Probele

Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută
la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloace materiale de probă, prin cercetarea la
fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (mijloc de probă =
mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic).

Faptul probator este faptul material care, odată dovedit printr-un mijloc de
probă, e folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în
soluționarea pricinii. Sunt de două feluri:

1. Fapte principale, care constituie raportul juridic dedus judecății și care

trebuie dovedite
2. Fapte probatorii, care nu constituie raportul litigios, dar care contribuie la
dovedirea existenței sau inexistenței acestuia

Probele se administrează în procesul civil pentru a-l convinge pe judecător, deci

subiectul probei este judecătorul.

Obiectul probei e reprezentat de acele fapte juridice care tind la dovedirea

raportului juridic litigios, deci acele acte juridice și fapte juridice în înțeles restrâns
care au creat, modificat sau stins raportul juridic ori au determinat ineficacitatea sa,
dând dreptul de a se cere anularea, rezoluțiunea, rezilierea actului juridic. Lato
sensu, este vorba despre faptele juridice din care izvorăsc drepturile și obligațiile
cu privire la care părțile sunt în litigiu.

Obiectul probei nu include, în principiu, norma juridică aplicabilă în speță

-instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în
România. În mod excepțional, și normele juridice pot constitui obiect al probei,
astfel că normele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial sau într-o altă
1
modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile
internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate în texte de lege,
precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.

Dacă se invocă incidența dreptului străin în cauză, instanța poate lua cunoștință
de acesta din oficiu. Proba legii străine se face conform dispozițiilor art. 253. În
acest sens, conținutul legii străine se stabilește de instanță prin atestări obținute de
la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau în alt mod
adecvat, iar partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada
conținutului legii. Astfel, obligația stabilirii conținutului legii străine aparține
instanței, însă poate pune în sarcina părților dovada conținutului. Dacă nu e
posibilă stabilirea într-un termen rezonabil, se aplică legea română.

Instanța nu are obligația de a cunoaște uzanțele, regulile deontologice și

practicile statornicite între părți, astfel încât trebuie probate, în condițiile legii, de
cel care le invocă. Pe de altă parte, regulamentele și reglementările locale trebuie
dovedite de cel care le invocă numai la cererea instanței.

La cererea instanței, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în

termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.

În fine, dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite

și consultate numai în condițiile prevăzute de lege.

Pot fi dovedite fapte materiale sau psihologice (ex: dolul), pozitive sau
negative; faptele nedefinite, indiferent că sunt pozitive sau negative, sunt aproape
imposibil de dovedit și nu prezintă relevanță în procesul civil, unde este mereu
vorba despre fapte determinate.

2
 Dacă judecătorul cunoaște personal faptele care formează obiectul litigiului, el
nu poate pronunța hotărârea pe baza acestora, ci pe baza probelor administrate.
Acesta poate fi audiat ca martor, dar devine incompatibil.

Faptele necontestate sunt acelea cu privire la care toate părțile sunt de acord că
există. Faptele notorii sunt faptele cunoscute de un număr mare de persoane.
Astfel, dacă un fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea
decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai e necesară dovedirea sa
-dispensă de sarcina dovedirii lor. În cazurile în care, pentru aplicarea unei
dispoziții legale, se cere ca un fapt să fie notoriu, partea interesată va trebui să
dovedească notorietatea faptului. Nu e vorba de dovedirea faptului notoriu însuși,
ci de dovedirea caracterului său notoriu.

În privința chestiunilor prealabile, faptele stabilite în materialitatea lor în

instanța penală nu mai pot forma obiect de probă în instanța civilă, nici pentru
confirmarea sau infirmarea lor, care ar fi inadmisibilă -hotărârea instanței penale
are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă cu privire
la existența faptei și a persoanei care a comis-o. instanța civilă nu e legată de
soluția instanței penale, de constatările privind prejudiciul și vinovăția autorului.

Dacă legea nu dispune altfel, cel care face o susținere în cursul procesului penal
trebuie să o dovedească -sarcina probei.

Fiind pornit de reclamant procesul civil prin introducerea cererii, el este ținut să
dovedească pretenția supusă judecății. Numai după ce reclamantul dovedește faptul
generator al dreptului său, pârâtul e ținut să dovedească netemeinicia pretenției
sale. Există și situații când pârâtul e obligat să preia inițiativa probei. Dacă invocă
o excepție procesuală, trebuie să facă dovada sa și atunci când formulează cerere
reconvențională, i se aplică regula comună cu privire la sarcina probei.

3
 De asemenea, există situații în care pârâtul are primul sarcina probei -ex:
prezumțiile legale, căci beneficiarul prezumției trebuie să dovedească numai faptul
din care decurge prezumția (faptul cunoscut, vecin și conex) iar partea potrivnică
face dovada contrară. Ex: litigiile de muncă, unde sarcina probei revine
angajatorului.

Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea și aprecierea

probelor

Admisibilitatea probelor

Pentru a fi admisibilă, o probă trebuie să fie:

 Legală
 Verosimilă – să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea
unor fapte imposibile, ci a unora reale, demne de crezut
 Pertinentă – să aibă legătură cu obiectul procesului
 Concludentă – să poarte asupra unor împrejurări de natură să ducă la
rezolvarea cauzei respective; se permite însă încuviințarea probei fără
examinarea concludenței dacă există pericolul ca ea să se piardă prin
întârziere
o Orice probă concludentă e și pertinentă, dar situația inversă nu se
admite.

4
 Administrarea probelor

1. Propunerea probelor
2. Încuviințarea probelor
3. Administrarea propriu-zisă

Propunerea probelor se face, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant

prin cererea de chemare în judecată iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea
mi dispune altfel. Reclamantul va indica dovezile pe care se sprijină fiecare capăt
de cerere iar pârâtul va indica dovezile cu care se apără contra fiecărui capăt de
cerere.

La primul termen de judecată la care e legal citat, reclamantul poate să își

modifice cererea de chemare în judecată și să propună noi dovezi. Probele noi nu
sunt acelea pe care reclamantul nu le-a menționat în cererea de chemare în
judecată, ci dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmplare sau din modificarea
cererii. Pârâtul va depune o întâmpinare în care va indica dovezile cu care se apără
față de noile pretenții ale reclamantului.

Dacă întâmpinarea nu e obligatorie, pârâtul va propune probele la primul

termen de judecată.

Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se

apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și dovezilor părții
adverse.

Sunt prevăzute excepții de la sancțiunea decăderii din dreptul de a propune

probe:

1. Necesitatea probei rezultă din modificarea cererii

5
 2. Nevoia administrării reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o
putea prevedea
3. Partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut
propune probele cerute în termen
4. Administrarea probei nu duce la amânarea judecății
5. Există acordul expres al tuturor părților

Cu excepția ipotezelor de la pct. 1-4, instanța e obligată să dispună

decăderea părții din dreptul de a propune probe ori de câte ori constată că nu există
acordul tuturor părților în ceea ce privește propunerea probelor cu nerespectarea
termenelor.

Dacă pentru administrarea probelor încuviințate în condițiile anterioare e

amânată judecata, partea e obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
administra proba încuviințată:

o Să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea

probei când se cere proba cu martori
o Să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate în cel puțin 5
zile înainte de termenul fixat pentru judecată, când s-a încuviințat
proba cu înscrisuri
o Să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea sa,
când interogatoriul trebuie comunicat
o Să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei în
termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de
instanță, dacă s-a încuviințat proba expertizei

Dacă probele propuse au fost încuviințate în condițiile anterioare, partea

adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s-a

6
încuviințat proba invocată. Dacă s-a încuviințat dovada cu martori, contradovada
trebuie cerută sub sancțiunea decăderii în aceeași zi de ședință, dacă ambele părți
sunt de față, iar dacă partea potrivnică lipsește, în ședința următoare ori, în caz de
împiedicare, la primul termen când se înfățișează.

Pe cât posibil, dovada și contradovada se vor administra în aceeași ședință,

în același timp. Astfel, părțile au obligația de a propune probe în același timp.

Dacă o parte a renunțat la dovada propusă, partea adversă și-o poate însuși
iar instanța poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a renunțat.

Dacă probele nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea integrală a procesului,

instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, poate ordona
alte dovezi pe care se va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Posibilitatea aceasta a instanței nu dispensează părțile de obligația de a proba
propriile pretenții și apărări, după cum omisiunea instanței de a dispune din oficiu
completarea probelor ori administrarea unor probe nu se poate sancționa în căile de
atac.

Anterior încuviințării, instanța va pune în discuția contradictorie a părților, în

ordinea logică a intervenirii în proces, admisibilitatea și necesitatea administrării
probelor propuse de ei și de celelalte părți. După aceasta, instanța va da o încheiere
de admitere sau de respingere a probelor propuse; în caz de încuviințare, se vor
arăta faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă încuviințate, obligațiile ce
revin părților legat de administrarea acestora.

Când o parte s-a opus la o probă propusă de cealaltă parte, încheierea va

arăta și temeiurile admiterii sau respingerii cererii de administrare de probe.

7
 Încheierea are caracter preparatoriu, instanța putând reveni asupra sa
motivat, numai dacă a devenit neconcludentă sau inutilă. Instanța e obligată să
pună această împrejurare în discuția părților.

Dacă administrarea probelor necesită cheltuieli, partea e obligată să depună

la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanță, dovada achitării sumei stabilite
pentru acoperirea lor. Nedepunerea atrage decăderea din dreptul de a administra
proba încuviințată. Depunerea sumei se poate face și după împlinirea termenului,
dacă prin aceasta nu se amână judecata.

Dacă instanța a propus proba din oficiu sau la cererea procurorului, când a
declanșat procesul în condițiile art. 92/1, cheltuielile de administrare și partea
ținută la achitarea lor se vor stabili prin încheiere, instanța putând să le pună în
sarcina ambelor părți.

