POLITICI FINANCIARE ȘI MONETARE

CURS MASTER

1. POLITICA MACROECONOMICĂ: OBIECTIVE ȘI INSTRUMENTE

1.1. Obiectivele politicii macroeconomice şi conflictul dintre acestea
1.2. Mixul de politici economice în România

2. POLITICA FINANCIARĂ
2.1. Politica financiară – concept, definiție
2.2. Obiectivele politicii financiare
2.3. Instrumentele politicii financiare
2.4. Domenii de manifestare a politicii financiare

3. POLITICA MONETARĂ
3.1. Politica monetară în teoria economică
3.2. Strategii de politică monetară
3.2.1. Strategii indirecte de politică monetară
3.2.2. Strategii directe de politică monetară
3.3. Obiectivele politicii monetare
3.3.1. Obiective intermediare de politică monetară
3.3.2. Obiective operaţionale de politică monetară
3.4. Instrumentele de politică monetară
3.4.1. Instrumente directe de politică monetară
3.4.2. Instrumente indirecte de politică monetară
 CAPITOLUL 1
POLITICA MACROECONOMICĂ: OBIECTIVE ȘI INSTRUMENTE

În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de creşterea

numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbeşte tot mai mult de
adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică. Nu de
puţine ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea
monetară, etimologic vorbind (în sensul de bază al cuvântului), presupune, în fapt, schimbarea
sistemului monetar specific economiei respective şi, în primul rând, schimbarea monedei
economiei respective. Cealaltă faţetă a stabilizării, este cel mai frecvent concept utilizat în
prezent, având în vedere asigurarea stabilităţii economice prin restabilirea echilibrului general al
economiei analizate.

Procesul de stabilizare macroeconomică este puternic influenţat de măsurile de politică

economică adoptate, de coerenţa acestora şi implicit de gradul în care autorităţile implicate în
aplicarea acestor măsuri sunt capabile să conlucreze în vederea atingerii obiectivelor propuse.

Politica macroeconomică se concretizează în ansamblul instrumentelor şi măsurilor

adoptate de autorităţile unei ţări în scopul influenţării principalelor variabile economice şi al
atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă. Altfel spus, .politica economică este o
intervenţie deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite
obiective de ordin structural sau conjunctural.1

1
BASNO, Cezar şi DARDAC, Nicolae . Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999,
pag.379
 Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce
trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice ce se adoptă. Chiar dacă obiectivul
este acelaşi, mijloacele de a-l atinge - nu. Economia este un mecanism atât de complex, încât
conducerea ei este asemănată mai degrabă cu o artă decât cu o ştiinţă exactă. Soluţiile oferite
pentru o problemă sau alta sunt, de obicei, multiple, uneori chiar aparent contradictorii.2

Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea

abilitată cu realizarea politicii macroeconomice. Aceste instrumente sunt reprezentate de
componentele politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici
independente, dar în acelaşi timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară
(considerată de unii economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca
politică distinctă în cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială şi nu în
ultimul rând politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi
din obiectivele propuse (cadrul 1.1).

Cadrul 1.1: Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice

2
RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.8
 1.1. Obiectivele politicii macroeconomice şi conflictul dintre acestea

Realizarea stabilităţii macroeconomice este reflectată de modul în care sunt atinse

obiectivele stabilite prin politica macroeconomică şi, nu în ultimul rând, de natura obiectivului
avut în vedere. Obiectivele avute în vedere prin politica macroeconomică vizează activitatea
economică; activitatea economică poate să fie reprezentată de mai multe variabile precum PIB,
gradul de ocupare, rata inflaţiei etc. Atingerea unui anumit nivel al acestor variabile
macroeconomice se constituie în obiectivul fundamental al politicii macroeconomice a statului,
în general şi al politicii monetare în special.
 Obiectivele:

a) Gradul de ocupare al forţei de muncă

Obiectivul cu cel mai mare impact social este reprezentat de gradul de ocupare al forţei
de muncă, mergându-se pe maximizarea acestuia. În ceea ce priveşte acest obiectiv, este aproape
clar dorinţa înregistrării unui nivel ridicat al ocupării, pe de o parte pentru a se asigura un nivel
de trai decent, iar pe de altă parte pentru a asigura un nivel ridicat al ofertei de produse.
Asigurarea unui astfel de obiectiv implică nenumărate probleme. O primă problemă este cea
legată, încă de la început, de definirea nivelului ce caracterizează gradul cel mai înalt de ocupare.
Ar fi o greşeală foarte mare dacă s-ar considera că există economii în care există o ocupare
totală a forţei de muncă. La nivelul oricărei economii există, în permanenţă, şomaj fricţional.
.Consensul, la nivelul analiştilor economici, în ceea ce priveşte factorii fricţionali, este acela cã
nivelul cel mai ridicat al ocupării forţei de muncă există...atunci când rata şomajului este
cuprinsă între 3% - 4% din totalul forţei de muncă civilă.3

În condiţiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul

şomajului fricţional a crescut destul de mult. De aceea, autorităţile încearcă să determine cu mare
atenţie care sunt cauzele care determină această creştere. Complexitatea economiilor actuale
conduce automat la manifestarea anumitor forţe care generează presiuni pe piaţa forţei de muncă.

Factorii care generează şomajul fricţional sunt reprezentaţi de:

 factori sezonieri: în baza acestora cererea de locuri de muncă variind în funcţie de vreme
şi de perioada din an, un exemplu concludent fiind reprezentat de activitatea din
construcţii, de turism etc;
 factori geografici: ce influenţează oferta de forţă de muncă în funcţie de amplasarea
geografică a locurilor de muncă; oferta de forţă de muncă neavând o elasticitate ridicată
faţă de acest factor;

3
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking,
Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.412
  factori structurali: restructurarea unor domenii de activitate din cadrul unei economii
presupune automat şi o recalificare a forţei de muncă, deoarece, de cele mai multe ori, cei
disponibilizaţi nu-şi pot găsi un alt loc de muncă pe vechiul domeniu de activitate;
 factori discriminatori: în ciuda evoluţiei economice, culturale şi sociale înregistrate la
nivel mondial, mai apar, încă, discriminări în ceea ce priveşte ocuparea unui loc de
muncă, discriminări datorate fie naţionalităţii, fie rasei, fie opţiunilor politice şi
religioase, fie datorate vârstei sau sexului. Toate acestea conduc la o majorare a
şomajului fricţional.
Cu toate acestea se consideră că, la nivelul oricărei economii, există şomaj fricţional şi
singura problemă avută în vedere de autorităţi este aceea a diminuării cât mai mult a acestei
laturi a şomajului. Pe lângă şomajul fricţional, în cadrul şomajului se mai include şi un alt aspect,
aşa-numitul şomaj ascuns determinat în fapt de factori pur subiectivi (specifici celui care îşi
caută un loc de muncă, aici fiind incluse persoanele care declară că doresc să muncească, dar
care nu-şi caută un loc de muncă deoarece consideră că orice căutare va fi în zadar.4

Toate aceste componente pot fi identificate cu oarecare dificultate la nivelul oricărei

economii, ca să nu mai vorbim şi de existenţa muncii la negru care distorsionează, într-o
oarecare măsură situaţia ratei şomajului. De aceea, destul de mulţi economişti consideră că
nivelul optim al ratei şomajului este acela care, în corelaţie cu rata inflaţiei, nu generează o
creştere accelerată.5 Cu toate acestea, nu se poate spune cu exactitate care este nivelul optim al
ratei şomajului care generează, într-adevăr ocuparea deplină a forţei de muncă. În literatura de
specialitate corelaţia cea mai des întâlnită este cea legată de rata şomajului şi rata inflaţiei. Chiar
dacă această corelaţie (Curba lui Philips) a cunoscut modificări în timp, pe termen scurt este
importantă, motiv pentru care un alt obiectiv de politică economică este considerat ca fiind
reprezentat de stabilitatea preţurilor.

b) Stabilitatea preţurilor

4
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking,
HanghtonMiffin Company Boston, 1974, pag.415

5
MAYER, Thomas, DUESENBERRY, James S., ALIBER, Robert Z. . Money, Banking and the Economie, W.W. Norton
&Company, Inc, 1984, pag.360: .many economists define the proper level of unemployment, and hence by
implication full employment, as the minimum level that is consistent with the inflation rate not not accelerating.
 Dacă pornim de la ceea ce exprimă Curba lui Philips, că unei rate a şomajului scăzută
îi corespunde o rată a inflaţiei ridicată, este evident faptul că menţinerea unui nivel ridicat al
ocupării forţei de muncă, fără a lua în considerare alţi factori economici conduce, automat, la
înregistrarea unor costuri ridicate la anumite niveluri. Aceste costuri, reprezentate, în principal,
de nivelul preţurilor din economie, nu au cum să nu se repercuteze, mai departe, asupra nivelului
puterii de cumpărare, deoarece, o creştere a preţurilor (generalizată) generează, automat, o
creştere a cererilor de majorare a salariilor şi implicit o majorare a costurilor de producţie ce se
reflectă, mai departe, în preţurile produselor pe piaţă. Aceste fluctuaţii puternice de preţuri
înregistrate la nivel mondial în ultima perioadă, au condus la reorientarea politicii autorităţilor, în
sensul renunţării la urmărirea asigurării unui anumit nivel al creşterii economice în scopul
asigurării unei stabilităţi relative a preţurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic
general.

În acest sens, Marshall & Swanson [1974] afirmau că .stabilitatea nivelului preţurilor
reprezintă un obiectiv important al politicii de stabilizare economică deoarece instabilitatea
nivelului preţurilor, manifestată, în principal, sub forma inflaţiei, poate avea efecte întinse şi
adverse în economie. Latura nefavorabilă a efectelor, pornind de la creşterea inflaţiei, include o
reducere a eficienţei economice, o distorsiune inechitabilă şi capricioasă în ceea ce priveşte
repartiţia veniturilor şi o înrăutăţire a poziţiei balanţei internaţionale de plăţi.6

În condiţiile în care la nivelul unei economii rata inflaţiei este la un nivel ridicat (de
peste 2 cifre), ineficienţa economică se manifestă acut, fenomenul cel mai frecvent întâlnit fiind
acela al creşterii cererii agregate, în condiţiile în care oferta îşi menţine ritmul de creştere
anterior. Nivelul cererii crescând automat, se ajunge la o nouă modificare de preţuri ceea ce
conduce şi la o creştere a cererii pentru modificarea salariilor, cerere care, de cele mai multe ori
este satisfăcută doar într-o mai mică măsură, deoarece aceasta reprezintă o cheltuială care
generează noi creşteri de preţ. Mai trebuie adăugat că, indiferent de productivitatea sectorului de
activitate, cererea pentru creşterea salariilor este aceeaşi, motiv pentru care eficienţa din anumite
sectoare este suportată de către alte sectoare. Pe de altă parte, o rată ridicată a inflaţiei generează
6
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking,
Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.417: ....price level stability is an important goal of economic
stabilization policy because price level instability, especially in the form if inflation, can have widespread and
adverse effects in the economy. The unfavorable side effects arising from inflation include a lessening of the
distribution of income, and a weekened international balance-of-payments position
şi o distribuţie arbitrară a veniturilor la nivelul economiei; astfel că cei ce înregistrează venituri
variabile vor beneficia automat de creşteri salariale mult mai rapide decât cei care au un venit
fix.

Dacă avem în vedere cadrul extern al economiei, nu trebuie uitat impactul instabilităţii
preţurilor asupra acestei activităţi reliefat de balanţa de plăţi. Scăderea eficienţei economiei
conduce şi la reducerea competitivităţii produselor exportate, motiv pentru care piaţa externă de
desfacere se poate restrânge. Pe de altă parte, crescând preţurile de producţie, este posibil ca pe
piaţa externă să existe producători mult mai competitivi cel puţin din punct de vedere al
preţurilor practicate.

O rată a inflaţiei ridicată conduce şi la devalorizarea monedei naţionale, fapt care poate
genera o inhibare a exporturilor. Pe de altă parte, dacă producţia internă este dependentă, într-o
oarecare măsură, de materiile prime din import, continuarea activităţii este echivalentă cu o
creştere a preţurilor de producţie, ceea ce conduce la o nouă modificare de preţuri la nivelul
economiei, ajungându-se, astfel, la o spirală inflaţionistă ale cărei costuri de eliminare sunt foarte
ridicate.

Stabilitatea preţurilor se conturează ca fiind unul dintre cele mai importante obiective de
politică economică. În condiţiile urmăririi realizării acestui obiectiv trebuie avut în vedere faptul
că noţiunea de stabilitate a preţurilor nu presupune ca toate preţurile să fie stabile sau fixe. La
nivel pragmatic, se pune accent pe menţinerea unei stabilităţi la nivelul mediu al preţurilor,
urmărindu-se, în definitiv, stabilitatea relativă a acestora şi, nicidecum, cea absolută. Economiştii
consideră că stabilitatea relativă a preţurilor există în condiţiile în care rata anuală de creştere a
preţurilor determinată pornind de la un indice de preţ reprezentativ, este de cel mult 2%.

