Curs 1 (26.02.

2018, Alina Oprea)

Chestiuni introductive

Examen grilă. Se va acorda punctaj parțial doar pentru ce este corect (dacă se bifează ceva
incorect, nu se va acorda punctaj pentru acea grilă).
Ar trebui notițele de curs, se modifică ușor de la an la an. Suportul ID nu este complet și
actualizat. Se vor mai furniza materiale suplimentare. Vor exista niște slide-uri, care nu vor fi
foarte detaliate.

Seminariile vor fi ținute de dna profesor.

Statele încearcă să reglementeze cât mai strict chestiunile de comerț internațional pentru a se
evita riscurile.
Dpdv. al operatorilor, există o autonomie cât mai amplă, fiecare știe ce îl avantajează și ar
dori ca reglementarea să îl urmărească.
Este nevoie de reguli pentru desfășurarea cât mai facilă a comerțului.

DCI ar reprezenta un ansamblu de reguli dedicate activității economice internaționale.

Activitatea economică
Activitatea economică este activitatea realizată în mod organizat, prin combinarea factorilor
de producție. Trebuie să fie o activitate organizată, sistematică și care produce riscuri,
asumate de cel care realizează activitatea.

Factorii de producție sunt:

- mâna de lucru;
- echipamentele;
- capitalul (banii).

Scopul lucrativ ar fi prea limitativ. Practic, o întreprindere care obține profit, dar nu-l
urmărește (de ex., regii autonome, societăți naționale, chiar anumite fundații).

Definiția profesionistului este mult mai largă decât definiția comerciantului de acum câțiva
ani de zile.

Activitatea nu va fi economică dacă e strict în interesul public sau dacă are un caracter
esențialmente social.

Articolul 3 Aplicarea generală a Codului civil

(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane,
a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Se aplică, în principiu, reguli de dr. comercial, dar cu element de extraneitate.

Există surse ale DCI care au aplicare C2C, dar există și unele care au C2B, B2C, B2B. Ne
interesează în principal B2B (business to business).
Are în vedere, preponderent chestiuni ce țin de: transport, franciză, distribuție, factoring,
leasing, asigurare etc.

Regulamentul Roma I nu se aplică doar raporturilor dintre profesioniști.

Convenția de la NY privitoare al recunoașterea sentințelor arbitrale străine nu distinge între
arbitrajul B2B și cel pentru profesioniști etc. Statele pot aplica o regulă proprie și anume
aplicarea regulilor Conv. de la NY doar pentru B2B (este o derogare de la aplicarea totală a
convenției, o rezervă la tratat).

Arbitrajul este modalitatea uzuală de soluționare a litigiilor de DCI. Pot fi și chestiuni de dr.
civil. Ar putea fi soluționate și prin recursul la instanțele naționale, dar apelul la „judecători
privați” este mai des întâlnit.

În dr. comercial, statul nu era profesionist. În cadrul DCI statele pot fi incluse în cadrul
operatorilor DCI. Regula egalității juridice a raporturilor de dr. comercial nu se aplică ferm
raporturilor DCI.

Activitatea internațională

Există două definiții posibile ale extraneității (criteriu juridic vs. economic). Uneori criteriile
sunt prevăzute cumulativ, alteori alternativ.

Dpdv. juridic, ar fi internațională o situație care prezintă un element de extraneitate.

De ex., un italian stabilit în România, care cumpără roșii în România, ar putea fi un contract
internațional, dar ar fi puțin nerezonabil să-l catalogăm direct astfel.
Ar trebui luate mai multe elemente în considerare pentru a fi sigur.

Dpdv. economic, contractul este internațional dacă implică economia a cel puțin două state.
Este un criteriu mult prea larg, mult prea vag. De principiu, criteriul economic îl include pe
cel juridic, fiindcă aproape mereu sunt implicate și legislațiile statelor.
Există cazuri când chiar dacă sunt incluse unul în celălalt, sunt prevăzute cumulativ în
norme.
Este important să stabilim dacă este un raport internațional sau național pentru a ști ce lege
să aplicăm. Putem avea norme diferite chiar în cadrul aceluiași stat după cum raportul juridic
este pur intern sau internațional.