Cu privire la administrarea propriu-zisă, este consacrat principiul

nemijlocirii, dispunând că probele se administrează de instanța care judecă
procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.

Probele sunt administrate în ordinea stabilită de instanță, în ședință publică,

anterior începerii dezbaterilor asupra fondului. Atunci când e posibil, probele se
vor administra chiar în ședința în care au fost încuviințate iar pentru cele pentru
care nu este posibil, se va fixa un termen. Dacă instanța a încuviințat o cercetare la
fața locului, ea se va efectua, când e cazul, înainte de administrarea celorlalte
probe.

Aprecierea probelor constă în operațiunea mintală făcută de judecător pentru

a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale
tuturor probelor împreună. Judecătorul va examina probele administrate,

8
pronunțând soluția pe baza acestora în raport de intima sa convingere. Instanța va
examina probele administrate pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

În scopul stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire

s-au încuviințat probele, judecătorul le apreciază liber, potrivit convingerii sale,
afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Convențiile asupra probelor

Sunt acordurile de voință prin care părțile derogă de la normele legale

privind probațiunea judiciară, fie anterior unui proces, fie în cursul acestuia. Este
recunoscută în mod expres valabilitatea acestora, stabilindu-se și condițiile lor de
valabilitate: astfel, sunt valabile convențiile asupra admisibilității, obiectului sau
sarcinii probelor, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot
dispune, a celor ce fac imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice
ori contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

De asemenea, dacă acordul privește sarcina probei, acesta e valabil numai

dacă stabilește reguli aplicabile doar părților, fără a aduce atingere obligației
judecătorului de a avea un rol activ în materie probatorie.

În plus, convențiile privind admisibilitatea probelor sunt valabile numai dacă

dispozițiile legale în domeniu sunt de ordine privată.

Op. Boroi: o convenție referitoare la puterea doveditoare a probelor poate

fi luată în considerare numai dacă ar mări forța probantă a acestora, față de cea
stabilită de lege, cu condiția de a nu se încălca o normă juridică de ordine
publică. Idem convenții privind administrarea probelor.

Asigurarea probelor

9
 În mod obișnuit, probele se administrează în cursul dezbaterilor judiciare,
deci după sesizarea instanței cu judecarea cauzei. Pot exista situații în care să
existe pericolul ca un mijloc de probă ce ar putea servi la soluționarea pricinii să
dispară înainte de începerea procesului ori chiar în cursul procesului, dar mai
înainte de faza propunerii și administrării probelor. Pentru a preveni o asemenea
situație, este reglementată procedura asigurării probelor, care are drept scop
conservarea unei probe necesare într-un eventual proces sau într-un proces
pendente.

Oricine are interes să constate de urgență mărturia unei persoane, părerea

unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile, ori să obțină recunoașterea
unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba să dispară ori
să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât și în timpul
procesului, administrarea acestor probe. Legea permite ca proba să fie făcută, chiar
dacă nu există urgență, în cazul în care partea adversă își dă acordul expres.

Persoana interesată, care poate fi oricare dintre părțile viitorului proces,

trebuie să facă o cerere pentru asigurarea probei, ce va cuprinde pe lângă
elementele necesare oricărei cereri adresate instanței și elementele specifice acestei
materii, și anume probele solicitate, faptele pe care le dorește a proba, motivele
care fac necesară asigurarea sau acordul părții adverse. Cererea are caracter
contencios.

Asigurarea se poate face pe cale principală, deci anterior existenței unei

judecăți asupra fondului, situație în care competența aparține judecătoriei în a cărei
rază se află martorul sau obiectul constatării, ori pe cale incidentală, adică în
timpul judecății, caz în care e competentă instanța care judecă procesul în primă
instanță, chiar dacă aceasta s-ar afla în apel sau recurs (asigurarea se cere până la
administrarea probelor în calea de atac).
10
 Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților. În caz de pericol
în întârziere, instanța poate încuviința cererea și fără citarea părților. În această
materie întâmpinarea nu e obligatorie. Asupra cererii, instanța se pronunță prin
încheiere. Dacă se admite, se va dispune administrarea dovezii de îndată sau la un
termen ulterior, fixat prin încheiere; întinderea cercetării instanței se va mărgini
numai la aprecierea admisibilității probei și la verificarea îndeplinirii cerințelor
prescrise de lege pentru această procedură.

Încheierea de admitere a cererii este executorie și nu este supusă niciunei căi

de atac, iar încheierea de respingere se poate ataca separat numai cu apel în termen
de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă
s-a dat fără citarea lor. Administrarea probelor asigurate se constată printr-o
încheiere, distinctă de cea prin care s-a soluționat cererea și nu e supusă vreunei căi
de atac.

Dovezile asigurate se vor folosi în litigiul de fond atât de partea care le-a
solicitat, cât și de cea care nu a solicitat administrarea lor. Ele au aceeași forță
probantă ca și când s-ar fi administrat în cursul judecății. În litigiul de fond, dacă
proba asigurată ar mai putea fi readministrată, părțile interesate pot solicita
readministrarea ei, caz în care instanța urmează a aprecia asupra cererii potrivit
circumstanțelor dosarului.

La cererea oricărei persoane interesate să constate de urgență o anumită stare

de fapt care ar putea înceta sau s-ar putea schimba până la administrarea probelor,
executorul judecătoresc din circumscripția locului unde ar urma să fie făcută
constatarea, va putea constata la fața locului starea de fapt, fără autorizarea
prealabilă a instanței. Dacă constatarea necesită concursul părții adverse sau al
unei alte persoane, constatarea nu poate fi făcută decât cu acordul său. În lipsa

11
acordului, persoana interesată va putea cere instanței să încuviințeze efectuarea
constatării, chiar fără citarea persoanei respective.

Executorul întocmește un proces-verbal de constatare, care se comunică

celui împotriva căruia s-a făcut constatarea dacă nu a fost de față și are puterea
doveditoare a înscrisului autentic.

În caz de pericol în întârziere, asigurarea și constatarea se pot face și în zilele

nelucrătoare, chiar în afara orelor legale, cu încuviințarea expresă a instanței.

Proba prin înscrisuri

Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un
act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de
conservare și stocare. Înscrisul pe suport informatic e admis ca probă în aceleași
condiții ca înscrisul pe suport de hârtie, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de
lege.

Clasificare:

a. După cum au fost întocmite cu sau fără intenția de a fi folosite ca mijloc

de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu, înscrisurile pot fi:
a. Preconstituite -întocmite un intenția de a fi folosite ca mijloc de
probă în cazul ivirii unui eventual litigiu
b. Nepreconstituite -în mod accidental, sunt folosite pentru dovedirea
raportului juridic litigios
b. După scopul pentru care au fost întocmite, precum și după efectul lor,
înscrisurile preconstituite se împart în:
a. Originare/primordiale -întocmite pentru constatarea încheierii,
modificării sau stingerii unui raport juridic

12
 b. Recognitive -întocmite în scopul recunoașterii existenței unui
înscris originar pierdut, pentru a-l înlocui (înscrisul de
recunoaștere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face
dovadă contra debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în
drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului
originar, că recunoașterea e eronată sau inexactă)
c. Confirmative -întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de
nulitate relativă

c. În funcție de modul de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasifică

în:
a. Înscrisuri autentice
b. Înscrisuri sub semnătură privată
i. Propriu-zise
ii. Care valorează ca început de dovadă scrisă
c. După raportul dintre ele:
i. Originale
ii. Duplicate - Cele după înscrisuri notariale sau alte acte
autentice, înlocuiesc originalul și au aceeași putere
doveditoare ca acesta
iii. Copii
1. Cele de pe înscrisurile autentice și de pe cele sub
semnătură privată, dacă originalul există, chiar
legalizată fiind copia, nu poate face dovadă decât
despre ce e cuprins în actul original, părțile putând
solicita confruntarea cu originalul, prezentarea

13
 acestuia din urmă putând fi solicitată mereu de
instanță;
2. Dacă e imposibil de prezentat originalul sau
duplicatul, copia e început de dovadă scrisă.
3. Extrasele sau copiile parțiale fac dovada ca și copiile
integrale sau cele asimilate acestora, dar numai pentru
partea din înscrisul original pe care o reproduc.
4. Dacă sunt contestate iar originalul e imposibil de
prezentat, instanța are dreptul să aprecieze în ce
măsură partea din original reprodusă în extras poate fi
socotită ca având putere doveditoare, independent de
părțile originale cere nu au fost reproduse.
5. Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
6. Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi
informatice făcute cu respectarea dispozițiilor legale,
au aceeași putere doveditoare ca și înscrisurile în baza
cărora au fost redate
d. După suportul prin care sunt reprezentate:
i. Înscrisuri obișnuite pe suport de hârtie sau alt suport material
ii. Înscrisurile în formă electronică
iii. Înscrisurile pe suport informatic -admise ca probă în aceleași
condiții ca înscrisul pe suport de hârtie

Înscrisurile autentice

Sunt înscrisurile întocmite sau primite și autentificate de o autoritate publică,

de notar public sau de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în
14
forma și condițiile stabilite de lege. De asemenea, este autentic orice alt înscris
emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter.

Elemente asupra cărora poartă autenticitatea: stabilirea identității părților,

exprimarea consimțământului părților cu privire la conținut, semnătura lor și data
înscrisului; orice alte elemente care nu fac obiectul verificării agentului
instrumentator nu intră în sfera autenticității.

Semnătura funcționarului public conferă autenticitate înscrisului.

În unele situații, încheierea actului în forma autentică este prevăzută de lege

pentru însăși valabilitatea actului ca operațiune juridică.

