva, separarea partenerilor in
contextul exacerbarii conflictelor de cuplu).
Plecând de la prima ipoteza a lucrarii formulam urmatoarea ipoteza statistica:
H1: Exista o corelatie între relatia cu familia si relatia parteneriala care poate fi
evidentiata cu ajutorul instrumentelor DAS, IMS, FFS.
H0: Nu exista nici o corelatie (ipoteza de nul).
Din cea de-a doua ipoteza a lucrarii obtinem urmatoarea ipoteza statistica:
H2: Exista diferente semnificative statistic între cuplurile provenite din familii netensionate si
cele provenite din familii coflictuale în ceea ce priveste coeziunea diadica, consensul ori
satisfactia diadica.
H0: Nu exista nici un fel de diferente semnificative statistic pe nici unul din palierele mai sus
mentionate (ipoteza de nul).
Pentru testarea primei ipoteze vom folosi coeficientii de corelatie Pearson pentru
variabilele parametrice si Kendall pentru cele nonparametrice.
Rezultatele sunt prezentate în tabelele de corelatii.

Se obs erva ca ipoteza H1 se confirma prin existenta unui coeficient de corelatie
semnificativ statistic k = 0.224 la un nivel de semnificatie sig.=0,013 între scorul la FFS si cel la
DAS si de asemenea cu primele doua subscale ale DAS-ului (vezi tabelul)
Pentru testarea celei de-a doua ipoteze vom folosi testul t pentru variabilele parametrice
si testul Mann-Whitney pentru cele nonparametrice.
Rezultatele sunt prezentate în tabelul testului t si respective al testului Mann-Whitney.
Se observa ca ipoteza H2 se confirma prin existenta unei diferente semnificative statistic,

coeficientul U = 222,5 la un nivel de semnificatie sig.=0,005 între cele doua grupe de subiecti
(cei cu situatii conflictuale în familia de provenienta si cei fara situatii conflictuale) atât la scorul
total DAS cât si la subscalele acestuia:
Ds - satisfactia diadica U=275,5 sig.= 0,049
Dcoh - coeziunea diadica U=233 sig.=0,008
Dcon - consensul diadic U=252 sig.=0,02
Ae - expresia afectiva U=274 sig.=0,042
De asemenea sunt interesant de observat si alte date care au iesit la iveala dincolo de
ipotezele initiale. Astfel se constata o corelatie negativa între vârsta si scorul_IMS si asemenea
între scorul_DAS si scorul_IMS
Ceea ce este înca interesant de semnalat este faptul ca la nici o scala nu au existat
diferente semnificative statistic între sexe.
Concluziile statistice
Confirmarea celor doua ipoteze statistice ne conduce la ideea ca între relatia actuala cu
parintii si calitatea relatiei parteneriale exista o permanenta legatura si influenta în sensul ca
tensiunile dintre parinti si copii se insinueaza în, si afecteaza relatia parteneriala. Invers, relatia
buna, de confort relational cu parintii este un factor care influenteaza pozitiv relatia cu
partenerul.
Influenta este resimtita mai ales în ceea ce priveste satisfactia diadica si coeziunea diadica.
Faptul ca la scala IMS nu s-au obtinut diferente semnificative este totusi semnificativ
pentru lucrarea de fata întrucât acest fapt sugereaza ideea ca existenta conflictului si tensiunii în
cuplu, indiferent de familia de provenienta nu conduce obligatoriu spre insatisfactie si tensiune
intrucât cuplul are o serie de mecanisme adaptative si care functioneaza mai cu seama la cei care
au relatii confortabile cu parintii.
O alta concluzie interesanta este ca odata cu vârsta tensiunea în cuplu scade datorita
adaptarilor si ajustarilor care are loc între parteneri.
si sa mai adaugam faptul ca sexul nu are importanta în traducerea si transportarea tensiuni
din familie în relatia parteneriala. Atât femeile cât si barbatii sunt la fel de vulnerabili din acest
punct de vedere. Rolul familiei este major prin relatiile pe care le instituie chiar daca copiii au
plecat deja de acasa si îsi construiesc propria lor familie. Relatiile cu parintii ne urmaresc oriunde
ne-am duce pentru ca le pastram permanent în noi. Rezolvarea situatiilor conflictuale cu parintii
înseamna în primul rând asigurarea unui sol bun pentru construirea relatiei parteneriale si a
viitoarei familii.
Capitolul IV: Concluzii
Acest studiu afost efectuat pentru a investiga daca intre relatia cu parintii si calitatea
relatiei parteneriale exista sau nu o legatura. In urma concluziilor statistice reiese faptul ca
tensiunile si problemele cu parintii influenteaza negativ relatia parteneriala si pe de alta parte
buna intelegere cu familia influenteaza pozitiv relatia parteneriala. Astfel cu ajutorul scalei de
evaluare Family Functioning Scale (F.F.S.) am impartit lotul de subiecti in doua grupuri: cei cu
probleme cu parintii (au obtinut valori mici la scala de evaluare) si cei fara probleme (au obtinut
valori mari la scala de evaluare).
In acest fel s-a validat prima ipoteza, adica relatia cu parintii a tinerilor parteneri implicati
intr-o relatie parteneriala influenteaza calitatea si evolutia acesteia din urma.
In cazul celei de a doua ipoteze, adica daca relatia tinerilor cu parintii este conflictuala
exista posibilitatea ca propria lor relatie de cuplu sa fie afectata, s-a validat in cadrul scalei de
evaluare Dyadic Adjustement Scale (D.A.S.) care a aratat ca in cazul cuplurilor care au probleme
in familie exista si probleme in cuplu. La scala D.A.S. grupul de subiecti, fara probleme in
familie, au obtinut valori mari si grupul cu probleme in famile a obtinut valori mai mici.
Astfel putem spune ca problemele, grijile si nemultumirile cu parintii se rasfrang si

