Sunteți pe pagina 1din 115

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………..2
Cap.I Evolutia crimei organizate
1.1 Scurt istoric asupra evoluţiei crimei organizate la nivel
mondial……………..2
1.2. Societatea contemporană şi crima organizată……………………………...5
1.2.1. Aspecte generale……………………………………………………………5
1.2.2. Crima organizată la cumpăna celor două milenii………………………..7
1.2.3. Organizaţii criminale tradiţionale………………………………………..10
1.2.4. Încercări actuale de clasificare a crimei organizate……………………..17
1.3. România - placă turnantă a crimei organizate la nivel regional, european şi
Internaţional………………………………………………………………………18
1.3.1. Aspecte specifice crimei organizate în România………………………….19
1.3.2. România în lanţul internaţional al crimei organizate……………………26

CAP.II PREOCUPĂRI LEGISLATIVE LA NIVEL INTERNAŢIONAL ŞI


INTERN PENTRU INCRIMINAREA CRIMEI ORGANIZATE
2.1 Preocupări pentru definirea criminologică a crimei
organizate……………….30
2.2. Încercări de definire juridică a crimei organizate………………………….38
2.3. Iniţiative ale organismelor internaţionale pe linia definirii combaterii crimei
Organizate………………………………………………………………………….43
2.3.1. Preocupări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite……………………………..43
2.3.2. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţiuni în domeniul prevenirii şi
combaterii criminalităţii…………………………………………………………...46

Cap.III Fenomenul terorist


3.1. Delimitări conceptuale.......................................................................................47
3.2.Clasificări ale terorismului.................................................................................50
3.3.Scopurile şi motivaţiile acţiunilor teroriste.......................................................86
3.4.Structura entităţilor teroriste şi modelul acţiunilor teroriste .........................89
3.5.Caracteristicile acţiunilor teroriste.....................................................................92

Cap.IV Metode ale cooperării interstatale referitoare la anumite infracţiuni


şi persoane implicate în comiterea lor
4.1 Referitor la combaterea terorismului internaţional…………………………101

Studiu de caz..............................................................................................................102
Concluzii.....................................................................................................................109
Bibliografie.................................................................................................................113
Introducere

Identificarea şi neutralizarea ameninţărilor la adresa securităţii (înţeleasă ca stare


de siguranţă colectivă) presupun, printre altele, definirea globalizării. De regulă acest
proces este perceput ca făcând referire la chestiuni economice şi financiare, o abordare
parţial corectă sau parţial greşită dacă avem în vedere că la nivelul opiniei publice,
globalizarea apare ca o uniformizare la scară mondială a nivelului de trai şi a celui de
dezvoltare. Globalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca
obiectiv realizarea integrării internaţionale pe diferite paliere: economic, politic, militar şi
de securitate, socio-cultural.
Caracteristica principală a globalizării o constituie fluxul rapid, în continuă creştere şi
adeseori generator de discrepanţe, de bunuri, servicii, persoane, capital, idei, informaţii,
tehnologie, cultură, modă, armament şi acţiuni criminale.
Aşadar există şi un alt aspect al globalizării, mai puţin vizibil dar foarte periculos pentru
ceea ce înseamnă siguranţa lumii. Criminalitatea, sub toate formele ei (traficul de
armament, de materiale nucleare şi de droguri, imigraţia ilegală, spălarea banilor), dar şi
terorismul constituie o ameninţare globală, atât prin amploarea de nestăvilit
(deocamdată), cât şi prin varietatea şi, de ce nu, ingeniozitatea mijloacelor de care dispun
şi pe care le utilizează pentru atingerea propriilor obiective.

Cap.I Evolutia crimei organizate


1.1 Scurt istoric asupra evoluţiei crimei organizate la nivel
mondial

Crima organizată poate fi percepută ca un proces social “pătruns în viaţa noastră


socială şi politică”, ce izvorăşte din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea
ca mijloc de mobilitate socială1 şi chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată
1
Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice Probleme majore ale controlului
crimei organizate 5,8,10 (Herbert Edelbertz, Ed. V.S. Departamentul Justiţiei, 1987).

2
de A. J. Ianni şi Daniel Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social.
De exemplu în America, explică Ball, crima organizată este modul în care grupurile de
emigranţi, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiţiei de ghetou şi acţionează pentru
evitarea opresiunii şi a discriminărilor, a oportunităţilor refulate, fenomene în mijlocul
cărora trăiesc atât de mulţi imigranţi. Este una din explicaţiile ce se dau existenţei Mafiei
italiene, sau altor modele de crimă organizată, cum sunt Mafia “neagră”; grupurile
columbiene; corporaţiile cubaneze; organizaţiile tong; triadele; yakuza; crima organizată
vietnameză; grupurile israelite; grupurile ruseşti (“sovietele”); Noua mafia siciliană, iar
pe continent grupările ţigăneşti4, grupurile africane, curde, arabe.
Într-o teorie similară, Edwin Sutherland2 argumentează comportamentul criminal ca
fiind deprins, învăţat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce
devin criminali cunosc o asemenea evoluţie atât datorită contactului lor permanent cu cei
care încalcă legea cât şi datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea. Sociologii
au arătat că anumite zone, medii “hrănesc” (încurajează) delicvenţa şi au devenit terenuri
propice pentru bande şi structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă,
succesul-bunăstarea traficanţilor de droguri şi a altora implicaţi în activităţi criminale
constituiau modele demne de urmat pentru tineri3. Sursa crimei organizate îşi găseşte
astfel locul în destrămarea şi proasta funcţionare a sistemului. Proasta funcţionare a
sistemului, înţelegând sistemul în ansamblul său, a făcut ca, după schimbările survenite în
fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, aproape la
vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să acapareze
clasa politică, să intimideze ori să copleşească sistemul represiv, să domine şi să conducă
societatea. În opinia majorităţii cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o
creaţie a ultimelor secole ale acestui mileniu şi a apărut în diverse puncte pe glob
(S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiţii şi având cauze specifice, de ordin istoric şi
social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizaţii criminale au
abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă, implicând în cele mai multe
situaţii prostituţia, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme, produse de

2
În opinia autorului grupurile ţigăneşti s-au dezvoltat, într-un timp scurt, după 1990, pe spaţii foarte vaste
în Europa, îndeosebi în Europa de Răsărit
3
F. Alder, s.a. – Criminologia, Ed. a II-a 1995, Mac Grew N.J. Aill, 1995, p. 304; Gh. Nistoreanu, C. Păun
–Criminologie 1996, Ed. Nova , p. 109

3
contrabandă), jocurile de noroc etc. Potrivit opiniei autorului, crima organizată s-a
manifestat totuşi cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri
specifice. În acest sens, sunt exemplificate existenţa traficului ilegal cu sclavi sau a uneia
din cele mai vechi infracţiuni ce a dăinuit de la începuturile navigaţiei şi până în timpurile
moderne: pirateria. De asemenea, considerăm că o serie de fapte şi grupări specifice
crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au câştigat profituri uriaşe în
decursul istoriei, dar structurile sociale s-au şi implicat în comiterea şi organizarea lor,
pentru ca, mai apoi, acestea să fie scăpate de sub control. De exemplu, politica economică
desfăşurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor occidentale a făcut
din China o adevărată naţiune de opiomani şi a dus la declanşarea celor două războaie ale
opiului4. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o treime din populaţia masculină a
acestei ţări era consumatoare de opiu, chiar dacă împăratul Yougzhen, interzisese, încă
din 1729, fumatul opiului. Cantităţile de opiu împinse pe piaţa Chinei au fost de peste 13
tone în 1729, ca în 1838 să atingă 2500 de tone, din care, “licit”, China a câştigat 20
milioane opiomani şi a pierdut sute de tone de aur şi argint. În faţa acestui dezastru,
înaltul comisar Lin, însărcinat de Tribunalul Imperial să obţină diminuarea ameninţării
opiului, exclama într-o scrisoare adresată reginei Victoria: “Ce s-a întâmplat cu
conştiinţa pe care cel de sus a implantat-o în inima oamenilor?”. Când toate eforturile
diplomatice au eşuat, autorităţile chineze au decis să treacă la acţiune. Ele au somat pe
toţi negustorii străini să-şi aducă stocurile de opiu în vederea distrugerii. Englezii au
protestat, atunci când cele peste 1400 tone de opiu ce le aparţineau au fost aruncate la
Canton în apele fluviului. Ca urmare, la 4 aprilie 1840 regina Victoria a declarat război
Împăratului Chinei, război pierdut de China. Prin pacea de la Nankin (29 august 1842),
englezii obţineau insula Hong Kong, precum şi stimularea comerţului cu opiu (ce a ajuns
în 1855 la aproape 5000 tone anual). Astfel, s-a purtat şi cel de-al doilea război al opiului
(1856-1858) câştigat de francezi şi englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost
obligată să legalizeze comerţul cu opiu contra unei taxe vamale. Acest lucru duce la
creşterea importului (6000 tone în 1880) dar şi la cultivarea macului astfel încât China
devine primul producător de opiu din lume cu 100.000 tone în perioada 1905-1908. Acest
lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, dar şi în statele occidentale
4
Richard Bell – Interzicerea stupefiantelor, Revista Interpol nr. 432/oct 1991, C. Pletea şi V. Berchesan –
Drogurile şi traficanţii de droguri, pag. 103

4
prin numărul important de imigranţi chinezi, indieni, filipinezi. În S.U.A. sau în fosta
colonie americană Filipine, existau în anul 1908 peste 118.000 persoane originare din
China, din care jumătate erau opiomani. Această perioadă a făcut să se perfecţioneze şi să
se extindă triadele chinezeşti, organizaţii criminale care prin imigranţi, ilegal, reîntorc
drogul spre consum celor ce l-au impus lor prin forţa armelor. Trezit la realitate,
Occidentul interzice comerţul ilicit cu droguri prin Convenţia de la Shanghai din 19095.
Deşi acest moment a intervenit prea târziu, el a reprezentat un început în lupta împotriva
crimei organizate.

1.2. Societatea contemporană şi crima organizată


1.2.1. Aspecte generale

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă


schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii şi a modului de viaţă. O
doctrină retrogradă, de înăbuşire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se prăbuşeşte şi
alta, opusă, îşi face loc pe vaste spaţii geografice, îndeosebi în Europa de Est dar şi în
Asia, Africa şi America Latină. Era, deci, natural ca această schimbare să se repercuteze
şi asupra fenomenului infracţional, având în vedere că acesta constituie suma unui
ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării
comerţului, al pieţelor financiare, al protecţiei mediului înconjurător, al drepturilor
omului etc. Această tendinţă a provocat două rezultate simultane: primul, dispariţia
limitelor dintre naţional, regional şi internaţional, lumea devenind aproape un stat; al
doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice şi sociale, până la punctul de a
nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendinţe, globalizarea s-a extins şi în
sfera criminalităţii. A apărut astfel crima organizată la nivel transnaţional şi
transcontinental. Această tipologie a infracţionalităţii şi-a îndreptat atenţia spre anumite
domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul

5
La Comisia opiului de la Shanghai, ce s-a ţinut în 1909 la Hotel Palace, au participat Germania, S.U.A.,
Franţa, Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia şi Cambogia. Aceasta a putut avea loc ca urmare a
demersurilor făcute de reverendul Charles H. Brend, un episcop din Filipine, ce şi-a dat seama de
dimensiunile mondiale ale pericolului şi care, în iulie 1906, i-a scris o scrisoare preşedintelui S.U.A.
Theodore Roosevelt, pentru a-l forţa să organizeze o reuniune internaţională, reuniune care a avut loc şi pe
care reverendul a prezidat-o