De ex., avem un contract de furnizare de energie de la Cluj la Alba, părțile alegând legea
aplicabilă legea chineză.
În cazul unui litigiu, una dintre persoane ar alege dr. intern, iar o alta dr. chinez. Avem un
conflict de legi. Judecătorul va trebui să aplice Roma I.

Regulamentul Roma I se aplică de fiecare dată când există un conflict de legi în spațiu.
Art. 3 spune că legea este cea aleasă de părți. Prin excepție, dacă toate elementele relevante
ale unui contract sunt sub incidența legislației unui singur stat, se va aplica legea acelui stat.

Roma I, Articolul 3, Libertatea de alegere

(1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți.
Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad
rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din
împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea
aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
(2) Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul
altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri
anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor
dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată
de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior
încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei
contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod
negativ drepturile terților.
(3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația
respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă
țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți
nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la
care nu se poate deroga prin acord.
(4) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația
respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul
sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi
aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere
aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar
de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum
au fost transpuse în statul membru al instanței competente.
(5) Existența și valabilitatea consimțământului părților cu
privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate
cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.

Reglementarea pentru garanții autonome (scrisoare de garanție și confort ș.a.) sunt destul de
noi în legislația română, dar ele existau în DCI.
Astăzi există codificări private de reguli destinate acestora.
În mod similar, arbitrajul este plătit de părți și a luat naștere în DCI (dezvoltare mult mai
amplă azi în comerțul internațional decât în comerțul intern). Este o justiție suplă,
specializată, rapidă.
Nu există o dorință de autolimitare a dr. intern, iar normele interne se aplică și normelor
internaționale (art. 2 alin. (2) CPC). La fel este în toate statele.
Deoarece toate statele aplică acest principiu, se nasc conflicte de legi în spațiu.
Există două tehnici de soluționare:
1. Eliminarea conflictelor prin elaborarea convențiilor de drept uniform (de ex. prin
Convenția de la Viena privind vânzarea de mărfuri – ratificată de peste 150 de state,
inclusiv România);
2. Punerea în acord a normelor, printr-o „metanormă”, caz în care se va încerca
salvgardarea operațiunii juridice dintre părți. Legi care vor stabili legea aplicabilă
pentru o anumită operațiune juridică care ar putea sub incidența mai multor legi.

Normele de drept uniform sunt norme materiale, substanțiale. Ele oferă răspunsul la o
problemă de drept concretă și o soluționează. Pot aparține atât statelor (în materia
investițiilor străine), cât și internațional, supranațional (convenții internaționale) sau pot avea
o origine privată (principiile UNIDROIT).
Chiar și normele naționale trebuie să privească raporturi juridice cu element de extraneitate.

Normele de conflict au în vedere o normă cu o structură specifică.

Analizând legea, în ipoteză vom avea tipuri particulare de relații juridice (contract de
franciză), iar în dispoziție vom avea...

Factoringul este o cesiune globală de creanță.

Contractul de  factoring sau facturaj  este un contract comercial de creditare la care participă o societate
specializată (societate bancară sau o instituție financiară specializată) în încasarea de facturi,
denumită factor, și o societate comercială furnizoare de produse sau servicii, denumită aderent. Aderentul
urmărește să-și încaseze prețul facturilor înainte de termenul de scadență, iar factorul urmărește să obțină
un beneficiu, de regulă un anumit procent din facturile pe care le decontează în avans. În activitatea de
factoring ia parte și beneficiarul (clientul) care va fi notificat că trebuie să plătească factura la scadență
factorului. Companiile de factoring se mai ocupă și de administrarea și managementul facturilor clienților,
precum și de asigurări împotriva riscurilor de neplată a debitorilor.

Scopurile regulilor naționale uniforme:

- susțin schimbul;
- condiții de concurență identice, inspiră neutralitate, obiectivitate;

Din dr. statal ne vor interesa norme materiale, de conflict de legi și de procedură.
Pentru conflictul de legi ne interesează Cartea a VII-a Codului civil.
Cartea a VII-a, dispozițiile privitoare la arbitraj din CPC.
Legea 31/1990 și 85, în ce privește operațiunile DCI.