asupra relatiei cu partenerul iar acolo unde exista armonie si intelegere in familie nu exista nici
probleme cu partenerul de cuplu.
Aceasta cercetare ajuta la o mai buna inteleere a parintilor si arata ca in relatiile

conflictuale cu acestia trebuie rezolvate in primul rand.
Cercetarea poate fi continuata pe un lot mai mare de subiecti, adaugand un interviu atat
cu partenerii de cuplu cat si cu parintii pentru a gasi cauza acestor nemultumiri si neitelegeri si
de a le rezolva.
Parinii ne vor urmari si ne vor veghea permanent si trebuie sa invatam sa convietuim si sa

comunicam cu ei pentru a avea o viata linistita si armonioasa.
Anexa 1.1
DAS
Majoritatea oamenilor au unele nemultumiri în legatura cu relatiile lor. Va rugam sa indicati mai
jos gradul de acord sau dezacord dintre dvs. si partenerul dvs. ptr. fiecare item în parte.
5 - întotdeauna de acord
4 - aproape întotdeauna de acord
3 - dezacord ocazional
2 - aproape întotdeauna dezacord
1 - întotdeauna dezacord
Organizarea finantelor de familie

Recreerea în timpul liber
Probleme religioase
Demonstrarea afectiunii
Prieteni
Relatii sexuale
Conventionalitatea (comportamentul corect)
Filosofia de viata
Modalitati de a trata rudele
Obiectivele, scopuri si lucruri considerate importante
Timpul liber petrecut împreuna
Luarea unor decizii majore
Sarcini casnice
Interese ptr. petrecerea timpului liber
Deciziile legate de cariera profesionala
Va rugam sa indicati cât de frecvent vi de întâmpla dvs. si partenerului dvs. urmatoarele:
Întotdeauna
Aproape tot timpul
Des
Ocazional
Rar
Niciodata
Cât de des ati discutat sau ati luat în considerare divortul,