Dacă stabilitatea preţurilor constituie, în prezent, una dintre principalele direcţii de

acţiune ale autorităţilor, trebuie să avem în vedere faptul că una dintre problemele generate de
inflaţie este şi stagnarea economică. Există, astfel, cazuri în care prin politica economică a
statului se are în vedere asigurarea unei creşteri economice sustenabile.

c) Creşterea economică
 În ceea ce priveşte asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice, acesta
reprezintă, pentru unele ţări, una dintre cele mai importante coordonate ale politicii de stabilizare
macroeconomică. Dacă avem în vedere aspectele semantice, noţiunea de creştere economicã are
mai multe faţete, atât cantitative, cât şi calitative. Nu trebuie uitat că există mai multe modalităţi
de a măsura nivelul creşterii economice; cu toate acestea, analiştii economici înclină către
utilizarea ritmului de creştere a produsului intern brut al ţării analizate, considerând că acesta
reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute în vedere, pentru simplul motiv că
acesta reflectă nivelul efectiv al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul ţării analizate.
Bineînţeles, că se are în vedere nivelul real al produsului intern brut, tocmai din dorinţa de a se
evidenţia nivelul efectiv al creşterii fără a lua în considerare evoluţiile inflaţioniste.

Stabilirea ritmului de creştere economică are la bază înregistrările cantitative din anii
anteriori, la acest factor adăugându-se, bineînţeles şi factorii conjuncturali care, de cele mai
multe ori influenţează semnificativ creşterea economică. Dacă la începutul secolului XX se
mergea pe ideea asigurării unei creşteri economice de cel puţin 3% - 4%, în prezent aceste
aşteptări pot fi mult mai pesimiste.

Pentru a vorbi de o creştere economică viabilă trebuie să se înregistreze o creştere

efectivă la nivelul producţiei unei ţări (cantitativ) şi nu, în mod simplu o creştere a valorii
monedei naţionale. La acestea trebuie să se adauge şi faptul că mixul de produse şi servicii
trebuie astfel alcătuit încât să stimuleze cererea reală şi, deci, să stimuleze consumul. Asigurarea
creşterii economice depinde, la nivelul unei economii de piaţă, pe de o parte de situaţia ofertei
agregate (oferta agregată excedentară generează stagnare economică), iar pe de altă parte de
ajustarea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă la necesităţile clientelei (este cunoscut
cazul producţiei pe stoc care a condus la scădere drastică a creşterii economice în nenumărate
ţări).

Asigurarea unui anumit nivel al creşterii economice presupune două aspecte:

• fie asigurarea unei creşteri economice extensive (bazată pe creşterea numărului angajaţilor,
spre exemplu);

• fie îmbunătăţirea condiţiilor existente de lucru care să permită creşterea productivităţii

(presupunând astfel o creştere economică intensivă).
 Dacă avem în vedere acest din urmă aspect, trebuie recunoscut că realizarea de noi
investiţii este calea cea mai bună pentru asigurarea creşterii economice. Problema care apare este
legată de crearea cadrului care să permită atragerea de investitori (atât din punct de vedere
financiar, cât şi fiscal, precum şi din punct de vedere al stabilităţii politice, militare specifică ţării
avute în vedere şi chiar zonei din care face parte ţara analizată). Toate aceste ţinte de stabilizare
macroeconomică au în vedere doar aspecte economice interne.

d) Echilibrarea balanţei de plăţi externe

În ultima perioadă, însă, este cunoscut impasul prin care trec nenumărate ţări, impas
generat de înrăutăţirea poziţiei balanţei de plăţi externe proprii (cazul cel mai concludent fiind
cel al Statelor Unite ale Americii care în ultimii ani au înregistrat substanţiale deficite ale
balanţei de plăţi externe, deficite care se repercutează, în primul rând, asupra puterii economice a
dolarului, fiind necesare mai multe intervenţii pe piaţa internaţională, din partea partenerilor de
afaceri externi, tocmai în vederea susţinerii dolarului american).

Alegerea unui astfel de obiectiv este determinată tocmai de necesitatea susţinerii

monedei naţionale, aceasta putând să conducă la înrăutăţirea situaţiei economice a ţării analizate
la toate nivelurile, ne mai luând în considerare faptul că un deficit al balanţei de plăţi implică un
efort financiar suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.

e) Controlul deficitului bugetar

Deprecierea monetară reprezintă un alt factor care presupune adoptarea unei politici
ferme de stabilizare macroeconomică. Finanţarea deficitelor bugetare pe baza emisiunii monetare
poate, treptat, să accentueze presiunile inflaţioniste din economie, acestea repercutându-se, în
primul rând, asupra valorii monedei naţionale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea
puterii de cumpărare şi, implicit, a nivelului de trai.

Ca urmare, în ultima perioadă, printre obiectivele de politică economică se află şi cel

privind asigurarea controlului deficitului bugetului de stat. Cheltuielile destul de ridicate ale
statului, la care se adaugă amplul fenomen al arieratelor (manifestat mai ales la nivelul
economiilor aflate în tranziţie la economia de piaţă) au condus, în ultima perioadă, la existenţa a
semnificative deficite bugetare care au impus eforturi financiare semnificative din partea statului
pentru a le acoperi, ca să nu mai vorbim de faptul că, de cele mai multe ori, pentru obţinerea de
finanţare externă (în special de la Fondul Monetar Internaţionale) una dintre condiţii era aceea a
respectării unei anumite ponderi a deficitului bugetar în cadrul PIB. Atingerea simultană a
acestor obiective ar reprezenta un ideal pentru orice ţară. Cu toate acestea, practica a demonstrat-
o, există situaţii când chiar şi atingerea unui singur obiectiv este destul de anevoioasă şi, de cele
mai multe ori, presupune adoptarea de politici economice restrictive, dure.

Conflictul dintre obiective

Alegerea obiectivelor de politică economică este de foarte multe ori contradictorie,

deoarece atingerea unuia dintre obiective poate conduce la nerealizarea celorlalte ţinte, motiv
pentru care, se pune un deosebit accent pe stabilirea unui obiectiv unic de politică
macroeconomică care să permită, într-adevăr, realizarea stabilizării macroeconomice. Cea mai
cunoscută contradicţie este cea dintre rata inflaţiei şi rata şomajului, Curba lui Philips fiind
infirmată pe termen lung. Pe de altă parte, este destul de greu să se realizeze asigurarea creşterii
economice fără a se genera o oarecare modificare la nivelul preţurilor şi, deci, o modificare, în
sens ascendent, a inflaţiei. În acelaşi timp, asigurarea stabilităţii preţurilor impune, din partea
statului cheltuieli suplimentare pentru susţinerea salariilor bugetarilor la un nivel care să permită
un oarecare trai decent. Cheltuielile suplimentare pot fi acoperite, prin diminuarea numărului
celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul bugetar, fapt ce generează o creştere a ratei
şomajului. Creşterea economică se consideră că este favorizată, însă, de existenţa unui anumit
nivel al inflaţiei, aceasta din urmă stimulând investiţiile.

Pe de altă parte, existenţa unui nivel ridicat al inflaţiei generează erodarea capitalurilor,
motiv pentru care posesorii de disponibilităţi încearcă să-şi plaseze cât mai bine resursele astfel
încât să minimizeze pierderile de valoare generate de inflaţie.

În acest sens se înregistrează o creştere a ratelor de dobândă, creştere care poate

influenţa negativ procesul investiţional (costul creditului crescând simţitor).

Inflaţia ridicată conduce la deprecirea monedei naţionale. Un oarecare nivel al

deprecierii poate stimula schimburile externe (în principal exporturile) ca urmare a valorii mult
mai mari a valutei de contract comparativ cu moneda internă. Pe de altă parte, importurile devin
mult mai costisitoare, fapt ce duce la o reducere a acestora (cel puţin din punct de vedere
teoretic, deoarece practica a demonstrat că există şi situaţii . cazul economiilor a căror activitate
depinde de materii prime şi materiale din import, sau al celor pentru care preţul produselor din
import este avantajos, comparativ cu cel al produselor indigene - când nivelul importurilor se
menţine). Dacă economia este dependentă de astfel de importuri, atunci nu există decât două
alternative: fie se reduc importurile şi, ca urmare, se va reduce şi producţia ce are la bază
materiile prime din import (spre exemplu), fie se menţin importurile la nivelul anterior, dar în
mod evident se va înregistra o creştere simţitoare la nivelul preţurilor produselor rezultate.
Indiferent de alternativă, impactul se va simţi şi asupra poziţiei balanţei de plăţi.

Având în vedere toate aceste conflicte de interese, tot mai frecventă este părerea potrivit
căreia politica economică elaborată trebuie să aibă la bază un obiectiv bine conturat şi care, prin
măsurile adoptate, să poată fi atins şi, implicit, să permită realizarea stabilizării macroeconomice,
deci restabilirea echilibrului general al economiei. Alegerea obiectivului fundamental de politică
macroeconomică este o problemă importantă pentru factorii de decizie. Care trebuie să fie acest
obiectiv? Obiectivul ales este cel ce poate fi realizat cu forţele proprii economiei respective sau
nu? Toate aceste întrebări sunt tot atâtea probleme la care autorităţile trebuie să răspundă în timp
real, pentru ca politica macroeconomică să dea roade. Ca urmare se are în vedere realizarea unui
aşa numit mix optim al dezechilibrelor, adică acceptarea anumitor dezechilibre cu condiţia ca
existenţa acestora să nu agraveze situaţia economică a ţării. .Într-o lume perfectă nu existã
dezechilibre interne şi externe; economiile funcţionează cu ocuparea deplină a forţei de muncă
şi nu există deficite de performanţă. Dar lumea reală este imperfectă şi, întrucât dezechilibrele
se produc continuu, are sens să ne imaginăm şi să tindem către o presupusă combinaţie, un mix
optim de dezechilibre. De fapt, compromisurile efectuate de factorii de decizie în elaborarea
politicilor economice constituie un exemplu grăitor în acest sens.7

În cazul economiei româneşti, pe fondul manifestării a grave dezechilibre

macroeconomice, cel mai puternic factor destabilizator al economiei era reprezentat de creşterea
generalizată, mult prea rapidă a preţurilor. Impactul puternic al acestei creşteri de preţuri asupra
economiei, în ansamblul său, a condus la adoptarea ca obiectiv de politică macroeconomică a
menţinerii stabilităţii preţurilor. Ţinta adoptată este de o mare importanţă pentru economia

7
DĂIANU, Daniel . Transformarea ca proces real, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, Bucureşti, 1999,
pag.223
românească, de realizarea acesteia depinzând, în fond, realizarea politicii de stabilizare
macroeconomică.

Realizarea acestui obiectiv este strâns legată, însă, de politica macroeconomică

adoptată, altfel spus, de mixul de politici elaborat şi aplicat de către autorităţi, politici ce sunt
reprezentate de un ansamblu de măsuri restrictive sau, dimpotrivă, expansioniste, menite să
conducă la restabilirea echilibrului economic general.

1.2. Mixul de politici economice în România

Ca în orice economie, atingerea obiectivelor de politică macroeconomică implică o

puternică coordonare (atât temporală cât şi din punct de vedere al consistenţei), între
componentele politicii de stabilizare. Realizarea acestei coordonări vizează, în fapt, adoptarea
acelor măsuri care să permită ca efectele generate de acestea într-un anumit domeniu să nu fie
anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte politici.

Luând în considerare afirmaţiile lui Marshall şi Swanson [1974] 8, precum şi ale lui
Dornbusch, Fischer şi Startz [1998]9, privind mixul de politici macroeconomice (mix format
primordial din politica monetară şi cea fiscală), se evidenţiază clar, că politica monetară prezintă
o foarte mare flexibilitate în ceea ce priveşte adaptarea la noile condiţii economice şi deci,
influenţarea acestora. La celălalt pol se află politica fiscală care nu permite o aşa de mare
largheţe în acţiunile întreprinse, fiind destul de greu să se modifice, în principal, sistemul fiscal la
intervale scurte de timp.

Dacă avem în vedere condiţiile de manifestare a unei inflaţii ridicate, analiştii economici
au ajuns la concluzia că un mix de politici - monetară-fiscală - este mult mai eficient decât
aplicarea independentă a fiecărei politici. În cazul economiilor în tranziţie, trecerea de la
economia planificată la economia de piaţă impunea o politică fermă de macrostabilizare care să

8
MARSHALL, Robert & SWANSON, Rodney . The monetary process: Essentials of money and banking,
Hanghton Miffin Company Boston, 1974, pag.434
9
DORNBUSCH, Rudiger, FISCHER, Stanley, STARTZ, Richard - Macroeconomics, Irwin/McGraw-Hill Inc.,
1998
fie însoţită de o politică de restructurare fermă.(Wissels [1995] 10, Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski
[1996]11, Fischer şi Sahay [2000]12).

Economia românească, după 1989 era pur şi simplu .aruncată. în avalanşa problemelor
legate de trecerea la economia de piaţă. Izolarea atât financiară, cât şi din punct de vedere al
pieţelor de desfacere ale produselor proprii, precum şi stabilirea administrativă a tuturor
variabilelor macroeconomice s-au concretizat în tot atâtea cauze care au determinat derapajul
economiei româneşti.

La nivel internaţional, direcţiile de acţiune erau orientate către eliminarea, pe cât posibil,
a statului din activitatea de producţie, evoluţia istorică arătând că, în ceea ce priveşte alocarea
resurselor în sectorul productiv, eficienţa statului este mult scăzută faţă de sectorul privat. Acesta
dispune, însă, în continuare, de mecanisme importante de influenţare a economiei: politica
monetară, politica fiscală şi nu în ultimul rând politica comercială.