Înscrisul autentic se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate,

proba contrară revenind celui care îl contestă.

Actul autentificat de notarul public care constată o creanță certă lichidă și

exigibilă are putere de titlu executoriu la data exigibilității acesteia.

Face deplină dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu

privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul.

Declarațiile părților cuprinse în act fac dovadă până la proba contrară, atât
între părți, cât și față de orice persoană. Aceeași valoare o au și mențiunile din
înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui
obiectul principal al actului. Celelalte mențiuni, între părți, constituie început de
dovadă scrisă iar față de terți, acestea reprezintă simple fapte juridice care pot fi
dovedite și combătute prin orice mijloace de probă.

Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru

încheierea sa valabilă ori de către o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu
depășirea competenței este lovit de nulitate absolută.

15
 Dacă forma autentică nu era cerută ad validitatem, înscrisul care nu poate fi
autentic din cauza nerespectării formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă
ori pentru că a fost întocmit de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu
depășirea competenței face deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă e
semnat de părți, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început
de dovadă scrisă. Dacă forma autentică era cerută ad validitatem, actul e lovit de
nulitate absolută.

Înscrisurile sub semnătură privată

Sunt înscrisurile care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său

material. Singura condiție cerută pentru valabilitate este semnătura persoanei de la
care emană înscrisul, care exprimă voința de însușire a conținutului actului
(olografă sau în cazurile prevăzute de lege, electronică). Nu este supus niciunei alte
formalități, în afara celor expres prevăzute de lege.

Semnătura face deplină credință până la proba contrară despre existența

consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.

Două formalități speciale: pluralitatea de exemplare și formalitatea „bun și

aprobat”.

Formalitatea multiplului exemplar este o condiție specială pentru validitatea

înscrisurilor sub semnătură privată care constată convenții sinalagmatice,
condiționând puterea doveditoare a acestuia. Înscrisul trebuie întocmit în atâtea
exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt iar pe fiecare exemplar
trebuie făcută mențiunea numărului originalelor întocmite.

16
 Lipsa mențiunii nu poate fi opusă de acela care a executat în ceea ce îl
privește, obligația constatată prin acel înscris.

Eventualele deosebiri de redactare între exemplare, care însă nu afectează

înțelesul convenției, nu influențează validitatea și puterea doveditoare a înscrisului.
Dacă diferențele se referă la întinderea obligației unei părți, înscrisul va fi
considerat valabil pentru obligația cea mai mică. Dacă lipsa de conformitate a
exemplarelor originale vizează alte aspecte privitoare la fondul convenției
sinalagmatice, instanța va aprecia, ținând cont de împrejurările pricinii, care a fost
sensul exact al convenției iar când constată contradicții care nu pot fi conciliate, va
considera înscrisul nevalabil. Se va putea totuși proba prin orice mijloc, însuși
înscrisul poate constitui început de dovadă, eroarea sau frauda la care a dus la
această situație. Partea care prin frauda ei a contribuit la producerea
neconcordanței nu poate invoca nevalabilitatea înscrisului.

Formalitatea nu e necesară în cazul:

- actelor autentice nule care sunt însă valabile ca înscrisuri sub

semnătură privată
- atunci când convenția sinalagmatică e constatată prin
hotărâre judecătorească
- atunci când s-a redactat un singur exemplar original dat spre
păstrare unui terț ales de părți, în cazul contractelor încheiate
prin corespondență
- înscrisul e recunoscut expres de părți sau când una dintre ele
nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de
partea potrivnică
- când o parte și-a executat integral obligația asumată prin
convenție, înainte sau odată cu semnarea sa, deoarece
17
 cealaltă parte nu mai are interesul de a avea la dispoziție un
exemplar original, drepturile sale fiind pe deplin realizate
- în raporturile dintre profesioniști
- pentru actele recognitive sau confirmative, chiar dacă
privesc o convenție sinalagmatică
- lipsa mențiunii numărului exemplarelor se acoperă dacă
toate exemplarele se prezintă în instanță
- terții nu se pot prevala de lipsa mențiunii

Lipsa mențiunii atrage nevalabilitatea înscrisului ca mijloc de probă, dar nu

se afectează valabilitatea convenției, care poate fi dovedită cu alte mijloace de
probă. Se pot socoti asemenea înscrisuri ca început de dovadă scrisă.

Formalitatea „bun și aprobat” este o mențiune solicitată în cazul

înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligații unilaterale. Când suma
arătată în cuprinsul înscrisului e diferită de cea arătată în formulă, se prezumă că
obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar și atunci când înscrisul și
formula sunt scrise integral de mâna celui obligat, afară d cazul când se dovedește
în care parte e greșeală sau dacă prin lege se prevede altfel.

Formula se poate înlocui cu alta, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea
de bunuri datorată să fie arătate în litere. De asemenea, mențiunea nu e necesară
dacă înscrisul e scris în întregime de cel care se obligă.

Ea nu e necesară în cazul actelor autentice nule și nici în cazul chitanțelor

liberatorii, nici în raporturile dintre profesioniști.

Dacă mai multe persoane se obligă prin același act către un singur creditor,
înscrisul se întocmește într-un singur exemplar, dar fiecare debitor va adăuga
înainte de semnătură mențiunea.

18
 Formalitatea se aplică și obligațiilor accesorii (ex: fideiusiunea).

Sancțiune nerespectare: înscrisul nu e valabil ca mijloc de probă, fără a fi

afectată valabilitatea obligației unilaterale; înscrisul e considerat început de dovadă
scrisă.

Persoanei căreia i se opune un înscris sub semnătură privată trebuie să îl

recunoască sau să îl conteste până la primul termen după depunere sub sancțiunea
decăderii, sub aspectul scrierii sau al semnăturii, în caz contrar se consideră a fi
recunoaștere tacită. Dacă înscrisul e recunoscut, face dovadă între părți până la
proba contrară, la fel și mențiunile din înscris aflate în legătură directă cu raportul
juridic al părților. Celelalte mențiuni pot servi doar ca început de dovadă scrisă.

Înscrisurile nesemnate beneficiază de forță probantă în raporturile dintre

profesioniști.

Înscrisul nesemnat de părți sau de una din părți nu e valabil ca mijloc de

probă dar dacă forma scrisă nu era cerută ad validitatem, operațiunea juridică e
valabilă.

Data înscrisului sub semnătură privată, cu puține excepții (testamentul

olograf și titlurile de valoare) nu constituie o formalitate necesară pentru validitatea
înscrisului. Indicarea sa e o mențiune a părților cu aceeași putere probatorie cu
celelalte mențiuni ale înscrisului; prin urmare, e supusă cerinței recunoașterii sau
contestării.

Dacă semnatarul înscrisului e reprezentantul legal sau convențional al părții,

mențiunea datei face credință până la dovedirea contrară atât față de reprezentat,
cât și față de reprezentantul care l-a semnat.

19
 Față de terți, data înscrisului prin ea însăși nu face credință; astfel, terților le
e opozabilă numai data certă a înscrisurilor sub semnătură privată.

Modalități prin care data devine dată certă:

1. din ziua când înscrisul a fost prezentat spre a se conferi dată certă de către
notar, executor sau alt funcționat competent din această privință
2. din ziua când înscrisul a fost înfățișat la o autoritate publică sau instituție
publică, făcându-se mențiune pe înscris de autoritate
3. din ziua când înscrisul a fost înregistrat într-un registru sau alt document
public
4. din ziua morții ori ziua când a survenit neputința fizică ce a scrie a celui
care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris
5. din ziua în care cuprinsul înscrisului e reprodus, chiar și pe scurt, în
înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269
6. din ziua când s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în
chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului

Există înscrisuri care fac dovadă față de terți în ceea ce privește data trecută
în ele, fără a fi necesară ca aceasta să fi devenit certă prin vreun mijloc anterior:
testamentul olograf, înscrisurile întocmite de profesioniști în exercițiul activității
unei întreprinderi.

20
 Alte înscrisuri

Registrele și hârtiile domestice sunt diferite însemnări legate de unele

evenimente din viața persoanelor ce obișnuiesc să țină asemenea documente
casnice scrise. Au puterea doveditoare contra autorului lor în toate cazurile în care
se atestă neîndoielnic plata primită, când cuprind mențiunea expresă că însemnarea
a fost făcută în folosul celui arătat creditor pentru a ține loc de titlu.

Au puterea doveditoare a unei mărturisiri și pot fi combătute cu orice mijloc

de probă, deoarece nu sunt înscrisuri preconstituite.

Scrisul trebuie să aparțină proprietarului registrului sau hârtiei; se admite

scrierea de altă persoană, dar semnătura trebuie să aparțină proprietarului sau ca
persoana respectivă să fie expres însărcinată cu scrierea mențiunilor.

Mențiunea făcute de creditor pe titlul de creanță rămas neîntrerupt în posesia

sa face dovada, cu toate că nu e nici semnată și nici datată de el, face dovada când
tinde a stabili liberațiunea debitorului. Idem mențiune făcută pe duplicatul
înscrisului sau al unei chitanțe semnată de creditor, când aceasta e în posesia
debitorului.

21
 Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând
condiții generale-tip sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată, dacă legea
nu prevede altfel.

Biletele, tichetele ori alte asemenea documente utilizate cu ocazia încheierii

unor acte juridice sau care încorporează dreptul la anumite prestații, au forța
probantă a unor înscrisuri sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate, cu
excepția cazurilor când legea prevede altfel.

Telexul și telegrama ale căror originale depuse la oficiul poștal au fost

semnate de expeditor, fac aceeași dovadă ca și înscrisul sub semnătură privată.

Anexele înscrisului autentic sau sub semnătură privată au aceeași putere

doveditoare ca și înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu
înscrisul și poartă semnătura părții sau a persoanei competente care a întocmit
înscrisul.

