Tema 2.

Obiectul şi metoda de studiu al contabilității

2.1. Obiectul de studiu al contabilității.

2.2. Activele entității, caracteristica și clasificarea acestora.
2.3. Sursele de proveniență a activelor (pasivele) și clasificarea lor.
2.4. Noțiuni privind cheltuielile, veniturile și rezultatul financiar, conținutul și
componența acestora.
2.5. Metoda contabilității și elementele acesteia.

2.1. Obiectul de studiu al contabilității

Obiectul contabilității îl constituie reflectarea în expresie valorică a stării
patrimoniului, a mișcării şi transformării lui ca urmare a proceselor şi fenomenelor
economice şi a rezultatelor obținute.
Patrimoniul este constituit din totalitatea bunurilor ce aparțin unei persoane
fizice sau juridice, dobândite în cadrul relațiilor de drepturi și obligații.
Din punct de vedere structural, patrimoniul include patrimoniul economic şi
patrimoniul juridic.
Patrimoniul economic exprimă totalitatea bunurilor deținute de o persoană
fizică sau juridică, utilizate pentru desfășurarea activității sale.
Patrimoniul juridic exprimă relațiile juridice, drepturile şi obligațiile care se
creează în întreprinderi ca urmare a existenței şi folosirii patrimoniului economic.
Bunurile economice formează averea întreprinderii, adică acea parte a
patrimoniului cu conținut concret, material, determinate fizic și economic.
Determinarea fizică a bunurilor economice denotă faptul că ele au o formă
concretă (mărfuri, produse, materiale, numerar etc.). Determinarea economică a
bunurilor se concretizează prin utilitatea bunurilor (capacitatea de a satisface
anumite cerințe ale oamenilor) și valoarea lor (exprimarea în bani).
Drepturile și obligațiile (sau sursele de finanțare ale bunurilor economice)
exprimă raporturile de proprietate în cadrul cărora se procură și gestionează
bunurile.
Relațiile de drept exprimă situația în care întreprinderea își procură o parte
din avere din sursele proprii. Astfel, bunurile respective îi aparțin de drept, iar
partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu propriu.
Relațiile de obligații exprimă situația în care întreprinderea își procură o
parte din avere din surse împrumutate. Bunurile respective nu îi aparțin de drept,
iar partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.
Principalele trăsături ale obiectului contabilității sunt:
1) Contabilitatea studiază patrimoniul în expresie valorică;
2) Contabilitatea studiază modul de gestionare a patrimoniului;
3) Contabilitatea studiază echilibrul global al patrimoniului;
4) Contabilitatea studiază echilibrul intern al patrimoniului.
2.2. Activele entității, caracteristica și clasificarea acestora
Activele reprezintă resursele economice identificabile și controlate de
întreprindere ce provin din faptele economice trecute din a căror utilizare se
așteaptă obținerea unor beneficii economice. Denumirea de active provine de la
caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă mișcare și transformare
în cadrul circuitului economic.
Conținutul activului este stabilit în baza a două criterii:
1. Modul de valorificare a bunurilor economice – se referă la felul în care ele
participă la procesul de producție, se consumă și își transmit valoarea asupra
produselor obținute.
2. Gradul de lichiditate a bunurilor economice – reflectă capacitatea bunurilor
economice de a se transforma în bani lichizi.
În funcție de criteriile menționate, activele se împart în: active imobilizate și
active circulante.
Activele imobilizate reprezintă bunurile economice cu o durată de folosință
îndelungată (mai mare de un an) sau pentru a fi transmise în folosință terților și
care nu se consumă la prima utilizare.
Activele imobilizate cuprind următoarele categorii de imobilizări:
Imobilizările necorporale nu au formă materială, sunt identificabile și
controlabile de întreprindere, sunt deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai
mare de un an în activitatea întreprinderii sau sunt destinate transmiterii în
folosință persoanelor fizice şi juridice.
Imobilizările corporale reprezintă activele care îmbracă o formă fizică
naturală, sunt deținute pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în
activitatea întreprinderii sau pentru a fi transmise în folosință terților sau se află în
procesul creării și nu sunt destinate vânzării.
Investiții financiare pe termen lung – active sub formă de valori mobiliare
(acțiuni și obligațiuni), cote de participație în capitalul social al altor întreprinderi
deținute de întreprindere mai mult de 1 an în scopul exercitării controlului,
obținerii veniturilor sau altor beneficii economice.
Creanțe pe termen lung și alte active imobilizate din componența cărora fac
parte:
1) Creanțe pe termen lung;
2) Cheltuieli anticipate pe termen lung;
3) Alte active imobilizate.
Activele circulante cuprind bunuri economice care se utilizează pe o
perioadă scurtă (până la 1 an) în activitatea întreprinderii și participă la un singur
circuit economic. Ele se consumă imediat și își transmit dintr-o dată valoarea
asupra produsului nou creat.
Din punct de vedere al lichidității, activele circulante se grupează în:
Stocuri – reprezintă ansamblul bunurilor și serviciilor din cadrul unei
întreprinderi, deținute fie pentru a fi vândute în aceeași stare sau după prelucrarea
lor în procesul de producție, fie pentru a fi consumate în procesul de producție sau
prestare a serviciilor. Ele cuprind:
1) Materiile prime și materialele de bază;
2) Materialele consumabile;
3) Obiecte de mică valoare și scurtă durată;
4) Producția în curs de execuție;
5) Produse;
6) Mărfuri.
Creanțe curente și alte active circulante care includ:
1) Creanțe curente. În structura creanțelor curente se includ:
a) Creanțe comerciale;
b) Creanțe calculate;
c) Alte creanțe curente.
2) Alte active circulante.
Investiții financiare curente – reprezintă valori mobiliare investite de
întreprindere în capitalul social al altor entități pe un termen de până la 1 an în
vederea obținerii veniturilor.
Numerar și documente bănești – în ultima fază a circuitului economic,
activele circulante materiale din sfera circulației se transformă în active bănești, ca
urmare a încasării lor de la clienți. Activele bănești sunt reprezentate prin
numerarul aflat în casieria întreprinderii, disponibilitățile bănești existente în
conturile de la bănci, carnete de cec, documente bănești (mărci poștale şi timbre
fiscale, tichete de călătorie, bilete de tratament şi odihnă etc.).
Componența, modul general de clasificare a activelor, recunoașterea și
evaluarea acestora sunt reglementate de prevederile următoarelor Standarde
Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Stocuri”
 SNC ,,Imobilizări necorporale și corporale”
 SNC ,,Creanțe și investiții financiare”
 SNC ,,Părți afiliate și contracte de societate civilă”.