Toate acestea se manifestă pe fondul unui puternic fenomen inflaţionist, politicile

monetare antiinflaţioniste având menirea tocmai de a elimina posibilele distorsiuni ce se pot
manifesta în planul preţurilor, tocmai pentru a elimina posibilităţile speculative care să conducă
la noi presiuni şi, implicit, să genereze o alocare ineficientă a resurselor financiare.

În planul situaţiei bugetare, chiar dacă s-a încercat controlul cât mai riguros al
deficitelor bugetare, au existat nenumărate cazuri în care acest lucru nu a fost posibil, finanţarea
acestora fiind de multe ori asociată cu emisiunea monetară a băncii centrale. Acesta reprezintă o
cauză suplimentară în accentuarea presiunilor inflaţioniste. Astfel, că la nivelul Uniunii
Europene, una dintre condiţiile aderării la Zona Euro era aceea a eliminării finanţării deficitului
bugetar pe baza emisiunii monetare a băncii centrale. La toate aceste probleme, trebuie adăugate
şi problemele cu care se confruntă ţările în echilibrarea balanţelor de plăţi.

În acest context internaţional, economia românească a fost nevoită, după 1989 să se

adapteze acestor aspecte, pe care, până atunci, le evitase în virtutea conducerii planificate. Pe

10
WISSELS, Rutger . Pessimism counfounded? Recovery in Eastern Europe, Oesterreichische Nationalbank, 1995
11
RICOEUR-NICOLAÏ, Nathalie, YLOTOWSKI, Yves . Systèmes de financement et efficacité de la
politique monétaire: Hongrie, Pologne, Russie, Revue économique, Paris, 1996
12
FISCHER, Stanley, SAHAY, Ratna . .The transition economies after ten years., National Bureau of Economic
Research Working Paper Series nr.7664, 2000
lângă izolarea politică (determinată de imposibilitatea .comunicării. cu alte state occidentale), s-a
manifestat puternic, de data aceasta şi izolarea financiară, România fiind una dintre puţinele ţări
care nu dispunea de datorie publică externă, motiv pentru care relaţiile acesteia cu organizaţiile
financiare internaţionale erau practic inexistente.

.Reconectarea este, inevitabil, un proces de durată, dar evoluţiile din primul deceniu
postcomunist sunt departe de calificativul satisfăcător: politica fiscală nu a reuşit să depăşească
obiectivul . respectabil, altminteri, dar insuficient . de a evita deficitele excesive şi nu a
reacţionat eficient asupra deficitului cvasifiscal; politica comercială a fost ezitantă şi confuză;
în condiţiile predominanţei sectorului de stat din economie, politica salarială a rămas deosebit
de importantă . dar rezultatele ei sunt dezamăgitoare; politica monetară a fost prizoniera
obiectivelor multiple, unele dintre acestea (cum ar fi finanţarea agriculturii) absolut fără nici un
fel de legătură cu activitatea normală a unei bănci centrale.13

Toate aceste ezitări au condus, în primii ani ai tranziţiei, la accentuarea presiunilor

inflaţioniste, ajungându-se, ca urmare a inconsecvenţei existente la nivelul decidenţilor, la o
puternică spirală inflaţionistă. În ultimii ani, orientarea către dezinflaţie este destul de clară,chiar
dacă ţintele inflaţioniste stabilite nu sunt respectate în totalitate.

În ceea ce priveşte stabilirea mixului de politici macroeconomice, a fost unanim

acceptată conlucrarea dintre politica monetară şi cea fiscală. În condiţiile în care, statul deţine
încă o pondere importantă la nivelul sectorului productiv, se impune a se avea în vedere şi
politica salarială, tocmai pentru a se elimina posibile distorsiuni legate de repartizarea resurselor.

Rolul principal în acest proces amplu de stabilizare era atribuit politicii monetare,
aceasta fiind, din păcate, cel mai bine conturată la acel moment al demarării procesului de
tranziţie (atât din punct de vedere instituţional . Banca Naţională a României şi-a intrat în
drepturile sale de bancă centrală destul de rapid . cât şi din punct de vedere al credibilităţii
acordate acesteia).

Una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat politica monetară încă de la
început a fost aceea a divergenţei dintre obiectivele impuse la nivel macroeconomic:

13
RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.107
  necesitatea adoptării unei politici restrictive în ceea ce priveşte controlul lichidităţii din
economie;
 obligativitatea finanţării automate a deficitelor bugetare.
La aceasta s-a adăugat şi decizia de liberalizare graduală a preţurilor, pornindu-se de la
premisa că: .transformarea graduală a economiei va reduce costurile sociale ale tranziţiei, cel
puţin pe termen scurt, ceea ce va permite menţinerea stabilităţii interne.(Isărescu [1996])14

Evoluţiile ulterioare au evidenţiat carenţele metodei adoptate, accentuând perioada de

declin economic care se manifestă mai puternic de la an la an. Nerespectarea termenelor privind
finalizarea liberalizării preţurilor a reprezentat, de asemenea, un factor cheie care a

condus la sporirea costurilor tranziţiei şi, nu în ultimul rând, a transmis, în plan extern, un semnal
nefavorabil României, vis-a-vis de instituţiile financiar-monetare internaţionale (acestea
amânându-şi decizia acordării sprijinului financiar, motiv pentru care şi reacţia pieţei
internaţionale de capital s-a orientat în aceeaşi direcţie).

După cum am mai afirmat, mixul de politici macroeconomice trebuia însoţit de o

politică fermă de restructurare. Distorsiunile de la nivelul economiei reale şi procesul de
restructurare lent, care a favorizat menţinerea, în continuare, a proprietăţii de stat ca formă
dominantă de proprietate, a condus, o dată în plus, la accentuarea deficitului de la nivelul
sectorului public. Nu atât deficitul bugetar a agravat dezechilibrele din economie, cât apariţia şi
dezvoltarea puternică a deficitului cvasifiscal (generat, în principal de pierderile mascate ale
întreprinderilor şi regiilor autonome . deci ale societăţilor comerciale cu capital de stat).

Politica de venituri putem spune că a fost realizată mai mult .sub presiunea străzii.,
presupunând, de cele mai multe ori, indexări salariale şi compensări care să anihileze nivelul de
creştere al preţurilor, fapt ce a condus la accentuarea presiunilor inflaţioniste, alocarea resurselor
făcându-se fără a se ţine cont şi de productivitatea muncii specifică domeniului de activitate.
Acesta reprezintă încă un exemplu de alocare ineficientă a resurselor statului, motiv pentru care
se impune accelerarea procesului de restructurare.

14
ISĂRESCU, Mugur . Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Caiet de studii nr. 3/1996,
Banca Naţională a României
 CAPITOLUL II

POLITICA FINANCIARĂ

1.1. Politica financiară – concept, definiție, caracteristici

Politica financiară reprezintă ansamblul principiilor, al normelor formulate pe baza

acestora precum și a procedeelor folosite cu ocazia constituirii și utilizării fondurilor publice.
La nivel macroeconomic politica financiară reprezintă totalitatea deciziilor, metodelor şi
a mijloacelor concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi
instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru direcţionarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o etapă determinată, în vederea realizării
obiectivelor politicii macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii
preţurilor, asigurarea creşterii economice şi echilibrarea balanţei de plăţi externe) şi obţinerii
echilibrului general în economie.
Politica financiară face parte integrantă din politica generală a statului și îndeplinește un
rol important în traducerea în viață a programelor de: dezvoltare economică, promovare a
progresului tehnic și științific, formare profesională, recalificare și reîncadrare în muncă a
șomerilor, ocrotire a sănătății populației, protecție socială, dezvoltare a culturii, asigurare a
echilibrului ecologic, apărare națională. Politica financiară are o independență relativă față de
politica statului din celelalte domenii de activitate. Are obiectivele sale proprii și folosește
metode și instrumente specifice pentru atingerea acestora. Politica financiară nu constituie un
scop în sine, ci este chemată ca împreună cu politica economică, socială, monetară, să contribuie
la realizarea unor obiective de mare importanță economică, de incontestabila utilitate socială, de
larg interes național, cu profunde implicații internaționale, cu efecte benefice imediate sau la un
orizont mai îndepărtat.
Politica financiară trebuie să aibă:
 un obiectiv;
 un sistem restricțional în care se acționează pentru atingerea acestui obiectiv;
 metode corespunzătoare de realizare.
Obiectivul oricărei politici financiare vizează constituirea și utilizarea fondurilor publice
de așa manieră încât să se asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcțiilor statului.
Sistemul restricțional în constituirea și utilizarea fondurilor e reprezentat, pe de o parte,
de capacitatea economiei de a oferi venituri statului, iar pe de altă parte, de nivelul nevoilor
reale.
Metodele utilizate pentru îndeplinirea politicii financiare sunt, de regulă, tehnici fiscale,
reprezentate de o varietate de impozite și taxe, cu o diversitate de dimensionări.
Politica financiară, ca regulă generală, se elaborează de către guvern și se aprobă de
către puterea supremă în stat. Desigur, orice politică financiară are și o dimensiune subiectivă și
se poate modifica oricând se sesizează neconcordanțe cu dinamica vieții social-economice.
Caracteristicile politicii financiare:
 este o componentă a politicii generale a statului,
  influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
 se realizează în baza unei anumite strategii şi tacticii;
 are un caracter dinamic;
 diferă de la o ţară la altă în funcţie de potenţialul economic, gradul de
 dezvoltare, tipul de conducere a economiei etc.
 domeniile în care se manifestă sunt: cheltuielile publice; resursele financiare publice,
creditul bancar, asigurări şi reasigurări

1.2. Obiectivele politicii financiare

Sintetizând obiectivele urmărite de stat în materie economică și financiară, economistul

francez, Allain Barrere, considera că acestea sunt: realizarea bunăstării, securității sociale și
justiției sociale. Pe aceasta baza, el definește obiectivele politicii financiare:
- să favorizeze progresul economic prin intermediul finanțelor publice;
- să regularizeze conjunctura prin impozite și investiții;
- să realizeze justiția fiscală prin luarea în considerare a facultăților contributive.
Politica financiară acționează nemijlocit în sfera repartiției. Prin modul în care se
înfăptuiește repartiția, prin dimensiunile și destinația fondurilor constituite, politica financiară
influențează și celelalte faze ale reproducției sociale: producția, schimbul și consumul.

1.3. Instrumentele politicii financiare – pârghia financiară și aparatul financiar

Pârghia financiară este un flux financiar existent deja, care se modelează de așa natură
încât să se poată atinge un obiectiv în afara câmpului financiar. Spre exemplu, daca unui venit al
statului i se trasează și un alt scop (din afara activității financiare), acest fond devine pârghie
financiară.
Pârghia financiară este un instrument al oricărei politici financiare. Există o mare
varietate de astfel de pârghii pe care le putem grupa sub denumirea mai generoasă de pârghii
economico-financiare. Aici includem pârghiile non-financiare și cele cu un pronunțata caracter
financiar.
Între pârghiile non-financiare regăsim: pârghia prețului, pârghia salariului etc.
În categoria pârghiilor financiare identificăm următoarele:
 impozitele și taxele;
 taxele vamale;
 subvențiile (pentru export, pentru agricultură, subvenționarea dobânzii etc);
 dobânda, rata scontului și a reescontului;
 cursul valutar etc.
Pârghiile financiare, prin efectele pe care le generează, acționează în următoarele două
direcții principale: pentru stimularea și încurajarea anumitor activități sau categorii sociale (prin
facilități fiscale, subvenții etc.) sau pentru descurajarea sau restrângerea anumitor activități (de
regulă prin supraimpozitare).
Gestionarea fondurilor publice se realizează de către stat prin instituții corespunzătoare.
În orice țară, în legătură cu domeniul financiar, există două tipuri de astfel de instituții:
a) instituții ce au și atribuții financiare, adică organe centrale și locale ale puterii de stat
(guvernul, parlamentul, președenția / monarhul, consiliile județene, municipale, orășenești,
comunale etc.). Aceste organe elaborează și aprobă politica financiară.
b) instituțiile specializate din punct de vedere financiar care au ca obiect de activitate exclusiv
îndeplinirea politicii financiare. Acestea reprezintă aparatul financiar propriu-zis și el se
constituie la dispoziția organelor centrale și locale ale statului prezentate mai sus. Acest aparat
financiar este compus din: Ministerul Finanțelor cu structura sa centrală și locală, subordonate
guvernului; Curtea de Conturi prin care se exercită controlul permanent asupra execuției
bugetare, verificându-se cheltuielile publice; Banca Centrală care aparține de acest aparat
financiar prin unele funcții pe care doar ea le îndeplinește și care sunt un drept exclusiv al
statului. Astfel Banca Centrală organizează și supraveghează circulația monetară, participă la
elaborarea politicii financiare, emite și respectiv retrage moneda etc.
Menirea aparatului financiar este aceea de a proiecta bugetele publice, fondurile
speciale și de a le executa conform politicii statului.

