TEORIILE IMIGRAȚIONISTE ȘI

COMBATEREA LOR

Romanizarea este un proces istoric complex si îndelungat, organizat şi susţinut de statul

roman, prin care populaţiile neromane au preluat şi asimilat forma de organizare administrativa
romana, limba latină, instituţiile, modul de viaţă, cultura şi tradiţiile romane.
Romanizarea este un proces istoric complex si îndelungat, organizat şi susţinut de statul roman,
prin care populaţiile neromane au preluat şi asimilat forma de organizare administrativa romana,
limba latină, instituţiile, modul de viaţă, cultura şi tradiţiile romane.
Condiţiile romanizării:
- existenţa unui stat neroman
- includerea lui în spaţiul roman
- convieţuirea paşnica
Cucerirea romana a Daciei a modificat dintr-o data si radical destinul istoric al acestui
teritoriu si al lumii dacice, in general. De-acum încolo, lumea aceasta urma sa poarte in mod
vizibil amprenta puternicei civilizaţii latine.
Noua provincie romana nu a cuprins întreaga stăpânire a lui Decebal. Din ea făceau parte
Transilvania, Banatul si Oltenia. Muntenia si sudul Moldovei sunt alipite la provincia sud-
dunăreana Moesia.
Fenomenul romanizării geto-dacilor pune din capul locului doua probleme. Prima
problema e cum a fost posibila romanizarea intr-un termen relativ scurt. Cea de-a doua e cum de
s-a putut realiza o pătrundere atât de adânca a limbii latine in societatea dacica. Mai intai, ca
populaţia romanica din Dacia nu a plecat odată cu administraţia si cu armata, ci a rămas pe loc.
(prin populaţie romanica se înţelege nu doar romani propriu-zişi, veniţi din Italia, ci si populaţia
romanizata, originara din diferite regiuni ale Imperiului). Apoi modul de organizare
administrativa al romanilor era superior celui dac, permiţându-le astfel sa se impună in aceasta
provincie.
Romanizarea Daciei a fost pregătita de o serie de masuri cu caracter militar care a făcut
posibila transformarea acesteia in provincie romana. După cucerirea romană a spaţiului geto-
dacilor, noile autorităţi iau măsuri urgente în vederea integrării cât mai profunde în Imperiu a
acestui teritoriu bogat şi de mare importanţă strategică. Calea cea mai bună pentru stabilirea unei
vieţi statornice în acest spaţiu era romanizarea geto-dacilor, adică însuşirea de către ei a limbii
latine şi a modului de viaţă roman. Romanizarea a decurs mai intens în localităţi urbane şi mai
lent în cele rurale.
Acest proces a avut loc in trei etape: prima fiind cea preliminară, din secolul 2 i. Hr. pana
in 106, in care autohtonii geto-daci au avut contacte sporadice cu romanii, adică romanii atacau
N Dunării, iar populaţia geto-daca ataca la S de Dunăre.
A doua faza este romanizarea propriu-zisa din 106 care s-a făcut intr-un mod intens.
Romanizarea are loc nu numai in Dacia , ci si in Moesia care cuprindea si Dobrogea cucerita de
romani in anul 28 î.Hr. Dacii liberi, care ocupau centrul si nordul Moldovei si nordul
Transilvaniei, intra si ei procesul de romanizare mai ales prin intermediul comerţului. Iar cea de-
a treia etapa este după 271, după retragerea aureliană. Pe teritoriul Daciei a rămas o populaţie
puternic si ireversibil romanizata iar la sud de Dunăre s-au retras doar armata si administraţia
romana.