2.3. Sursele de proveniență a activelor (pasivele) şi clasificarea lor

Pasivele reprezintă sursele de proveniență sau constituire a activelor care au
la bază relațiile juridice generatoare de drepturi şi obligații (datorii).
Conținutul pasivului este stabilit în baza a două criterii:
1. Modul de finanțare a bunurilor economice – se referă la modul de dobândire
economică și susținere financiară a activelor întreprinderii. Pentru procurarea
bunurilor economice o întreprindere folosește:
a) surse proprii;
b) surse străine.
2. Gradul de exigibilitate a surselor de finanțare – se referă la termenul de
decontare (achitare) a surselor de finanțare (mai mare sau mai mic decât perioada
de gestiune – 1 an).
În funcție de modul de finanțare a bunurilor economice, pasivele se împart
în: capital propriu și datorii.
 Capitalul propriu reprezintă mărimea rămasă în activele întreprinderii după
scăderea datoriilor. La capitalul propriu se referă:
1) Capitalul social.
2) Primele de capital.
3) Rezervele.
4) Profitul net (pierderea netă) al perioadei de gestiune.
5) Profitul nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor precedenți.
6) Corecții ale rezultatelor perioadei precedente.
7) Profitul utilizat al anului de gestiune.
8) Rezervele din reevaluare.
9) Alte elemente de capital propriu.
Datorii – exprimă angajamentele contractuale sau legale ale întreprinderii
față de diferite persoane fizice și juridice cu privire la bunurile și valorile din
patrimoniul său. În structura patrimoniului se includ următoarele categorii de
datorii:
 Datorii financiare;
 Datorii comerciale;
 Datorii calculate.
În funcție de gradul de exigibilitate, datoriile se delimitează în:
 Datorii pe termen lung;
 Datorii curente.
Provizioane – datorii cu exigibilitate sau valoare incertă (nesigură). Ele
includ:
1) Provizioane pentru beneficiile angajaților.
2) Provizioane pentru garanții acordate cumpărătorilor.
3) Provizioane pentru impozite.
4) Alte provizioane.
Componența, modul general de clasificare a elementelor de pasiv,
recunoașterea și evaluarea acestora sunt reglementate de prevederile următoarelor
Standarde Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Capital propriu și datorii”
 SNC ,,Părți afiliate și contracte de societate civilă”.