1.4. Domenii de manifestare a politicii financiare

 Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a statului sunt:
a. domeniul cheltuielilor publice;
b. domeniul resurselor financiare publice, care vizează:
- venituri financiare ordinare cu caracter fiscal și nefiscal;
- resurse financiare extraordinare procurate pe calea împrumuturilor contractate de stat, a
emisiunii monetare, a privatizării unor fabrici, uzine, locuințe și alte bunuri proprietate de stat;

a. Coordonatele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea,
destinația și structura optimă ale acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse
prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce
trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.
Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii absolute (volumul
total exprimat în monedă națională) și relative (ponderea în PIB) a acestora. Volumul total al
cheltuielilor publice, prevăzut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat în perioada
anterioară, arată tendința de creștere, menținere sau diminuare al efortului financiar al statului.
Comparația este utilă și concludentă dacă cheltuielile sunt exprimate în prețuri constante, altfel
ea este deformată de fenomenul inflaționist (cheltuielile publice medii/loc. exprimate într-o
monedă de largă circulație internațională ($) ajută la compararea cu țări din același grup sau
diferit). Ponderea cheltuielilor in PIB arată cât din acest produs este preluat de colectivitatea
națională și utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. Experiența arată că între gradul de
dezvoltare economică al unei țări și mărimea cheltuielilor publice ale ei, există o corespondență
(directă).
Cheltuielile publice în cea mai mare parte a lor sunt utilizate în scop de consum și de
investiții cu caracter neproductiv și numai într-o mică măsură pentru obiective și acțiuni
economice productive. O preocupare de cea mai mare însemnătate a organelor de decizie, în
domeniul politicii financiare a statului, trebuie să fie circumscrierea cheltuielilor totale ale
societății în limita resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național. Nici o societate nu trebuie să
consume mai mult decât produce - adevăr axiomatic. Transpusă pe plan financiar, această cerință
presupune menținerea cheltuielilor publice în limita resurselor ce pot fi mobilizate în condiții
normale, pe plan intern, fără să se recurgă la credite externe. Contractarea de credite externe
pentru consum determină creșterea datoriei externe și a poverii financiar-valutare a țării.
La stabilirea destinației cheltuielilor publice este necesar să se pornească de la nevoile
sociale ce trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilirea corectă a
opțiunilor și priorităților influențează ritmul creșterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor
de trai, materiale și spirituale ale populației și a celorlalte nevoi obștești.
Faptul ca resursele financiare, ca de altfel si cele valutare ori materiale, sunt limitate, iar
destinațiile sunt concurențiale, reclamă utilizarea lor în condiții de maximă eficiență.
Interesează atât eficiența economică a fondurilor utilizate, acolo unde se poate măsura, cât și
eficacitatea socială a fiecărui buget cheltuit pentru învățământ, sănătate, cultură, etc.
La angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei acțiuni, trebuie să se
examineze cu atenție toate soluțiile susceptibile a fi luate în considerare în vederea alegerii
variantei optime, care prezintă cel mai avantajos raport între efortul solicitat și efectul obținut de
pe urma acestuia. Politica financiară trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței
tuturor cheltuielilor. Pentru a obține o eficiență cât mai înaltă în utilizarea fondurilor publice, pe
lângă dimensionarea și repartizarea judicioasă, este nevoie de stimularea beneficiarilor prin
metode de finanțare și gestionare ori prin alte instrumente specifice. Acest lucru poate fi realizat
prin alegerea metodei de finanțare adecvate: autofinanțare cu completarea resurselor proprii pe
seama creditului, autofinanțarea cu completarea resurselor proprii pe seama alocațiilor bugetare,
finanțare integrală cu titlu definitiv si nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare
după caz. Se pot obține rezultate pozitive prin înlocuirea finanțării directe, totale sau parțiale din
funcțiile publice, cu acordarea de stimulente fiscale, celor ce asigură acoperirea anumitor
categorii de cheltuieli pe seama propriilor resurse.

b. Coordonatele politicii financiare vizând procurare resurselor financiare publice

Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie să stabilească
volumul și proveniența resurselor ce pot fi procurate, de stat, în condiții normale la fondurile
sale financiare, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum și obiectivele ce trebuie
atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.
Volumul resurselor financiare de care statul are nevoie pentru îndeplinirea funcțiilor și
sarcinilor sale, este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.
Între volumul cheltuielilor considerate indispensabile pentru satisfacerea nevoilor sociale
(cererea de resurse financiare) și volumul resurselor financiare posibile de procurat pe plan intern
(oferta de resurse), nu întotdeauna există o concordanță deplină: fie cererea de resurse este mai
mare decât oferta, fie invers. Neconcordanța dintre aceste mărimi se poate localiza la nivelul
administrației centrale de stat, la cel al unităților administrativ teritoriale, al asigurărilor sociale
de stat sau al unor fonduri extrabugetare. Asemenea discrepanțe evidențiază stări de dezechilibru
financiar ce trebuie prevenite și lichidate. Volumul resurselor financiare susceptibile de a fi
mobilizate la fondurile publice este cu atât mai mare, cu cât economia națională este mai puternic
dezvoltată, iar activitatea desfășurată de agenții economici mai eficientă. Pe măsura ce crește
PIB-ul ce revine în medie pe un locuitor, crește și ponderea resurselor financiare ce pot fi
prelevate la fondurile publice. În țările dezvoltate, în care o bună parte din cheltuieli cu caracter
social (pentru învățământ, cultură, sănătate, asigurări sociale) se suportă direct de beneficiarii
acestora, de agenții economici, biserici, fundații și alte asociații fără scop lucrativ, se fac
prelevări mai mici de resurse financiare la fondurile publice. Volumul resurselor financiare
prelevate la fondurile publice depinde nu numai de gradul de dezvoltare economica a țării, ci și
de soluțiile adoptate de autoritățile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale și
de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.
Proveniența resurselor financiare: organele de decizie au două alternative, fie să opteze
pentru folosirea de resurse interne ce pot fi procurate pe plan național, fie să apeleze la resursele
externe, ce pot fi atrase din afară. Nu poate fi vorba de o opțiune care să se bazeze exclusiv pe
resursele străine, ci numai de completare a resurselor interne cu resurse externe.
În orice țară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rând pe forțele sale
proprii și numai în subsidiar pe mijloace străine. Decizia de procurare a unor resurse din
străinătate pentru acoperirea cheltuielilor publice, având un dublu caracter, financiar și valutar,
trebuie riguros motivată pentru a evita îndatorarea țării (pentru scopuri neproductive).
Resursele financiare interne pot proveni în proporții diferite de la sectoarele: public, privat sau de
la populație, în funcție de structura de proprietate din economie. Organele de decizie pot
promova o politică financiară care tratează pe picior de egalitate pe toți agenții economici, sau
una preferențială, care favorizează o anumită formă. În primul caz, la venituri egale contribuția
financiară este egală, în al doilea caz ea este relativ mai mică pentru sectorul privilegiat.
Diferențierea contribuției mai poate fi făcută în funcție de forma juridică a întreprinderii
(Societăți de persoane sau capital), dimensiunea întreprinderii (mică, mijlocie, mare), ramura
căreia îi aparține, zona geografică în care este amplasat sediul acesteia (în țară sau străinătate).
Egalitarismul (antichitate și evul mediu) se întâlnește sporadic în epoca modernă. Diferențierea
contribuției, larg aplicată în secolul nostru, are la bază diferite criterii:
 puterea contributiva a plătitorului (necăsătorit, văduv, divorțat, căsătorit, cu sau fără copii
sau alte persoane în întreținere, vârsta, etc.)
 capacitatea de muncă (integrală, parțială, incapacitate totală)
 grupa socio-profesională căreia îi aparține (salariat, pensionar, liber-profesionist, fermier,
comerciant).
Numărul și tipul canalelor (modalităților) de prelevare a contribuției la fondurile
publice. În ce privește numărul sunt de luat în considerare două soluții: a) folosirea unui singur
canal sau a mai multora. Prima soluție nu și-a găsit aplicabilitate în practică. b) folosirea mai
multor canale (de ordinul unităților sau chiar zecilor) satisface mai bine exigențele practicii,
permite o mai bună soluționare a problemelor financiare, mai mult decât numărul contează tipul
canalelor, felul instrumentelor de prelucrare. Contribuția poate îmbrăca forma:
a. impozitelor și taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice și juridice, în
funcție de venit (profit), avere (activitate netă) sau de alte criterii, și percepute la termene
dinainte stabilite;
b. impozite și taxe percepute la vânzarea de bunuri sau prestările de servicii, la importul
sau exportul de produse, etc., fără ca acestea să fie în prealabil repartizate pe plătitori. Mărimea
acestor impozite, suportată de o anumită persoană, depinde de consumul acesteia și nu de puterea
ei contributivă. Cele două tipuri de impozite și taxe sunt dimensionate și percepute în mod
diferit; este necesar ca organele de decizie să cunoască exact caracteristicile acestora,
mecanismele lor de funcționare și impactul pe care-l produc la introducerea fiecărui impozit sau
la modificarea celor existente. Așezarea judicioasă a impozitelor și taxelor constituie una din cele
mai importante probleme ale politicii financiare a statului, deoarece ea afectează interesele
tuturor categoriilor sociale și ale tuturor agenților economici.
Impozitele si taxele constituie nu numai metode (canale) de preluare a unor resurse
financiare la fondurile publice, dar și de instrumente (pârghii financiare) de influențare a
proceselor economice. Ele trebuie concepute încât să răspundă și cerințelor de influențare a
activității economice într-o anumită direcție. Impozitele pot fi folosite și ca instrumente de
realizare a unor obiective de ordin social, sanitar, demografic sau de altă natură.

CAPITOLUL 3
POLITICA MONETARĂ

3.1. Politica monetară în teoria economică

Funcţionarea normală a economiei depinde de politica economică dusă de autorităţi

pentru a preveni sau atenua diferite şocuri ale variabilelor macroeconomice. Sistemul de reguli,
măsuri şi acţiuni cu privire la oferta de monedă, rata dobânzii, ratele de schimb, păstrarea de
rezerve de monedă străină care să asigure economiei naţionale o monedă cu valoare stabilă,
menită să favorizeze funcţionarea fără perturbaţii a economiei reale reprezintă politica
monetară.

Politica monetară, fiind unul din instrumentele majore pe care le foloseşte statul pentru
a echilibra economia, a constituit multă vreme o preocupare a multor economişti. Keynesiştii15
susţineau că politica monetară, prin modificarea ofertei de bani, poate influenţa cererea
agregată de bunuri şi servicii şi poate conduce, în acest fel, la utilizarea completă a forţei de
muncă fără inflaţie. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest lucru s-a dovedit eronat 16.
Ideea a fost fundamentată de J.M. Keynes, în 1936, prin lucrarea sa „Teoria generală a folosirii
mîinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, care a revoluţionat întreaga lume şi punea pe locul
secund politica monetară, considerând mai eficace politica fiscală.

Momentul primului şoc petrolier de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut

este cel în care teoriile keynesiste îşi pierd credibilitatea şi iau avânt cele monetariste, susţinute
de economişti de prestigiu precum Milton Friedman, Karl Brunner şi Alton Meltzer. În locul
politicilor intervenţioniste asupra cererii de bunuri şi servicii, monetariştii recomandă reguli
monetare care pot duce la stabilizarea economiei. Ei consideră că autoritatea bancară are
capacitatea de a creşte masa monetară cu o rată anuală constantă, ceea ce va duce la stabilizarea
economiei la nivelul ratei naturale a şomajului.

Economia neoclasică propune teoria aşteptărilor raţionale, conform căreia, politicile

monetare preconizate determină oamenii să-şi modifice comportamentul în funcţie de efectele
anticipate şi, astfel, ele devin ineficiente. Indiferent de curentul de gândire, pe termen scurt sau
lung, abordată ca instrument principal sau secundar, politica monetară a constituit pârghia prin
care autoritatea monetară, prin controlul asupra masei monetare, a influenţat satisfacerea
nevoilor economiei, orientând evoluţia acesteia în trei direcţii17:

• politica monetară poate preveni ca banii să devină ei înşişi o sursă majoră de perturbare a
economiei;

15
Precum Paul Samuelson, Franco Modigliani, Jean Tobin, Arthur Okun, Walter Heller, Gardner Ackley.
16
Chiriţă Nora, Scarlat Emil, Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.49
17
Friedman Milton, The Role of Monetary Policy, American Economic Review, vol 58, No.1 (March 1968)
• politica monetară poate furniza un fundal stabil pentru economie;
• politica monetară poate contribui la anihilarea perturbaţiilor majore din sistemul economic
rezultate din alte cauze.
Politica monetară are, ca principal strateg şi creator, banca centrală. Având în vedere
suprapunerea parţială între politica monetară şi controlul ofertei de monedă, politica monetară
poate fi definită ca reunind ansamblul acţiunilor care influenţează nivelul de activitate economică
şi preţurile prin intermediul volumului şi costului monedei. 18 Altfel spus, politica monetară –
componentă a politicii macroeconomice – poate fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria) asupra masei monetare şi a activelor financiare, în vederea
orientării economiei pe termen scurt şi mediu. Politica monetară constă în ansamblul de
reglementări pe care banca centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor
generale ale economiei naţionale.19

Instrumentarul folosit de politica monetară pentru a impune reguli de acţiune şi

schimbări în economie cuprinde mecanismul rezervelor minime obligatorii, mecanismul de
refinanţare, taxa oficială a scontului şi operaţiunile pe piaţa liberă. Cu ajutorul acestor
instrumente, banca centrală poate controla masa monetară în circulaţie în propria economie.