Factorii romanizării :
1. ADMINISTRAŢIA: Dacia a fost provincie de rang imperial, subordonată direct împăratului
şi administrată de un guvernator cu titlul de legatus augusti. Pentru a putea fi administrată mai
uşor, Dacia, a fost împărţită în Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Malvensis .
2. ARMATA: Pe teritoriul Daciei în castre au staţionat legiuni romane. Castrele erau aşezate de
a lungul limes-urilor(graniţe). În zonă au staţionat: Legiunea a XIII a Gemina, cu sediul la
Apulum, Legiunea a Va Macedonica cu sediul la Potaissa. În legiunile romane s-au înrolat şi
daci care astfel au învăţat limba latina .
3.VETERANII: După satisfacerea serviciului militar soldaţii se puteau lăsa la vatră, primeau un
lot de pământ, o sumă de bani şi dreptul de a se căsători cu femeile dace sau rămâneau în cadrul
cetăţii pentru a-l ajuta pe ofiţerul superior.
4.URBANIZAREA: Capitala a fost stabilită la 40 kilometri sud de fosta Sarmizegetusa Regia, la
Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa oraş cu rang de colonie. Au existat şi oraşe
municipium: Napoca, Drobeta, Dierna. Primele aşezări romane cunoscute au fost:
canabae(aşezare civilă romană întemeiată în jurul unui castru), cărora li s-au adăugat aşezările de
tip vicus(aşezare sătească cu reţea stradală , fără zid de apărare ), pagus sau villa
rustica(proprietate rurală romană constând din locuinţa proprietarului şi anexele acesteia). Pe
teritoriul Daciei romanii au construit: forumuri, amfiteatre au introdus apeductele, termele,
reţeaua de drumuri .
5.COLONIŞTII: Au fost aduşi în Dacia din întreg spaţiul roman: Hispania, Illyria, Noricum,
Capadoccia. Ei vorbeau limba latina populară. Au populat Dacia şi au muncit în agricultură dar
şi în mine. Erau organizaţi în asociaţii constituite după criteriul meseriei, al ţării de origine sau al
confesiunii numite: collegia .
6.RELIGIA: Erau adoraţi zeii romani: Jupiter, Iunona, Minerva. Tradiţiile religioase dace au
fost supuse fenomenului de interpretaţio romana, ca în cazul divinităţilor Bendis şi Zalmoxis ,
ceea ce a generat elemente de sincretism religios .
7.CULTURA: copiii daci învăţau limba latina, scriau pe tăbliţe cerate numite ludi litterati cu
instrumente de scris numite stili
Acţiunea acestor factori a făcut ca romanizarea provinciei să fie puternică şi ireversibilă .
Istoricii şi arheologii români şi străini au adus până acum suficiente argumente pentru a
demonstra că şi după războaiele daco-romane populaţia autohtonă dacă a rămas elementul etnic
majoritar din provincie. Pe întreg spaţiul Daciei romane elementele specifice ale culturii sale
materiale (ceramică lucrată de mână, ritul funerar al incineraţiei (arderii) ş.a.) se prezintă alături
de cele romane în circa 100 de aşezări şi necropole din secolele II-III d.Chr. Supravieţuirea
toponimelor ,şi hidronimelor autohtone ne demonstrează de asemenea continuitatea geto-dacilor
(râuri - Donaris-Danubius, Alutus, Maris, Crişna, Sargetia, Pyrethos ş.a.; localităţi- Drobeta
(Turnu Severin), Dierna (Orşova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj). Numele dacice date de romani
unor colonii denotă că acolo locuiau numeroşi daci. Este semnificativ faptul că dacii din ultima
scenă de pe Columna lui Traian sunt prezentaţi mânându-şi vitele şi întorcându-se la vetrele lor.
Şi în acest caz Columna a atestat o realitate incontestabilă. Continuitatea geto-dacilor în spaţiul
locuit de ei şi după anul 106 a servit drept bază pentru sinteza daco-romană.
In perioada romanizării mărfurile şi negustorii romani erau pretutindeni în Dacia, iar
moneda curentă aici era dinarul roman, în Dacia îşi găseau refugiu fugari din Imperiu şi dezertori
din armata romană. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent în spaţiul geto-dac.
Principalele oraşe erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula ş.a.
Inscripţiile şi vestigiile ceramice din aceste oraşe mărturisesc că acolo locuia şi o populaţie
autohtonă. Existau, de asemenea, numeroase localităţi care, deşi nu erau recunoscute oficial,
îndeplineau, totuşi, funcţii de centre urbane cu un anumit nivel de viaţă economică. Oraşele erau
conduse de un consiliu, alcătuit din decurioni, care erau născuţi oameni liberi şi posedau o avere
considerabilă. Administratorii oraşelor-magistraţii, se alegeau anual. Conducerea oraşelor era
ajutată de o mulţime de funcţionari mai mici. Toţi aceştia aduceau o contribuţie substanţială la
romanizarea provinciei, în spaţiul daco-moesian se extinde dreptul roman clasic, se adoptă
normele juridice, caracteristice întregului Imperiu, în anul 212, în urma adoptării aşa-numitei
Constituţii antoniene, populaţiei libere din oraşele Imperiului i se acorda cetăţenie romană.
Această legislaţie, fiind extinsă şi asupra oraşelor din Dacia şi Moesia, a contribuit la atragerea
populaţiei locale de partea Imperiului Roman şi la romanizarea ei mai intensă. Romanii din oraşe
întreţineau legături permanente cu populaţia dacica din împrejurimi. Agricultorii, meşteşugarii si
negustorii daci isi vindeau produsele in oraşe. Contactele cu orăşenii romani le cereau sa
cunoască limba latina. Oraşele erau si locurile de refugiu ale sătenilor in timpul năvălirilor
barbare. Populaţia romanica a fost nevoita sa se retragă in localităţile rurale dacice dupa 275
deoarece in urma frecventelor incursiuni ale migratorilor oraşele au decăzut. Integrându-se in
aceste comunitati, ea a contribuit la romanizarea lor.
Provinciile romane Dacia şi Moesia erau întretăiate de o vastă reţea de drumuri pavate de
importanţă strategică. Totodată, această reţea de comunicaţii a favorizat circulaţia rapidă şi
permanentă a oamenilor şi mărfurilor, înlesnind răspândirea civilizaţiei romane.