Modificările înscrisului autentic sau sub semnătură privată nu vor fi luate în

considerare decât dacă au fost constatate sub semnătură de cel competent să îl
întocmească sau de partea de la care emană înscrisul.

Registrele profesioniștilor sunt acele documente în care sunt consemnate

operațiunile cu caracter patrimonial referitoare la activitatea profesioniștilor, în
scopul ținerii evidenței acestei activități. Au și o funcție probatorie; cele întocmite
și ținute cu respectarea dispozițiilor legale pot face dovada între profesioniști
deplină în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor
profesională. Dacă registrele nu au fost regulat ținute, ele nu pot face probă în
justiție în folosul celui ce le-a ținut, dar fac dovada în contra acestuia. Cu toate
acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conținutul lor.
22
 În toate cazurile, instanța e în drept a aprecia dacă se poate atribui
conținutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să
renunțe la această probă dacă registrele nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o
credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.

Valoarea lor probatorie e lăsată la aprecierea instanței și aceasta poate refuza

acest mijloc de probă motivat.

Modalități de prezentare a registrelor ca mijlo de probă: înfățișarea și

comunicarea registrelor (comunicarea = punerea la dispoziția părții interesate a
registrelor, pentru a fi examinate; înfățișarea = prezentarea la cererea părții
interesate sau a instanței pentru a se extrage din ele numai ceea ce se referă la
litigiul dintre părți).

Înscrisurile pe suport informatic sunt admise ca mijloc de probă în

aceleași condiții ca înscrisul pe suport de hârtie dacă îndeplinește condițiile impuse
de lege. Atunci când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic,
instrumentul probator al actului îl constituie documentul care reproduce aceste
date, cu condiția ca acesta să fie inteligibil și să prezinte garanții suficient de
serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului și identității
persoanei de la care emană.

Mijlocul de probă e documentul care reproduce înscrierea făcută pe suport

informatic, iar nu înscrierea ca atare.

Prezumție de validitate a înscrierii = înscrierea datelor unui act juridic pe un

suport informatic e prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a
face deplină credință dacă ea e făcută în mod sistematic și fără lacune și când
datele înscrise sunt protejate contra alterărilor și contrafacerilor (asigurare deplină
23
a integrității documentului). O asemenea prezumție există și în favoarea terților
prin simplul fapt că înscrierea e făcută de un profesionist.

Puterea doveditoare: deplină dovadă între părți până la proba contrară,

întocmai ca înscrisul sub semnătură privată, exceptând cazurile când legea prevede
altfel. Dacă nu prezintă garanții de integritate, acesta poate servi ca mijloc material
de probă sau ca început de dovadă scrisă.

Înscrisurile în formă electronică sunt reglementate de legea specială,

constituind o colecție de date în formă electronică destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic. I se atașează o semnătură electronică extinsă
bazată pe un certificat calificat și generată printr-un dispozitiv securizat de creare a
semnăturii. E supus condiției recunoașterii. Dacă e recunoscut, actul are aceleași
efecte ca și actul autentic între cei care l-au subscris. Dacă e contestat, se va
efectua o expertiză tehnică de specialitate.

Administrarea probei prin înscrisuri

Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul se depună
înscrisurile de care înțelege să se folosească în copie certificată pentru conformitate
cu originalul.

Depunerea de reclamant se facă odată cu cererea de chemare în judecată iar

pârâtul va alătura copii întâmpinării.

Dacă mai mulți reclamanți sau pârâți au un reprezentant comun ori stau în
mai multe calități juridice, se va depune pentru acestea o singură copie,
24
 Proba cu înscrisuri se poate propune și încuviința și după primul termen de
judecată, situație în are, dacă procesul s-a amânat, partea e obligată să depună cu
minim 5 zile anterior termenului de judecată copiile certificate de pe înscrisurile
invocate, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată.

Dacă înscrisul e depus în copiem partea care l-a depus e obligată să aibă
asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței, sub sancțiunea de a nu se
ține seama de înscris. Dacă partea adversă nu își poate da seama de exactitatea
copiei față de originalul înfățișat, judecătorul va putea acorda termen scurt,
obligând partea să depună originalul la grefa instanței.

Dacă înscrisurile sunt depuse în original, acestea nu se pot retrage decât

după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul instanței unde au fost depuse.
Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părți.

Dacă înscrisurile nu se găsesc la partea care dorește să le folosească:

- dacă partea adversă deține un înscris probatoriu, instanța

poate ordona înfățișarea lui
- instanța e obligată să dispună înfățișarea:
 înscrisul e comun părților din proces
 partea adversă s-a referit în proces la acest înscris
 conform legii, partea adversă e obligată să înfățișeze
înscrisul

Judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în

întregime sau în parte, când:

- conținutul se referă la chestiuni strict personale privind

demnitatea sau viața privată a unei persoane
- depunerea ar încălca îndatorirea legală de a păstra secretul
25
 - depunerea ar atrage urmărirea penală a părții, soțului sau
unei rude ori afin până la gradul 3 inclusiv

Dacă s-a făcut dovada deținerii înscrisului și nu există motive pentru

respingerea cererii de înfățișare a înscrisului, partea adversă e obligată să prezinte
înscrisul. Dacă refuză să îl înfățișeze sau să răspundă la interogatoriul propus
pentru dovedirea deținerii sau existenței sale ori dacă se dovedește că l-a distrus
sau l-a ascuns, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la
conținutul înscrisului de partea care a solicitat înfățișarea.

Când un înscris necesar dezlegării procesului se găsește la una dintre părți și

nu poate fi prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile
sunt prea voluminoase sau numeroase, se va putea delega un judecător în prezența
căruia părțile vor cerceta înscrisurile la locul unde se găsesc. Totuși, instanța va
putea solicita prezentarea doar a unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate,
certificate de persoana care le deține și instanța dacă e necesar poate dispune
verificarea conformității extrasului sau copiei cu originalul.

Dacă un înscris necesar soluționării procesului se află în posesia unui terț,

acesta va putea fi citat ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul în
instanță.

Dacă se află în păstrarea unei autorități sau instituții publice, la cererea

oricărei părți sau din oficiu, instanța va lua măsuri pentru aducerea lui la termenul
fixat, punând în vedere conducătorului unității măsurile ce se pot dispune în caz de
neconformare. Se permite instituției să refuze trimiterea înscrisului dacă se referă
la apărarea națională, siguranța publică sau relațiile diplomatice. Totuși, se vor
putea trimite extrase parțiale dacă niciunul din motivele anterioare nu se opun.

26
Dispozițiile clasificate vor putea fi dovedite și consultate numai în condițiile
prevăzute de lege.

Dacă înfățișarea înscrisului nu e posibilă deoarece el e necesar funcționării

autorității respective, instanța poate cere copii certificate ale acestora. Dacă e
necesară cercetarea unor asemenea înscrisuri, se vor cita părțile, un judecător
delegat sau prin comisie rogatorie.

Testamentele și alte înscrisuri depuse sau arhivate în original la instanțe,

notari sau avocați pot fi cerute și depuse temporar la dispoziția instanței care
efectuează verificarea sau în vederea efectuării expertizei grafoscopice când ea nu
se poate efectua șa instanță, notar sau avocat.

La cererea părților sau din oficiu, instanța va putea ordona înfățișarea

registrelor profesioniștilor sau comunicarea lor.

Înscrisurile depuse în termen și necontestate de părți vor fi avute în vedere la

pronunțarea hotărârii. Instanța nu poate lua în considerare un înscris depus după
închiderea dezbaterilor, fără să fi fost pus în discuția părților.

Dacă înscrisul e contestat de partea adversă sau instanța are îndoieli privind
autenticitatea, se va recurge la verificarea înscrisurilor sau procedura falsului.

Procedura verificării înscrisurilor

Intervine atunci când se contestă un înscris sub semnătură privată de către

partea căreia i se opune înscrisul respectiv, în sensul că aceasta tăgăduiește scrierea
sau semnătura sa, precum și atunci când moștenitorii sau alți succesori în drepturi
ai aceluia de la care se pretinde că ar emana înscrisul declară că nu cunosc scrisul
sau semnătura autorului lor.

27
 Poate avea loc și în cazul înscrisurilor în formă electronică, fiind supuse
condiției recunoașterii. În acest caz, verificarea se va face doar prin expertiză
tehnică de specialitate.

Contestarea scrierii sau semnăturii se poate face la primul termen după

depunerea înscrisului.

Președintele completului de judecată sau judecătorul va obliga partea căreia i

se atribuie scrierea sau semnătura să scrie și să semneze sub dictarea sa părți din
înscris. Refuzul de a scrie sau de a semna va putea fi considerat ca o recunoaștere a
scrierii sau semnăturii -prezumție de recunoaștere tacită a scrisului sau semnăturii
recomandată instanței, care o poate reține sau nu.

Dacă după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în fața sa

ori, dacă e cazul, cu alte înscrisuri, judecătorul nu e lămurit, va ordona ca
verificarea să se facă prin expertiză, obligând părțile sau alte persoane să depună
de îndată înscrisuri de comparație, care vor servi la efectuarea expertizei (autentice,
necontestate, făcute în fața instanței). Înscrisurile depuse se vor semna de
președinte, grefier și părți. Părțile iau cunoștință de înscrisuri în ședință.

Rezultatul verificării va fi consemnat într-o încheiere interlocutorie, care

poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă se constată că înscrisul nu emană de
la persoana căreia i se opune sau i se atribuie, acesta va fi înlăturat din proces.