Competența instanțelor poate fi diferită de legea aplicabilă. O instanță română poate fi

competentă să judece, dar ar putea să fie incidentă și să judece în baza unei legi străine. Ar fi
ideal să coincidă legea de competență a instanței și cea pe care se judecă, dar în DCI nu se
întâmplă aceasta.

Uniunea Europeană joacă un rol foarte important. Ar trebui să distingem între comerțul
intraeuropean și extraeuropean.

Dacă o competență este rezervată autorităților naționale, doar statele membre pot legifera în
acea materie (dr. reale, familie, capacitate etc.).
La competențele exclusive a operat un transfer de la SM la UE și doar UE este abilitată să
intervină cu măsuri legislative.

Curs 2 (05.03.2018, Alina Oprea)

Conflictele de legi în spațiu și existența a două tipuri de rezolvări (spațiale).

În materie vor interveni surse statale și suprastatale, respectiv surse private (care joacă un rol
mult mai important decât o fac în mediul intern).
Dreptul material nu este armonizat.
În cazul regulilor statale avem reguli materiale sau de conflict de legi. Regulile materiale, în
marea lor majoritate, se pot aplica fără probleme și operațiunilor interne. Vor fi aplicate
atunci când părțile au ales aplicarea dr. românesc sau atunci când regulile de DIp duc la
aplicarea dr. românesc.
Avem și reguli care se vor aplica special raporturilor de afaceri cu element de extraneitate.
Un rol special îl are în vedere acele norme imperative care protejează comerțul (măsuri de
apărare comercială, măsuri de blocaj, „legi de poliție” – edictate pentru salvgardarea unor
norme specifice).

Ar trebui să facem diferența între regulile aplicate la nivel de Uniune care privesc comerțul
intraeuropean, precum dreptul aplicat al nivel de UE care privesc comerțul extraeuropean.

Comerțul extraeuropean este mai releant. Are în vedere regulile aplicate între SM UE și state
terțe. Avem o politică comercială comună, ce include un ansamblu de reguli la nivelul SM
prin care se reglementează comerțul SM-state terțe.
Această politică este de competența autorităților europene (art. 207 din TFUE)

Articolul 207 TFUE (ex-articolul 133 TCE)

(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce privește
modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimburile de mărfuri și servicii
și aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, investițiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum și măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se
adoptă în caz de dumping și de subvenții. Politica comercială comună se desfășoară în cadrul principiilor
și al obiectivelor acțiunii externe a Uniunii.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună.
(3) În cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații
internaționale, se aplică articolul 218, sub rezerva dispozițiilor speciale ale prezentului articol.
Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Consiliului
și Comisiei le revine răspunderea să asigure compatibilitatea acordurilor negociate cu politicile și normele
interne ale Uniunii.
Aceste negocieri sunt desfășurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu
pentru a o asista în această misiune și cu respectarea directivelor pe care Consiliul i le-ar putea adresa.
Comisia raportează periodic comitetului special și Parlamentului European cu privire la stadiul
negocierilor.
(4) Pentru negocierea și încheierea acordurilor prevăzute la alineatul (3), Consiliul hotărăște cu majoritate
calificată.
Pentru negocierea și încheierea unui acord în domeniul comerțului cu servicii și al aspectelor comerciale
ale proprietății intelectuale, precum și în cel al investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în
unanimitate în cazul în care acest acord cuprinde dispoziții pentru care este necesară unanimitatea pentru
adoptarea de norme interne.
Consiliul hotărăște, de asemenea în unanimitate, negocierea și încheierea de acorduri:
(a) în domeniul comerțului cu servicii culturale și audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să
aducă atingere diversității culturale și lingvistice a Uniunii;
(b) în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătate, în situația în care aceste acorduri
pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel național și să aducă atingere răspunderii
statelor membre pentru prestarea acestor servicii.
(5) Negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul transporturilor sunt reglementate în
partea a treia titlul VI și la articolul 218.
(6) Exercitarea competențelor atribuite prin prezentul articol în domeniul politicii comerciale comune nu
aduce atingere delimitării competențelor între Uniune și statele membre și nu implică armonizarea
dispozițiilor actelor cu putere de lege și ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în care
tratatele exclud o astfel de armonizare.