Dintre principalele drumuri vom menţiona cel ce străbătea Dacia de la nord la sud (Porolissum-
Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) şi un alt drum care mergea de-a
lungul Dunării între Dacia şi Moesia, în Dobrogea drumul principal trecea pe ţărmul mării, drum
care lega fostele colonii greceşti. Din Dobrogea un alt drum pornea spre nord, mergea pe cursul
inferior al Siretului, pe Trotuş, Oituz şi apoi intra în Transilvania (la Breţcu), unind astfel Moesia
Inferioară cu Dacia.
Administratia militara a provinciei, ca peste tot in Imperiu, practica inrolarea in armata
romana a tinerilor daci. Cercetarile istorice au demonstrate ca in Dcia au fost recrutati tineri
pentru 15 unitati militare, care au servit in diferite regiuni ale Imperiului, din Britania si pana la
Tigru si Eufrat. Acesti daci au fost desigur romanizati, iar atunci cand reveneau la vatra,
deveneau ei insisi un factor activ al romanizarii.
Creşterea nivelului privind cultura materială în epoca stăpânirii romane (intensificarea
metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticlă, ceramică, diverse importuri de
calitate tehnică şi artistică superioară) corespundea şi unui nivel mai înalt al vieţii spirituale,
specifice societăţii romane.
Folosirea intensivă a limbii latine este atestată prin cele peste 3.000 inscripţii latine, faţă
de numai 35 greceşti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscripţii au fost descoperite
în Moesia. Geto-dacii adoptă credinţele şi obiceiurile romane: divinităţile romane Jupiter,
lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continuă să practice cultul divinităţilor locale sub nume
romane.
 Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii pe căile enumerate mai sus preiau limba latină
şi o folosesc în locul limbii lor autohtone, îşi însuşesc nume romane, îşi ridică monumente
funerare cu inscripţii latine, în Dacia şi Moesia se impune limba latină vorbită - latina populară
(sau vulgară), care adaptaseră cuvinte şi expresii locale, fapt caracteristic spaţiului lingvistic al
întregii lumi romane.
În afară de căile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, caracteristice primei etape
a acestui proces - perioada premergătoare cuceririi romane, şi etapei a doua - perioada stăpânirii
romane (106-275), un rol decisiv l-a avut o a treia etapă, care se desfăşoară după părăsirea Daciei
de către romani (anul 275 d.Chr.) şi se termină la cumpăna secolelor VI-VII.
Retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunăre a început în anul 271
la ordinul împăratului Aurelian (Aurelianus) şi a s-a efectuat pe etape timp de patru ani. Dacia a
fost evacuată deoarece în condiţiile de criză economică a Imperiului Roman, apărarea
frontierelor acestei provincii de năvălirile necontenite ale dacilor liberi, apoi ale migratorilor
cereau mari eforturi. Mai uşor era de apărat un limes nou stabilit pe obstacolul natural Dunărea.
De aceea s-a hotărât retragerea armatei peste Dunăre şi organizarea apărării pe noul limes. Pentru
a susţine prestigiul Imperiului Roman, Aurelian formează la sud de Dunăre două provincii: Dacia
Ripensis (care includea spaţiul dintre Balcani şi Dunăre) şi Dacia Mediteraneană (la sud de
prima).
Unităţile militare şi funcţionarii au fost urmaţi de o parte din păturile înstărite ale
provincialilor, care în noile condiţii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a
populaţiei de rând a rămas pe teritoriul fostei provincii. Totodată, Aurelian a păstrat anumite
capete de pod pe malul stâng al Dunării, prin staţionarea unor unităţi militare la Sucidava, Dierna
şi Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spaţiului de la nord de Dunăre a jucat
un rol important în romanizarea de mai departe a geto-dacilor. Această supraveghere a continuat
şi pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337) a
fost temporar restabilită stăpânirea romană în sudul Olteniei şi Munteniei.
După retragerea aureliană principalul focar al romanizării la nord de Dunăre rămâne
populaţia romană şi cea romanizată din fosta Dacie Traiană. Lichidarea hotarelor care divizau
populaţia din fosta provincie romană şi pământurile dacilor liberi din spaţiul Carpato-Nistrean,
Maramureş şi Crişana, a creat condiţii pentru răspândirea romanităţii pe întreg teritoriul fostei
Dacii libere.
Dacii liberi (dacii, carpii, geţii, costobocii) aflaţi pe calea romanizării datorită multiplelor
relaţii cu Imperiu Roman (relaţii economice, adapostirea dezertorilor din armata romană,
participarea la construcţia pe teritoriul lor a unor fortificaţii, numite "Valurile lui Traian", menite
să preîntâmpine năvălirile popoarelor vecine etc.) intrau în contact cu conaţionalii lor romanizaţi
pe cale paşnică. De aceea forţa de rezistenţă în faţa procesului de romanizare a slăbit considerabil
şi, în cele din urmă, dacii liberi au preluat treptat limba şi cultura mai înaltă a populaţiei
romanizate din fosta Dacie Traiană.
Creştinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii romane, încrederii faţă
de limba latină, prin mijlocirea căreia erau propovăduite Sfânta Scriptură şi cuvântul
Mântuitorului. A fost lichidată opoziţia psihologică din calea romanizării, care exista din
momentul primelor contacte cu lumea romană. Ca urmare, procesul de romanizare a căpătat un
caracter mai accelerat şi profund, devenind ireversibil.
Concluzionând, contactul teritoriului de la nord de Dunăre cu Imperiul Roman a dus la
romanizarea lui treptată (cu etapele de până la instaurarea stăpânirii romane, din perioada
stăpânirii romane şi de după retragerea aureliană), având drept rezultat formarea poporului
român şi a limbii române.