În perioada contemporană, formularea strategiilor monetare menite să atingă obiectivele

de stabilitate monetară întâmpină câteva dificultăţi la nivelul instrumentelor de care politica
monetară dispune, şi anume20:

a) existenţa şi menţinerea deficitelor bugetare, care generează probleme de finanţare a acestora,

influenţând direct costul creditului;
b) dubla ţintă, divergentă, a politicii monetare: baza monetară sau lichiditatea bancară;
c) efectele dorite la nivelul economiei reale: de cantitate, de cost, de portofoliu, de bogăţie;
d) marea diversitate şi gradul ridicat de particularitate a schemelor de intermediere;
e) modificările generate în politica monetară de trecerea la sistemul cursurilor flotante;

18
Manolescu Gheorghe (coord.), Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p.160
19
Enache Constantin, Mecu Constantin (coord.), Economie politică, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001, vol. I, p. 177
20
Manolescu Gheorghe (coord.), Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p.163
f) redefinirea politicii monetare în condiţiile accentuării globalizării şi extinderii fenomenului
integraţionist.
Politica monetară, în calitate de instrument al politicii macroeconomice, reprezintă
ansamblul măsurilor adoptate de banca centrală în scopul influenţării ofertei de monedă şi a
ratei dobânzii care să contribuie la influenţarea, mai departe, a activităţii economice.

Elaborarea politicii monetare, ca urmare este subordonată atingerii obiectivului de

politică macroeconomică adoptat. În baza măsurilor tactice adoptate de banca centrală se asigură,
în fapt, conturarea strategiei de politică monetară în baza căreia se asigură realizarea obiectivului
fundamental propus.
 În ultima perioadă, evoluţiile inflaţioniste au condus la acordarea unei importanţe
deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, altfel spus, a stabilităţii preţurilor, acestea
devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de băncile centrale. Sarcina asigurării
stabilităţii preţurilor, în măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permită
dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază, în fapt, nivelul crescut al responsabilităţii asumate
de banca centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al creşterii economice.

Realizarea acestui obiectiv depinde, în final, de strategia de politică monetară adoptată

ce poate viza atingerea obiectivului:

 fie în mod indirect, caz în care intervin obiectivele intermediare de politică monetară;
 fie în mod direct (având în vederea strategia bazata pe ţintirea directă a inflaţiei).

3.2. Strategii de politică monetară

3.2.1. Strategii indirecte de politică monetară

a) Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar

Economia de piaţă presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune

stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent
(caz în care mecanismele pieţei sunt cele care sunt singurele care influenţează cursul de schimb),
fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrală intervine pe piaţă în
scopul influenţării cererii şi a ofertei de valută).

În condiţiile în care se merge pe adoptarea regimului bazat pe ţintirea cursului valutar,

banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării
instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate,
iar pe de altă parte pe baza intervenţiilor directe pe piaţa valutară, intervenţii menite să susţină
cursul valutar.

Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe condiţii:

  adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel
scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este
.ancorat. cursul valutar al propriei monede;
 existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită intervenţii
prompte pe piaţa valutară;
 menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a cadrului
instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe primele.
Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune .ancorarea. cursului valutar al
monedei naţionale de una sau mai multe monede aparţinând ţărilor ce prezintă un nivel redus al
ratei inflaţiei care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflaţiei şi în ţara ancorată
(exchange rate peg). Acest lucru se realizează, în fapt, prin .importarea. inflaţiei din ţara sau
ţările cu care se face compararea. Principiul de funcţionare al acestui regim se bazează pe
determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coşul de valute).

Argumentele favorabile adoptării unei astfel de strategii constau în:

♦ accelerarea fluxurilor comerciale internaţionale şi investiţionale, prin gradul mare de

stabilitate şi atractivitate a monedei naţionale

♦ disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menţinerea şi respectarea aranjamentului

ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);

♦ promovarea cooperării şi coordonării internaţionale în cazul apariţiei unor şocuri externe

majore.

Există şi argumente orientate împotriva acestei strategii, vizând:

• necesitatea menţinerii unei rate lunare a inflaţiei mici, care să nu deterioreze nici nivelul
cursului valutar şi nici competitivitatea externă;

• costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire a

cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

• imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea

încrederii în această strategie şi în banca centrală;
• înrăutăţirea finanţării balanţei de plăţi în condiţiile în care nu există alte surse decât cele
generate de rezervele valutare.

Faţă de acest curs se pot stabili şi marje de fluctuaţie ale cursului valutar de piaţă,
vorbind despre aşa numitul regim exchange rate band.(sau crawling band). Banda de fluctuaţie
se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piaţă flotând liber, intervenţiile
băncii centrale manifestându-se doar în condiţiile în care evoluţiile pieţei conduc la o depăşire a
acestor limite. În cazul bandei de fluctuaţie, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o
reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare
liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluţia viitoare a cursului valutar de piaţă creşte
ceea ce asigură băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce priveşte elaborarea şi
aplicarea politicii monetare.

O alternativă, am putea spune extremă, dacă avem în vedere situaţia actuală manifestată
în plan internaţional (şi mai ales în cazul Argentinei) este reprezentată de consiliul monetar
(currency board), în baza căruia moneda naţională este pusă în circulaţie numai în baza
rezervelor valutare disponibile, stabilindu-se un curs valutar fix faţă de o monedă de referinţă,
curs valutar care trebuie menţinut la nivelul stabilit iniţial (în cazul ţărilor în tranziţie este cazul
Bulgariei care a adoptat iniţial ancorarea levei bulgăreşti de marca germană, raportul de paritate
fiind de 1 la 1). Această ancorare puternică, obligă, în fapt ţara respectivă să-şi conducă
dezvoltarea economică în direcţia atingerii performanţelor înregistrate de ţara cu care se face
comparaţia, ceea ce de multe ori poate determina o suprasolicitare a economiei reale care, pur şi
simplu poate .da faliment. la astfel de presiuni.

Cu toate acestea, utilizarea cursului valutar ca ancoră de politică monetară prezintă şi

anumite avantaje pentru ţara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă
către nivelul inflaţiei manifestat la nivelul economiei cu care se face comparaţia (vorbind, după
cum am mai precizat de un aşa numit fenomen de import de inflaţie, care este considerabil mai
mică decât la nivelul economiei vizate).

Ceea ce mai este important de precizat este şi faptul că utilizarea unei astfel de ancore
asigură o reacţie mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunţarea unui anumit nivel al
cursului valutar determină populaţia la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt,
preţul care evidenţiază evoluţia viitoare a puterii de cumpărare a monedei naţionale şi, implicit,
soliditatea acesteia la nivelul economiei.

Chiar dacă practicarea unui regim monetar bazat pe manevrarea cursului valutar poate
determina o creştere a credibilităţii autorităţii monetare, nu putem să nu afirmăm că acest regim
conduce, în acelaşi timp la reducerea autonomiei băncii centrale în ceea ce priveşte adoptarea
măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuie determinate în strânsă
corelaţie cu respectarea fixităţii cursului valutar. Astfel că, automat şi celelalte variabile
monetare vor fi legate de variabile corespondente din ţara cu care se face comparaţia,
modificarea acestora din urmă generând importante modificări la nivelul primelor. Un alt posibil
risc este acela al adoptării unui curs valutar supraevaluat care, în timp, conduce la o erodare a
puterii de cumpărare a monedei naţionale, deoarece economia reală nu poate susţine pe termen
lung un astfel de curs.

b) Strategia bazată pe ţintirea agregatelor monetare

Întrucât banca centrală nu poate acţiona în mod direct asupra nivelului ratei inflaţiei,
după cum nici asupra nivelului activităţii economiei reale, prin aceste ţinte intermediare se
încearcă să se facă legătura, în definitiv, între acţiunea exercitată prin intermediul instrumentelor
de politică monetară în ceea ce priveşte atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii
monetare . adică obiectivele operaţionale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea
monetară . şi nivelul activităţii economiei reale şi inflaţie. (Walsh [1998]21).

În ceea ce priveşte utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică

monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere
controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de
lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a
monedei naţionale. Este unanim acceptat faptul că o inflaţie ridicată este însoţită, în permanenţă
de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creşterea susţinută a nivelului general al
preţurilor. În lucrarea .Teorii ale inflaţiei., Helmut Frisch afirma că Friedman a făcut cunoscută

21
WALSH, Carl E. . Monetary theory and policy -, Massachusetts Institute of Technology, 1998
definiţia cauzală de tip monetarist: «Inflaţia este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar
.şi poate fi determinată numai de o creştere mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei». 22

Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria
cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creşterea nivelului
preţurilor este determinată de creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta,
autoritatea monetară are obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a masei monetare
reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.

În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:

 alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora şi

nivelul de agregare a elementelor ce le compun);
 stabilirea unui nivel de creştere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuaţie a ratei
de creştere a masei monetare;
 stabilirea modalităţii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv
intermediar de politică monetară.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de monedă din
economie, banca centrală dispune, astfel, de un nivel ridicat al independenţei politicii monetare,
având astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de şocuri puternice la
nivelul economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin intervenţii indirecte).

Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este

cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final
de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o
reprezintă şi, în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere
tocmai influenţarea nivelului preţurilor din economie, în sensul asigurării stabilităţii acestora.
Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare . controlul agregatelor monetare . este
eficientă doar în condiţiile în care legătura dintre evoluţia agregatului monetar vizat şi nivelul
preţurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de
politică monetară de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de

22
FRISCH, Helmut . Teorii ale inflaţiei., Central European University Press, 1997, traducere, Editura Sedona,
Timişoara, 1997
monedă din economie. În condiţiile actuale, caracterizate de puternice inovaţii în plan financiar,
ca de altfel şi de informatizarea pieţelor caracterizate de un puternic proces de globalizare,
legătura dintre cele două elemente (agregatul monetar supus controlului şi nivelul preţurilor din
economie) este chiar mai volatilă şi ca urmare este foarte greu de previzionat.23

Problema care se ridică, în condiţiile manifestării unui intens fenomen inflaţionist, este
aceea a menţinerii, pe cât posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de creştere al producţiei.

La prima vedere pare o problemă uşor de realizat, dar cu toate acestea, în profunzime,
generează nenumărate dileme: oferta de monedă de ce agregat monetar este reliefată cel mai
bine? Care dintre agregatele monetare să fie avute în vedere ca ţinte intermediare de politică
monetară?

O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea băncii centrale de a

influenţa agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel şi cea privind stabilirea

nivelului cererii de monedă din economie, cerere la care să se facă raportarea ofertei de monedă.
Practica a demonstrat că stabilirea acesteia nu este deloc simplă. Pe de altă parte, având în vedere
faptul că vorbim de existenţa unei economii de piaţă, este dificil de realizat un control precis
asupra ofertei de monedă din economie, ştiut fiind faptul că aceasta este determinată şi de
activitatea curentă a băncilor din sistem, activitate ce nu poate fi influenţată direct de autoritatea
monetară, intervenind, în fapt,

politicile proprii în domeniul creditării economiei. Dacă nivelul cursului valutar este uşor
perceput de public, nu acelaşi lucru se poate spune şi de evoluţia nivelului agregatelor monetare,
care nu este înţeleasă în întregime de public, motiv pentru care, presiunile generate de creşterea
ofertei de monedă pe piaţă sunt resimţite în nivelul preţurilor şi, implicit, al inflaţiei un anumit
decalaj (de cele mai multe ori pe termen lung). Drept urmare, autoritatea monetară trebuie să
acţioneze în avans pentru a putea influenţa nivelul viitor al ratei inflaţiei. Aplicarea unei astfel de
politici monetare (cu ancoră monetară . agregat monetar) presupune existenţa unui cadru
economic care să permită manifestarea unei legături stabile şi previzibile între agregatul monetar
avut în vedere şi nivelul inflaţiei, canalul ideal de transmisie a politicii monetare fiind reprezentat
23
CZECH NATIONAL BANK . Inflation targeting in the Czech Republic . Inflation targeting in transition economies,
working papers, 2000
de canalul creditului, deoarece creaţia monetară este strâns legată de creditele acordate
economiei de către băncile din sistem, singura posibilitate de influenţare a acestora fiind nivelul
ratei dobânzii. Cu toate acestea, se consideră că cel mai uşor de urmărit agregat monetar este
reprezentat de masa monetară în sens larg (M2), deoarece instrumentele de politică monetară pot
asigura o influenţă indirectă asupra componentelor acestui agregat.

În cazul economiei româneşti, în condiţiile existenţei unei corelaţii strânse între

creşterea masei monetare şi inflaţie, controlul masei monetare reprezintă instrumentul monetar
cel mai important pentru stoparea inflaţiei. De aceea, intervenţiile pentru majorarea
lichiditãţii din circuitele economice trebuie realizate cu multã prudenţã..24

La începutul perioadei de tranziţie iluzia banilor ieftini, indusă de practicarea unor

dobânzi real negative şi, în acelaşi timp, politica monetară şovăielnică, au permis creşterea rapidă
a lichidităţilor din economie, fără ca această creştere să fie însoţită şi de o creştere a ofertei la
nivelul economiei reale, în primul rând ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui
sector. Renunţarea la susţinerea cursului valutar (menţinerea unui curs valutar fix) a condus la o
evidenţiere şi mai clară a eroziunii la care era supusă moneda naţională. Toate acestea au condus
la adoptarea ca obiectiv intermediar de politică monetară a controlului nivelului de creştere a
agregatului monetar M2.