5
ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituţia, pedofilia, spălarea
banilor, furtul şi contrabanda de maşini scumpe, furtul şi contrabanda cu obiecte de
patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri şi vedetelor în scopul şantajului şi
extorcării de fonduri, corupţia din companiile multinaţionale, pervertirea responsabililor
guvernamentali, pirateria camioanelor şi a vaselor maritime, poluarea mediului şi furtul
de bani prin intermediul computerelor. Crima organizată a îmbrăcat un aspect
mondializat aducând atingere siguranţei publice, umbrind suveranitatea statelor şi
tulburând buna desfăşurare a activităţii instituţiilor economice, politice şi sociale. De la zi
la zi, formele de manifestare ale crimei organizate s-au diversificat, acestea trecând de la
domenii tradiţionale, cum sunt jocurile de noroc, camăta şi prostituţia, la traficul
internaţional de automobile furate, furtul obiectelor de artă şi arheologie, fraudă cu cărţi
de credit, comerţ cu animale rare etc., ajungându-se la organizarea activităţii infracţionale
după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producţie, transport, valorificare,
protecţie). În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naţionale, etnice şi chiar interstatale, un
mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face
ca traficul cu armament, substanţe toxice şi radioactive să cunoască o dezvoltare fără
precedent, fiind aproape scăpat de sub control. Organizaţiile criminale sunt implicate tot
mai mult în practici ilicite de dumping şi înregistrarea unor pierderi fictive, operaţiuni
realizate deseori cu complicitatea unor funcţionari corupţi.
O situaţie de noutate, exploatată de crima organizată, este micşorarea ofertei
mondiale de organe umane pentru transplant. Ca urmare, s-a dezvoltat o piaţă neagră cu
astfel de produse care exploatează sărăcia, îndeosebi în ţările sub dezvoltate, iar
progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a
spori această activitate atât de sumbră6. Sistemele electronice de comunicaţie neputând fi
secretizate perfect, devin vulnerabile în faţa acţiunilor criminale comise prin intermediul
computerelor. Prejudiciul este enorm iar autorii au foarte mari şanse de a nu fi
descoperiţi. Faţa văzută a profiturilor ilicite, realizată prin spălarea banilor, cunoaşte
mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriaşe obţinute sunt valorificate de
cartelurile criminale pentru a ţine sub control importante instituţii financiar bancare ori
instituţii economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin

6
I. Pitulescu – Al treilea război mondial, crima organizată – Ed. Naţional, 1996, pag. 15

6
înlăturarea concurenţei. Prin corupţie, arma cea mai teribilă şi perfidă, crima organizată
urcă spre vârfurile societăţii, cuprinzând instituţii vitale ale statului, sugrumând libertatea
şi independenţa acestuia, punând în pericol siguranţa sa.

1.2.2. Crima organizată la cumpăna celor două milenii

Aspecte privind drogurile ilicite


Buletinul statistic7 2002 al Oficiului Naţiunilor Unite pentru controlul drogurilor şi
prevenirea crimei privind tendinţele mondiale ale drogurilor ilicite, referitor la unul dintre
cele mai dure şi frecvent uzitate droguri – heroina, ne prezintă situaţii mondiale alarmante
şi cutremurătoare:
 în perioada 1990 – 2000 din cantitatea totală de heroină de 5083 tone obţinută din
opiu brut nu s-a reuşit recuperarea acesteia decât într-un procent mediu de 15,5%8
 în această perioadă au fost identificate ca fiind ca fiind descoperite 25335
laboratoare clandestine de confecţionare a drogurilor9
 preţul mediu de vânzare al gramului de drog a crescut enorm (ex. la 677 dolari –
heroina şi 720 dolari – cocaina)
 traficul drogurilor este în creştere uriaşă10
 la nivelul anului 2000 s-a estimat ca fiind dependente de droguri 185 mil.
Persoane reprezentând 3,1% din populaţia mondială din care 4,3% tineri de peste
15 ani, iar consumul se estimează ca fiind în creştere11
 infestarea HIV ca urmare a injectării drogurilor este un pericol în creştere12

7
Studiile UN-ODCCP asupra drogurilor şi criminalităţii – Statistică, tendinţele mondiale ale drogurilor
ilicite 2002, New
8
Producţiile şi recuperările pe an au fost : 1990 - producţie 376 tone (recuperat 9%) ; 1991-427 t (8%) ;
1992-414 t (10%) ; 1993-461 t (14%) ; 1994-562 t (10%) ;1995-445 t (15%) ; 1996-436 t (13%) ; 1997-482
t (15%) ; 1998-235 t (17%) ; 1999-576 t (15%) ; 2000-467 t (21%) ;
9
Pe categorii 841 pentru prelucrarea opiului (Rep. Coreea 789); 2552 cocaină; 14155 droguri sintetice
(13379 în ămerica de Nord) 5734 precursori (5702 America de Sud)
10
Din raportul mediu al descoperirilor, rezultăîn perioada 1990 – 2000 următoarele creşteri : amfetamină
28,3% ; ecstasy 26% ; depresive (sintetice) 30% ; heroină 8,2%
11
Consumul de heroină este în creştere în toate ţările Europei Centrale şi Orientale (Federaţia Rusă,
Polonia, Ucraina, Cehia, România, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Grecia, Moldova, Ţările Nordice s.a.)
12
În anul 2000 în Federaţia Rusă s-au înregistrat 36494 cazuri iar în spaţiul ex-sovietic
41932

7
 decesele ca urmare a abuzului de droguri sunt în număr foarte mare13
Aceste câteva date ne fac o imagine sumbră, cutremurătoare a ceea ce înseamnă numai o
parte a crimei organizate şi anume traficul de droguri. Tragem concluzia că zone
geografice însemnate ale globului se ocupă ca îndeletnicire de bază cu plantarea şi
cultivarea drogurilor (Asia Centrală şi de Sud, America de Sud), de prelucrarea acestora.
Drogurile sintetice sunt la concurenţă cu cele obţinute din culturi şi le depăşeşte ca
producţie şi consum, dovadă imensa cifră a laboratoarelor identificate. Traficul este
îndreptat înspre zonele geografice bogate şi cu o civilizaţie avansată în acelaşi timp, unde
şi consumul este cel mai mare dar şi pericolul de deces. Câştigurile sunt fabuloasse dar
din nefericire se îndreaptă tot împotriva omenirii fiind sursele de bază pentru înarmări în
zonele de conflict şi terorism. Ca urmar lupta împotrica crimei organizate nu va fi uşoară
şi nu va scuti noul secol de pericole mari.
Aspecte privind crima organizată
La nivelul anului 1997 o serie de state prezentau la Colocviul pregătitor al AIDP,
desfăşurat la Alexandria, dimensiunile fenomenului în ţările lor. Astfel, în China,
conform statisticilor Securităţii Publice, între 1991-1995, Poliţia chineză a depistat mai
mult de 700.000 de bande criminale, a capturat peste 2.000.000 de autori şi 600.000 de
persoane suspecte de a fi membrii unor astfel de bande. S-au rezolvat peste1.900.000 de
cazuri cu o medie anuală de 140.000 de bande descoperite şi 530.000 de membrii
capturaţi. Numărul membrilor capturaţi reprezintă 37% din numărul total al
infractorilor14.
Spania a atins o cifră de aproximativ 350.000 de milioane pesetas anual, sumă ce provine
din traficul de droguri, constituindu-se astfel ca ţara europeană cu cele mai multe
confiscări de stupefiante şi de precursori, iar numeroase aşezări turistice din această ţară
au fost alese de diverse mafii internaţionale pentru operaţiile de spălare a banilor.
În Germania, potrivit cifrelor publicate de Guvernul Federal existau 782 de cazuri cu un
număr total de 7.922 de suspecţi în 1995, cifra poate fi însă mai mare. Numărul
infracţiunilor cu legături internaţionale este foarte ridicat (69,5%), iar în Rhinewestphalia
13
Germania în anul 2000 înregistrează 1835 cazuri, Italia în anul 1999 înregistrează 1002
cazuri

14
Ding Mu-Ying şi Shan Chang-zong – Pedepsirea şi prevenirea crimei organizate, Raport la Colocviul al
XVIAIDP 1997, RIDP, vol. 69, p. 264

8
90% din cazuri au legături internaţionale. Pe piaţa traficului de droguri, legăturile
internaţionale sunt cu Olanda şi Turcia, iar în ceea ce priveşte furtul în bande organizate,
este comis în cea mai mare parte de ţigani români. Traficul de arme şi produse nucleare
este tot mai des comis de persoane venite din C.S.I., traficul de ţigări este organizat de
vietnamezi, iar traficul cu maşini furate îşi are baza în Polonia şi Cehia. Numărul
străinilor suspectaţi de infracţiuni ale crimei organizate este mult mai mare (63,9%) decât
cei suspectaţi de infracţiuni comune (30%). În 1995 suspecţii de infracţiuni organizate
erau de 87 naţionalităţi: 14% din Turcia, 7,5% din fosta Iugoslavie, 5,7% din Italia, 5,7%
din Polonia, 2,2% din Vietnam. În 64,3% din cazuri, indivizi de diferite naţionalităţi
lucrau împreună. Într-un număr total de 105 cazuri au fost descoperite legături posibile cu
asociaţii renumite ale crimei organizate (Camorra, Mafia, Mafia Rusească, P.K.K. din
Kurdistan, Cartelul Columbian CALI, Cartelul Medellin).
În Austria, Biroul de Interne estimează, în raportul său de securitate pe 1995, că 30 până
la 35% dintre infracţiuni (în 1995 au fost săvârşite în Austria 483.433 de infracţiuni) au
fost comise de grupurile crimei organizate în care se află numeroşi cetăţeni străini, pe
tipologii criminale – spargeri cu infractori din fosta Iugoslavie, tâlhării cu infractori
români, infracţiuni economice (spălare de bani) cu infractori din grupările mafiote ruseşti.
Se apreciază însă că realitatea poate fi puţin diferită dacă luăm în consideraţie faptul că
Austria nu pedepseşte participarea la o organizaţie criminală, ci numai infracţiunea
comisă.
În Grecia, crima organizată începe să se diferenţieze de criminalitatea obişnuită prin
formele sale specifice: terorismul (în jur de 461 acte teroriste), traficul şi consumul de
droguri, apariţia sindicatelor gangsterilor şi ucigaşilor (folosirea cu rafinament a
omorurilor pentru obţinerea de poliţe ori acte testamentare în alb), asociaţii de asasini
(plătite pentru omoruri la comandă), răpiri mafiote pentru obţinerea de bani, bandele
“naşilor” (asigurarea de “protecţie”, sub presiune pentru sume fabuloase a proprietarilor
de stabilimente, baruri, cazinouri etc.), spălarea banilor, fraude împotriva intereselor
Comunităţii Europene (încasări fictive de prime ce se acordă celor ce exportă produse în
afara statelor U.E. – export fictiv, însuşirea subvenţiilor primite nematerializate ori
materializate defectuos etc.).

9
În Japonia, potrivit estimărilor făcute de Agenţia Naţională de poliţie, asociaţiile
Boryokundan obţin anual un venit de peste 1.300 miliarde de yeni din jocuri de noroc,
escrocherii, prostituţie, distribuire de narcotice, fraudă bancară şi produse falsificate15.
În Polonia, după statisticile din februarie 1997, reiese că Poliţia a descoperit 340 grupări
criminale cu 4.424 infractori, din care 453 străini. Aceştia au săvârşit infracţiuni mai ales
în domeniul financiar sau economic. Pentru grupurile criminale străine Polonia este o ţară
unde se reglează conturile, sau o ţară de tranzit pentru contrabandă (stupefiante, ţigări,
substanţe radioactive, maşini furate, emigrări ilegale). În Polonia crima organizată
datează de la începuturile anilor 1990 şi este o consecinţă a transformărilor economice şi
sociale specifice ţărilor din vechiul sistem comunist16.