Este cunoscută teoria formulată cu mai bine de un secol în urmă, potrivit cãreia cucerirea
unei pãrţi din Dacia de cãtre romani şi apoi retragerea aureliană din anii 271 - 275 ar fi pus capãt
continuitãţii istorice pe teritoriul nord-dunărean, mai întâi prin exterminarea totală a dacilor , iar
în al doilea rând prin retragerea întregii populaţii de la nord de Dunãre la sudul batrânului fluviu,
eveniment cu importante consecinţe demografice, golul de populaţie creat în acest spaţiu
geografic constituind un punct de plecare pentru negarea etnogenezei româneşti la nordul
Dunãrii.

A fost o vreme când cu greu se putea combate o asemenea teorie creată pe baza unor
simple afirmaţii ale unor scriitori romano-bizantini care au trãit la câteva secole dupã
evenimentele evocate mai sus, in lipsa de argumente temeinice (in afara celor de ordin logic).
Primele decenii ale secolului al XX-lea, dar mai cu seama perioada interbelica aduceau unele
mãrturii pentru infirmarea teoriei mai sus pomenite; ele nu erau insa suficiente pentru a o
combate temeinic. A fost nevoie de mai bine de un sfert de veac de cercetãri , in cea mai mare
parte arheologice, folosind mijloace si metode perfecţionate, prin care s-a fãcut un enorm pas
inainte in cunoaşterea vieţuirii romaneşti pe teritoriul României in decursul primului mileniu al
erei noastre, in determinarea culturii materiale si spirituale tradiţionale a populaţiilor care au trãit
alãturi de aceasta in secolul al IV-lea si imediat dupã aceea, pe teritoriul carpato-danubiano-
pontic. S-a demonstrat in felul acesta cu toata temeinicia continuitatea de viata in cadrul aceluiaşi
teritoriu a populaţiei dacice si apoi daco-romane dupã 271 - 275, romanizarea acestuia, proces
care a consfiintit, prin sinteza dintre cele doua mari civilizaţii ale antichitãţii, cea romana si cea
dacica, naşterea noului popor: poporul roman.