Adoptarea deciziei remonetizării economiei a impus, în definitiv, o creştere mult mai

mare a masei monetare aflate în circulaţie decât a ratei inflaţiei, tocmai pentru a se ajunge la o
pondere semnificativă a ofertei de monedă în PIB (aproximativ 40-50%). Trebuie, totuşi, luat în
calcul şi faptul că această creştere a masei monetare se poate concretiza într-un nivel şi mai
ridicat al ratei inflaţiei, dacă nu se asigură o oarecare creştere a produsului intern brut şi, în
acelaşi timp, stimularea cererii de monedă, astfel încât să se reducă presiunile exercitate asupra
puterii de cumpărare a monedei. Structura masei monetare (prezentată în graficul nr.1)
evidenţiază mutaţiile semnificative înregistrate la nivelul lui M2, o pondere semnificativă
deţinând-o conturile de economii ale populaţiei şi depozitele la termen (atât în lei, cât şi în
valută).

Graficul nr. 1: Evoluţia şi structura masei monetare în sens larg (M2)

24
ISĂRESCU, Mugur . Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti, Banca Naţională a României,
Caiete de studii, nr.3/ iunie 1996
-- Numerar in afara sistemului bancar

-- Economii ale populatiei

-- Depozite in valuta ale rezidentilor

-- Disponibilitati la vedere

-- Depozite in lei pe termen si conditionate

-- Depozite in valuta ale rezidentilor

-- Economii ale populatiei

-- Depozite in valuta ale rezidentilor

-- Numerar in afara sistemului bancar

-- Depozite in lei pe termen si conditionate

Depozite la vedere

Agregatul M2 reprezintă şi cel mai complex agregat al economiei româneşti, acesta,

pentru moment, fiind în imposibilitatea de a furniza elemente care să conducă la o diversificare a
structurii masei monetare şi la o mai amplă agregare. Cu toate acestea, .rezultatele practice
obţinute de ţările care au încercat urmărirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar
al politicii monetare au fost, în general, neconcludente.. Chiar dacă se au în vedere nivele ţintă
ale agregatelor monetare, .trebuie spus că abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de
frecvente, fără ca acestea să reflecte, de fiecare dată, modificarea presiunilor inflaţioniste.25

c) Strategia bazată pe ţintirea ratei dobânzii

Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică

monetară, eficienţa acesteia ar fi evidentă în condiţiile în care cererea agregată din economie ar
fi influenţată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se impune stabilirea unei relaţii
de influenţă între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de
altă parte, trebuie menţionat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piaţă, are
posibilităţi reduse de a influenţa nivelul ratelor de dobândă, intervenţiile băncii centrale asupra
acestui indicator vizând doar operaţiunile pe termen scurt de pe piaţa interbancară.

Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi destul de greu
influenţate de banca centrală, iar dacă influenţa se exercită, reacţia de răspuns a băncilor este
întârziată faţă de momentul aplicării măsurii de politică monetară. Cu toate acestea, .autorităţile
unor ţări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea
de bani să-şi găsească punctul de echilibru . ceea ce este oarecum invers decât prescriau
teoreticienii monetarişti, adică să fie ţinută sub control baza monetară, iar piaţa să-şi găsească
dobânda de echilibru. Explicaţia principală a conduitei autorităţilor este aceea a importanţei
acordate, în prezent, stabilităţii cursului valutar, iar aceasta este influenţată direct de nivelul
dobânzilor.26

La nivelul economiei româneşti, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest,
atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât şi în ceea ce priveşte alocarea
resurselor la nivelul economiei reale (Drăgulin şi Rădulescu [1999])27.

25
RĂDULESCU, Eugen .Inflaţia, marea provocare . Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.32
26
RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag.32
27
DRĂGULIN, Ion şi RĂDULESCU, Eugen . Monetary policy in Romania: challenges and options., RCEP, working
paper nr.15/ octombrie 1999
 Iluzia monetară (a banilor ieftini) existentă în prima parte a perioadei de tranziţie a
condus, practic la imposibilitatea influenţării ratei dobânzii, motiv pentru care s-a înregistrat o
creştere rapidă a ofertei de monedă din economie care, practic, nu-şi găsea acoperire la nivelul
economiei reale; acest lucru a condus la înregistrarea unor puternice rate real negative ale
dobânzilor care a condus la accentuarea presiunilor inflaţioniste. La aceasta sa mai adăugat şi
acordarea de credite subvenţionate anumitor sectoare economice, acestea reprezentând, în fapt, o
altă sursă de perturbaţii inflaţioniste la nivelul economiei. Se impunea astfel ca obiectiv în
această direcţie, menţinerea la niveluri real pozitive a ratelor dobânzii. Reducerea drastică a
dobânzilor în termeni reali a condus şi la reducerea cererii de bani, autoritatea monetară fiind
nevoită să adopte noi măsuri în plan monetar. .Corelaţia incertă dintre rata dobânzii şi rata
inflaţiei, precum şi capacitatea redusă a Băncii Naţionale de a influenţa în mod eficace
mecanismul şi nivelul ratelor dobânzii din sistemul bancar şi din economie, constituie obstacole
majore ale adoptării ratei dobânzii drept obiectiv intermediar al politicii monetare.28

Atingerea acestui obiectiv a fost posibilă abia la mijlocul anului 1997, eficacitatea
utilizării ratei dobânzii ca obiectiv intermediar al politicii monetare dând rezultate doar pe
termen scurt. Pentru ca, într-adevăr, rata dobânzii să dea rezultate în calitate de obiectiv
intermediar, în condiţiile existenţei unui nivel ridicat al ratei inflaţiei şi al unei economii în care
ratele dobânzii nu sunt structurate suficient de bine, aceasta trebuie combinată cu urmărirea unei
variabile monetare cantitative . agregatele monetare.

Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politică

monetară în defavoarea agregatelor monetare în condiţiile în care cererea de monedă
înregistrează o puternică volatilitate.

d) Strategii bazate pe o ancoră nominală implicită

Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de
stabilirea, în funcţie de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale
care nu este precizată în mod expres. .O precondiţie pentru funcţionarea cu succes a acestui
28
INTERNATIONAL MONETARY FUND . IMF approves Stand-By credit for Romania-, Press release no. 38/1999,

http://www.imf.org/external/np/sec/pr/1999/PR9938.HTM
regim este credibilitatea înaltă a băncii centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă
durată a stabilităţii monetare şi a preţurilor în ţara analizată.29

Modificarea ţintei intermediare este posibilă în condiţiile în care banca centrală şi-a
atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită în aceste condiţii să-şi redirecţioneze atenţia
spre alte probleme monetare. Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea obiectivului
final al politicii monetare, şi deci al politicii macroeconomice prin realizarea obiectivelor
intermediare. În condiţiile actuale, ca urmare a presiunilor inflaţioniste tot mai puternice,
implicarea băncii centrale în asigurarea stabilităţii preţurilor din economie devine tot mai
evidentă tocmai prin stabilirea unui nivel ce se doreşte a fi atins, nivel a cărui realizare depinde
de instrumentele de care dispune autoritatea monetară. În acest context, tot mai frecvente sunt
cazurile de ţintire directă a inflaţiei, tocmai pentru realizarea unei stabilităţi durabile a preţurilor
din economie.

3.2.2. Strategii directe de politică monetară

Strategia bazată pe ţintirea directă a inflaţiei presupune, după cum am mai spus,
renunţarea la stabilirea de obiective intermediare care, în fond, pot îngreuna intervenţiile băncii
centrale; astfel că aceasta nu-şi canalizează atenţia asupra unui singur indice de preţ, ci
reacţionează la orice informaţie disponibilă legată de posibili factori ce pot periclita stabilitatea
preţurilor, conducând la creşteri masive ale ratei inflaţiei, peste nivelul stabilit drept ţintă în anul
respectiv.

Ceea ce este specific acestei strategii este faptul că pentru o anumită perioadă se
stabileşte nivelul inflaţiei pe care autoritatea monetară urmăreşte să-l realizeze sau un interval al
acestei variabile, motiv pentru care strategia bazată pe ţintirea directă a inflaţiei permite o mai
mare transparenţă a politicii monetare, publicul putând cunoaşte anticipat care este direcţia de
acţiune a băncii centrale.

În acelaşi timp, pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrală trebuie să dispună de
mult mai multe informaţii decât în cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilităţii preţurilor,
29
CZECH NATIONAL BANK . Inflation targeting in the Czech Republic . Inflation targeting in transition economies,
working papers, 2000 Modulul: ECONOMIE MONETARA MSBank
deoarece orice factor care poate influenţa nivelul preţurilor din economie trebuie avut în vedere,
astfel încât, măsurile adoptate de banca centrală să conducă la atingerea nivelului previzionat al
ratei inflaţiei. Analiza factorilor de influenţă manifestaţi la nivelul inflaţiei trebuie direcţionată
către evoluţia variabilelor ce vizează piaţa forţei de muncă (şi în special a celor vizând nivelul
salariului din economie, nivelul productivităţii . variabile cu implicaţii directe asupra nivelului
preţurilor), nivelul preţurilor de import, al preţurilor de producţie, ca de altfel şi asupra nivelului
ratei dobânzii atât în termeni nominali cât şi reali, a nivelului cursului valutar real şi nominal şi,
nu în ultimul rând asupra nivelului deficitului bugetar de a cărui dimensiune depinde, în fond,
implicarea statului în economie pentru monetizarea acestuia.

Chiar dacă adoptarea deciziilor monetare, în astfel de circumstanţe, este mult mai
dificilă, adoptarea deciziei de urmărire strictă a ratei inflaţiei generează o mai largă autonomie
conducerii politicii monetare şi transmiterii acesteia, chiar dacă la nivel mondial se vorbeşte tot
mai mult de globalizare, de liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor sau de inovaţii la nivel
financiar. Toate acestea nu reprezintă decât tot atâtea informaţii de care autoritatea monetară
dispune în formularea deciziilor de politică monetară, acurateţea deciziilor depinzând şi de
spectrul larg al informaţiilor.

Anunţând în mod public nivelul inflaţiei spre care banca centrală îşi orientează
intervenţiile, aceasta nu face altceva decât să confere politicii monetare o şi mai mare
transparenţă, şi, implicit, o mai mare credibilitate, iar publicului îi oferă şansa de a înţelege mult
mai uşor direcţiile de acţiune ale acesteia (autorităţii monetare). Cu toate acestea, însă,
autoritatea monetară nu este în măsură să influenţeze de aceeaşi manieră toate componentele
indicelui preţurilor de consum . ca indicator reprezentativ în stabilirea ratei inflaţiei. Trebuie
avuţi în vedere şi alţi factori exogeni care influenţează puternic nivelul inflaţiei, şi anume
existenţa, încă, a unor preţuri subvenţionate, care generează noi cheltuieli la nivel bugetar, ca de
altfel şi evoluţia impozitelor indirecte, care pot distorsiona imaginea publicului vis-à-vis de
previziunile inflaţioniste.

Ţintirea directă a inflaţiei ca strategie a căpătat tot mai mult teren în economiile actuale,
la nivelul economiilor în tranziţie reprezentând, în fapt, singura modalitate care poate asigura
stabilitatea preţurilor şi, implicit posibilitatea accederii la aderarea la Uniunea Economică şi
Monetară Europeană.
 3.3. Obiectivele politicii monetare

3.3.1. Obiective intermediare de politică monetară

Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze, în definitiv
prezentarea direcţiilor de acţiune ale băncii centrale în ceea ce priveşte măsurile de
politică monetară. Brunner şi Meltzer defineau problema obiectivelor intermediare ca o
problemă de alegere a unei (sau a unor) strategii optime care să conducă politica monetară în
condiţii de incertitudine şi de înregistrare de lag-uri în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii
despre obiectivele fundamentale ale politicii.30
De asemenea, trebuie să precizez că existenţa acestor lag-uri în ceea ce priveşte
răspunsul la măsurile de politică monetară, la nivel macroeconomic, ca de altfel şi a condiţiilor
de incertitudine în care evoluează economiile contemporane, se impune stabilirea unor obiective
intermediare precise care să conducă, în ultimă instanţă, la atingerea ţintei finale de politică
monetară. Acestea se regăsesc în cadrul strategiilor indirecte de politică monetară prezentate
anterior.

3.3.2. Obiective operaţionale de politică monetară

Obiectivele intermediare de politică monetară, realizarea acestora sunt în măsură să

reliefeze eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate. În timp s-au evidenţiat mai multe
variabile monetare care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politică monetară:

 cursul de schimb;
 rata dobânzii de piaţă;
 agregatele monetare;
 nivelul creditului din economie;
 sau chiar preţul altor active financiare.
Toate aceste elemente pot fi influenţate în mod indirect, motiv pentru care se impune
stabilirea obiectivelor operaţionale ce trebuie urmate de banca centrală astfel încât, să se ajungă,
în cele din urmă la realizarea obiectivului final. Prin intermediul acţiunii exercitate de banca
30
FRIEDMAN, Benjamin M. . Target, instruments and indicators of monetary policy, Journal of Monetary
Economics, nr.1, 1975, pag.456
centrală, prin folosirea instrumentelor de politică monetară, le poate influenţa în mod direct,
variaţia acestora generând modificări la nivelul principalelor variabile monetare din economie
care, mai departe influenţează economia în ansamblul său.

De-a lungul timpului, în cadrul ţintelor operaţionale s-au inclus: controlul creditului;
controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară; controlul bazei monetare.

Dacă avem în vedere controlul creditului, aceasta, impune chiar dintr-un început o
implicare a băncii centrale în ceea ce priveşte politica de creditare a instituţiilor financiare din
cadrul sistemului bancar analizat. Acest obiectiv operaţional este specific, în principal
economiilor bazate centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziţie către economia de
piaţă, caz în care dezvoltarea incipientă a pieţei nu-i poate permite băncii centrale să utilizeze
alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.