separarea sau terminarea relatiei?
Cât de des dvs. sau partenerul dvs. plecati de acasa dupa o
cearta?
În general, cât de des gânditi ca lucrurile între dvs. si
partenerul dvs. merg bine?
Aveti încredere în partenerul dvs.?
Regretati vreodata ca v-ati casatorit?
Cât de des dvs. si partenerul dvs. va certati?
Cât de des va calcati pe nervi unul pe altul?
23. Va sarutati partenerul?
În fiecare zi Aproape în fiecare zi Ocazional Rar Niciodata
43210
24. Dvs. si partenerul dvs. va angajati în satisfacerea intereselor comune impreuna?
Toate Majoritat Unele Putine Niciunul
43210
Cât de des vi se întâmpla urmatoarele evenimente dvs. si partenerului dvs.?
1 - niciodata
2 - mai putin de o data pe luna
3 - o data sau de doua ori pe luna
4 - o data pe zi
5 - mai des (de o data pe zi)
Aveti schimburi simultane de idei

Râdeti împreuna
Discutati calm ceva
Lucrati împreuna la un proiect
Acestea sunt unele lucruri cu care cuplurile uneori sunt de acord iar alte ori nu sunt de acord.
Indicati care dintre itemii de mai jos v-au cauzat diferente de opinie sau probleme în relatia dvs.
în ultimile câteva saptamâni. (Încercuiti DA sau NU).
DA NU Ati fost prea obositi ptr. a face sex

DA NU Nu prea ati arat Nu prea ati aratat
iubire
31. Numerele de pe linia urmatoare reprezinta diferite grade de fericire în relatia cu dvs. Punctul
de mijloc, "fericit", reprezinta gradul de fericire al majoritatii relatiilor. Va rugam sa încercuiti
numarul care descrie cel mai bine gradul de fericire, luând în considerare toate aspectele, al
relatiei dvs.
Extrem de Relativ Un pic Fericit Foarte fericit Extrem de Perfect

nefericit nefericit nefericit fericit
32. Va rugam sa încercuiti una dintre afirmatiile urmatoare care descrie cel mai bine felul în care
considerati viitorul relatiei dvs.
Vreau cu disperare ca relatia mea sa reuseasca, si as face aproape orice ptr. ca asta sa se
întâmple.
Vreau foarte tare ca relatia mea sa reuseasca, si voi face tot ce pot ptr. asta.
Vreau foarte tare ca relatia mea sa reuseasca, si voi face tot ce tine ptr. mine de asta.
Ar fi frumos ca relatia mea sa reuseasca, dar nu pot face mai mult decât fac acum ptr. asta.
Ar fi frumos ca relatia mea sa reuseasca, dar refuz sa mai fac ceva în plus decât fac acum ptr. a
face relatia sa mearga.
Relatia mea nu poate reusi niciodata iar eu nu mai pot face nimic ptr. a face relatia sa mearga.
Anexa 1.2
I.M.S.
Nume: .................... 16516y2419q ..... Data: .................... 16516y2419q ...
Acest chestionar este destinat a masura gradul de satisfacttie pe care-l simtiti in relatia dvs. Nu
este un test, deci nu exista rasounsuri bune sau proaste. Raspundeti la fiecare item pe cat de
corect puteti prin plasarea unui numar in stanga fiecarei afirmatii.
1=niciodata; 2=foarte rar; 3=rar; 4=cateodata; 5=o buna parte a timpului;
6= de cele mai multe ori; 7=intotdeauna.
Partenerul meu este destul de afectuos.

Partenerul meu ma trateaza rau
Partenerul meu are intradevar grija de mine.
Simt ca nu as mai alege acelasi partener daca ar fi s-o iau de la inceput.
Simt ca pot avea incredere in partenerul meu.
Simt ca relatia noastra se destrama.
Partenerul nu ma intelege.
Simt ca relatia noastra este intradevar buna.
Relatia noastra este o relatie foarte fericita.
Viata noastra impreuna este plicticoasa.
Ne distram foarte bine impreuna.
Este plicticoasa.nu are incredere in mine.
Relatia noastra este foarte apropiata.
Simt ca nu ma pot baza pe partenerul meu.
Simt ca nu avem destule interese comune.
Ne descurcam foarte bine in cazul certurilor sau dezacordurilor.
Ne descurcam bine in planificarea bugetului.
Simt ca nua r fi trebuit sa ma casatoresc cu partenerul meu.
Eu si partenerul meu ne intelegem foarte bine impreuna.
Relatia noastra este foarte stabila.
Partenerul meu este un adevarta sprijin pentru mine.
Simt ca nu mai tin la partenerul meu.
Simt ca viitorul este luminos pentrurelatia noastra.
Simt ca relatia noastra este goala.
Simt ca nu mai exista nici un fel de emotie in relatia noastra.
Anexa 1.3
Sex
Varsta
Scala de evaluare a relatiilor din cadrul familie
(FFS - Family functioning scale)
Acesta este un chestionar care se refera la viata de familia, incluzand o serie de afirmatii care
descriu familia. Va rog sa evaluati fiecare afirmatie va descrie familia in acest moment. Folositi
urmatoarea scala de sapte puncte:
Aproape Aproape
Niciodata niciodata Rar Cateodata Frecvent intotdeauna Intotdeauna