Verificarea se face, de regulă, în fața instanțelor de fond. Dacă instanța de

apel va proceda la o verificare de înscrisuri, aceasta poate avea loc numai dacă
înscrisurile nu au fost înfățișate la judecata în primă instanță, fiind depuse direct în
apel, precum și atunci când apelul e îndreptat nu numai contra hotărârii de fond, ci
și contra încheierii în care e consemnat rezultatul verificării de înscrisuri făcute de
prima instanță (apelantul contestă rezultatul).

28
 Având în vedere că în recurs pot fi depuse înscrisuri noi, procedura este
aplicabilă și aici.

Art. 301-303 se ocupă numai cu verificarea de înscrisuri pe cale incidentală,

dar se poate solicita verificarea lor și pe cale principală deoarece art. 359 se referă
și la obținerea recunoașterii unui înscris.

Procedura falsului

Se poate utiliza în cazul înscrisurilor autentice care, în privința constatărilor

personale ale agentului instrumentator, fac dovadă până la declararea falsului,
precum și în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care au fost defăimate ca
false.

Cercetarea și stabilirea falsului se fac de OUP și organele de judecată penale,

dar dacă acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau continuată, falsul va fi
cercetat de către instanța civilă, pe cale incidentală, prin orice mijloc de probă.

Un înscris fals nu e doar cel reținut ca atare cu ocazia comiterii unei

infracțiuni, ci și înscrisul al cărui conținut nu e real, deși prin operațiunea de
alterare nu s-a comis o infracțiune.

Procedura debutează cu o etapă desfășurată în fața instanței civile, în care se

ia mai întâi act de declarația părții care defăimează înscrisul că se înscrie în fals.
Declarația se face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului
folosit de partea adversă. Declarația va cuprinde în mod obligatoriu motivele pe
care se sprijină.

29
 Dacă partea care folosește înscrisul nu e prezentă, instanța va ordona ca
aceasta să se prezinte personal să depună originalul și să dea explicațiile necesare.
Judecătorul poate ordona prezentarea părților și înainte de primul termen de
judecată, dacă partea declară prin întâmpinare ca scrierea sau semnătura sa e
falsificată. În cadrul procedurii falsului, părțile trebuie să se prezinte personal. În
cazuri temeinic justificate, pot fi reprezentate prin mandatari cu procură specială.

La termenul acordat, cel care a invocat înscrisul îl va depune pentru

verificare și va indica mijloacele sale de apărare. Judecătorul va constata, prin
proces-verbal, dacă starea materială a înscrisului denunțat ca fals, dacă există
ștersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare, și îl va
încredința grefei, după care va fi contrasemnat de grefier și părți. Atunci când o
parte refuză sau nu poate semna, se va face mențiune despre toate acestea în
procesul-verbal.

La același termen la care înscrisul a fost denunțat ca fals sau, dacă partea
care se folosește de el nu a fost prezentă la termenul la care s-a făcut declarația, la
termenul următor fixat, judecătorul întreabă partea care a produs înscrisul dacă
înțelege să se folosească de acesta. Dacă nu se prezintă, refuză să răspundă sau
declară că nu se mai servește de el, acesta va fi înlăturat din proces -prezumție
legală de renunțare tacită în caz de absență sau refuz să răspundă. Dacă partea arată
că înțelege în continuare să se folosească de înscris, dar partea care a denunțat
înscrisul lipsește, refuză să răspundă sau își retrage declarația, înscrisul va fi
considerat ca recunoscut -prezumție legală de renunțare la pretenția de înlăturare a
înscrisului ca fals.

Dacă partea stăruie să se folosească de el, deși denunțarea ca fals nu a fost

retrasă, instanța va trimite înscrisul semnat spre neschimbare procurorului, alături
de procesul-verbal ce se va încheia în acest scop, urmând ca procurorul să sesizeze
30
instanța penală dacă constată comiterea unei infracțiuni. Actul de sesizare al
parchetului e procesul-verbal al instanței. Odată cu sesizarea procurorului, dacă e
indicat autorul falsului sau complicele acestuia, instanța poate suspenda judecata
procesului. Dacă nu a suspendat iar actul e declarat fals, hotărârea pronunțată e
susceptibilă de revizuire.

Procedura se face, de regulă, în fața instanțelor de fond. Dacă instanța de

apel va proceda la o analiză de înscrisuri, aceasta poate avea loc numai dacă
înscrisurile nu au fost înfățișate la judecata în primă instanță, fiind depuse direct în
apel, precum și atunci când apelul e îndreptat nu numai contra hotărârii de fond, ci
și contra încheierii în care e consemnat rezultatul analizei de înscrisuri făcute de
prima instanță (apelantul contestă rezultatul).

Proba cu martori (prin declarațiile martorilor)

Martorii sunt acele persoane, străine de interese în conflict, care relatează în

fața instanței de judecată despre fapte referitoare la pricina ce se judecă, fapte ce ar
putea servi la rezolvarea ei.

Relatarea lor se numește depoziție de martor sau mărturie, care constituie

mijlocul de probă prin care se materializează cunoștințele acestuia despre fapte
trecute, precise și concludente, pe care le-a recepționat și memorat.

Trăsătură specifică: cunoașterea personală de martor a faptelor litigioase

relatate verbal în fața instanței.

Condițiile de admisibilitate ale probei diferă după cum e vorba despre

dovedirea faptelor juridice stricto sensu și dovedirea actelor juridice.

În privința dovedirii faptelor juridice, administrarea probei cu martori e

posibilă fără îngrădiri. Există însă unele fapte naturale care, de regulă, nu pot fi

31
probate prin declarațiile martorilor -ex: nașterea, căsătoria, decesul se probează
prin acte de stare civilă, dovedirea filiației, pentru răsturnarea unei prezumții legale
absolute.

În cazul dovedirii actelor juridice, sunt prevăzute 2 reguli restrictive:

1. interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu valoare mai mare de

250 de lei, indiferent de natura lor
2. interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui
înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul
sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute de art.
309/alin. 4

În cazurile prevăzute de lege, cele 2 restricții pot cunoaște o serie de

derogări, în sensul că proba testimonială devine admisibilă, indiferent de valoarea
obiectului actului juridic, respectiv chiar dacă legea cere forma ad probationem
independent de valoarea acestuia, precum și în completarea sau împotriva
prevederilor înscrisului preconstituit de părți:

 se poate face dovada contra unui profesionist a oricărui act juridic,

indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul
activității sale profesionale, în afară de cazul când legea specială cere
proba scrisă
o proba împotriva profesionistului doar!
 Excepții de la interdicția probării cu martori a actelor juridice cu o
valoare mai mare de 250 de lei, precum și a celor pentru care legea
cere forma scrisă ad probationem indiferent de valoarea actului,

32
respectiv de la cea de a dovedi cu martori împotriva sau peste
cuprinsul unui înscris:
o Partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și
întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
imposibilitatea, fiind un fapt juridic, se poate dovedi cu orice
mijloc de probă
o Există un început de dovadă scrisă (=orice scriere, chiar
nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea
scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi e
acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins, ori
chiar dacă înscrisul e întocmit de o altă persoană, dar e semnat
de parte; dacă înscrisul e întocmit în fața unui funcționar care i-
a atestat conținutul semnarea de parte nu mai e necesară pentru
ca actul să constituie un început de dovadă scrisă)
 Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți
numai dacă e completat prin alte mijloace de probă,
inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții
o Partea a pierdut înscrisul doveditor din cauza unui caz fortuit
sau de forță majoră
 Înscrisul a existat și a fost regulat întocmit.
o Părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă
numai privitor la drepturile de care ele pot dispune
o Actul juridic e atacat pentru fraudă, dol, violență ori e lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală
o Se cere lămurirea clauzelor actului juridic

33
 Administrarea probei cu martori

Propunerea martorilor se face potrivit regulilor generale, deci reclamantul îi

arată prin cererea de chemare în judecată iar pârâtul prin întâmpinare, în mod
nominal (date de identificare + adresă). Dacă proba a fost încuviințată în cursul
judecății, partea e obligată să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la
încuviințare iar dovada contrară se cere, sub sancțiunea decăderii, în aceeași
ședință dacă ambele părți sunt prezente ori la ședința următoare iar, în caz de
împiedicare, la primul termen când se înfățișează.

Partea căreia i s-a încuviințat proba e datoare, sub sancțiunea decăderii, să

depună la grefă de îndată sau la termenul fixat de instanță, dovada achitării sumei
stabilite pentru acoperirea cheltuielilor necesare administrării probei. Nu intervine
decăderea dacă se achită ulterior termenului, dacă prin aceasta nu se amână
judecata.

Partea adversă își poate însuși martorul la care renunță partea care l-a propus
iar instanța poate dispune din oficiu audierea martorului, chiar dacă ambele părți au
renunțat la el.

Instanța poate limita numărul martorilor propuși.

Încheierea prin care se încuviințează proba cu martori va arăta numele lor și

faptele asupra cărora aceștia vor fi ascultați. De asemenea, va cuprinde, dacă e
cazul, obligațiile ce revin părților legat de administrarea acesteia. Fiecare parte se
poate împotrivi la ascultarea unui martor care nu e înscris în listă sau care nu e
identificat în mod lămurit.

Instanța poate reveni asupra probei cu martori încuviințate în tot sau în parte
dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea sa nu mai e
necesară. Instanța va pune împrejurarea în discuția părților.
34
 Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție
sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune, sub sancțiunea decăderii,
în termen de 5 zile de la încuviințare.

Persoane care pot fi ascultate ca martori: în principiu, orice persoană care are
cunoștință despre faptele cauzei poate fi ascultată ca martor în procesul civil. Nu se
impune o condiție de vârstă, dar la aprecierea depoziției minorului sub 14 ani, ca și
la aceea a persoanelor care sunt lipsite de discernământ în momentul audierii, fără
a fi puse sub interdicție, instanța va ține cont de situația specială a martorului.