1.2.3. Organizaţii criminale tradiţionale

Nu există un singur model de organizaţie criminală transnaţională. Acestea diferă în


structură, specializare, tradiţii, zona geografică în care acţionează, pieţele acaparate etc.
Frecvent, acestea cooperează şi folosesc tehnici şi metode specifice de informaţii şi
autoprotecţie. Ca urmare, crima organizată nu se confundă numai cu un anume tip de
organizaţie: Mafia, Yacuza, Triadele. Acestea sunt cele de bază, preluate în diverse state
şi zone sub diverse denumiri. Datorită rezistenţei lor în timp, s-au perfecţionat şi au reuşit
să reziste ofensivei autorităţilor împotriva lor. În perioada actuală se regăsesc nu numai în
zona originară ci aproape pe întreg globul, constituind, ca structură, baza pentru alte
grupuri, sub diverse denumiri.
Mafia
În vorbirea curentă, cei mai mulţi confundă crima organizată, ca fenomen, cu Mafia. Ca
urmare, pentru a include manifestările unei organizaţii criminale în sfera crimei
organizate, s-ar înţelege că aceasta ar trebui neapărat să fie de tip mafiot. Ce este însă
Mafia? Mulţi cercetători precum şi organisme guvernamentale şi-au pus această întrebare
pentru cunoaşterea mecanismelor de formare, funcţionare şi spălare a profiturilor, a căilor

15
Hitoshi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organizată. Raport la Colocviul AIDP, Alexandria
1997, RIDP vol. 69, p. 413
16
Barbarakunika Michalsca – Sistemele penale de justiţie în comiterea crimei organizate, Colocviul AIDP
1997 Alexandria, RIDP vol. 69 pag. 464

10
şi metodelor folosite, a domeniilor accesibile acesteia şi cauzele ce o pot genera17.
Desigur, nu este uşor şi nici până acum nu se cunoaşte totul despre Mafie, deoarece
anumite caracteristici privind organizarea şi codul comportamental al componenţilor săi
sunt greu de penetrat.
În opinia unor cercetători, termenul “Mafia” – ca modalitate a crimei organizate -
derivă din limba arabă şi înseamnă “loc de refugiu”, concept ce se pare că ar fi fost
adoptat în Sicilia în timpul stăpânirii arabe. Potrivit unei alte opinii18, Mafia ar reprezenta
o organizaţie secretă constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie
sub numele de “viespile siciliene”, îndreptată împotriva ocupanţilor francezi, iar
termenul de Mafia ar corespunde prescurtării cuvintelor unei lozinci frecvent utilizate:
“Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte Franţei, strigă Italia). Ca urmare, în ambele
opinii, existenţa unei forme de stăpânire a născut automat o formă de rezistenţă, de
protecţie a bunurilor, valorilor şi vieţii şi, în acelaşi timp, o posibilitate de contracarare,
de luptă. Evident că pentru a realiza aşa ceva trebuie să se formeze un spirit foarte
puternic de nesupunere, să fie adaptate unele forme organizatorice bine ascunse,
cunoscute de foarte puţine persoane, un cod precis de comportament, o lege a tăcerii şi
pedepse aspre pentru trădători. Toate aceste trăsături s-au perfecţionat în timp, au devenit
instinctuale, având şi un sens pozitiv în diferite momente istorice. După succesiunea
ocupaţiilor în sudul Italiei, intervine perioada Evului Mediu şi a deselor conflicte dintre
ţărănimea mult sărăcită din sud pe de o parte şi boierime şi burghezie pe de alta.
Metodele de rezistenţă de odinioară degenerează şi sunt folosite de unii briganzi (un fel
de haiduci) ai ţărănimii, care se dedau la acţiuni de rezistenţă, la început, apoi la jafuri
pentru obţinerea de profituri, după care se ajunge la practicarea diverselor fapte
infracţionale aducătoare de câştig (contrabandă, trafic de carne vie, jocuri de noroc),
menţinând formele de acţiune, autoprotecţie şi atitudinile comportamentale de odinioară.
Emigraţia italiană din sudul sărăcit al Italiei, ce începe cu 1870, ajunge să fie la un
moment dat extrem de numeroasă19. Ea face ca aceste modalităţi infracţionale să fie
exportate pe continentul american, în comunitatea italiană şi să reînvie formele de

17
Gh. Nistoreanu, C. Păun – Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996,op.cit,237
18
Luigi Palmieri – Crima organizată în Italia. Revista Interpol nr. 435/1992
19
Între 1870 şi 1930 au sosit în S.U.A. aprox. 4,7 milioane italieni. Peste 2 milioane au sosit între 1900 şi 1910
provenind mai ales din sudul Italiei şi Sicilia – Iani şi Reuss-Iani, op. cit. Pag. 48-49 citat de Gh. Nistoreanu şi C.
Păun în op. cit. Pag. 242.

11
rezistenţă de odinioară, specifice de această dată unei comunităţi de imigranţi în faţa unei
societăţi mult mai dinamice, explozive şi de cele mai multe ori agresive cu aceştia.
Pe parcursul acestei lungi perioade, până în zilele noastre, Mafia a continuat să parcurgă
etapele rezistenţei interne împotriva sărăciei, prin formele de atac faţă de proprietarii de
pământ şi burghezie, şi faţă de normele de progres şi ordine de drept instaurate în
perioada modernă a centralizării statului italian. În această a doua etapă s-a schimbat
sensul termenului de Mafia în unul cu rezonanţă criminală pentru autorităţi, mai puţin
pentru membrii structurilor mafiote, care şi astăzi consideră primirea în organizaţie ca
fiind o onoare. În evoluţia sa, Mafia, prin dinamismul şi adaptabilitatea sa, s-a
transformat dintr-o organizaţie de tip rural iniţial, într-una industrială şi de afaceri, de la o
forţă locală şi naţională, într-o redutabilă reţea transnaţională. În mod tradiţional, când se
vorbeşte de Mafie se au în vedere Cosa Nostra (mafia siciliană), Camorra Napolitană,
N’drangheta calabreză, în Italia, şi Cosa nostra20 în America, cât şi unele filiale ale
acestora (Sacra Corona unită din Apreia – Italia, desemnată de mafia siciliană să
folosească în exclusivitate zona litorală din regiunea respectivă pentru a face trafic de
droguri s.a.) Acestea au aceleaşi caracteristici (structură, conspirativitate, ermetism,
profit, utilizarea forţei fără reţinere în atingerea scopului, existenţa codului
comportamental specific). Se deosebesc, prin aria geografică naţională sau transnaţională
unde îşi desfăşoară activitatea, tradiţii şi tipurile de infracţiuni comise (droguri, jocuri de
noroc, cămată etc.). Delimitarea sferei şi zonei de acţiune se realizează pe bază de
înţelegere. Nerespectarea acestora a dus, de multe ori, la lupte sângeroase între
organizaţii ca şi între familiile acestora. Celebrul judecător Giovanni Falcone, asasinat la
20
Comitetul Kefauver de investigare a crimei organizate constituit în 1950 de Senatul American a
concluzionat printre altele că : în S.U.A. există un cartel naţional al crimei cunoscut sub numele de Mafia,
ale cărui tentacule se întind în multe oraşe mari; Mafia este o organizaţie secretă împotriva legii şi ordinii,
gata oricând să elimine pe oricine s-ar opune succesului operaţiunilor pe care aceasta le desfăşoară. Ea
distruge pe oricine ar încerca să-i afle secretele. În acest scop, Mafia utilizează orice mijloc disponibil,
influenţa politică, intimidarea, santajul şi chiar crima anulând orice încercări din partea organelor legii de a
prejudicia operaţiunile sale. (A se vedea Gh. Nistoreanu, C. Păun – op. cit. pag. 228; L. Siegel –
Criminology op. cit. P. 387).Comisia Prezidenţială asupra înfăptuirii Legii şi Administraţiei justiţiei
concluziona că în America există o alianţă naţională compusă din cel puţin 24 de familii numită COSA
NOSTRA. Familiile au organizare proprie, sunt formate din italieni şi sicilieni, ori descendenţii acestora,
fiind legate între ele prin înţelegeri şi tratate. Aceştia sunt principalii cămătari, distribuitori de narcotice şi
controlează jocurile de noroc, având şi un monopol virtual asupra unor întreprinderi legale. Ei dispun de
mai mulţi congresmani la nivel federal şi de persoane oficiale din ramurile legislative executive şi judiciare
ale guvernului. La nivel federal şi local un număr de oficiali guvernamentali, inclusiv judecători, sunt
consideraţi a fi, de asemenea, membrii ai Cosa Nostra (a se vedea Gh. Nistoreanu, C. Păun op. cit., pag.
229. Donald R. Cressey op. cit, pag. XXI).

12
23.05.1952, enunţa: “Mafia este o lume logică, raţională, funcţională şi implacabilă.
Mult mai logică, mai raţională şi mai implacabilă decât statul. Mafia este o articulaţie a
puterii, o metamorfoză a puterii, dar şi o patologie a puterii. Mafia este un sistem
economic, o componentă obligatorie a sistemului economic global. Mafia se dezvoltă
datorită statului şi îşi adaptează comportamentul în funcţie de acesta”21.
Yacuza
Yacuza sau Boryokudan este o organizaţie criminală în sfera crimei organizate specifică
Japoniei. Cercetătorii22 susţin că, în istoria Japoniei, începând cu epoca feudală,
organizaţiile yakuza au avut o imagine pozitivă la nivelul oamenilor simpli, în sensul că
au acordat sprijin celor ce au suferit opresiunile autorităţii. Yakuza pretinde că membrii
săi sunt războinici (samurai) moderni care păstrează valorile tradiţionale japoneze23.
Există în acest sens o serie de romane sau piese de teatru ce creează încă o imagine
pozitivă la nivelul societăţii japoneze. Faptul că yakuza a fost acceptată de societatea
japoneză de mult timp, încă influenţează modul în care oamenii şi chiar poliţia gândesc
despre ei. Pe de altă parte, cultura japoneză a promovat armonia dintre oameni în
detrimentul instaurării unui sistem penal şi civil de sancţiuni aspre, lăsând soluţionarea
unor abateri la nivelul unor “instanţe” de mediere. Ori Yakuza era recunoscută pentru
acest lucru, sustrăgându-se implicit autorităţilor statului. De asemenea, yakuza a furnizat
servicii de sprijin statului în colectarea datoriilor, evacuarea chiriaşilor şi într-o gamă
largă de tranzacţii. Aceasta înseamnă că linia dintre lumea interlopă şi lumea obişnuită a
fost întunecată, astfel că infiltrarea în afacerile legitime de către crima organizată nu a
fost o problemă pentru Japonia. Sistemul de organizare este piramidal şi are la bază
familia pe principiul latin “pater familias” (şeful sau tatăl – oyabur, copii – kobun, fraţii
tineri – shatei, fraţii în vârstă – aniki, unchii – oyi). Membrii familiei (ikka) execută fără
şovăire ordinele şefului, juste sau nu, bune sau rele. Pentru acţiuni ce lezează autoritatea

21
G. Falcone- Crima organiyată o problemă mondială, Revista internaţională de poliţie tehnică şi
criminologie nr. 4/1992, p. 394
22
Hitoshi Saeki –Sistemul de justiţie înfruntând crima organiyată, Raport la Colocviul
A.I.D.P.,Alexandria, 1997, R.I.D.P., vol. 69, pag. 414
23
Într-o altă opinie, oarecum asemănătoare, originea yakuza se plasează cu peste 300 ani în urmă, când
Japonia a fost invadată de navigatorii europeni, îndeosebi portughezi, spanioli, englezi şi olandezi dar şi de
misionarii bisericii catolice. O parte din japonezi, s-au constituit în grupări de rezistenţă care urmăreau cu
hotărâre ca prin lupta lor să păstreze tradiţiile şi obiceiurile Japoniei, mai ales ale samurailor, vechii
luptători şi apărători ai ţării. (I. Pitulescu – Al treilea război mondial şi crima organizată, Ed. Naţional,
Bucureşti, pag. 107)