Nu se poate ca în materie de politică comercială comună să avem politici diferite între SM și

Uniune. Trebuie să avem competență exclusivă pentru că altfel ar fi periclitat jocul
instituțional (statele reușind să preia și să transfere indirect competențele pe care le-au
transferat UE). S-a adoptat prin Tratatul de la Roma.

Competență exclusivă înseamnă că doar Uniunea poate interveni legislativ și orice măsură
din partea SM va fi neconvențională, contrară dreptului european. Prin excepție, măsurile
statale în domeniul comerțului exterior sunt admisibile doar în măsura în care textele UE
prevăd în mod expres acest lucru. Teoretic, s-ar putea invoca clauzele de salvgardare (346-
347 TFUE).
De ex., la nivelul UE ave un regulament cu privire la exporturile din Uniune către state terțe.
Pentru orice fel de export de armament trebuia un acord al autorităților administrative
germane. O întreprindere privată a vrut să facă un astfel de transport și a contestat necesitatea
autorității. CJUE a afirmat principiul libertății exporturilor și a susținut că SM pot veni cu
măsuri care să restrângă această libertate, în măsura în care se protejează siguranța publică.
CJUE a constatat că autoritatea germană a procedat legal, acțiunea contrară dreptului
european fiind justificată.

UE poate interveni prin două tipuri de măsuri:

- măsurile adoptate de state
- acordurile comerciale – sunt acorduri bilaterale între UE și state terțe (acorduri cu
zona din statele bazinul mediteranean, din Asia-Pacific, cu state de Europa de Est,
 OCDE). Momentan este relevant acordul cu Canada și ar putea fi relevant acordul cu
Marea Britanie, dacă va ieși din UE.

Reguli ale UE:

1. Reguli vamale. UE stabilește taxele vamale + ele se fac venit la bugetul UE. Regulile
se găsesc în Codul vamal modernizat.

2. Măsuri anti-dumping și anti-subvenție. UE este membră a WTO și toată acțiunea

UE este subsumată angajamentelor pe care UE le are față de celelalte state din WTO.
Dumpingul este o practică comercială neloială ce are în vedere vânzarea pe teritoriul UE la
un preț inferior costului de producție sau la un preț inferior prețului de circulație în țara de
origine. Dumpingul înlătură vânzători de pe piață și afectează concurența, mai ales fiindcă o
societate care își permite să facă dumping are un anumit confort economic.
Pentru a proteja piața, se instituie o taxă anti-dumping, care funcționează ca un fel de daune
cominatorii și fac neatractiv dumpingul.
UE definește dumpingul, explică ce fel de măsuri pot fi luate, precizează instituțiile care pot
interveni. Pentru protecția regulamentelor locale
Subvențiile sunt ajutoare de stat, bani din fonduri publice, date pentru a proteja producătorii
și vânzătorii autohtoni astfel încât aceștia să fie competitivi la nivel internațional.
De principiu, subvențiile sunt interzise la nivel de UE, ele existând doar prin excepție.

3. Măsuri de salvgardare (la import sau la export)

În materie de importuri și exporturi de mărfuri între SM și statele terțe avem două
regulamente 478 și 479 din 2015, care, în conformitatea cu angajamentele UE față de WTO
impun principiul libertății exportului, respectiv principiul libertății importului. Fiecare dintre
cele două regulamente prevede că UE poate interveni cu măsuri de salvgardare, cu măsuri
restrictive de limitare a schimbului.
De ex., atunci când pe teritoriul UE există o penurie de produse de bază sau constat că nu
mai pot face față angajamentelor în materie de exporturi, autoritățile europene pot limita
importul și exportul.
Fie vor stabili contingente cantitative, fie taxe. Dacă se observă că un anumit import ar afecta
piețele naționale, ar putea să se combată prin restricții cantitative la import,

WTO prevede principiul libertății schimbului și, în mod excepțional, statele pot veni cu
măsuri de salvgardare.