2.4. Noțiuni privind cheltuielile, veniturile și rezultatul financiar, conținutul și

componența acestora
Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice sub formă de
ieșiri, reduceri ale valorii activelor sau de creștere a datoriilor care contribuie la
diminuarea capitalului propriu.
În funcție de destinație cheltuielile se împart în trei grupe:
1. Cheltuieli ale activității operaționale – sunt generate de fabricarea și
comercializarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor,
achiziționarea și vânzarea mărfurilor etc. Acestea includ:
 a) Costul vânzărilor;
b) Cheltuieli de distribuire;
c) Cheltuieli administrative;
d) Alte cheltuieli ale activității operaționale.
2. Cheltuieli ale altor activități care includ:
a) Cheltuieli cu active imobilizate;
b) Cheltuieli financiare;
c) Cheltuieli excepționale.
3. Cheltuieli privind impozitul pe venit – cuprind suma totală a cheltuielilor
privind impozitul pe venit, luată în considerare la calcularea profitului (pierderii)
net al perioadei de gestiune.
Veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor economice sub formă de intrări
sau majorări ale valorii activelor, sau de diminuare a datoriilor care contribuie la
creșterea capitalului propriu.
În funcție de sursele de intrare, veniturile se împart în două grupe:
1. Venituri din activitatea operațională care includ:
a) Venituri din vânzări;
b) Alte venituri din activitatea operațională.
2. Venituri din alte activități cuprind:
a) Venituri din operațiuni cu active imobilizate;
b) Venituri financiare.
c) Venituri excepționale.
La finele perioadei de gestiune conturile de venituri și cheltuieli se închid
prin trecerea veniturilor și cheltuielilor acumulate la rezultatul financiar total.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) reprezintă diferența dintre
veniturile financiare și cheltuielile financiare într-un exercițiu financiar. În situația
în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, se obține profit, iar în situația în
care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, se obțin pierderi.
Veniturile și cheltuielile, precum și rezultatul financiar se reflectă în Situația
de profit și pierdere.
Componența, modul general de clasificare a elementelor de cheltuieli,
venituri și rezultate financiare, recunoașterea și evaluarea acestora sunt
reglementate de prevederile următoarelor Standarde Naționale de Contabilitate:
 SNC ,,Prezentarea situațiilor financiare”
 SNC ,,Stocuri”
 SNC ,,Cheltuieli”
 SNC ,,Venituri”
 SNC ,,Capital propriu și datorii”.
2.5. Metoda contabilității și elementele acesteia
Prin metoda contabilității se înțelege totalitatea elementelor, cu ajutorul
cărora se studiază obiectul contabilității și subiectele acestuia.
 În contabilitate sunt utilizate un șir de procedee care sunt grupate în trei
grupe:
1. Procedee comune tuturor științelor. Printre procedeele comune tuturor
științelor pe care le folosește și contabilitatea se regăsesc:
a) Observația – este o metodă fundamentală de culegere a datelor și reprezintă
un act de urmărire și descriere a fenomenelor și proceselor economice atât în
cadrul întreprinderii, cât și în afara ei;
b) Comparația – constă în alăturarea a două sau a mai multor elemente, fapte sau
fenomene, cu scopul de a stabili asemănările sau deosebirile dintre ele;
c) Clasificarea – este o metodă logică prin care obiectele dintr-o mulțime dată
sunt distribuite în submulțimi în funcție de asemănările și deosebirile dintre
ele;
d) Analiza – constă în descompunerea obiectului sau subiectului cercetat în
părțile sale componente;
e) Sinteza – este o metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe
trecerea de la particular la general, de la simplu la compus.
2. Procedee comune și altor științe economice. Procedeele metodei contabilității
care sunt comune și altor științe economice includ:
a) Documentarea – cuprinde totalitatea mijloacelor de informare referitoare la o
problemă sau la un domeniu de activitate;
b) Evaluarea – permite exprimarea valorică a elementelor patrimoniale și a
operațiunilor referitoare la modificarea elementelor patrimoniale;
c) Calculația – reprezintă un ansamblu de operații matematice utilizate pe tot
parcursul ciclului de prelucrare a datelor și informațiilor furnizate de
contabilitate, începând cu calculul rezultatelor financiare și a indicatorilor de
eficiență economică din întreprinderi;
d) Inventarierea – acțiunea de control și autentificare documentară a existenței
elementelor patrimoniale ale întreprinderii, din punct de vedere cantitativ și
valoric.
3. Procedee specifice metodei contabilității. Procedeele care sunt specifice doar
metodei contabilității cuprind:
a) Bilanțul – este modul de generalizare sistematizată a informației privind
bunurile economice și sursele de constituire a acestora pe o perioadă de
gestiune conform legislației în vigoare;
b) Contul – este instrumentul cu ajutorul căruia se ține evidența operațiilor
economice. Cu ajutorul contului se urmărește operativ existența și mișcarea
elementelor patrimoniale ale întreprinderii;
c) Dubla înregistrare – presupune înregistrarea simultană (concomitentă) a
fiecărei operațiuni economice în două conturi distincte, și anume în debitul
unui cont și în creditul altui cont la una și aceeași sumă;
d) Balanța de verificare – asigură verificarea exactității înregistrărilor în conturi,
legătura dintre conturi și bilanț, precum și centralizarea datelor contabilității
curente.