Acesta a fost şi cazul României, când, pe fondul demarării procesului de tranziţie la

economia de piaţă, Banca Naţională a României a fost nevoită să intervină în ceea ce priveşte
repartizarea creditului în economie, stabilind plafoane de credit pentru fiecare bancă comercială
din sistem, tocmai în direcţia limitării expansiunii exagerate a creditului neguvernamental din
economie. În acelaşi timp, Banca Naţională stabilea şi nivelul ratelor dobânzii ce puteau fi
practicate pe piaţă.

Trecerea treptată către mecanismele specifice economiei de piaţă a creat cadrul

favorabil utilizării celorlalte pârghii monetare care să permită exercitarea funcţiilor specifice
băncii centrale. Aceasta a permis ca instituţiile bancare să-şi stabilească în continuare propria
politică de creditare cu condiţia respectării normelor prudenţiale bancare, în măsură să le
protejeze, pe cât posibil, de riscurile ce se manifestă în cadrul unui sistem bancar. Chiar şi aşa,
nu puţine au fost băncile care au înregistrat dificultăţi în derularea activităţilor curente atât ca
urmare a proastei gestionări a resurselor, dar şi ca urmare a creşterii nivelului arieratelor din
economie. Cu toate problemele înregistrate de către băncile din sistem se poate observa o
îmbunătăţire a calităţii portofoliului de credite al băncilor din sistem, un motiv în plus care a
permis, mai departe Băncii Naţionale să-şi restructureze portofoliul de obiective operaţionale şi
de instrumente utilizate.
 În acest sens, ca obiective operaţionale viabile se evidenţiază fie rata dobânzii pe termen
scurt de pe piaţa interbancară, fie controlul bazei monetare. Dacă se are în vedere, ca obiectiv
intermediar, controlul agregatelor monetare, din punct de vedere operaţional se evidenţiază două
alternative (conform tabelului de mai jos):

Obiective operaţionale
Variabile
Controlul ratei dobânzii Controlul bazei monetare
PIB Variabilă exogenă Variabilă exogenă
Rata dobânzii de piaţă Instrument Irelevant
Masa monetară Obiectiv intermediar Obiectiv intermediar
Nivelul rezervelor Irelevant Instrument
Sursa: Benjamin M. Friedman31

Problema care se ridică în aceste condiţii vizează alegerea acelei ţinte operaţionale care
să conducă în bune condiţii la aplicarea politicii monetare şi, implicit, la realizarea obiectivelor
finale ale acesteia (scopul în sine al acestei politici). Se consideră că dacă se are în vedere
menţinerea echilibrului extern atunci este ideală utilizarea ratei dobânzii pe termen scurt de pe
piaţa interbancară ca obiectiv operaţional, cunoscută fiind corelaţia ce se stabileşte între rata
dobânzii şi nivelul cursului valutar.

La polul opus, în condiţiile în care rata inflaţiei ar fi foarte ridicată, alegerea ca obiectiv
operaţional a ratei dobânzii ar genera presiuni şi mai puternice în plan inflaţionist, deoarece
echilibrul extern ar fi susţinut prin intermediul puternicelor dezechilibre de la nivel intern. Ţările
dezvoltate merg pe utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv operaţional, în detrimentul bazei
monetare, chiar dacă este ştiut că influenţele exercitate de modificarea acesteia asupra
agregatelor monetare este mult mai mică decât în cazul bazei monetare.

La nivelul economiei româneşti, Banca Naţională a experimentat, mai multe obiective,

în primul rând ca urmare a slabei restructurări economice, dar şi ca urmare a concurenţei slabe
existente la nivelul sistemului bancar. Pornind de la controlul creditului în economie (prin

31
FRIEDMAN, Benjamin M. .Targets, instruments, and indicators of monetary policy- Journal of Monetary
Economics nr.1/1975
impunerea plafoanelor de credit), Banca Naţională a trecut la controlul bazei monetare singurul
în măsură să genereze influenţe la nivelul agregatelor monetare mai largi. Chiar dacă nu a fost
precizat în mod expres, politica monetară, în aplicarea sa, s-a abătut, uneori, de la acest obiectiv,
datorită situaţiilor conjuncturale în care trebuia să acţioneze, orientându-se pentru moment către
un alt obiectiv operaţional (asigurarea unor dobânzi real pozitive la nivelul economiei care să
conducă la creşterea încrederii în moneda naţională în perioada 1993 - 1996).

Cu toate acestea, Banca Naţională a României a practicat o politică monetară

consecventă în ceea ce priveşte obiectivele operaţionale adoptate, în sensul asigurării controlului
bazei monetare.

La nivelul cercetării în plan monetar, s-a ajuns la concluzia că, în condiţiile economiei
actuale controlul bazei monetare nu poate asigura în cel mai fericit caz controlul ofertei de
monedă din economie. Goodhart [1994] afirma că .În mod virtual, fiecare economist în domeniul
monetar crede că banca centrală poate să controleze baza monetar. Aproape toţi cei care au
lucrat în banca centrală cred, însă, că această opinie este în totalitate greşit.32 Cu toate acestea,
există economii la nivelul cărora banca centrală continuă să utilizeze controlul bazei monetare ca
principală ancoră monetară împotriva expansiunii inflaţiei (este şi cazul României).

3.4. Instrumentele de politică monetară

Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin
intermediul cărora banca centrală să-şi exercite influenţa la nivelul economiei. Băncile centrale
utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate
prin propriile acţiuni întreprinse, altele generând influenţe în plan monetar ca urmare a acţiunilor
întreprinse de băncile din sistem, finalitatea acestor acţiuni fiind aceea de a injecta sau,
dimpotrivă, de a retrage din economie lichiditate.

Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi manifestate de

băncile centrale în acţiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea şi aplicarea programului de
politică monetară, nevoi ce presupun (Balino şi Sundararajan):33
32
GOODHART, C.A.E . What should central banks do? What should be their macroeconomic objectivs
and operations?, Economic Journal, noiembrie 1994, pag 1424
33
BALINO, Tomas J.T., SUNDARARAJAN, V. . Monetary policy instruments: Design of instrument mix and
coorfination of instrument design .Instruments of Monetary Management . Issues and Country Experiences, Editors
Tomas J.T. Balino şi Lorena M Zamalloa, International Monetary Fund, 1997
  asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condiţiile
existenţei unor puternice şocuri generate la nivelul cererii şi al ofertei de monedă;
 posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât şi a obiectivelor
operaţionale în scopul reflectării constrângerilor instituţionale care pot influenţa
nefavorabil acţiunea generată de instrumente;
 asigurarea atingerii şi altor obiective adiacente (precum asigurarea funcţionării
normale a sistemului de plăţi din economie, asigurarea dezvoltării rapide a pieţelor
monetare şi de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);
 reflectarea condiţiilor macroeconomice, în general, şi a tipului de politică monetară şi
a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.
Ca urmare, canalele de transmisie ale politicii monetare şi, mai departe, eficienţa
acesteia în atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice, depind, până

la urmă, de modul în care politica monetară este implementată. Trecerea de la mecanismele

administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acţiune ale băncii
centrale, specifice economiei de piaţă, reprezintă un proces complex caracterizat, pe de o parte
de restructurarea instituţională a sistemului bancar (atât din punct de vedere al băncilor
comerciale din sistem, cât şi din punct de vedere al băncii centrale), iar, pe de altă parte, de
reorientarea treptată a instrumentelor de politică monetară în funcţie de conjunctura economică.
În consecinţă, instrumentele trebuie modificate pe măsură ce pieţele şi instituţiile evoluează, ca
de altfel, şi în condiţiile în care condiţiile macroeconomice se modifică.

Pe de altă parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure

realizarea interacţiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de
controlul agregatelor monetare asigurat de banca centrală în scopul atingerii obiectivului final al
politicii macroeconomice) şi cea structurală (legată de obiectivele şi constrângerile instituţionale
care condiţionează eficienţa transmiterii măsurilor de politică monetară). Se poate face, astfel,
distincţie între instrumente directe şi indirecte de politică monetară.

Dacă instrumentele indirecte acţionează prin intermediul pieţei pentru a influenţa

semnificativ anumite condiţii vizând cererea şi oferta, instrumentele directe stabilesc şi impun
limite în planul activităţii monetare prin acte normative. Pornind de aici, putem structura
instrumentele de politică monetară astfel:
3.4.1. Instrumente directe de politică monetară
a) Au existat nenumărate situaţii când, băncile centrale au utilizat instrumente directe de
control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor prin care banca
centrală aloca creditele, în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat,
în fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe
a agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea
acestor plafoane de credit a fost legată de existenţa unei puternice instabilităţi la nivelul relaţiilor
interbancare, banca centrală fiind astfel nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită
influenţarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv.
Acesta a fost, în principal, cazul ţărilor aflate în tranziţie la economia de piaţă, care, ca urmare a
slabei dezvoltări a pieţei, au impus de la sine băncii centrale adoptarea unui astfel de instrument.

Se consideră că adoptarea acestui instrument este determinată de mai multe motive,

printre care:34
34
FARAHBAKSH, Mitra şi SENSENBRENNER, Gabriel . Bank-by-bank credit ceilings: Issues and experiences .
în .Instruments of monetary managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M.
Zamalloa, International Monetary Fund, Washington 1997
  uşurinţa aparentă de implementare a acestui instrument;
 percepţia relativă legată de acurateţea cu care pot fi realizate obiectivele monetare şi
cele legate de credit;
 în condiţiile unei pieţe cvasiinexistente sau în curs de dezvoltare, ca de altfel şi ale unei
bănci centrale în curs de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument de
politică monetară la momentul respectiv;
 faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente modalităţi de direcţionare a
creditelor către acele sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic etc.).
În cazul României, la începutul perioadei de tranziţie, plafonul de credit reprezenta, în
fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condiţiile trecerii treptate spre economia de
piaţă. Nici cadrul instituţional şi, implicit infrastructura financiară, nici liberalizarea graduală a
preţurilor care inducea o inflaţie corectivă anuală de 3 cifre, nici situaţia balanţei comerciale şi
nici nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru început,
adoptarea unui alt instrument de politică monetară.

Banca Naţională a României a dispus de utilizarea plafonului de credit până la finele

anului 1991, când, ca urmare a demarării restructurării sistemului bancar, se putea trece la
utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii monetare. Chiar dacă s-a renunţat
la plafoanele de credit (determinate în cazul României trimestrial pe baza ponderii deţinute de
fiecare bancă la nivelul creditului din cadrul sistemului bancar, la finele fiecărei perioade), s-au
menţinut creditele direcţionate către acele sectoare de activitate considerate a fi favorizate
(precum sectorul agricol şi cel energetic) care au beneficiat de credite acordate la o rată a
dobânzii subvenţionată, rezultatul acestora nefiind altul decât acela al alimentării cu lichidităţi
suplimentare a economiei, pe fondul transformării inflaţiei corective în inflaţie structurală.

b) Dacă avem în vedere celălalt instrument direct de politică monetară . nivel minim al
activelor lichide - acesta reprezintă, în fond o normă prudenţială bancară potrivit căreia băncile
din sistem sunt obligate să dispună de active lichide determinate ca procent din totalul
depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestei impuneri este simţit doar în condiţiile în care
băncile apelează la resursele băncii centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt
practic, prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în cazul ţărilor aflate în
curs de dezvoltare, în combinaţie cu alte instrumente de politică monetară, poate da rezultate în
ceea ce priveşte întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.

3.4.2. Instrumente indirecte de politică monetară

Exercitarea rolului efectiv de bancă centrală de către autoritatea monetară este legată şi
de modul în care aceasta reuşeşte să imprime, în plan monetar, direcţia dorită prin intermediul
acelor instrumente de politică monetară care să genereze influenţe asupra pieţei şi nu direct
asupra instituţiilor monetare din cadrul acesteia; altfel spus, eficienţa politicii monetare este
legată şi de capacitatea băncii centrale de a stabili mixul de instrumente indirecte de politică
monetară care să conducă la atingerea obiectivelor (obiectivului) finale (final) al politicii
macroeconomice.

Stabilirea mixului de instrumente indirecte de politică monetară este determinată, în

primul rând, de eficacitatea instrumentelor avute în vedere în condiţiile date ale pieţei respective.
Deoarece aceste instrumente acţionează pe piaţă, ele trebuie adaptate la condiţiile pieţei, atât în
ceea ce priveşte adaptarea la structurile acesteia (structura instituţională), cât şi din punct de
vedere al gradului de dezvoltare (care poate genera o reacţie favorabilă sau nu prin aplicarea
instrumentului respectiv).

Stabilirea mixului de instrumente de politică monetară este influenţată şi de faptul că

instrumentele indirecte sunt strâns legate între ele [de exemplu mărimea operaţiunilor de open
market şi finalitatea acestora fiind influenţată de structura mecanismului de refinanţare practicat
de banca centrală (a se vedea cazul creditului lombard care este susţinut dedepunerea în gaj a
titlurilor de stat deţinute de banca solicitantă de credit de refinanţare)]. Toate acestea se
concretizează în tot atâtea condiţii pentru o structurare eficientă a mixului de instrumente de
politică monetară.

a) Dacă avem în vedere evoluţia lor istorică, primele instrumente indirecte de politică
monetară au fost reprezentate de operaţiunile de rescontare, sau mai bine spus, specific
economiilor actuale mecanismul taxei oficiale a scontului. Prin intermediul operaţiunilor de
rescontare banca centrală finanţa băncile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale
conducând la transformarea acestui mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor
disponibile la nivelul economiei. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operaţiuni, se evidenţia
care este direcţia de acţiune a băncii centrale în ceea ce priveşte orientarea politicii monetare,
ştiut fiind faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieţei.