Ceea ce da sentimentul stabilitãţii, statorniciei si prin aceasta al continuitãţii de vieţuire

unor comunitãţi umane sunt tocmai structurile economice fundamentale axate pe producţia
propriu-zisa, ca de pilda , ocupaţiile agrare, miniere sau meşteşugãreşti, ale cãror vestigii au fost
scoase la lumina prin numeroase cercetãri arheologice.

Îndeletnicirile agrare ale acestei populaţii, cultura plantelor cerealiere in primul rind , atât
de generos evidenţiate de numãrul impresionant de mare al inventarului agricol descoperit in
aşezãri , evoluţia ascendenta a tehnologiei de elaborare a uneltelor agrare ( plugul trilateral la cel
patrulater propriu-zis cu brazdar asimetric, cor mana si avantren); cultivarea unor specii de griu
ce presupun un început de rotaţie simpla a culturilor, evoluţia tehnicilor agrare in general (pina la
folosirea îngrãşãmintelor naturale- loci fimatae), comparativ cu cultivarea promotiva a cerealelor
de cãtre populaţiile migratoare, demonstreazã cu toata tãria caracterul sedentar al comunitãţilor
autohtone de pe teritoriul vechii Dacii , in tot cursul epocii marilor migraţii. Contactul direct cu
civilizaţia romana care a provocat importante prefaceri in domeniul structurii agrare, prin
receptarea si asimilarea de noi tipuri de unelte agricole superioare ca randament economic celor
tradiţionale , precum si introducerea in mediul autohton a unor instituţii si structuri agrare
romane, se integreazã deplin in procesul general de romanizare a populaţiei autohtone, fenomen
care a contribuit la devenirea istorica a populaţiei respective, dindu-i o identitate si un destin
propriu. O asemenea activitate productiva nu putea fî compatibila cu nomadismul, cu pendularea
sau migrarea populaţiei pe mari spatii geografice. Populaţiile nomade nu aveau asemenea
ocupaţii .Relatãrile scriitorilor bizantini sunt clare in aceasta privinţa. Referindu-se la obiceiurile
hunilor si ale altor neamuri, Ammianus Marcellinus arata ca acestea , nu sãlãşluiesc niciodatã in
case si se feresc de ele ca de nişte morminte. La dinsii nimeni nu ara si nici nu pun vreodatã mina
pe plug; cãci toţi umbla de colo pina colo fãrã salasuri statornice, fãrã cãmin si fãrã lege...
împreuna cu cãruţele lor in care locuiesc,, .