1 2 3 4 5 6
7
Pentru fiecare afirmatie va rog incercuiti numarul care arata cel mai bine cum va vedeti familia
actuala. Nu va ganditi prea mult cand dati raspunsurile. Daca cititi o afirmatie la care vi se pare
prea dificil sa raspundeti, dati primul raspuns care va vine in minte. Aduceti-va aminte ca nu
exista raspunsuri bune sau gresite. Va rog sa raspundeti cat de sincer puteti. Toate raspunsurile
raman confidentiale.
1. Aniversarile sunt importante la mine in familie. 1234567

2. Copiii din familia mea se cearta unul cu celalalt. 1234567
3. Persoanelor din familia trebuie sa li se aminteasca atunci cand sunt 1 2 3 4 5 6 7
rugate sa faca ceva.
4. Persoanelor din familia mea nu le pasa suficient de mult de nevoile 1 2 3 4 5 6 7
mele.
5. Familia mea isi petrece vacantele impreuna. 1234567
6. Persoanele din familia mea se cearta din cauza banilor. 1234567
7. Familia ma accepta asa cum sunt. 1234567
8. Cand cineva din familie este suparat sunt ingrijorat(a). 1234567
9. Persoanele din familia mea ma asculta atunci cand vorbesc. 1234567
10. Imi fac probleme atunci cand nu sunt de acord cu opiniile celorlalti 1 2 3 4 5 6 7
membri ai familiei.
11. Ma simt respectat(a) de catre familia mea. 1234567
12. In familia mea sunr respectate sarbatorile. 1234567
13. Ma simt rau atunci cand treburile nu merg bine la mine in famile. 1 2 3 4 5 6 7
14. Familia mea sarbatoreste evenimente deosebite, cum ar fi 1 2 3 4 5 6 7
aniversarile.
15. Persoanele din familia sunt violente fizic (se bat una cu celalata). 1 2 3 4 5 6 7
16. Cand am intrebari legate de relatiile personale, ii intreb pe membrii 1 2 3 4 5 6 7
familie mele.
17. Fac in asa fel incat familia mea sa isi dea seama cand sunt trist(a). 1 2 3 4 5 6 7
18. Starea unui membru al familiei se poate raspandi si asupra celorlalti 1 2 3 4 5 6 7
membri ai familiei.
19. Fac in asa fel incat familia mea sa isi dea seama cand sunt suparata. 1 2 3 4 5 6 7
20. Persoanele din familia mea tipa una la alta. 1234567
21. Familia mea ma vede ca pe o cauza pierduta. 1234567
22. Imi este greu sa uit evenimentele nefericite care s-au intamplat la 1 2 3 4 5 6 7
mine in familie.
23. Persoanele din familia mea imi folosesc lucrurile fara sa-mi spuna. 1 2 3 4 5 6 7
24. In familia mea se vorbeste despre ceea ce este bine sau rau in 1 2 3 4 5 6 7
materie de sex.
25. Membrii familie mele se critica unul pe celalalt cu privire la 1 2 3 4 5 6 7
obiceiul de a manca.
26. Atunci cand lucrurile nu merg bine la mine in familiei cineva este 1 2 3 4 5 6 7
invinovatit.
27. La mine in familie se discuta despre schimbarile fizice care se 1 2 3 4 5 6 7
produc odata ce inaintam in varsta.
28. Celor din familia mea le spun cand sunt suparat(a) pe ei. 1234567
29. Membrii familiei mele servesc cel putin o masa impreuna. 1234567
30. Reuniunile de familie sunt importante pentru noi. 1234567
31. Nu pot sa dorm atunci cand ma gandesc la problemele familiei. 1234567
32. Ma intereseaza istoria familiei mele. 1234567
33. Ma simt iubit(a) de catre familia mea. 1234567
34. Atunci cand lucrurile nu merg bine, la mine in familie, imi 1 2 3 4 5 6 7
afecteaza apetitul.
35. Fac in asa fel incat familia mea sa isi dea seama cand imi este frica. 1 2 3 4 5 6 7
36. Persoanele din familia mea nu sunt interesate in ceea ce fac. 1234567
37. Este important sa stiu starea sufleteasca in care se afla anumiti 1 2 3 4 5 6 7
membrii ai familiei.
38. Ma simt ca un strain(a) in propria mea casa. 1234567
39. Suntem prietenosi cu alte familii. 1234567
40. Persoanele din familia mea isi discuta problemele cu mine. 1234567
Anexa 2.1: Graficele variabilelor