13
şefului ori violarea regulilor familiei, celui vinovat se aplică pedepse corporale severe,
expulzarea, ori tăierea degetului de la mână de către el însuşi. Când un membru este
expulzat, el este comunicat tuturor organizaţiilor boryokundan pentru a nu mai putea fi
primit de către alte organizaţii. Yakuza cunoaşte trei ramuri majore: yamaguchigumi (se
estimează că dispune de 26000 membri afiliaţi şi 944 bande mai mici), inagawa-kai (cu
peste 6.800 membri) şi sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri)24. După unele date mai
recente, bazate pe statisticile Agenţiei Naţionale a Poliţiei Japoneze, există peste 46.600
membri şi aproximativ 32.700 asociaţi în 1995, iar membrii celor trei familii yakuza
reprezintă 66,5% din toţi membrii yakuza25. Specific yakuza este faptul că membrii
familiilor desfăşoară activităţi infracţionale de cele mai multe ori obişnuite (trafic de
orice fel, jocuri şi pariuri clandestine, racket etc.) şi, din profit, plătesc un tribut
structurilor superioare ale organizaţiei. Astfel legătura dintre infracţiunile comise de
membrii simpli şi capii organizaţiei este dificil de probat. Informaţii mai recente
demonstrează că yakuza desfăşoară activităţi specifice crimei organizate la nivel
transnaţional, mai activ decât triadele chinezeşti, în principal spălarea banilor, trafic cu
armament uşor, droguri, folosind ca bază teritoriul filipinez, S.U.A. şi Hawai 26. În ceea ce
priveşte caracteristicile crimei organizate, acestea se regăsesc din plin la yakuza
japoneză, diferenţiindu-se însă de celelalte organizaţii tradiţionale prin transparenţă 27.
Bandele boryokudanilor au birouri în centrele oraşelor unde îşi afişează ostentativ
emblema pe uşile de la intrare. Membrii îşi pun, de asemenea, pe reverul hainei semne
distinctive ce-i atestă calitatea de membru al bandei şi, nefolosind de obicei violenţa, este
dificil pentru poliţie în a-i acuza sau în a le demonstra escrocheriile. Legislaţia japoneză
nu incriminează asocierea ca infracţiune de sine stătătoare pentru a nu încălca principiul
constituţional al liberei asocieri, iar Legea Anti-Boryokudan, adoptată în 1991, la
solicitarea poliţiei, are un caracter administrativ. Potrivit acestei legi, bandele sau
grupurile boryokudanilor trebuiesc să obţină aprobarea înregistrării la o instanţă

24
Conferinţa ministerială mondială asupra crimei organizate – Napoli 21-23 nov. 1994.
Raport
25
Hitoshi SAEKI –Sistemul de justiţie înfruntând crima organiyată, Raport la Colocviul A.I.D.P.,
Alexandria, 1997, E.I.D.P., vol. 69, pag. 414
26
A se vedea I. Pitulescu – Al treilea război mondial şi crima organizată, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p. 110 şi Raportul la Conferinţa mondială asupra crimei organizate de la Napoli 1994
27
Hitashi Saeki – Sistemul de justiţie înfruntând crima organiyată, Raport la Colocviul A.I.D.P.,
Alexandria, 1997, E.I.D.P., vol. 69, pag. 415

14
judecătorească. Astfel, prin aşezarea la „vedere” a organizaţiei se depăşeşte interdicţia
constituţională privind dreptul la asociere. Pe de altă parte sunt stabilite trei condiţii
pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu fie comiterea de infracţiuni. În al doilea
rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă reputaţie să nu depăşească raportul
general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru organizaţii care au mai mult
de 1.000 de membrii şi de 66,67% pentru organizaţia care are 3 sau 4 membrii. În al
treilea rând să nu aibă structură ierarhică. Neîndeplinirea acestor criterii califică grupul ca
fiind în sfera crimei organizate şi este sancţionat cu amendă de 1 milion yeni şi închisoare
de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface cererea legală de aprobare, poliţia are nevoie
să ştie identitatea membrilor grupului, astfel încât aceasta să cunoască mai uşor cine sunt
aceştia şi ce trecut infracţional au.
Acest mecanism al legii a rezolvat multe probleme delicate cum sunt: respectarea
Constituţiei; scoaterea la suprafaţă a organizaţiei;trecerea în sfera crimei organizate şi
sancţionarea penală a bandelor ce nu se declară;posibilitatea Poliţiei de a-i cunoaşte şi de
„a interveni” în mecanismul obţinerii procentului legal cerut de lege pentru înregistrare;
asigurarea opiniei publice că forţele judecătoreşti şi poliţia nu acţionează împotriva
tradiţiilor onorabile japoneze, ci împotriva crimei organizate ce a infestat yakuza;
atragerea opiniei publice în activitatea de legiferare, prin înfiinţarea Comisiilor de
securitate publică, potrivit Legii Anti-boryokudan, comisii care analizează grupul şi-l
supun autorităţii judecătoreşti. În perioada 1992-1996, au fost emise 4.685 de ordine
judecătoreşti de aprobare în condiţiile legii şi 893 de interzicere a funcţionării.
Triadele chinezeşti
Triadele chinezeşti sunt considerate cele mai vechi societăţi criminale asiatice, formate
iniţial din grupuri de rezistenţă împotriva dinastiei chineze Manchu, ce a condus China de
la începutul secolului XVII, având iniţial scopul răsturnării acesteia. Cuvântul “triadă”
este un termen englezesc, folosit încă de la începutul dominaţiei engleze asupra unor
porturi şi teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a organizaţiilor criminale
autohtone, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: cerul, pământul şi omul.
După formarea Republicii China în 1912, dezvoltarea acestor organizaţii s-a accentuat în
Taiwan şi Hong Kong – teritorii rămase sub tutela britanică. Se estimează că există
160.000 persoane în Hong Kong cuprinse în 50 de organizaţii diferite. Cu toate că

15
structura Triadelor de astăzi diferă de cea din trecut, ele au la bază în mare măsură
aceleaşi metode şi tradiţii. Aşa de exemplu, ceremonia de iniţiere, cunoscută sub
denumirea de “Atârnarea lanternei albastre” impune şi acum recruţilor să repete cele 36
de jurăminte prin care îşi exprimă loialitatea şi frăţia cu ceilalţi membrii şi obligaţia sacră
de a păstra secretul absolut. În opinia unor cercetători, la care ne raliem, originea,
evoluţia, ritualurile şi chiar practicile trecute sau prezente ale triadelor sunt, în mod
surprinzător, foarte apropiate de cele ale Mafiei ca urmare a similitudinilor condiţiilor în
care au apărut. Semnificativ este principiul “tăcerii” sancţionată de omerta în cazul
mafiei, iar în cazul Triadelor semnificativă este aplicarea unei vechi zicale chinezeşti ce
spune “Când eşti viu nu te duce la autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad”. Sub
aspectul pedepsirii cu o mare cruzime a celor vinovaţi de încălcarea regulilor organizaţiei
există „suportul roşu” la Triade şi „locotenenţii” cu protecţia internă în cadrul Mafiei.
În prezent, triadele sunt compuse din două grupuri principale de persoane, primul şi cel
mai mare cuprinzând persoane ce au intrat în organizaţie din dorinţa de a evita să fie
hărţuiţi, tracasaţi, victimizaţi, iar cel de-al doilea este compus din cei care au aderat din
dorinţa de a fi temuţi, de a intra în lumea interlopă pentru a obţine câştiguri financiare.
Majoritatea triadelor participă, într-o gamă foarte largă, la activităţi criminale obişnuite
îndeosebi la traficul cu droguri, jocurile de noroc, şantajul, traficul de carne vie,
pornografia şi spălarea banilor proveniţi din aceste activităţi ilegale. Grupările cele mai
sofisticate, mai moderne, se luptă să monopolizeze jocurile de noroc şi piaţa de casete
video din Hong Kong şi China. Triadele din SUA se ocupă îndeosebi cu traficul de
droguri, de arme de foc, emigraţie clandestină, iar în unele situaţii sunt buni executanţi de
răpiri şi asasinate. Acestea sunt active şi în Europa, în special la Amsterdam, Londra şi
îndeosebi în Spania unde contrabanda s-a intensificat în mod deosebit. Această activitate
este controlată de ramura SUNYET ON TRIAD. Traficul de heroină este asigurat de
ramurile CHINA WHITE şi 14K, în timp ce prostituţia, pornografia şi traficul de copii
sunt controlate în mod predominant de gruparea WO OM LOK. În plus, există numeroase
probe de împrumuturi pirat şi de jafuri pe scară largă, iniţiate de ramura DAI HOOD care
dispune de o bancă ilegală ce împrumută bani cu dobânzi foarte mari, acordă credite
pentru jocurile de noroc şi asigură bani pentru imigranţii ilegali.

16
O altă formă de organizare a emigranţilor chinezi în SUA49, este reprezentată de aşa
zisele tong-uri (în traducere, săli sau locuri de întâlnire), care sunt organizaţii de afaceri,
cu sucursale în marile oraşe americane şi care, prin modul de construire au tradiţii şi
ceremonii identice. Deşi, în principiu, nu sunt organizaţii criminale, tong-urile comunică
tot mai mult cu triadele, existând indicii că în ultima perioadă sunt implicate şi acestea în
jocuri de noroc, şantaje, prostituţie.

1.2.4. Încercări actuale de clasificare a crimei organizate

Mafia, Yakuza şi Triadele sunt tipuri tradiţionale de organizare şi manifestare a


criminalităţii ce s-au dovedit a fi longevive şi care au avut, iniţial, un rol pozitiv, dar au
degenerate abandonând scopul, menţinând însă principiile de luptă. La baza acestora, în
procesul formării, au stat opresiunea externă asupra ţării, opresiunea internă asupra unei
pături sărace şi sărăcia generalizată demonstrând astfel că se poate forma crima
organizată oricând şi oriunde aceste condiţii vor exista. Inspirate din aceste trei tipuri,
într-o serie de alte ţări crima organizată se manifestă, de mai mult sau de mai puţin timp,
abordând aceleaşi infracţiuni sau altele moderne, noi, important fiind câştigul. State
sărace sau în proces de transformare politică şi socială, sunt victime atât ale criminalităţii
autohtone ce se cristalizează, cât şi pieţe ale criminalităţii externe, transnaţionale
existente deja. Astfel au apărut organizaţii tip Mafia formate de către alte grupuri etnice –
vietnamezi, turci, kurzi, ţigani, ruşi, nigerieni (organizaţiile criminale nigeriene deţin
locul doi, după chinezi, în SUA pe piaţa drogurilor), columbieni, portoricani etc.
Triadele ori Yakuza servesc de model popoarelor asiatice de care sunt legate prin
obiceiuri şi tradiţii, constituind un real pericol pentru ordinea planetară, avându-se în
vedere că aceste popoare depăşesc cu mult jumătate din populaţia globului. Dacă s-ar
încerca o clasificare a tuturor organizaţiilor din sfera crimei organizate, cea făcută de
INTERPOL ar corespunde cel mai exact cu realitatea, acestea fiind împărţite în cinci
grupe distincte.
a) Familiile Mafiei, în care găsim de regulă structuri ierarhice, norme interne de
disciplină, un cod de conduită şi o anumită diversitate de activităţi licite şi ilicite (se
includ şi carteluri columbiene ale drogului, bandele de motociclişti etc.).

17
b) Organizaţiile profesionale, ai căror membrii se specializează în una sau mai multe
tipuri de activităţi criminale (traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru
fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri etc.).
c) Organizaţii criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi
imensa discrepanţă a nivelurilor de viaţă, severitatea excesivă a autorităţilore, procedurile
restrictive de imigrare, expansiunea geografică a criminalităţii, slăbiciunea legilor
(Triadele, Yakuza, Kastafaris – grupuri jamaicane s.a.).
d) Organizaţiile teroriste internaţionale care practică asasinatele, deturnările de
avioane, răpirile de persoane, sub motivaţii politice, militare, religioase sau rasiale.
e) Reciclarea banilor - fenomen internaţional cu o clientelă variată. Vânzători stânjeniţi
de milioane de dolari lichizi obţinuţi din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să
se sustragă de la impozite, deţinători de fonduri obscure destinate corupţiei şi mituirii,
oameni obişnuiţi care încearcă să-şi ascundă capitalurile.