Nu pot fi ascultați ca martori:

 Rudele și afinii până la gradul 3 inclusiv; în procesele privind filiația,

divorțul sau alte raporturi de familie, se vor putea asculta, exceptând
descendenții.
 Soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul
 Cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți

Aceste norme au caracter de ordine privată iar părțile pot conveni expres sau
tacit ca aceste persoane să fie ascultate ca martori.

 Interzișii judecătorești

35
  Cei condamnați pentru mărturie mincinoasă

Persoane scutite de a fi martori (pot refuza să facă depoziție):

 Cei ținuți de secretul de serviciu sau de secretul profesional cu privire

la faptele de care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în
exercitarea profesiei lor; cu excepția slujitorilor cultelor, aceste
categorii de persoane vor putea depune mărturie dacă au fost dezlegate
de îndatorire de către cei interesați în păstrarea lui.
 Judecătorii, procurorii și funcționarii publici, asupra împrejurărilor
secrete de care au avut cunoștință în această calitate, chiar și după
încetarea funcției lor; vor putea fi ascultate ca martor, dacă autoritatea
sau instituția de pe lângă care funcționează ori au funcționat le dă
încuviințarea
 Cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune o
rudă sau un afin până la gradul 3 inclusiv, pe soț, pe fostul soț, pe
logodnic sau concubin la o pedeapsă penală sau la disprețul public

După încuviințarea probei cu martori, aceștia pot fi audiați chiar la termenul

la care proba a fost încuviințată. Dacă nu sunt prezenți, aceștia sunt citați pentru a
se prezenta la termenul fixat pentru audierea lor. La cererea părții interesate,
instanța poate încuviința ca ascultarea să se facă fără a fi citați, dacă partea se
obligă să prezinte martorul la termenul stabilit pentru audierea sa.

Ascultarea se face în instanță, în ședință publică sau la locul unde se află,

dacă din cauza unei boli sau a altei împiedicări grave, aceștia nu pot veni în
instanță.

36
 Instanța audiază în mod nemijlocit martorii, neputând lua în considerare
declarațiile date în scris în afara instanței.

Dacă la termenul fixat se prezintă numai o parte din martori, aceștia vor fi
ascultați și se dă termen pentru prezentarea celorlalți. Împotriva martorului care
lipsește la prima citare, instanța poate emite mandat de aducere iar dacă există
urgență se poate recurge la mandatul de aducere chiar la primul termen. De
asemenea, instanța poate amenda martorul care nu se prezintă deși a fost legal citat
sau, deși se prezintă, refuză să depună mărturie, afară de cazul când e minor. Poate
fi obligat și la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin amânare.

Dacă martorul nu se înfățișează deoarece partea care se obligase să îl

prezinte la termen fără citare nu își îndeplinește obligația din motive imputabile,
instanța va dispune citarea martorului pentru un nou termen și poate emite mandat
de aducere.

Dacă după emiterea mandatului de aducere martorul nu poate fi găsit sau nu

se înfățișează, instanța poate proceda la judecarea cauzei.

Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultați neputând fi de față, în

ordinea stabilită de președinte, care ține seama și de cererea părților.

Înainte de luarea declarației, instanța va proceda la identificarea martorului,

cerându-i să arate dacă e rudă, afin cu una din părți, gradul rudeniei și dacă se află
în serviciul uneia dintre părți. Apoi, i se pune în vedere martorului îndatorirea de a
depune jurământ și semnificația acestuia. Despre acestea se face mențiune în
încheierea de ședință. Minorul sub 14 ani și cei lipsiți de discernământ, fără a fi
puși sub interdicție, nu depun jurământ, dar li se atrage atenția să spună adevărul.

Se trece apoi la audierea propriu-zisă a martorului, care va arăta

împrejurările pe care le cunoaște și va răspunde la întrebările președintelui, ale
37
părții care l-a propus, ale părții adverse, eventual, ale procurorului. Martorul nu
poate citi răspunsuri scrise de înainte, dar se poate folosi de însemnări privind cifre
sau denumiri, cu încuviințarea președintelui.

Dacă instanța consideră că întrebarea adresată de parte nu poate duce la

dezlegarea cauzei, este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire e oprită
de lege, nu o va încuviința, dar la cererea părții, va trece în încheierea de ședință
întrebarea și motivul pentru care nu a fost încuviințată.

Mărturia se depune verbal, dar se consemnează de grefier după dictarea

președintelui sau a judecătorului delegat. Se va semna pe fiecare pagină și la final
de judecător, grefier, martor, după ce a luat cunoștință de conținutul ei. Dacă refuză
sau nu poate semna, se face mențiune despre aceasta. adăugirile, ștersăturile sau
schimbările în depoziție trebuie semnate de judecător, care le și încuviințează, de
grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare. Locurile nescrise se
barează cu linii, pentru a nu se putea face adăugiri.

Întrucât ședința se înregistrează, implicit și declarația se înregistrează. La

cerere, părțile pot obține pe cheltuiala lor o copie electronică a înregistrării,
inclusiv a declarației martorului.

După ascultare, martorul rămâne în sală până la finalul cercetării, dacă

instanța nu dispune altfel. El poate fi întrebat din nou dacă instanța consideră
necesar și dacă depozițiile martorilor se contrazic, pot fi confruntați.

Dacă din cercetare reies bănuieli de mărturie mincinoasă sau mituirea

martorului, instanța încheie proces-verbal și sesizează OUP.

Martorul poate cere să i se plătească toate cheltuielile de transport, cazare și

masă dacă e din altă localitate, precum și să fie despăgubit pentru acoperirea
veniturilor pe care le-ar fi obținut dacă și-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de
38
la locul de muncă prilejuită de chemarea sa pentru ascultarea ca martor. Acestea se
asigură de partea care l-a propus și se stabilesc de instanță prin încheiere
executorie.

În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va ține seama de sinceritatea

lor și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele care fac obiectul
declarației respective. Forța probantă e lăsată la aprecierea instanței.

Raportul de expertiză

Expertiza este activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură

cu obiectul litigiului, ce necesită cunoștințe de specialitate, activitate desfășurată de
un specialist, numit expert, care e desemnat de instanță. Constatările și concluziile
sale sunt cuprinse în raportul de expertiză, care constituie mijlocul de probă.

Chiar dacă instanța deține cunoștințele de specialitate necesare, se va

dispune expertiza, expertul prezentând garanții superioare de exactitate.

Admisibilitate: instanța poate dispune efectuarea unei expertize ori de câte

ori e nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt ce necesită cunoștințe de
specialitate. Obiectul expertizei e constituit de împrejurările de fapt, asupra cărora
își exprimă opinia, care au legătură cu obiectul pricinii și ajută la soluționarea

39
acesteia. Există și situații când dispunerea e obligatorie (ex: punerea sub
interdicție, stabilirea valorii aportului în natură etc).

Instanța numește la cererea părților sau din oficiu, unul sau 3 experți,
stabilind prin încheiere obiectivele și termenul de soluționare. Se efectuează într-un
proces în curs de desfășurare sau în cadrul procedurii asigurării dovezilor pe cale
principală (expertiză judiciară). Pot fi administrate și expertize extrajudiciare (ex:
în litigiile de fond funciar).

Este permis părților să se învoiască asupra persoanei care urmează a fi

însărcinată cu efectuarea expertizei iar dacă nu cad de acord, instanța îl va numi
prin tragere la sorț de pe lista întocmită și comunicată de biroul legal de expertiză.
Instanța poate încredința efectuarea și unor instituții specializate.

La efectuarea expertizei pot participa și experți desemnați de părți și

încuviințați de instanță, având calitatea de consilieri ai părților. Ei pot formula
întrebări și observați; de asemenea, pot întocmi un raport separat, dar care nu are
valoare probatorie.

În domeniile strict specializate unde nu există experți autorizați, instanța din

oficiu sau la cererea oricărei părți, poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai
multor personalități ori specialiști din domeniul respectiv, care se vor pronunța prin
raport scris. Ei nu pot fi aduși cu mandat, sancționați cu amendă și nici obligați la
despăgubiri.

Încheierea de numire a expertului va cuprinde și onorariul provizoriu și, dacă

e cazul, avansul pentru cheltuielile de deplasare. Se va putea fixa o audiere sau un
termen scurt pentru a stabili costurile lucrării și termenul. Poziția părților va fi
consemnată în încheiere.

40
 Partea care a solicitat efectuarea expertizei sau partea desemnată de instanță
ca obligată ca, în termen de cel mult 5 zile de la numirea expertului sau în termenul
stabilit de instanță, să depună la grefa instanței sub sancțiunea decăderii, dovada
plății sumei stabilite ca onorariu. Decăderea nu produce efecte dacă se achită
ulterior termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.

Dacă expertiza e onorată din oficiu sau la cererea procurorului, instanța va

stabili partea care va suporta cheltuielile, putându-le pune și în sarcina ambelor
părți.

Experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca judecătorii, în termen de 5

zile de la numire dacă motivul există la acea dată ori în termen de 5 zile de la ivirea
motivului de recuzare. Cererea de recuzare se judecă cu citarea părților și a
expertului, soluționându-se prin încheiere cu caracter interlocutoriu. Dacă se
respinge cererea, încheierea e susceptibilă de atacare odată cu fondul.

Dispozițiile privind citarea, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor

care lipsesc se aplică și experților. Dacă nu se prezintă în fața instanței, poate fi
înlocuit.

Expertul care refuză fără motiv întemeiat îndeplinirea sarcinii încredințate,

va fi sancționat cu amendă judiciară și la cererea părții interesate poate fi obligat la
plata despăgubirilor cauzate de prejudiciul produs prin amânare.