Lege străină extrateritorială – două definiții posibile:

1. Ar fi extrateritorială orice lege care este aplicată pe teritoriul unui stat care nu o
edictează. Și mandatul general care are elemente de extraneitate ar intra pe această
definiție. Este o definiție cam largă.
2. Lege aplicată unor situații care nu sunt strict individualizate, care nu au legătură strict
cu un anumit teritoriu.
Cel mai adesea, normele extrateritoriale sunt motivate de motive politice. De ex., legile
impuse de SUA în cazul problemelor cu Rusia, Cuba etc. S-a instituit o limitare pe transfer
de tehnologie și echipamente militare de către SUA către Rusia. Mai mult, intrau sub această
interzicere toate societățile care erau controlate sau finanțate de Rusia. La fel în cazul Cubei.
Inevitabil, erau afectate și companii variate. UE a instituit regulamente prin care să nu se
recunoască hot. jud. SUA în UE.

Măsurile de embargou
Competența de adoptare.
La nivelul UE ar putea adopta doar UE, doar SM, doar UE și statele sau și UE și statele?
Embargoul desemnează interzicerea relațiilor economice între un stat și un stat, inclusiv cu
societățile aparținând acelui stat (sau teritoriu). Măsurile de embargou au efecte în primul
rând în plan economic și sunt impuse având la bază motive politice (sancționarea unui stat
pentru încălcarea anumitor reguli, preponderent de DIP – dr. omului, dr. umanitar etc.).

Pe pilonul politică externă și de securitatea comună ar trebui să intre embargoul.

Ar trebui făcută o distincție. Dacă embargoul are obiectiv politic, ar trebui să fie competența
europene, iar dacă are obiectiv pur economic ar trebui să conteze doar voința statelor.
Comisia spunea că ar trebui să conteze efectul măsurii și în funcție de aceasta să se
stabilească.
CJUE a intervenit și a hotărât, cauza CENTROCOOP, că o măsură ar putea ține de politica
externă comună, dar exercițiul competenței naționale într-un anumit domeniu trebuie să
respecte normele UE în materie (exista un regulament general privitor la exporturi și un act
care menținea un embargou către Kosovo). Măsura afecta schimbul Italia-Kosovo.
S-ar putea face o paralelă cu Costa c. Enel, unde Italia încălcase prerogative transferate UE.
Concret, dacă UE normează relațiile economice între state, norme bazate pe motive
politice particulare, statul membru nu mai poate lua el măsuri, chiar dacă ar fi
competent să legifereze statul membru.

În cazul unor obstacole privind libera circulație a capitalurilor între SM și statele terțe, doar
uniunea poate acționa.

Clauza de salvgardare

Articolul 346 TFUE (ex-articolul 296 TCE)

(1) Dispozițiile tratatelor nu contravin următoarelor norme:
(a) nici un stat membru nu are obligația de a furniza informații a căror divulgare o consideră contrară
intereselor esențiale ale siguranței sale;
(b) orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecția intereselor
esențiale ale siguranței sale și care se referă la producția sau comerțul cu armament, muniție și material de
război; aceste măsuri nu trebuie să modifice condițiile de concurență pe piața internă în ce privește
produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare.
(2) Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate modifica lista stabilită la 15 aprilie
1958 cuprinzând produsele cărora li se aplică dispozițiile alineatului (1) litera (b).
Este o măsură, o regulă, cu totul și cu totul excepțională care este de strictă aplicare practică.
SM nu vor putea invoca unul dintre motivele de la art. 346 printr-o simplă afirmație, fiind
ținute să demonstreze că există acele probleme serioase. În plus, va trebui trecut și acel test
al proporționalității (măsura să fie necesară – să nu depășească ceea ce e strict necesar – și să
fie adecvată).

O speță privind proclamarea independenței Macedoniei (prelua denumirea din Nordul

Greciei).

Dreptul uniform

Ansamblul de norme incluse într-un act supranațional care va primi aplicare în detrimentul
legilor statale.
Eforturile de uniformizare sunt explicate de interese particulare (facilitează comerțul,
egalitatea economică, cunoașterea mai ușoară a normelor, adaptarea lor la comerțul
internațional).
Normele de drept uniform fie unifică legislațiile fie propun reguli speciale pentru OI.
În materie de cambie și cec, au fost adoptate la Veneția două convenții. Aceste convenții nu
spuneau că se aplică doar când cambiile și cecurile erau folosite ca mijloc de plată
internațională, ci se aplică și pentru operațiunile interne.