1.3. România - placă turnantă a crimei organizate la nivel regional, european şi


Internaţional

România, ca şi celelalte ţări aflate sub regim totalitar, cunoaşte două perioade în evoluţia
fenomenului infracţional în sfera crimei organizate:
a) Anterior instaurării regimului democratic exista un control aproape absolut în toate
sferele economico-sociale, control exercitat îndeosebi pentru menţinerea sistemului
dictatorial, dar şi pentru controlul permanent în interiorul ţării, în tranzit, sau în exterior,
al cetăţenilor români. Astfel, prin sistemele informative şi de supraveghere, se puteau
identifica germenii creării unor structuri infracţionale de anvergură şi legislaţia deosebit
de represivă putea stopa orice evoluţie în acest sens. Totodată, principalele condiţii
favorabile dezvoltării crimei organizate lipseau: aproape imposibilitatea circulaţiei
transfrontaliere a cetăţenilor, cu atât mai puţin a infractorilor şi deci dificultatea
importului de tehnici şi tipologii criminale ori perfecţionarea sau extinderea celor
existente. Astfel, unele forme clasice ale crimei organizate, nu puteau pătrunde ori
dezvolta (traficul şi consumul de droguri, traficul de arme, carne vie, de autoturisme

18
furate etc.). Acest lucru însă nu a făcut ca România să fie o zonă curată, fără infracţiuni şi
infractori. Dimpotrivă, infracţiuni deosebit de grave atingeau cote alarmante. De
exemplu, rata criminalităţii privind infracţiunile de corupţie în 1986, este superioară
tuturor celorlalte infracţiuni. În al doilea rând, datorită controlului extrem de scrupulos în
sistemul financiar-bancar cât şi limitarea la minimum a proprietăţii private, făcea
imposibilă spălarea banilor murdari. Ori, lipsind acest mecanism, profiturile mari nu
puteau fi un scop al infracţiunilor, iar cotele de evoluţie a crimei organizate erau minime.
În al treilea rând, lipsa pluralismului politic nu facilita existenţa unor structuri ale
criminalităţii gulerelor albe în sfera puterii politice aducătoare de fonduri ilicite uriaşe,
prin deturnări ori corupţie, necesară accesului ori menţinerii în structurile puterii. Cu ce
preţ nu au putut evolua structurile crimei organizate? Cu preţul îngrădirii de către statul
totalitar a unor drepturi fundamentale, cum au fost dreptul la liberă circulaţie, dreptul
prezumat de proprietate particulară, dreptul de asociere, dreptul la intimitate s.a.
b) Instaurarea regimului democratic în 1989 a făcut ca, pe lângă dobândirea tuturor
drepturilor democratice de către cetăţenii români, cât şi cei străini, veniţi în România, să
se sfărâme şi barierele existente ce împiedicau dezvoltarea crimei organizate. Astfel, o
societate fragil democratică, cu instituţii în formare sau reconstrucţie din temelii, cu
legislaţie în contratimp cu fenomenul social şi infracţional, cu frământări electorale
exasperant de lungi, nu a putut face faţă ritmului extrem de rapid al evoluţiei crimei
organizate. Totodată au survenit schimbările în comportamentul oamenilor. Aşa se face
că pentru mulţi indivizi şi chiar categorii de persoane, autentica libertate câştigată a
însemnat, în fapt, conturarea unor posibilităţi facile de săvârşire a unor infracţiuni, cu
înalt grad de violenţă şi cu moduri de operare deosebit de grave, şi de îmbogăţire rapidă
prin comiterea de infracţiuni. Apar şi se consolidează astfel caracteristicile crimei
organizate: organizarea ierarhică a grupurilor, caracterul transfrontalier şi racordarea la
grupările criminale transnaţionale, folosirea violenţei, îndeosebi pentru reglarea unor
conturi, practicarea corupţiei şi a intimidării s.a. Ca urmare, în România există în prezent
crimă organizată, opinie formulată si acceptată atât în mediile politice şi juridice, precum
şi în cele ştiinţifice şi de specialitate.
1.3.1. Aspecte specifice crimei organizate în România

19
În perioada 1990-1999, prin particularităţile faptelor infracţionale comise şi a
fenomenelor ce au avut loc în societatea românească, se poate aprecia că evoluţia crimei
organizate s-a produs prin conturarea următoarelor direcţii:
 grupuri, manifestări şi tipologii criminale cu specific autohton sau care s-au
dezvoltat fără influenţe exterioare;
 grupuri, manifestări şi tipologii criminale de origine externă ce s-au implantat şi
îşi desfăşoară activitatea în spaţiul naţional românesc;
 grupuri criminale autohtone ce s-au racordat la activitatea unor vaste reţele
criminale transnaţionale.
Grupuri, manifestări şi tipologii criminale autohtone
Aceste structuri s-au putut forma ca urmare a existenţei unor condiţii economico-sociale
interne, fără a fi fost necesar împrumutul ori racordarea la alte structuri criminale. Timide
la început, oarecum favorizate de lipsa de cunoaştere dar şi de reacţie a autorităţilor, ele
au evoluat treptat, creând serioase probleme atât în planul ordinii de drept intern, cât şi
imaginii ţării în exterior. Grupurile acţionează de sine stătător, nefiind necesară
dezvoltarea unor reţele vaste, fără o colaborare deosebită pe plan intern sau internaţional.
Aceste tipologii ale crimei organizate sunt cunoscute cel mai frecvent sub forma:
criminalităţii „gulerelor albe”, contrabanda şi evaziunea fiscală, camăta, mafia
„ţigănească” şi „recuperatorii”.
Criminalitatea „gulerelor albe”
Dificultatea stabilirii barierei dintre infracţiunile comise în sistemul crimei organizate şi
cele cunoscute sub denumirea de criminalitatea “gulerelor albe” influenţează în mod
considerabil reacţia socială împotriva acestor fenomene antisociale28. Cert este că
dominanta comportamentală a infractorilor români ce fac parte din categoria “gulerelor
28
A se vedea Gh. Nistoreanu şi C. Păun op. cit. p. 237 ce preiau opiniile criminologilor Ernest Ugo Savona
şi Edwin Sutherland, plasând criminalitatea “gulerelor albe” într-un plan superior al crimei organizate, ce
ţine de calificarea subiecţilor. Potrivit acestei opinii criminalitatea “gulerelor albe” se deosebeşte de crima
organizată prin faptul că - structura ierarhică este întocmită cu un sistem interrelaţional flexibil şi eficient,
violenţa este aproape exclusă întrucât există metode mai simple şi de catifea de înlăturare a unor persoane
incomode, înfiltrarea sferelor decizionale nu este necesară deoarece infractorii înşişi se află în aceste sfere,
ori deţin conexiunile necesare, pericolul social este cu mult mai mare cu cât afectează societatea în
ansamblul său şi se răsfrânge asupra nivelului de trai. Într-o altă opinie, oarecum neclară şi care de fapt, nu
contrazice pe cealaltă se află I. Pitulescu în op. cit. Pag. 311 ce include în această sferă, toate infracţiunile
în sfera economică şi socială, preponderent cele de serviciu şi în legătură cu serviciul. Ne raliem primei
opinii, apreciind că este necesară o diferenţiere în primul rând după pericolul social şi obiectul juridic
general şi în subzidiar după calificarea subiectului activ.

20
albe” este atitudinea de dispreţ şi de indiferenţă faţă de societatea civilă, faţă de
proprietatea publică, faţă de lege, acţiunile lor constituind un “jaf” de mari proporţii, cu
consecinţe nefaste asupra nivelului de trai al majorităţii populaţiei. Manifestarea acestei
forme de criminalitate are loc în cele mai multe situaţii sub “protecţia” autorităţilor
publice, (administraţie centrală şi locală, justiţie, organisme de control şi constatare,
poliţie, gardă financiară, curtea şi camera de conturi, protecţia consumatorului, inspecţia
sanitară s.a.), precum şi a factorilor politici sau de decizie, inclusiv a parlamentarilor.
Asemenea activităţi se produc în majoritatea sferelor economico-sociale, cum ar fi:
 comerţul desfăşurat prin vânzarea de produse contrafăcute infestate, depreciate,
expirate, cu prejudicii mari sub aspectul protecţiei sănătăţii populaţiei, dar şi a
evaziunii fiscale, societăţii comerciale ilegal constituite, titluri de credit fără
acoperire, contrabandă etc.;
 mediul prin traficul reziduurilor, amplasamente imobiliare şi edilitare cu
nerespectarea legii, defrişări, escavări etc.;
 domeniul învăţământului, sănătăţii, asigurărilor sociale, precum şi majorările
iraţionale ale preţului produselor de bază, instituirile de impozite şi taxe pentru
menţinerea unor sectoare nerentabile sau pentru acoperirea “găurilor negre” din
sectorul industrial şi financiar, jocuri piramidale tip Caritas, autorizări şi avizări
contrare legii, licitaţii contrafăcute, mită în instituţiile publice, justiţie etc.
 în industrie29 prin activitatea societăţilor “căpuşă”, direcţionarea fluxului de
produse spre societăţi private “recunoscătoare” de la firmele de stat ori achiziţii
de produse ce nu sunt necesare, ori slabe calitativ de la firme private, diminuarea
artificială a valorii patrimoniului în vederea privatizării, creditarea cu produse şi
valori a firmelor particulare în condiţii nelegale, facilităţi salariale, bonificaţii,
diurne, premieri în scopul unor profituri uriaşe, privatizări ilegale etc;

29
Grupul de infractori format din conducerea S.C. ITLES S.A. Iaşi, unitate cu capital de stat printr-o serie
de manopere ilegale a vândut societatea unor S.R.L.-uri unde erau acţionari şi aveau interes. Existând o
înţelegere infracţională de la început, conducerea S.C. ITLES S.A. Iaşi a dat în locaţie de gestiune cele trei
şantiere din Iaşi, Suceava şi Botoşani, cu condiţia ca în 40 de zile să se transforme în S.R.L., lucru care s-a
şi înfăptuit. Celor trei S.R.L.-uri le-a virat apoi sume importante de bani ca avnsuri de lucrări, deşi acestea
nu desfăşurau nici o activitate. După aproximativ un an S.C. ITLES S.A. şi-a scos la vânzare activele care,
fireşte au fost cumpărate de cele trei S.R.L.-uri cu banii viraţi tot de S.C. ITLES S.A. drept avansuri pentru
lucrări. După adjudecare S.C.ITLES S.A. îşi vinde şi sediul societăţii, cumpărat evident de unul din cele
trei S.R.L.-uri şi devine astfel chiriaş în propriul sediu.

21
 In domeniul financiar - bancar30 prin acordarea de credite fără acoperire, cu
facilităţi nelegale, dobânzi preferenţiale, reeşalonări repetate, nerecuperarea
debitelor, acceptarea de garanţii supraevaluate, cheltuieli costisitoare în imobile şi
mobile, sponsorizări costisitoare etc.
Contrabanda şi evaziunea fiscală
Contrabanda şi evaziunea fiscală sunt tipologii ale crimei organizate, cel mai bine
dezvoltată în România. S-au identificat bande cu activităţi programate în timp, bine
documentate şi pregătite logistic, în care autorii îşi au roluri prestabilite, urmărind
profituri uriaşe şi putere prin violenţă, fraudă şi corupţie. Prin contrabandă şi evaziune
fiscală se întreţin şi se dezvoltă economia subterană31, fiind atrase în asemenea activităţi
ilicite personalităţi politice, guvernanţi, funcţionari publici cu putere de decizie.
Din practica organelor vamale şi ale poliţiei rezultă că infracţiunile de contrabandă se
săvârşesc în forma clasică, respectiv prin trecerea unor bunuri peste frontieră, prin alte
locuri decât cele stabilite prin lege. Cazuistica în acest domeniu scoate în evidenţă faptul
că zonele cele mai afectate ale ţării au fost Portul Constanţa, Dunărea inferioară, Portul
Giurgiu, frontiera de vest cu Iugoslavia şi Ungaria. În aceste zone, grupurile de
contrabandişti autohtoni şi străini au stabilit legături infracţionale cu filiere internaţionale
bine organizate ce sunt în complicitate cu lucrătorii vamali şi căpităniile porturilor,
dispun de mijloace financiare şi materiale deosebite, de relaţii în rândul autorităţilor,
astfel încât descoperirea şi documentarea activităţii lor infracţionale este deosebit de
dificilă32. Modalităţile de comitere cel mai des întâlnite sunt:
 prezentarea de documente de provenienţă a mărfii din Republica Moldova, deşi
au altă origine, pentru a beneficia de scutirea de taxe import, ca urmare a
acordului economic existent între cele două ţări;

30
Prejudiciile cauzate în domeniul financiar-bancar au fost de peste 10 000 miliarde lei, sume trecute pe
datorie publică. Este de notorietate împrumutul de 1 600 miliarde lei dat de S.C. BANCOREX S.A.
societăţii Naţionale de Petrol, credit nerambursat şi trecut prin H.G. ca datorie publică. Ulterior cu o balanţă
financiară bună, SNP a depus caietul de sarcini pentru privatizare.
31
Activitatea economica subterana din Romania a reprezentata in 1998, 49% din economia oficiala,
respectiv 1.202 miliarde de lei, ceea ce ar fi insemnat o crestere economica de 3,2%, respectiv sustinerea
economica a circa 5milioane de salariati (“Dimensiunile si implicatiile ecomonicei subterane
in Romania”), raport al Trezoreriei SUA, publicat in ziarul « Ziua » din 18 nov. 1999, pag.
12
32
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T) – Cartea albă a criminalităţii şi a combaterii corupţiei.
Raport, Bucureşti, 1998,. p. 77