Expertiza se poate efectua în instanță dacă împrejurarea e simplă și își poate

pronunța imediat părerea, caz în care va fi ascultat în ședință iar declarațiile sale se
vor consemna într-un proces-verbal; de asemenea, se poate efectua în afara
instanței când e necesar timp pentru efectuarea sa.

Dacă pentru a îndeplini obligația impusă e nevoie de o lucrare la fața locului

sau de explicații ale părților, ea nu poate fi făcută decât după citarea acestora prin
41
scrisoare recomandată în care se indică ziua, ora și locul efectuării lucrării. Citația
se va comunica cu minim 5 zile înainte de termenul de efectuare a lucrării. Pentru
validitatea expertizei nu e necesară prezența părților, fiind suficientă legala citare.

Părțile nu au doar dreptul, ci și obligația de a da expertului orice lămuriri

legat de obiectul lucrării. De asemenea, au obligația de a permite efectuarea
lucrării atunci când aceasta presupune facilitarea sau permisiunea accesului în
anumite locații, consultarea unor date, documente ori accesul și verificarea unor
obiecte. Dacă opun rezistență sau împiedică în orice mod efectuarea lucrării, vor fi
amendate și instanța va socoti dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu
privire la împrejurarea care face obiectul lucrării. Cheltuielile efectuate cu
expertiza până la data refuzului vor fi suportate de partea care s-a opus efectuării
expertizei.

În mod excepțional, când aflarea adevărului e indisolubil de efectuarea

probei cu expertiza tehnică, instanța va autoriza folosirea forței publice în scopul
efectuării expertizei, prin încheiere executorie, pronunțată după ascultarea părților.
Încheierea se va putea aduce la îndeplinire pe calea executării silite.

Dacă expertiza nu presupune o lucrare la fața locului sau expertul nu are

nevoie de lămuririle părților, citarea lor nu e necesară.

Când expertiza a fost efectuată de mai mulți experți, se va întocmi un singur

raport dacă toți sunt de aceeași părere. Dacă au păreri divergente, lucrarea trebuie
să cuprindă părerea motivată a fiecăruia.

Raportul se depune la instanță cu minim 10 zile înainte de termenul fixat

pentru judecată. În cazuri urgente, termenul poate fi micșorat. Dacă a fost depus în
termen, părțile nu sunt îndreptățite să obțină o amânare în vederea studierii lui.

42
Dacă nu a fost depus în termen, instanța e obligată să acorde o amânare la cererea
oricărei părți, în caz contrar hotărârea e anulabilă.

Dacă e nevoie de lămurirea sau completarea raportului de expertiză ori dacă

există contradicție între părerile experților, instanța din oficiu sau la cererea
părților poate solicita experților lămurirea sau completarea raportului, la primul
termen de judecată ce urmează depunerii raportului dacă a fost depus în termen sau
la termenul acordat în vederea studierii sale, în caz contrar.

Pentru motive temeinice, instanța poate dispune din oficiu sau la cererea
părților și efectuarea unei noi expertize. Se va solicita la primul termen după
depunerea raportului de expertiză iar dacă s-au formulat obiecțiuni, la termenul
imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni sau a raportului suplimentar.
Lămurirea se face de expertul care a efectuat raportul iar noua expertiză de alt
expert.

La cererea motivată a experților, instanța va putea majora onorariul cuvenit

acestora, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, dar numai după
depunerea raportului, a răspunsurilor la eventualele obiecțiuni sau a raportului
suplimentar. Are, de asemenea, dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport,
cazare, masă ocazionate de efectuarea lucrării.

Instanța nu e legată de concluziile din raportul de expertiză, constituind

numai elemente de convingere lăsate la libera apreciere a judecătorului ca și
celelalte mijloace de probă.

Sunt unele situații când expertiza nu poate fi înlăturată decât printr-un alt
mijloc de probă de o valoare științifică egală (ex: expertiza de excludere de la
paternitate). Când s-au administrat în aceeași pricină 2 expertize ale căror concluzii
sunt contradictorii, instanța va accepta motivat numai una din ele sau le va

43
respinge motivat pe ambele și va recurge la alte mijloace de probă, având chiar
posibilitatea de a admite o nouă expertiză.

Totuși, instanța e legată de constatările de fapt ale experților trecute în

raport, fiind mențiuni care fac dovada până la declararea falsului (natura unui
înscris autentic).

Mijloacele materiale de probă

Probele materiale sunt acele probe care, prin aspectul lor exterior, prin
calitățile lor speciale, prin semnele sau urmele rămase pe ele, ar putea prezenta
interes probatoriu, servind la stabilirea unui fapt care poate duce la soluționarea
procesului.

Un înscris poate constitui nu numai o probă scrisă, din care rezultă existența
unui raport juridic, ci și o probă materială dacă interesează pe lângă conținut și

44
forma sa exterioară, hârtia pe care s-a scris, cerneala, eventualele ștersături ori
adăugiri.

Ex: fotografii, înregistrări, filmele, discurile -mijloacele de probă fiind

suporturile pe care sunt înregistrate, proba materială fiind conținutul înregistrării.

Mijloacele tehnice de înregistrare pot constitui mijloace materiale de probă

dacă au fost obținute cu respectarea legii și a bunelor moravuri; autenticitatea lui se
constată prin expertiză.

Propunerea lor se face în condițiile dreptului comun.

Mijloacele materiale de probă sunt puse la dispoziția instanței și vor fi

păstrate până la soluționarea definitivă a procesului. Dacă aducerea la instanță
prezintă dificultăți datorită numărului, volumului sau altor însușiri ale lor sau ale
locului unde se află, vor fi lăsate în depozitul deținătorului sau ale altei persoane.

Privind administrarea propriu-zisă, vor fi verificate de judecător prin

propriile simțuri, aducându-se în ședința de judecată. Dacă nu se află în păstrarea
instanței, aceasta poate ordona aducerea lor sau verificarea la fața locului, prin
cercetare cu citarea părților de un judecător delegat sau prin comisie rogatorie.
Rezultatul constatărilor se va menționa în încheierea de ședință sau procesul-verbal
încheiat cu ocazia cercetării la fața locului. Se vor face mențiuni și despre starea și
semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.

Verificarea se poate face și prin expertiză, atunci când cercetarea implică

elemente de tehnicitate sau e necesară evaluarea daunelor.

Mijloacele materiale de probă păstrate de instanță sau la dispoziția acesteia

se restituie celor în drept a le primi după soluționarea definitivă a cauzei (conform
procedurii necontencioase judiciare). Restituirea se dispune din oficiu sau la

45
cererea părții interesate, care se va soluționa prin încheiere executorie cu citarea
părților, dacă se consideră necesară. Încheierea e supusă acelorași căi de atac ca și
hotărârea pe baza căreia s-a cerut eliberarea bunului.

Dacă nu sunt ridicate de cei în drept a le primi în termen de 6 luni din

momentul încunoștințării, se declanșează procedura de trecere în proprietate
privată a UAT, conform căreia, cu citarea părților interesate și a organului
financiar local competent, va da o încheiere prin care lucrurile sunt considerate ca
abandonate și trecute în proprietatea privată a UAT de unde își are sediul instanța.
Încheierea se poate ataca numai cu apel.

Cercetarea la fața locului este un mijloc prin care judecătorul poate ajunge
direct și nemijlocit la stabilirea raporturilor juridice dintre părți prin observarea
directă în cadrul instanței sau înafara ei a unor obiecte. Nu e un mijloc de probă, ci
un act procedural; dovada o constituie împrejurarea de fapt cercetată.

Se mai numește descindere locală.

46
 Instanța poate decide ca întregul complet sau numai un judecător delegat să
meargă la fața locului spre a se lămuri asupra unor împrejurări indicate prin
încheiere.

Cercetarea se solicită de partea interesată iar instanța dispune prin încheiere,

cu indicarea împrejurărilor ce se vor lămuri și a termenului de efectuare, la care
părțile vor fi citate. Instanța poate dispune și din oficiu.

După încuviințarea cercetării, partea care a propus-o sau cea desemnată de

instanță e obligată să depună la grefă de îndată sau în termenul fixat dovada
achitării sumei stabilite de judecător pentru cheltuielile de cercetare, sub sancțiunea
decăderii. Aceasta nu va interveni chiar dacă se achită ulterior, dacă prin aceasta nu
se amână judecata.

Când s-a dispus cercetarea, aceasta se va efectua anterior administrării

celorlalte probe. De asemenea, instanța va putea încuviința ca ascultarea
martorilor, experților și a părților să se facă la fața locului pentru a obține lămuriri
suplimentare, caz în care vor fi citați pentru data respectivă. Cercetarea efectuată
fără citarea părților e lovită de nulitate.

Rezultatul cercetării se consemnează într-un proces-verbal, conținând

descrierea operațiunilor efectuate la fața locului, cu un cuprins asemănător
încheierii de ședință (deoarece e o ședință de judecată desfășurată în afara sediului
instanței).

Mărturisirea

Constituie recunoașterea de către părți, din proprie inițiativă sau în cadrul

procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază
pretenția sau apărarea, după caz. Natură juridică: mijloc de probă sau act de
dispoziție.
47
 Poate fi judiciară sau extrajudiciară (când e făcută în afara procesului, în
mod verbal sau scris). Mărturisirea extrajudiciară verbală nu e admisă atunci când
proba cu martori nu e admisă. Cea făcută în fața alte instanțe sau a unui alt organ
de stat fiind consemnat în scris, poate fi folosită în orice proces, chiar și în acela în
care proba testimonială e inadmisibilă, deoarece cuprinsul ei e consemnat în scris.
De asemenea, e admisibilă în toate cazurile analizate ca excepții de la regulile
stabilite de art. 309. Mărturisirea extrajudiciară scrisă urmează regulile generale
referitoare la proba prin înscrisuri.

