Plumb

de George Bacovia

Introducere despre simbolism

Simbolismul este un curent literar aparut in literatura franceza la sfarsitul secolului al
XIX-lea, de unde se propaga in diverse culturi, ca reactie impotriva romantismului tarziu
ce cultiva o poezie retorica, dar si ca reactie atat la impersonalitatea rece a
parnasienilor, cat si fata de obiectivitatea si determinismul naturalist.

Incadrare in perioada literara

O poezie semnificativa pentru modul in care poetul roman George Bacovia abordeaza
simbolismul este “Plumb”, care este publicata in volumul omonim din 1916, relevandu-si
importanta de text programatic, cheie de interpretare a unui univers liric monocord.

Incadrare in specia literara

Simbolismul bacovian rezulta din recurenta unor simboluri precum plumbul, amurgul,
ploaia, corbii, parcul solitar, orasul pustiu care trimit, prin sugestie, la sentimentul
sfarsitului permanentizat agonic. Principala modalitate de creatie este corespondenta
dintre spatiul interior si cel exterior, deoarece atmosfera degradata reflecta un fond
sufletesc depresiv, ce cuprinde spleenul, nevroza, delirul.In registrul modernitatii
expresioniste se situeaza si cromatica violenta, muzicalitatea dizarmonica, gesturile
stranii ale mastilor lirice.

Surse de inspiratie
Poezia este generata de o dispozitie interioara complexa care reuneste singuratatea,
senzatia de sufocare, disperarea, dar si de o vizita facuta la cavoul Sturzestilor.

Tema
Elegia bacoviana dezvolta teme si motive simboliste:“sfarsitul continuu”,singuratatea,
moartea, tristetea, iubirea ratata, spleenul, cavoul, nevroza, sicriul.

Viziunea despre lume

In plan ideatic, al viziunii despre lume, poezia lui Bacovia inchipuie un univers alienant
si restrictiv, lipsit de orice urma de idealitate, in care eul isi resimte acut lipsa de
identitate, cu sine si cu ceilalti, dar si neputinta de a fiinta in mod autentic, plenar. Poetul
sau fiinta umana, in general, este o faptura captiva mediului, aflata in postura de
contemplator al acestui spectacol macabru: mineralizarea viului, transformarea lumii in
plumb.
Titlul
Titlul dezvolta simbolul central, plumbul, prezent de sase ori in textul poeziei, reluat
obsesiv pentru a sugera apasarea, angoasa, greutatea sufocanta, inchiderea definitiva
a spatiului existential. Plumbul, termen care in sens denotativ denumeste un metal cu
densitate mare, greu, toxic, de culoare gri-cenusiu, devine un simbol multisemnificativ
ce sugereaza prin cromatica, muzicalitate, simtul tactil, sentimentul golului existential si
senzatia de claustrare.

Structura prozodica
Sub raport structural, poezia are un discurs dens, de opt versuri, organizate in doua
catrene de o simetrie perfecta, pe baza unui paralelism sintactic: fiecare strofa incepe
cu verbul “dormea” care prezinta atitudinea pasiva a eului liric, incapabil sa se
trezeasca din cosmarul existentei. Organizarea in replica fidela a celor doua strofe este
evidenta si in distribuirea cuvintelor la final de vers pentru a crea rima, sau in utilizarea
semnelor de punctuatie. Aceasta obsesie a tiparului de constructie sugereaza
stereotipia existentiala, monotonia, corespondenta dintre tabloul sumbru al cimitirului si
vidul sufletesc.

Mijloace compozitionale
Ca in orice poem simbolist, laitmotivul este un simbol sinestezic deoarece contine atat
o sugestie cromatica - cenusiul inchis asociat cu negrul universului mortuar, tactila -
densitatea care implica atractia tanatica si muzicala - prin vocalele surde care par a
sugera, prin scurtimea cuvantului, o cadere. Prin laitmotivul “Stam singur” se creioneaza
o imagine a solitudinii exasperante si eterne.

Structura compozitionala
Primul catren se dezvolta in jurul unor imagini metaforice ale universului inchis: cavoul,
sicriul. Realitatea exterioara sta sub semnul materialitatii lipsite de pretiozitate, “coroane
de plumb”, “flori de plumb”, “sicrie de plumb”. Traiectoria imaginilor poetice are in ea un
sens declinant, pentru ca apar accente foarte clare ale regresiunii, sugerand demonia
mortii, extinctia. Toate elementele acestui spatiu - sicriele, florile, coroanele - sunt
uniformizate semantic si expresiv, printr-o suita de epitete metaforice “de plumb”.
Plasarea plumbului in repetitia din rima are rolul de a inchide total orizontul existentei
umane. Plumbul, somnul, vantul sunt simboluri ale minusului vital, ale vitregiei unui
univers in care nimic nu traieste cu adevarat.
Interiorul si exteriorul se afla in consonanta, pentru ca un cerc il inchide pe altul, pana
la imaginea trupului in sicriu. Spatiul stramt al cavoului este echivalentul transfigurat al
conditiei umane, al tuturor limitarilor acesteia in fata carora artistul se simte nefericit.
Este confirmat ca topos literar de factura simbolista cimitirul, incadrabil in sfera
semantica a funebrului. Tehnica potentarii sensurilor este prezenta in versul “Dormeau
adanc sicriele de plumb”, prin inversiunea care accentueaza ideea somnului vesnic.

Al doilea catren reprezinta interioritatea lipsita de afectivitate si de speranta. Cauza

suferintei e sugerata de moartea iubirii, fapt conturat prin metafora antropomorfizanta
“Dormea intors amorul meu de plumb”. Epitetul “intors” sugereaza moartea, eul este
doar un contemplator pasiv al acesteia.
Strigatul din versul “Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig” - exprima deznadejdea
la modul absolut: a celui care nu si-a implinit afectiv fiinta, dar si a omului modern
instrainat de sine. Verbul la perfect compus sugereaza disperarea poetului atunci cand
constientizeaza ca universul inconjurator este cuprins de atmosfera sumbra a mortii si
ca nu poate comunica cu nimeni.
Versul final “Si-i atarnau aripele de plumb” reprezinta o metafora a lipsei sperantei si a
senzatiei de cadere a unui suflet chinuit, strivit de greutatea propriei nevroze. Zborul
sugerat de “aripe” este o ascensiune intoarsa, spre zonele abisale ale propriului sine.

Concluzie
Poezia “Plumb” este o creatie in care starile vagi si emotiile fluide, muzicale, ale
simbolismului capata coloratura tragica a viziunii expresioniste.

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.