Pe fondul dezvoltării economice, se evidenţiază, însă, tot mai multe dezavantaje ale
utilizării mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnică
a mecanismului în sine, impunând cheltuieli destul de ridicate pentru derularea lui (transportul
efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale şi a valabilităţii
acestora etc.). În acelaşi timp se poate spune că reprezintă un instrument rigid de politică
monetară, deoarece este ştiut faptul că aceasta din urmă trebuie să se adapteze în permanenţă
modificărilor ce intervin la nivelul economiei.

Ori, modificarea ratei dobânzii, prin influenţele exercitate de modificarea taxei oficiale a
scontului, nu se poate realiza de la o zi la alta, fiind astfel un mecanism rigid, rigiditatea
rezultând şi din inerţia reacţiei băncilor din sistem, ştiut fiind faptul că o modificare a ratei
dobânzii la acest moment poate (şi accentuez acest lucru) genera o modificare la nivelul ratelor
dobânzii din sistem cu un lag ce porneşte de la câteva zile şi poate ajunge la câteva luni.

În acelaşi timp, se poate spune că mecanismul taxei oficiale a scontului generează

acţiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele de avânt economic sunt caracterizate de o
expansiune a nivelului lichidităţii din economie, în timp ce în perioadele de declin economic se
înregistrează o restrângere a acestor operaţiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.
Mecanismul taxei oficiale a scontului (pornind de la denumirea în limba engleză .discount
window.) putem spune că reprezintă .fereastra. prin care mecanismele pieţei anihilează acţiunile
întreprinse prin politica monetară în direcţia restrângerii nivelului lichidităţii excedentare din
economie, deoarece aplicarea unei politici restrictive în ceea ce priveşte operaţiunile de open
market, poate fi însoţită de o creştere a operaţiunilor de rescontare care să readucă în economie,
lichiditatea abia retrasă din circulaţie de banca centrală. Toate aceste elemente sunt tot atâtea
argumente orientate în direcţia utilizării cât mai rare a mecanismului taxei oficiale a scontului.

Dacă avem în vedere ratele dobânzilor practicate de Banca Naţională, acestea nu au fost
declarate efectiv instrumente de politică monetară, dar prin acţiunile întreprinse de autoritatea
monetară în această direcţie, s-a conturat direcţia influenţei pe care doreşte să o exercite la
nivelul economiei. Un prim pas l-a constituit abandonarea controlului administrativ în ceea ce
priveşte stabilirea dobânzilor pe piaţă, tocmai în ideea instaurării mecanismelor specifice
economiei de piaţă. Dar creşterea mult mai rapidă a preţurilor a făcut ca o perioadă destul de
lungă dobânzile din economie să se situeze la un nivel real negativ, fapt ce a generat, o dată în
plus, accentuarea fenomenului de demonetizare a economiei.

b) În ceea ce priveşte mecanismul de refinanţare, Banca Naţională a României a

realizat o restructurare a acestuia impunând condiţii restrictive de acces la resursele de
refinanţare (în cele mai multe cazuri impunerea obligativităţii prezentării de elemente colaterale
agreate de banca centrală . în principal titluri de stat). Astfel, Banca Naţională a României îşi
impune rolul de creditor de ultimă instanţă al sistemului bancar românesc.

Accesul nestingherit la resursele Băncii Naţionale a României, în prima parte a

procesului de tranziţie la economia de piaţa, a fost determinat şi de posibilitatea obţinerii de
resurse de recreditare în baza descoperitului de cont, pe fondul dezvoltării timide a pieţei
monetare interbancare. Dezvoltarea acestei pieţe nu a schimbat cu mult comportamentul
băncilor, metoda apelării la resursele Băncii Naţionale a României fiind una dintre cele mai
comode.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Statut al Băncii Naţionale a României, acordarea

de credite pentru descoperit de cont a fost prohibită, motiv pentru care băncile au fost nevoite fie
să-şi gestioneze într-o mai bună măsură resursele, fie să obţină împrumuturi de pe piaţa
monetară.

Mecanismul de refinanţare practicat de Banca Naţională a României are la bază

următoarele mecanisme:

 creditul de licitaţie - acest credit a fost introdus de BNR în 1993, ca un prim mecanism
de piaţă (doar pe jumătate . deoarece finanţa, în primul rând descoperitul de cont) pentru
a face trecerea de la creditul dictat de decizii administrative.35
 creditul structural (discount window / strucutrated credit facility) - are la bază
decizia Parlamentului sau a Guvernului de a susţine activitatea în anumite sectoare
35
BELL, Gerwin, COSSE, Stephane, WANG, Tao, MOORE, David & BROWN, Ward . .Romania:
Selected Issues and Statistical Appendix., International Monetary Fund . Country Report, ianuarie 2001.
(.Tne NBR introduced auction credit in 1993 as a demi-market-based means of monetary policy to
replace soft credit dictated by government decisions.)
 economice (cum a fost, în special, cazul agriculturii). Dacă până în 1996 acesta
reprezenta mai mult de 70% din totalul refinanţării, începând cu 1997 s-a diminuat
simţitor, Banca Naţională a României, ca urmare a politicii de sterilizare a masei
monetare din economie, devenind debitor net la nivelul sistemului bancar.
 creditul lombard - este un credit overnight acordat în vederea acoperirii nevoilor
temporare de lichiditate ale băncilor din sistem. Începând cu 1998 (data la care a intrat în
vigoare noul Statut al Băncii Naţionale a României) creditul lombard nu mai poate fi
utilizat pentru descoperit de cont. Din anul 2000, creditul lombard (sub forma unei
facilităţi marginale de împrumut) este însoţit de elemente colaterale, iar rata dobânzii
percepute este cea mai ridicată de pe piaţă, în scopul asigurării distribuirii echilibrate a
lichidităţii în economie.
 facilităţile speciale de credit - sunt utilizate de către bănci în cazul înregistrării de
dificultăţi, creditul fiind acordat pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, impunând
respectarea unui plan financiar de redresare a băncii vizate şi, bineînţeles, colateralizarea
creditului cu titluri de stat (în special bonuri de tezaur).
Cu toate acestea, putem afirma că mecanismul de refinanţare din România a fost utilizat
ca instrument de control monetar orientat în două direcţii:

• controlul nivelului lichidităţii din economie;

• mecanismul de transmitere a politicii monetare prin intermediul ratei dobânzii

(deoarece pe de o parte Banca Naţională era cea care stabilea nivelul ofertei de monedă
disponibilă pentru refinanţare şi, în acelaşi timp, prin mecanismul licitaţiei, orienta nivelul
ratei dobânzii în direcţia dorită).36

În aceste condiţii, pe fondul renunţării la utilizarea resurselor pentru recreditare (chiar

dacă se menţine un nivelul ridicat al creditelor speciale . destinate susţinerii băncilor cu
probleme), Banca Naţională a României şi-a orientat acţiunea de influenţare a lichidităţii din
economie către operaţiuni de piaţă, fie prin atragerea de depozite de la băncile din sistem (atât

36
SAAL, Matthew şi ZAMALLOA, Lorena M. . Use of central bank credit auctions in economies in tranzition –
în .Instruments of monetary managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M.
Zamalloa, International Monetary Fund, Washington 1997
sub forma rezervelor minime obligatorii cât şi a depozitelor propriu-zise), fie prin operaţiunile
de open market.

c) Chiar dacă nu puţine sunt opiniile potrivit cărora mecanismul rezervelor minime
obligatorii este un instrument direct de politică monetară, trebuie să evidenţiem faptul că, pe de
o parte acesta acţionează prin intermediul pieţei, influenţând, în mod implicit nivelul cererii, ca
de altfel şi al ofertei de monedă din economie, dar în acelaşi timp se prezintă sub formă
normativă, băncile din sistem fiind obligate să-şi constituie aceste rezerve la nivelul băncii
centrale, în primul rând pentru a asigura o lichiditate minimă faţă de deponenţi. Putem spune că
îmbină elemente specifice atât instrumentelor directe, cât şi celor indirecte, motiv pentru care nu
poate fi considerat un instrument direct pur ci, mai degrabă, o combinaţie a celor două.

Argumentele aduse în favoarea utilizării mecanismului rezervelor minime obligatorii

sunt legate de aspecte precum: îmbunătăţirea preciziei cu care banca centrală poate să-şi ghideze
politica monetară în direcţia atingerii obiectivelor propuse; aplicarea politicii monetare prin
însăşi modificarea rezervelor minime obligatorii. Ceea ce este specific rezervelor minime
obligatorii este faptul că acestea au rolul de a asigura o lichiditate minimă a băncilor în
raporturile ce se stabilesc între acestea şi deponenţi. Din punct de vedere al politicii monetare, se
consideră că utilizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii permite autorităţii monetare
realizarea controlului ofertei de monedă la nivelul economiei, toate acestea vizând, în final,
asigurarea stabilităţii monetare.

În calitate de instrument de politică monetară, rezervele minime obligatorii acţionează în

direcţia limitării capacităţii băncilor din sistem de a multiplica depozitele deponenţilor, în cadrul
mecanismului propriu de creaţie monetară, motiv pentru care rata rezervelor minime obligatorii
este invers proporţională cu multiplicatorul depozitelor. (Rădulescu [1999]37).

Mecanismul rezervelor minime obligatorii a fost introdus în România, în cursul anului

1992, în scopul reglării lichidităţii excedentare din economie. Dacă iniţial baza de calcul a
rezervelor viza doar depozitele în monedă naţională constituite la nivelul sistemului bancar de
către agenţii economici, treptat, ca urmare a creşterii exagerate a ofertei de monedă din
economie, baza de calcul s-a extins la ansamblul disponibilităţilor în lei şi în valută, la vedere şi

37
RĂDULESCU, Eugen . Inflaţia, marea provocare . Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag. 37
la termen, atrase de băncile din cadrul sistemului bancar. Includerea în baza de calcul şi a
disponibilităţilor în valută viza, în definitiv, reducerea activităţii de creditare internă în valută
care, conducea la accentuarea presiunilor asupra cursului valutar al monedei naţionale cu
implicaţii imediate asupra echilibrului extern al ţării. Acesta a fost un motiv în plus pentru
stabilirea iniţială a unei rate a rezervelor minime obligatorii mult mai mari pentru
disponibilităţile în valută decât pentru cele în monedă naţională.

d) Alternativa viabilă de control al lichidităţii este reprezentată de derularea

operaţiunilor de open market de către Banca Naţională. Operaţiunile de open market au
devenit instrumentul principal al politicii monetare în cadrul ţărilor dezvoltate. Dezvoltarea
pieţelor, ca de altfel şi diversitatea titlurilor ce fac obiectul acestor tranzacţii permit utilizarea
eficientă a acestui instrument. Eficienţa acestui instrument este dată, tocmai, de gradul înalt de
flexibilitate atât în ceea ce priveşte posibilitatea succedării operaţiunilor pe piaţă, cât şi din punct
de vedere al volumului operaţiunilor, fapt ce permite băncii centrale să realizeze un control
eficient al lichidităţii din economie.

Autoritatea monetară poate interveni ori de câte ori este nevoie, fie pentru a retrage din
circulaţie, fie pentru a injecta o nouă cantitate de lichidităţi. Astfel că, pe lângă operaţiunile
clasice de open market, în prezent, un loc important, îl deţin şi tranzacţiile reversibile de
răscumpărare (directe şi reversibile) ce au la bază titlurile de stat (repo şireverse repo), la care
se adaugă operaţiunile de swap valutar. Utilizarea instrumentelor de piaţă în implementarea
politicii permite băncii centrale să fie mult mai flexibilă şi mai liniară, cu mai puţine distorsiuni
la nivelul efectelor generate.38

Ceea ce este specific acestui instrument este posibilitatea utilizării mai eficiente în
combinaţie cu alte instrumente de politică monetară. Dacă primul instrument (open market
operations) are rolul de a contribui la realizarea obiectivului final al politicii monetare, celelalte
instrumente sunt utilizate în scopul atingerii obiectivelor curente ale băncii centrale.

Un impediment al utilizării pe scară largă a acestor operaţiuni este reprezentat de lipsa

unei pieţe secundare care să permită tranzacţionarea în mod curent a titlurilor de stat. Intrarea în

38
AXILROD, Stephen H. . Open market operations, reforms and policy instruments - în .Instruments of monetary
managements: Issues and Country experiences, Editors Tomas J.T. Balino şi Lorena M. Zamalloa, International
Monetary Fund, Washington 1997
vigoare a noului Statut al Băncii Naţionale a impus şi o restructurare a atitudinii faţă de
emisiunile de titluri ale statului, în sensul că Băncii Naţionale i se interzice achiziţionarea de pe
piaţa primară a titlurilor de stat, tocmai pentru a se elimina finanţarea prin monedă a deficitelor
de stat, finanţare care poate genera noi presiuni în plan inflaţionist. Astfel că: .pentru nevoi de
politică monetară, Banca Naţională poate cumpăra titluri de stat de pe piaţa secundară, fie în
scopul injectării de lichiditate, fie în acela de a-şi crea portofoliul necesar viitoarelor operaţiuni
cu titluri de stat.39

39
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI . Raport anual 1998 , pag.57