Mărturisirea judiciară e aceea obținută în cursul judecății, în fața primei

instanțe prin intermediul interogatoriului, dar poate fi făcută și fără provocare, deci
spontan, fiind consemnată apoi în încheierea de ședință.

Mărturisirea simplă intervine atunci când partea chemată la interogatoriu

recunoaște fără rezerve și fără adaosuri faptul pretins de adversar. Mărturisirea
calificată conține o recunoaștere a faptului alegat de partea adversă, dar adaugă
anumite elemente sau împrejurări legate direct de acesta care îi schimbă
consecințele juridice, făcând ca în fapt răspunsul să fie negativ la întrebarea
formulată. Mărturisirea este complexă atunci când, pe lângă faptul pretins de partea
adversă, se recunoaște și un alt fapt în legătură cu cel invocat, care tinde să
diminueze sau anihileze efectele juridice ale faptului mărturisit.

Este un act unilateral, personal de dispoziție; constituie un mijloc de probă

contra autorului ei și în favoarea celui care își întemeiază pretenția sau apărarea pe
faptul mărturisit.

Poate fi făcută numai în legătură cu drepturile de care partea poate dispune,

căci nu poate duce la pierderea unui drept de care nu poate dispune. Voința
autorului mărturisirii trebuie să fie conștientă și liberă, acesta având capacitatea

48
necesară pentru încheierea actelor juridice de dispoziție (deci interzișii și minorii
nu pot face recunoașteri personal și nici prin reprezentant, care poate recunoaște
numai fapte săvârșite și acte încheiate în calitatea sa de reprezentant legal).

Recunoașterea este irevocabilă, cu excepția cazului când poate fi revocată

pentru eroare scuzabilă. Pentru a putea reveni trebuie probată eroarea de fapt,
posibilitate prin orice mijloc de probă.

Fiind un act personal, nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un

mandatar cu procură specială.

Aceasta trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă în mod tacit, cu excepția

prevăzută de art. 358 când instanța poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde
la interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu ca o recunoaștere deplină.

De regulă, este admisibilă în toate materiile, cu excepția:

- Cazurilor când e prohibită de lege expres

- Când prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziții legale
imperative
- Când prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la
pierderea totală sau parțială a unui drept la care nu se poate
renunța sau care nu poate face obiectul unei tranzacții
- Dacă legea cere ca unele fapte juridice să fie dovedite numai
prin anumite mijloace de probă

Este reglementată numai recunoașterea provocată, nefiind oricum necesară o

reglementare pentru cea spontană, căci instanța doar urmează a lua act de aceasta și
de a le consemna în încheierea de ședință.

49
 Dacă reclamantul dorește să se folosească în dovedirea pretențiilor sale de
interogatoriul pârâtului, va trebui să propună mijlocul de probă prin cererea de
chemare în judecată iar în acest scop poate solicita citarea pârâtului cu mențiunea
de a se prezenta la interogatoriu, art. 203 permițând instanței ca în cadrul măsurilor
pentru pregătirea judecății pentru primul termen de judecată, să dispună și
înfățișarea pârâtului la interogatoriu, sub rezerva discuției contradictorii în ședința
de judecată.

Pârâtul poate solicita chemarea reclamantului la interogatoriu prin

întâmpinare.

Luarea interogatoriului se poate ordona și din oficiu de instanță.

Se încuviințează prin încheiere.

Interogatoriul se va încuviința numai atunci când este vorba despre chestiuni

de fapt personale părții chemate la interogatoriu și în legătură cu pricina, putând
duce la soluționarea ei.

Instanța poate respinge întrebările vexatorii, care nu sunt concludente sau

care ar putea conduce la recunoașterea unor fapte ce nu pot fi dovedite prin
mărturisire.

Interogatoriul este o probă privitoare numai la părțile din proces, celelalte

străine de proces putând fi ascultate în calitate de martori. Procurorul nu poate fi
chemat la interogatoriu chiar dacă el a introdus cererea căci nu este vorba despre
fapte personale ale sale.

Mărturisirea fiind un act personal, necesită ca partea să se prezinte personal

în fața instanței; cu toate acestea, se admite efectuarea sa prin mandatar cu mandat

50
special, dar numai atunci când dorește să facă o recunoaștere necondiționată, nu și
atunci când înțelege să își mențină poziția contradictorie în proces.

Totuși, partea care se află în străinătate va putea fi interogată prin cel care o
reprezintă în judecată, situație când interogatoriul va fi comunicat în scris
mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale
și autentice iar dacă mandatarul e avocat, procura specială poate fi certificată de
acesta.

În privința incapabililor, interogatoriul se poate lua reprezentanților, dar

datorită caracterului personal al mijlocului de probă, nu vor putea fi întrebați decât
asupra actelor și faptelor comise de ei în această calitate.

Statul, persoanele juridice de drept public și privat vor răspunde în scris la

interogatoriul ce li se va comunica odată cu cererea de chemare în judecată sau
întâmpinarea.

Partea care a propus interogatoriu, formulează în scris interogatoriul și pe

aceeași foaie se consemnează și răspunsurile. Dacă interogatoriul a fost dispus din
oficiu și atunci când judecătorii-procurorul-partea adversă pun întrebări direct celui
chemat la interogatoriu, atât întrebările, cât și răspunsurile se consemnează în
încheierea de ședință.

Cel chemat la interogatoriu va fi întrebat de președinte asupra fiecărui fapt în

parte. Cu încuviințarea președintelui, fiecare judecător-procurorul-partea adversă
pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu. Partea nu poate citi un
proiect de răspuns, dar se poate folosi de însemnări cu încuviințarea președintelui,
dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri,

instanța va putea fixa un nou termen pentru luarea interogatoriului.
51
 Când ambele părți sunt de față la luarea interogatoriului, ele pot fi
confruntate.

Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de președinte, grefier, de cel

care l-a propus, de partea care a răspund după ce a luat cunoștință de cuprins. Dacă
se fac adăugiri, ștersături sau schimbări, ele se vor semna în același mod, în caz
contrar nu vor fi ținute în seamă. Dacă partea interogată sau cealaltă parte nu
dorește sau nu poate semna, se va menționa împrejurarea în josul interogatoriului.

Este posibilă luarea interogatoriului la locuința persoanei, prin judecător

delegat, dacă din motive temeinice este împiedicată a se prezenta în instanță.
Răspunsurile se vor consemna în prezența părții adverse sau, în lipsă, dacă aceasta
a fost citată și nu s-a prezentat.

Efectele interogatoriului:

1. Când partea chemată tăgăduiește faptele arătate de partea adversă, aceasta

din urmă trebuie să își dovedească susținerile cu alte mijloace de probă
2. Dacă partea chemată la interogatoriu sau care a fost prezentă la
încuviințarea probei și stabilirea termenului pentru administrarea acestuia
refuză nejustificat să se prezinte ori, deși se prezintă, refuză fără motive
temeinice să răspundă, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o
mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul
părții care a propus interogatoriul (prezumție judiciară de recunoaștere
tacită)

Dacă e posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul

de a răspunde sunt considerate început de dovadă scrisă ce urmează a se completa
cu alte mijloace de probă; când administrarea altor probe nu e posibilă, instanța va
putea considera atitudinea respectivă o mărturisire deplină dacă și-a format

52
convingerea în acest sens din împrejurările concrete ale cauzei, dar puterea
doveditoare a mărturisirii tacite e lăsată la libera apreciere a instanței.

3. Dacă partea se prezintă și recunoaște susținerile adversarului, este vorba

despre o mărturisire simplă sau complexă.

Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată contra autorului decât în cazurile

când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele -regula indivizibilității.
Problema posibilității de scindare nu se pune pentru recunoașterea simplă sau
calificată, ci numai pentru cea complexă, atunci când faptul adăugat nu este în
interdependență cu faptul recunoscut, ci reprezintă unul distinct, o nouă afirmație
în justiție, ce nu e intim legată de cea formulată și ce trebuie dovedită de cel care a
făcut-o.

Mărturisirea dedusă din absența sau refuzul de a răspunde la interogatoriu nu

se poate scinda, indiferent dacă e vorba de prezumția de recunoaștere sau
considerarea ca început de dovadă scrisă.

Regula indivizibilității nu se aplică mărturisirii extrajudiciare.

Forța probantă: mărturisirea judiciară – face deplină dovadă contra celui care
a făcut-o. este o probă deplină care se impune judecătorului în cazurile prevăzute
de lege. Dacă reclamantul nu solicită expres pronunțarea unei hotărâri în baza
recunoașterii, judecătorul păstrează puterea de apreciere a sa, putând chiar să o
înlăture motivat, dacă din ansamblul probelor administrate, consideră că nu
corespunde adevărului. Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii
judecătorului.

Prezumțiile

53
 Sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt
cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Sunt probe indirecte.

Prezumțiile legale sunt stabilite de norme juridice care nu pot fi interpretate

extensiv. Aceasta scutește de dovadă pe acela în folosul căruia e stabilită în tot
ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Totuși, partea căreia
îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex pe care
se întemeiază prezumția (nu va dovedi faptul generator de drepturi, ci cel vecin și
conex). Partea căreia i se opune va face dovada inexistenței faptului prezumat de
lege pentru a înlătura prezumția.

Combaterea unei prezumții legale relative se poate face prin orice mijloc de
probă, în principiu.

Prezumțiile judiciare reprezintă consecințele logice pe care judecătorul le

poate trage de la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut și care nu
sunt determinate prin lege. Acestea sunt nelimitate, însă în anumite cazuri legea nu
prevede posibilitatea recurgerii la ele.

Pentru a fi admisibilă, prezumția trebuie să aibă greutate și puterea de a naște

probabilitatea faptului pretins (temeinicia raționamentului) și să fie admisibilă
proba prin declarațiile martorilor.

54