22
 ambalaje false, pentru mărfuri de valoare scăzută (şerveţele, produse alimentare
etc.) ce ascund mărfuri cu taxă de import ridicată (cafea, alcool etc.);
 prezentarea de documente ce atestă că mărfurile au fost în tranzit şi au ieşit din
ţară, deşi au fost comercializate în interior;
 practicarea introducerii sau scoaterii din ţară de mărfuri, pe cale maritimă sau
fluvială, prin andosarea în fals a canosamentelor nominative şi mai recent pe cale
aeriană.
Mafia ţigănească
Etnia ţigănească din România numără, după unii autori63, peste 800.000 de persoane ce
ar reprezenta 3,5% din populaţia ţării în familii compuse din 7-8 persoane (45,8%), cifră
pe care o considerăm foarte aproape de realitate. Liderii acestei etnii prezintă o cifra
superioara de aproximativ 2 milioane de persoane, aceasta pentru a solicita unele drepturi
sociale şi pentru a-şi evidenţia poziţia lor în societatea românească. Cert este că, într-un
studiu făcut în 2007 – 2008, rezultă că din numărul învinuiţilor şi inculpaţilor cercetaţi
pentru diverse infracţiuni, aproximativ 10%, provin din rândul ţiganilor. De asemenea,
dacă rata generală a criminalităţii era de 766 la suta de mii de locuitori, în mediul etniei
ţigăneşti aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii. Rata criminalităţii în rândul etniei
ţigăneşti este ridicată şi în alte state europene, însă organizarea fenomenului infracţional
la nivelul crimei organizate în rândul ţiganilor români s-a desfăşurat cu mult mai mare
rapiditate faţă de alte medii. Astfel, imediat după deschiderea frontierelor în 1989, în
Occident au fost identificate numeroase grupuri de ţigani români organizaţi în sistem
mafia ce au surprins autorităţile statale respective prin explozia infracţională a acestor
categorii deautori. Astfel de grupuri au început cu cerşetoria organizată, au continuat cu
furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării şi furturi, fapte de
tradiţie în mediul lor, adaptându-se ori specializându-se în tâlhărirea conaţionalilor
(racket), prostituţie, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate.
Organizarea acestor categorii de infractori s-a produs şi în interiorul ţării64, cu
comiterea, în mod organizat, a aceloraşi genuri de fapte la care se adaugă într-un mod
mult perfecţionat “camăta”, “recuperatorii” şi “reglările de conturi”. Modul de
organizare este de tip mafiot. Familia, destul de numeroasă, reprezintă primul pas în
organizare. În principal, aceasta are la bază principiul rudeniei (prolificitatea rasei

23
permiţând acest lucru) şi legea tăcerii. În capul familiei se află şeful, ce conduce totul şi
are drepturi depline asupra celorlalţi. Specificul relaţiilor dintre şeful bandei şi executanţi
nu este bazat numai pe profit ori teamă, ci şi solidaritate de neam şi o admiraţie faţă de
şef. Acesta este de obicei cel mai puternic, fălos şi şiret. În relaţiile infracţionale se
foloseşte violenţa fără reţinere, îndeosebi împotriva autorităţilor33 când sunt surprinşi în
flagrant. De asemenea, şantajul şi corupţia sunt folosite cu mare măiestrie şi cu mult
succes, fiind arma de bază împotriva reacţiei autorităţilor. Structura unui grup mafiot
ţigănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanţii (pe zone şi tipologii
infracţionale), coordonatorii, şeful, protectorii (1-2 din instituţiile de bază – poliţie,
magistratură, control finanţe ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului,
administraţie, foarte bine protejaţi şi sprijiniţi sub diverse forme – bani, case etc.). Din
grup mai fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protecţie şi reglări
conturi şi tăinuitorii (cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet). Între grupuri
au loc frecvent răfuieli deosebit de violente în care se folosesc arme albe şi arme de foc,
generate îndeosebi de nerespectarea teritoriului de influenţă. De asemenea, aceste grupuri
au legături transfrontaliere, îndeosebi în comiterea infracţiunilor de proxenetism şi
prostituţie, trafic cu autoturisme furate, contrabandă. În afară de cauzele sociale ce au
favorizat dezvoltarea crimei organizate, în general, la formarea grupurilor ţigăneşti se
adaugă lipsa de cultură, refulările etniei generate de agresiunea socială din timpul
regimului totalitar, înclinarea spre activităţi facile generatoare de profituri mari şi spre
violenţă. O reuşită în activitatea acestora o reprezintă coruperea autorităţilor şi a
factorilor de decizie, îndeosebi din poliţie şi justiţie, fiecare grup plătindu-şi protectorii
din rândul acestora. Formele crimei organizate cele mai larg răspândite şi practicate de
mafia ţigănească în România sunt taxe de protecţie, camătă, escrocheriile de masă
(ghicitul sub diverse forme), cerşetoria, “recuperatorii”, furturile din buzunare, traficul
de autoturisme furate, jocurile de noroc, trafic valutar. Profitul obţinut este investit în

33
Vezi cazul Duduia lu Petrişor. Condamnatul D.P. capul unei familii ţigăneşti compusă din aprox. 100
persoane şi organizată în sistem Mafia, au comis în perioada 1990-1992 peste 200 de infracţiuni grave
îndeosebi cu violenţă şi în mod organizaat – tâlhării, şantaj, lipsire de libertate, prostituţie, taxe de protecţie.
Principalele sedii ale grupării erau campingul din Sineşti şi Complexul Lebăda de unde copii bandei
conduceau grupurile şi operaţiunile acestora, împărţeau prada, judecau abaterile membrilor şi se întâlneau
cu personalităţi şi funcţionari cărora le cumpărau servicii şi facilităţi

24
imobile şi autoturisme de lux, banii sunt spălaţi prin sistemul financiar bancar, ca urmare
a legislaţiei actuale permisive.
Importul de crimă organizată
După 1990 România, ca şi alte ţări din fostul bloc comunist, nu a fost ocolită de
extinderea formelor de crimă organizată provenită din exterior. Aceste forme
infracţionale de import, ce nu urmăresc aderenţă la mediile infracţionale autohtone, sunt
rakeţii şi organizaţiile infracţionale ale imigranţilor34.
Rakeţii
Rackeţii în accepţiunea iniţială, sunt grupări criminale specializate în obligarea patronilor
prosperi, prin mijloace deosebit de violente ori ameninţări grave, să accepte “protecţia”
împotriva altor bande de răufăcători sau infractori izolaţi, pretinzând în schimb, periodic,
sume importante de bani. Acest mod de criminalitate a apărut în America în perioada în
care lumea interlopă era dominată de celebrul Al Capone. În contextul criminalităţii din
România anilor ’90, primele manifestări ale crimei organizate străine, pe teritoriul ţării,
au aparţinut acestor grupuri originare din fostele state C.S.I.. Aceştia, înarmaţi cu arme de
foc, au acţionat împotriva conaţionalilor aflaţi în România în interes de afaceri sau ca
turişti.
Structura reţelei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de
grupuri, culegătorii de informaţii (cei ce culeg informaţiile şi le transmit, privind traseul
şi locul unde urmează a se acţiona), complicii (existenţi în societăţile de transport, şoferii
autocarelor). Un grup este format din 2-10 indivizi, conduşi de foşti luptători din fostele
structuri militare ale statelor C.S.I., bine antrenaţi şi gata oricând să folosească orice fel
de arme.
Acţiunile sunt puse la punct în ţara de origine, în cele mai mici detalii şi urmăresc
jefuirea autoturismelor sau turiştilor din autocare în situaţia când nu plătesc taxa de
protecţie solicitată. Refuzul duce la violenţă, îndeosebi la revenirea în ţara de origine.
Fenomenul Racket s-a manifestat mai pregnant în 1992-1993, după care a scăzut din
intensitate, ca urmare a eforturilor poliţiilor naţionale din România, Moldova, Ucraina şi
Ungaria.

34
Aceste forme de pătrundere şi dezvoltare în România au fost denumite de unii autori „Mafia roşie sau
Mareea roşie şi Mafia galbenă. A se vedea în acest sens I. Pitulescu op. cit., pag. 120 şi 200

25
Elementul chinezesc
După 1990, România a devenit un veritabil cap de pod pentru grupările criminale
chineze, specializate în organizarea şi desfăşurarea de activităţi infracţionale specifice
crimei organizate, aspect rezultat din investigarea celor peste 150 de cauze penale, în care
acestea au fost implicate. Din analiza dosarelor rezultă că marea majoritate a chinezilor
vin în România nu direct din China, ci din alte state europene (Rusia, Portugalia, Ungaria,
Spania etc.) încercând să articuleze reţele infracţionale chinezeşti. Aceştia declară oficial,
la venire, scopuri licite, comerciale. Pentru a-şi masca adevăratele preocupări şi scopuri
urmărite, înfiinţează firme comerciale, iar după obţinerea dreptului de şedere îşi retrag
capitalurile depuse în bănci (minim 100 dolari). Profitând de lacunele legislaţiei în
vigoare, o dată ajunşi în România se preocupă de aducerea altor concetăţeni, o parte din
ei fiind complici şi membrii ai grupurilor infracţionale constituite, acţiune ce se
realizează sub masca chemărilor oficiale, ca rude sau viitori angajaţi, la societăţi reale sau
fictive din diferite localităţi ale ţării. Instrumentarea faptelor penale în care sunt implicaţi
cetăţenii chinezi ridică probleme deosebite, ce izvorăsc din particularităţile modurilor de
comitere folosite în săvârşirea faptelor, duritatea şi ermetismul grupurilor, lipsa de
cooperare a martorilor sau rudelor celor implicaţi. Totodată, aceştia îşi schimbă formal
reşedinţa ori actele de identitate, fizionomia lor asiatică favorizându-i, fiind dificilă
identificarea ori stabilirea prezenţei într-un loc sau altul. Din datele obţinute de
oficialităţi, rezultă că se urmăreşte constituirea la Bucureşti a unei comunităţi chinezeşti
puternice, care să controleze activităţile ilicite din lumea interlopă, mai ales a tranzacţiilor
desfăşurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenţia acestora
aflându-se şi marile municipii: Constanţa, Timişoara, Cluj-Napoca şi Iaşi.

1.3.2. România în lanţul internaţional al crimei organizate


România, prin poziţia sa geografică şi ca piaţă de desfacere cu o legislaţie permisivă, a
intrat în atenţia crimei organizate transnaţionale aproape sub toate formele de manifestare
ale acesteia. Folosind spaţiul românesc şi potenţialul criminologic autohton, multe
tipologii ale crimei organizate s-au articulat rapid, formând chiar un segment românesc
destul de puternic.