După numărul de părți am putea avea:

- convenții bilaterale;
- convenții multilaterale.

Convențiile pot fi:

- universale (care este deschisă spre ratificare pentru toate statele din lume);
- de aplicare teritorială (care sunt deschise doar pentru statele dintr-un anumit teritoriu).
Convenția Europeană privitoare la arbitrajul internațional are în vedere și state din afara
Europei (de ex., Chile). Convenția de la Lugano, din 2007 este specifică.
Convenția de la Nes York privind recunoaștere și executarea hotărârilor străine este una
universală.

Convenții prin care se instituie:

- un set de reguli materiale (de ex., Convenția de la Viena);
- reguli de DIp în domeniul DCI (de ex., Convenția de la New York, de la Roma, de la
Lugano).

Dreptul uniform nu acoperă tot DCI, ci doar domenii specifice.

Există convenții care produce efecte temporale (de ex., CECO). De principiu, convențiile nu
sunt limitate temporal, dar statele pot deroga de la acest efect.
Cel mai adesea convențiile ies din vigoare de la momentul ajungerii la termen, prin abrogare
expresă sau tacită sau prin desuetudine (mai rar).
În ce privește intrarea în vigoare, avem o intrare în vigoare generală și una expresă pentru
anumite state. Va trebui să avem în vedere textul convenției pentru intrarea generală în
vigoare, de ex. „de la momentul ratificării nr. ...” / „după ce semnează X state”.
Există două tipuri de state – cele care transpun convenția în dreptul intern (mai puține, de
ex., Germania) și cele care ratifică convenția (care adoptă o lege pentru a asigura efectele
convenției pe teritoriul său, de ex., România). Într-un stat care merge pe primul sistem ar
putea intra în vigoare convenția chiar anterior intrării generale în vigoare.

Există convenții cu aplicabilitate materială specifică (domenii specifice aerian, naval etc.).
Totuși, ar trebui să avem în vedere că denumirea convenției nu dă și domeniul de
aplicabilitate materială. De ex., Convenția de la Viena privind vânzarea mărfurilor nu se
aplică la nave, energie, materiale de consum etc. În plus, o convenție nu se poate aplica în
toate chestiunile ce țin de un raport juridic. De ex., aceeași convenție de la Viena nu
reglementează capacitatea părților, viciile de consimțământ și transferul patrimonial nu intră
sub incidența normei internaționale.

Convențiile internaționale au o aplicare limitată dpdv. spațial. Este un text special,

derogatoriu, trebuie văzut dacă se aplică sau nu într-o anumită ipoteză particulară. Vor trebui
analizate exact textele. De ex., Convenția de la Viena se aplică ori de câte ori cele două state
își au sediul în două state contractante diferite sau atunci când regulile de DIp duc la
aplicarea unui stat contractant. Aplicabilitatea spațială este incidentă și pentru că multe
convenții prevăd că ele au doar un caracter supletiv. De ex., Convenția de la Viena prevede
expres că părțile pot să deroge expres de la oricare dintre părțile Convenției de la Viena.
Dacă se precizează că prezentul contract e guvernat de dreptul românesc, nu înseamnă
neapărat că se va exclude Convenția de la Viena deoarece și actul internațional face parte din
dreptul românesc.

Interpretarea va trebui să fie unitară pentru a avea cu adevărat un drept uniform. Ar putea fi
efectiv dacă ar exista curți sau instanțe care ar putea primi întrebări preliminare sau care ar
putea uniformiza practica. CJUE nu va fi competentă să răspundă la întrebări pe aceste
convenții. Nici celelalte instanțe internaționale nu sunt active în acest domeniu (ICJ, ICC).
Uniformizarea interpretării poate avea loc prin crearea de baze de date care să conțină
soluțiile instanțelor, la nivel internațional. Pentru Convenția de la Viena există o astfel de
bază de date, dar nu mai este actualizată.