ANEXA 2.2:Grafice mixte
ANEXA 2.3 Grafice mixte pe sexe
Bibliografia:
Ciuperca, C. (2000) - Cuplul modern - Intre emancipare si disolutie, Ed. Tipoalex,

Alexandria;
 Dobson, J. (1994) - Armonia in familie, Ed. Noua Speranta, Timisoara;

 Druta, F. (1998) - Psihosociologia familiei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
 Duck, S. (2000) - Relatiile interpersonale, Ed. Polirom, Iasi;
 Ilut, P. (1995) - Familia cunoastete si asistenta, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca;
 Mitrofan, I.. (2002) - Ciuperca C., Psihologia vietii de cuplu, Ed. Sper, Bucuresti;
 Mitrofan, I.. (1989) - Cuplul conjugal - Armonie si dizarmonie, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti;
 Mitrofan, I.. (1998) - Ciuperca C., Incursiune in psihologia si psihosexologia familiei, Ed.
Mihaela Press, Bucuresti;
 Mitrofan, I.. (1996) - Mitrofan N., Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editura si
presa "Sansa" S.R.L., Bucuresti;
 Mitrofan. I.. (1991) - Mitrofan N., Familia de la A la Z, Ed. Stiintifica, Bucuresti;
 Mitrofan. N. (1984) - Dragostea si casatoria, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti;
 Nitescu, V. (1986) - Adolescenta, Ed. Stiintifica, Bucuresti;
 Salome, J. (2002) - Daca m-as asculta, m-as intelege, Ed. Curtea Veche, Bucuresti;
 Salome, J. (2002) - Vorbeste-mi, am atatea sa-ti spun, Ed. Curtea Veche, Bucuresti;
 Schiopu, U. (1981) - Verza E., Psihologia varstelor, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti;
 Fromm, E. (1995) - Arta de a iubi, Ed. Anima, Bucuresti;
 Revista de psihoterapie exoperientiala, nr. 8, iunie 1999, Ed. Sper, Bucuresti;
 Revista de psihoterapie exoperientiala, nr. 16-17, iunie 2001, Ed. Sper, Bucuresti;
 Ursula, S. (1997) - Dictionar de psihologie, Ed. Babel, Bucuresti;
 Voinea, M. (1993) - Sociologia familiei, Ed. Tub, Bucuresti.