26
Traficul şi consumul de droguri
Traficul de droguri reprezintă o primă şi importantă articulare a crimei organizate în
spaţiul românesc. Această concluzie rezultă din datele statistice ale autorităţilor
româneşti, care, în ultimii 8 ani, au confiscate peste 96 tone de asemenea substanţe iar
numai în anul 2003 au fost identificate şi anihilate 236 grupuri şi reţele. Din analiza
acestor cazuri se desprinde concluzia că România prezintă un interes din ce în ce mai
mare pentru reţelele de traficare a haşişului din Africa şi a cocainei din America de sud
spre statele membre ale Uniunii Europene, mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria,
Italia şi Spania, cât şi faptul că numai o mică parte din drogurile care intră în România
rămân în ţară pentru consum. Ţara noastră, datorită poziţiei geografice şi a conflictelor
militare din fosta Iugoslavie, a devenit o veritabila placă turnantă a rutei balcanice de
traficare a drogurilor. Ruta balcanică este orientată pe două trasee principale, şi anume:
Prima rută: Turcia-Bulgaria-Rusia-Ungaria (variantă Turcia-Albania-Rusia) ocoleşte
România, dar oricând poate folosi spaţiul românesc.
A doua rută: Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Slovacia-Cehia-Germania (variante
Turcia-Constanţa-Bucureşti, pe cale maritimă - Ungaria şi România-Ucraina-Polonia-
Germania). Observăm că pe traseul celei de a doua rute, cu cele două variante, România
ocupă un tronson foarte important. Drogurile pătrund în România, de regulă, prin
frontiera din sud (Portul Constanţa şi cele dunărene, punctele vamale Giurgiu şi Vama
Veche), sunt stocate pentru anumite perioade de timp, apoi redistribuite pe rutele
amintite. Mijloacele de transport sau locurile de disimulare folosite sunt containerele,
TIR-urile, autoturisme, bagaje de mână. Un rol important în transportul drogurilor spre
România îl au firmele turceşti de transport persoane, cât şi cursele Ro-Ro din Portul
Constanţa. Acelaşi procedeu este folosit la redistribuirea drogurilor spre alte state
europene. Grupurile de traficanţi sunt formate din organizatori, curieri (de multe ori
aceştia nu cunosc ce transportă), şi destinatari. Organizatorul şi destinatarul, fiind din
afara României, în multe cazuri nu s-a reuşit identificarea şi reţinerea acestora şi nici
confiscarea sumelor rezultate din vânzări. Sub aspectul consumului de droguri în
România, în prezent se încearcă formarea unei pieţe, îndeosebi în mediul tineretului aflat
în licee, centre universitare etc., din rândul acestora evidenţiându-se, mai ales, rockerii.

27
Dacă iniţial se consumau droguri uşoare (ex: ţigări cu marijuana), actualmente a crescut
consumul drogurilor sintetice (pastile de amfetamină şi MDMA) şi a heroinei.
Migraţia ilegală
În cursul anilor 1990-2000, teritoriul României a fost tranzitat de peste 100 de milioane
de cetăţeni străini, perioadă în care unui număr de 145.248 nu li s-a permis intrarea în
România pentru diverse motive, 6.664 au fost returnaţi în ţările de origine, iar pentru
15.000 de cetăţeni de diferite naţionalităţi s-a dispus măsura interdicţiei de intrare în
România. Reţelele de traficanţi descoperite s-au ocupat cu trecerea ilegală prin România
a unor imigranţi, de regulă din Sri Lanka, Pachistan, Iran şi Bangladesch, racolaţi din
ţările lor de origine, iar apoi transportaţi pe ruta Singapore-Moscova-Chişinău-România35.
Participanţii la filierele de trafic ale cetăţenilor străini pe relaţia Est-Vest, încasează sume
importante de bani care, nu în puţine cazuri, sunt spălate prin intermediul unor firme şi
agenţii particulare din ţara noastră.
Pentru a preîntâmpina expulzarea din ţară, de către autorităţile române, a
imigranţilor ilegali în România, aceştia sunt sfătuiţi de către şefii de reţele şi călăuze să-şi
distrugă documentele de identitate, precum şi celelalte acte doveditoare eliberate în
statele tranzitate. Imigrarea de persoane în Vest este o formă concretă de materializare a
crimei organizate de inspiraţie rusă, cu ample tendinţe de amplificare şi facilitată de
vulnerabilitatea frontierei de stat cu Republica Moldova, în special în Lunca Prutului36.
Traficul cu armament, muniţii, explozivi, substanţe radioactive şi nucleare
Traficul cu asemenea materiale se desfăşoară pe axa Est-Vest şi a luat amploare în urma
desfiinţării fostei Uniuni Sovietice, pe fondul slăbirii excesive a mecanismelor de control
într-o serie de domenii de activitate, inclusiv cel nuclear.
În căutarea de cumpărători a unor astfel de produse, organizaţiile criminale ruse
au sprijinit constituirea, pe teritoriul României, a unor reţele de iniţiere a afacerilor pentru
cumpărători pe relaţia Germania, S.U.A., ţările islamice, îndeosebi Iran şi Libia. În
acelaşi timp, unii cetăţeni români, realizând ce câştiguri pot obţine din tranzacţiile ilegale

35
În anul 2003 au fost cercetate 370 persoane pentru infracţiuni privind migraţia ilegală,
fiind luate măsuri de
trimitere în judecată.
36
CSAT – op. cit., p. 108. În cursul anilor 1996 şi 1997 au fost :- 43 grupuri de persoane constituite din
366 cetăţeni străini (turci, pakistanezi, sri-laukezi, indieni) ;- 31 călăuze dintre care 12 cetăţeni români şi 19
cetăţeni străini (Republica Moldova, Turcia, Bosnia, Egipt

28
în acest domeniu, s-au integrat foarte repede în mediul comercianţilor de materiale
strategice şi substanţe radioactive, desfăşurând activităţi infracţionale în acest sens37.
În perioada 1990-1999 au fost depistate 53 grupuri organizate cu 120 de membrii care au
traficat: 11 focoase pentru rachete sol-aer şi 10 proiectile tip OFZ, 175 diferite arme de
foc, 2.806 cartuşe, precum şi alte 14 grupări infracţionale din care făceau parte 34
membrii ce au traficat peste 340 kg de mercur şi peste 300 kg de combustibil nuclear.
Traficul ilegal cu autoturisme furate
Traficul ilegal cu autovehicule furate cu extensie internaţională a luat o amploare
deosebită şi vizează furtul autovehiculelor de lux din Occident ce sunt valorificate apoi
pe diferite filiere38. Acest fenomen a cuprins şi România, unde grupuri organizate de
infractori autohtoni s-au racordat reţelelor italiene, germane, poloneze, bulgare,
ucrainiene şi din Republica Moldova. Se constată existenţa unei colaborări infracţionale
între diferite filiere de traficanţi, materializată îndeosebi în valorificarea de maşini furate,
acoperirea faptelor prin documente contrafăcute ori falsificate, transportul
autovehiculelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliţi şi chiar schimburi de
asemenea autovehicule. Înlesnirile vamale privind introducerea şi scoaterea din ţară a
diverselor bunuri au fost exploatate cu promptitudine de organizaţiile criminale
interesate, care au plasat România în ruta balcanică de tranzitare a autovehiculelor furate
din Occident către Orient, folosind-o, totodată şi ca o piaţă rentabilă de desfacere39.
În anul 2003 au fost descoperite peste 69 de reţele transnaţionale, compuse din
276 traficanţi (italieni, germani, polonezi, bulgari, ucrainieni, unguri, sârbi, arabi şi
români), fiind identificate şi indisponibilizate 178 auto de lux furate. Fenomenul este în
37
În perioada 1991-1992 un grup organizat format din 34 cetăţeni români şi 12
străini, a sustras de la uzina de preparate R-Feldioara, jud. Braşov, cantitatea de 6
650 kg combustibil nuclear destinat Centralei atomo-electrice Cernavodă şi 8 500 kg
combustibil nuclear de la Institutul de Reactori Nucleari Piteşti, fiind pregătit pentru
sustragere alte 208 kg din acest material, ascuns sub diverse ambalaje la uzina sus-menţionată. A se vedea
CSAT – op. cit., p. 106
38
Concluziile specialiştilor în domeniu este că profitul obţinut prin valorificarea
autoturismelor de lux furate este mult mai substanţial decât traficul de droguri, mai rapid
de obţinut şi mai puţin combătut de autorităţi, având în vedere existenţa societăţilor de
asigurări. A se vedea concluziile reuniunii de lucru Interpol – iulie 1994, Lyon,
privind combaterea furtului de autovehicule.
39
A se vedea reţeaua de traficanţi condusă de sirianul M.B. Majid, patron al S.C. Majid Impex SRL. Acesta
prelua de la curieri autoturismele furate din Germania, Italia şi Ungaria, le introducea în containere şi cu
complicitatea vameşilor de la Vama Gară 16 Februarie Bucureşti, le expedia în portul Constanţa, de unde
pe cale maritimă ajungeau în diverse ţări arabe din Orientul Apropiat, unde sirianul avea comenzi sau reţele
de tăinuitori şi valorificatori fiind identificate 64 de astfel de autoturisme.

29
scădere, urmare a măsurilor preventive intreprinse dar şi a interzicerii introducerii în ţară
a autoturismelor ce nu corespund normelor “Euro 3„.
Traficul cu fiinţe umane
Pe fondul dezorganizării sociale, a şomajului şi a lipsei de perspectivă profesională a
multor tinere, îndeosebi minore, prostituţia a renăscut nu numai în ţară, dar s-a
internaţionalizat prin intermediul reţelelor de proxeneţi, îndeosebi din Turcia, Grecia,
Cipru, Austria, Ungaria, Italia, Germania s.a. Reţelele îşi au, de regulă, sediul în aceste
ţări, iar prin membrii lor racolează tinerele sub diverse forme (excursii, fotomodele,
concursuri, angajări artistice etc.), le scot legal sau ilegal din România, forţându-le, pe
cele care nu vor, să practice prostituţia. Numai în 2003 au fost descoperite 266 grupuri şi
reţele constituite din 917 inculpaţi cu 77% mai mult faţă de 2002.
Cel mai îngrijorător fenomen după 1990 a fost traficul cu copii şi abuzul sexual
efectuat asupra acestora. Astfel, s-au identificat 128 de cazuri de trafic ilegal cu copii, în
care sunt cuprinşi 152 de cetăţeni ce fac parte din mai multe reţele transnaţionale din
Grecia, Italia, Anglia, Germania şi Israel, prin care s-au traficat peste 1.600 de copii. Din
cercetările efectuate rezultă că, în majoritatea situaţiilor, reţelele de traficanţi s-au folosit
de intermediari din rândul avocaţilor români, directori de cămine de copii, asistente
medicale. Este greu de crezut că părinţii pot adopta copii aduşi prin reţele de traficanţi,
existând date şi informaţii că unii sunt folosiţi pe post de cobai şi donatori de organe
pentru transplant, iar alţii cad victime pedofiliei şi altor abuzuri sexuale. Din cuprinsul
studiului făcut de Helena Karlea şi Christina Haprer, referitor la exploatarea sexuală a
copiilor în scop comercial, în unele ţări centrale şi est europene (Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Rusia, Ungaria), rezultă că tinerii adolescenţi români
constituie un important segment al comerţului masculin în Europa, mulţi dintre ei fiind
duşi în Berlin şi Amsterdam. Conform datelor obţinute, coroborate cu cele elaborate de
A.R.A.S. (organizaţie privată ce activează pentru prevenirea SIDA), în Berlin sunt mai
mult de 1000 de tineri români, iar în Amsterdam pe puţin 200, care sunt dirijaţi de
proxeneţi şi folosiţi în practicarea prostituţiei şi a relaţiilor homosexuale, o situaţie
asemănătoare întâlnindu-se şi în Budapesta. De asemenea, reţelele de proxeneţi şi
prostituţia au creat în plan regional o adevărată piaţă românească până în Turcia şi Italia,
frontiere care au început să fie depăşite în ultimii ani.

30
CAP.II PREOCUPĂRI LEGISLATIVE LA NIVEL INTERNAŢIONAL ŞI
INTERN
PENTRU INCRIMINAREA CRIMEI ORGANIZATE
2.1 Preocupări pentru definirea criminologică a crimei
organizate

Punerea în evidenţă a conceptului de crimă organizată seamănă, după cum se afirmă în


literatura de specialitate, cu încercarea de a prinde un peşte cu mâinile goale! Concluziile
participanţilor la Colocviul AIDP-1977 pun în evidenţă, fără îndoială, existenţa unui
fenomen sociologic al crimei organizate, pe lângă fenomenul juridic. Nu este uşor să se
măsoare nici unul din cele două fenomene şi, în special, să fie definite. Aceasta şi ca
urmare a faptului că, în afară de câteva trăsături comune, natura, motivele şi originea
crimei organizate diferă de la o ţară la alta. Geografia, demografia, diversitatea culturală,
stratificarea socială, între altele, sunt diferite şi generează variaţiuni, atât în ceea ce
priveşte crima organizată, cât şi în privinţa reacţiei sociale. Diferite ţări cunosc
manifestări sau forme relativ diferite de crimă organizată şi, plecând de la acestea, şi
abordările în vederea definirii sunt diferite. De exemplu, Pinar Olger40 precizează că a
fost aproape imposibilă definirea crimei organizate în Olanda. Cel mult C.I.P., care
lucrează pentru Poliţia olandeză, a dezvoltat o listă a caracteristicilor prin care poate fi
măsurat nivelul organizatoric al unui grup criminal, acestea fiind următoarele:
1. Grupul are o structură bazată pe o ierarhie cu sarcini prevăzute pentru membrii săi.
2. Există un sistem de sancţiuni interne.
3. Există un sistem de sancţiuni externe.
4. Grupul spală bani.
5. Există contacte criminale cu funcţionarii guvernamentali sau cu persoane din lumea de
afaceri legală.
6. Grupul foloseşte corporaţii legale ca acoperire.
7. Grupul a lucrat împreună pe o perioadă de timp îndelungată.
8. Grupul comite mai mult de un simplu tip de infracţiune.