Creştinismul începe sa se raspindeasca si sa se afirme in Dacia romanizata in secolul al

IV-lea , adicã dupã retragerea aureliana. Descoperirile arheologice dovedesc ca el se raspindeste
numai in ţinuturile romanizate ale Daciei, adicã printre daco-romani. In nici unul dintre
complexele apartinind populaţiilor migratoare si datind din secolul al IV-lea nu exista obiecte cu
caracter creştin; la aceste populaţii ( goţi, gepizi), aşezate pe teritoriul fostei provincii traiane,
noua credinţa va pãtrunde cel puţin un secol mai tirziu.
 Continuarea circulaţiei monetare pe teritoriul provinciei si dupã Aurelian, deşi intr-o
mãsura redusa fata de perioada stapinirii romane, reprezintã o alta dovada certa a dãinuirii
autohtonilor. Elocvent este faptul ca majoritatea monedelor post-aureliene descoperite sunt de
bronz, iar altele, mai puţine, de argint.Se ştie ca populaţiile migratoare nu foloseau si nu acceptau
monedele de bronz, preferind banii de argint si, mai ales pe cei de aur. Circulaţia monedelor de
bronz se explica , deci, numai prin raminerea in fosta provincie a unei populaţii daco-romane,
obişnuite cu folosirea monedei mãrunte pentru nevoile vieţii ei economice locale. La
Sarmizegetusa, Cipau (jud. Mureş), Racajdia (jud. Caras-Severin) si in alte locuri s-au aflat chiar
tezaure de monede ingropate in secolul al IV-lea; adunarea unora din aceste tezaure , cum sunt
cele de la Dierna (Orşova), Hunedoara, Nires (jud. Cluj) , începuse inainte de Aurelian si
continuase dupã abandonarea oficiala a provinciei, aşa incit proprietarii nu puteau fi decit daco-
romanii ramaşi pe loc.

Dovezi grãitoare ale continuitãţii daco-romane oferã si lingvistica. Ea a stabilit ca numele

riurilor Olt, Mureş, Someş, deriva din denumirile folosite in epoca romana: Alutus, Maris,
Samus. Evoluţia acestor hidronime pãstreazã urme ale folosirii lor de cãtre slavii aşezaţi pe
teritoriul României in secolele VI -VII sau mai tirziu, dar nu prezintã nici o urma de transmitere
prin filiera germanica. Faptul acesta demonstreazã ca slavii au aflat denumirile riurilor respective
nu de la vreo populaţie germanica, ci de la daco-romanii care vorbeau latineşte si care pãstrau
hidronimele utilizate si in vremea stapinirii romane.

Pâna la sfîrsitul secolului trecut, la sud de Dunãre, pe coasta Dalmaţiei, se vorbea o limba
romanica aparte, dalmata. Daca poporul roman s-ar fi format la sud de Dunãre, in vecinãtatea
ariei de formare a limbii dalmate, intre cele doua limbi ar fi trebuit sa existe asemãnãri specifice,
adicã asemãnãri proprii numai lor si diferite de limbile germanice apusene. Astfel de asemãnãri
nu exista insa, ceea ce dovedeşte ca romana s-a format departe de dalmata. Elementele lexicale
comune din limbile romana si albaneza , folosite de adepţii teoriei reosleriene pentru a afirma o
geneza sud-dunareana a romanilor, se explica mult mai firesc prin substratul traco-dacic al celor
2 idiomuri. De altminteri, daca romana s-ar fi format pe acelaşi teritoriu cu albaneza, rezultatul ar
fi fost 2 dialecte ale aceleiaşi limbi si nicidecum 2 limbi complet diferite.

Descoperirile arheologice si numismatice, precum si datele lingvistice demonstreazã

inconsistenta teoriei formulate de R. Roesler in a doua jumãtate a secolului trecut.