Influenta Parentala Asupra Relatiei de Cuplu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Influenta Parentala Asupra Relatiei de Cuplu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare de diploma Psihologie si Psihopedagogie Speciala INFLUENTA PARENTALA

ASUPRA RELATIEI DE CUPLU

Universitatea ''Dimitrie Cantemir"

Facultatea de Psihologie si Psihopedagogie Speciala

INFLUENTA PARENTALA ASUPRA RELATIEI DE CUPLU

Cap.I Delimitari conceptuale:

2.1 Dragostea si familia.........................4

2.2 Iubirea parentala...... .........12

2.3 Profile de comportament parental...........23

3. Efectele influentei parintilor asupra relatiei de cuplu.................... 32

4. Ambianta si cadrul familial................. 36

5. Relatia de cuplu .................... 38

6.Comunicarea cu sine si cu ceilalti........... 44

Cap II Designul cercetarii

Prezentarea tehnicilor si procedeelor folosite............. 53

CaP III Analiza, prelucrarea si interpretarea datelor..............57

Capitolul I: Delimitari conceptuale

Relatia interpersonala constituie componenta mai stabila si de profunzime a interactiunii

In cadrul relationarii interpersonale intersexe, componenta stabila, de profunzime o poate

2.1 Dragostea si familia

De asemenea, prezinta o mare importanta modul in care nivelul unitatii si coeziunii

autenticitatea si completitudinea comunicarii intre parteneri si copii lor;

fluenta granitelor intergenerationale;

coerenta si consensul modelelor de rol conjugal si parental oferite copiilor in procesul

gradul de confort si securizare psihica rezultat din sentimentul apartenentei familiale,

sanatatea psihica si somatica a membrilor familiei;

capacitatea de pastrare si transmitere a modelelor spiriual-valorice pozitive, pro

Relatiile parentale si viziunea asupra socializarii

B. Bernstein considera ca socializarea este "procesul in cursul caruia un copil dobandeste o

o functie de intretinere si reparatie (corespunzand activitatilor menajere);

o functie de reconfort (momente de tandrete si confesiune);

Familia cu doi copii

Familia cu trei copii

Familia cu mai mult de trei copii

Esecul parental este aproapeintotdeauna un esec conjugal, desi nu toate dizarmoniile

Echilibrul conjugal este conditia primordiala pentru echilirul parental si ambele

2.2 Iubirea parentala

Iubirea dintre parinte si copil

Se intampla cateodata ca o astfel de persoana centrata pe mama sa poata functiona fara

In continuare, aceasta retragere duce la dezvoltarea unei anxietati puternice, a unui

O mama inteligenta influenteaza inevitabil si indiscutabil viata amoraosa a fiicei sale.

Pe de alta parte, parintii exercita infuente educational-modelatorii in cadrul familiei si in mod

Severitatea excesiva, cu multe rigiditati, cu interdictii nu lipsite uneori de

O alta strategie educativa cu consecinte nefaste asupra procesului de

formare si dezvoltare armonioasa a personalitatii copilului este cea superprotectoare. Parintii

Grija exagerata fata de copii se poate manifesta in cazul unor parinti si in

limitarea excesiva a libertatii si independentei de actiune a acestora, a initiativei in ce priveste

Ca un revers al acestei modalitati de influentare educativa a copiilor este

Climatul educational familial este o formatiune psihosociala foarte complexa, cuprinzand

Parintii rigizi- impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trai si a vedea,

Parintii anxiosi, care fac ca asupra copilului lor sa apese o presiune

Parintii infantili, care refuza sa se autodefineasca in calitate de parinti si se

modul de relationare cu copii. Activitatea educativa se caracterizeaza prin neregularitate,

Parinti prea indulgenti, nu manifesta nici un fel de rezerva si nici un fel de

Parintii prea tandri creeaza, de regula, un climat mult prea incarcat cu

Parintii zeflemitori, ce considera si il trateaza pe copil ca fiind un mic

Tatal dominator, a carui autoritate este expresia unei personalitati

puternice, exigente, care stie sa se afirme si sa reuseasca si care se bucura de un prestigiu

Tatal prieten isi intemeiaza ascendentul mai putin pe autoritate cat pe

Tatal bomboana, prin faptul ca tinde sa-si insuseasca atitudini materne,

Uitandu-te la ea vei sti ce sa faci sau ce nu in viata si in relatiile cu ceilalti. In general, ce

Nu se potriveste nicicum matricei clasice.

Psihologii sustin ca evenimentele copilariei au o importanta decisiva in formarea personalitatii