40
A se vedea Pinar Olger – Sistemul de justiţie penală olandeză confruntându-se cu crima organizată,
raport la Colocviul AIDP – 1997, p. 15-17

31
Dar nici această listă nu i-a mulţumit pe cercetătorii olandezi, care, în căutarea unei
definiţii criminologice a crimei organizate, au constituit Comisia de Cercetare
Parlamentară, Comisia Van Traa. Aceasta a optat pentru utilizarea unei definiţii mai
elastice, care a fost formulată de către cercetătorul Fiynaut. Potrivit acesteia, se poate
vorbi de crima organizată atunci când grupurile de persoane:
a) sunt îndreptate în primul rând spre profiturile ilegale;
b) comit sistematic delicte care au consecinţe grave pentru societate;
c) sunt capabile să ascundă eficient aceste delicte în special prin folosirea forţei fizice sau
prin eliminarea persoanelor, apelând la corupţie sau alte metode.
Guvernul olandez nu s-a declarat mulţumit nici cu această definiţie. Încercările
cercetătorilor de definire în sens criminologic au avut mai mult succes faţă de cele în sens
juridic, exprimând efortul specialiştilor în domeniu. Cercetătorii americani apreciază că
o definiţie a crimei organizate este folositoare pentru a stabili eficienţa incriminărilor
menite să o combată41. Definiţia se poate referi la spectrul complet al criminalităţii de
grup care implică violenţa42. Astfel, crima organizată, potrivit cercetătorilor americani,
include şi bandele de stradă, implicate în traficul de droguri, grupările jamaicane, tong-
urile chinezeşti sau alte organizaţii criminale. Cu toate că unele grupuri au caracter
interstatal sau chiar transnaţional, acest aspect nu interesează din punct de vedere al
competenţei autorităţilor federale. Preşedintele Comisiei pentru Crima organizată definea
fenomenul în 1986, astfel încât să atragă atenţia şi spre grupurile din afara lui care
protejează sau fac servicii grupărilor criminale. Se afirma că: “Crima organizată este
rezultatul colectiv al angajării, al cumulării acţiunilor a trei componente - grupul
criminal, care are nucleul format din persoane legate între ele pe motive rasiale,
lingvistice, etnice sau de alt tip; protectorii, persoane care protejează interesele
grupurilor; specialiştii, persoane care cu ştiinţă îşi oferă ad-hoc serviciile pentru
mărirea foloaselor (interesului) grupului”.43
Alţi specialişti afirmă că o definiţie singulară s-ar impune să fie abandonată în favoarea
41
Dorean Marguerite Koening – Confruntarea dintre sistemul justiţiei penale şi crima
organizată. Raport la
Congresul AIDP – 1997 Napoli. RIDP vol. 69, p. 306
42
Vezi John Jeffries şi John Glesson – Federalizarea crimei organizate – Avantaje ale
urmăririi penale federale, 46 Hastings L.J. 1095, 1102 (1995)
43
Raport către Preşedintele S.U.A. şi către Procurorul General al Preşedintelui Comisiei pentru Crima
Organizată,The Impact – 25/1986

32
unei precizări a caracteristicilor structurale principale ale crimei organizate, incluzând:
durabilitate, continuitate, ierarhie, multiplicitate, violenţă, ameninţarea cu violenţă,
corupţia.44 Cele mai multe studii efectuate asupra crimei organizate de către cercetătorii
americani evidenţiază elementele esenţiale ce desemnează crima organizată, şi anume:
 aspecte ce implică asocierea în scopul comiterii unor acţiuni antisociale, având o
bază de susţinere şi o continuitate considerabilă în viaţa organizaţiilor sau
reţelelor criminale;
 implicarea în activităţi ilegale, mai ales în procurarea ilegală de bunuri şi servicii
şi încercarea de a menţine şi extinde pieţele de desfacere;
 ca orice altă asociere, aceste activităţi necesită o serioasă cooperare şi organizare.
Cele mai sofisticate organizaţii sunt ierarhizate (trei sau patru niveluri de putere)
şi, de asemenea, au o structură de comandă care implică mecanisme de conducere,
succesiune, care privesc calitatea de membru, recrutare şi soluţionarea disputelor
interne;
 folosesc corupţia şi violenţa pentru facilitarea activităţilor economice proprii,
autoapărare, rezolvarea diferendelor şi desfăşurarea acţiunilor ilicite;
 au formată o reputaţie (bazată pe violenţă sau încredere) de natură să asigure
succesul acţiunilor întreprinse şi avantajele dorite;45
Cercetătorii francezi atestă existenţa crimei organizate ca o realitate de necontestat, dar
sub aspectul definirii se confruntă cu unele greutăţi, deoarece crima organizată nu face
obiectul nici unei incriminări specifice dreptului penal special francez şi nici al unui
concept din dreptul penal general. Ca o primă abordare, expresia acoperă o infracţiune
gravă comisă de mai multe persoane acţionând în sânul unei organizaţii ierarhizate şi
structurate. Originalitatea noţiunii de crimă organizată poate fi detectată, în opinia
autorului, în limbajul folosit de legiuitor prin diferite texte specifice. Totodată şi
legiuitorul francez apreciază că denumirea de crimă organizată are un caracter sociologic,
iar introducerea acesteia în dreptul pozitiv este nepotrivită. Această abordare permite,

44
Robert J. Kelly – Natura crimei organizate şi opraţiunile ei specifice în Probleme
majore ale controlului crimeiorganizate 5,8 (Herbert Edelhertz, ed. U.S. Departamentul Justiţiei,
1987).
45
Dorrell J. Steffensmeier – A Public Policy Agenda for Combating Organized Crime in
Crime and Public Policy –269, 269-270 (Hugh D. Barlow, ed. 1995).

33
totuşi, diferenţierea crimei organizate de alte forme de criminalitate care cer un grad
minimal de organizare, cum este cazul criminalităţii intenţionate
(sau voluntare), mai ales când este însoţită de premeditare (scop definit înaintea acţiunii
de comitere a unei crime sau a unui delict determinat 46). Într-o asemenea opinie, se
diferenţiază crima organizată şi de alte instituţii ale dreptului penal , cum ar fi:
1. formele de participare criminală, slab organizate sau neorganizate, cum sunt
complicitatea sau coacţiunea (reuniunea);
2. crimele şi delictele înfăptuite de persoane morale (juridice);
3. criminalitatea dezinteresată.
Aceasta deoarece în opinia lui Jean Cedras, în special, şi a criminologilor vechiului
continent, în general, realitatea criminologică europeană este diferită faţă de cea
americană şi de aici pasul înainte al acesteia din urmă sub aspectul definirilor şi
reglementărilor legale. Mult timp, Europa nu a cunoscut aceeaşi formă de criminalitate ca
ţările noi, în special Statele Unite. Criminalitatea americană a fost întotdeauna mult mai
ridicată şi mult mai gravă. Crima organizată americană a fost influenţată în mod esenţial
ca un efect pervers al celui de-al XVIII-lea amendament al Constituţiei (1920), care
declara prin edict prohibiţia. Acest text a dat naştere involuntar sindicatului crimei, care
s-a interferat cu vechea mafie47. Un asemenea factor declanşator nu a existat în Europa.
Pentru a explica aceste diferenţe între criminalitatea nordamericană şi criminalitatea
europeană, au fost comparate particularităţile vechii societăţi europene, cu o evoluţie
lentă şi armonioasă, cu tinereţea societăţii americane, aflată într-o permanentă stare de
efervescenţă. Mergând mai departe, un alt autor scrie că delicventul american este “un tip
de om mult mai aproape de normal” decât în Europa. Pe de altă parte, evoluţia
“armonioasă” a vechiului continent, este un mod de a spune, în condiţiile în care
instituţii de stat, înalţi demnitari din stat sau biserică au desfăşurat, pe parcursul istoriei,
fapte ce pot fi considerate cu prisosinţă de domeniul crimei organizate.
În Germania, îndrumarele administraţiei interne (poliţie, tribunale) definesc crima
organizată ca fiind “comiterea metodică a infracţiunilor, determinate de urmărirea
profitului şi puterii, unde infracţiunile, separat sau ca un întreg, sunt de o importanţă

46
Articolul 132-72 din Codul penal francez
47
P. Spiteri – Vederi de ansamblu criminologice asupra crimei organizate – Mélanges
Hébrand, 1981 p. 839.

34
considerabilă”. Această optică se aplică doar acolo unde doi sau mai mulţi participanţi
lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, bazaţi pe diviziunea
muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violenţa sau
alte metode de intimidare sau influenţa lor în politică, mass-media, administraţie,
tribunale sau economie.
În opinia criminologilor greci, patru elemente de bază pot permite definirea
criminologică a crimei organizate:
1. O organizare ierarhică internă (distribuţia strictă a sarcinilor) cu un nucleu limitat ca
număr de membrii şi cu o reţea întinsă de colaboratori atraşi dintr-o paletă largă de medii
sociale, care sunt ţinuţi la colaborare prin legea tăcerii (omerta) şi care se bucură de
beneficiile implicite pe care le oferă o astfel de relaţie;
2. O activitate ilicită bine calculată şi planificată care ţinteşte sume mari de bani sau
alte profituri prin asumarea unui risc minim, mai ales în domeniul afacerilor cu bunuri şi
servicii de aceeaşi natură, cum ar fi: traficul de droguri şi prostituţia, făptuitorul trebuie să
fie în cunoştinţă de cauză cu privire la scopurile ilicite ale asociaţiei şi că prin
comportamentul său susţine astfel de scopuri;
3. Utilizarea ameninţărilor cu violenţa sau a violenţei în vederea atingerii scopurilor
grupului, dar numai cu condiţia ca folosirea altor mijloace mai puţin violente, cum ar fi
mituirea, scăpările legale, să nu dea rezultat;
4. Abundenţa de resurse financiare, influenţa politică, tehnologia modernă, folosite
ca mijloace de derulare a activităţilor ilicite, precum şi toleranţa sau chiar protecţia din
partea unor oficiali guvernamentali corupţi din administraţie, poliţie şi alţii, precum şi
dezvoltarea altor legături locale şi internaţionale.
În alte state ale lumii, cercetătorii au înaintat propuneri legislativului pentru definirea
crimei organizate pe baza unor concepte definite, după caz, fie “întreprinderea” sau
“puterea ilegală a întreprinderii” (Japonia).
Cercetătorii polonezi au elaborat o definiţie a crimei organizate ca fiind o “asociaţie
criminală organizată atrasă de câştig, cu intenţia de a comite diferite infracţiuni
continue şi de a-şi atinge scopurile prin corupţie, şantaj, întrebuinţarea forţei şi a
armelor” (Serviciul pentru lupta contra criminalităţii organizate al Direcţiei Generale a
Poliţiei). Totodată, în Proiectul polonez al Convenţiei Naţiunilor Unite, privind

35
combaterea criminalităţii, se propune definirea crimei organizate ca fiind “acţiunile
comise de un membru al unei organizaţii criminale, în cazul când ele constituie cel puţin
un fragment din activitatea criminală a unei asemenea organizaţii”.
În literatura juridică şi criminologică cehă, sunt menţionate, în mod egal, simptomele şi
caracteristicile crimei organizate, altele decât cele prevăzute de legiuitor în art. 89 alin. 20
din Codul penal ceh, acestea fiind:
 caracterul întreprinderii activităţii criminale;
 structura ierarhizată a organizaţiei;
 măsurile preventive luate de organizaţie împotriva descoperirii şi a incriminărilor
sale;
 întrebuinţarea frecventă a violenţei;
 natura internaţională a activităţii criminale;
 efortul de a influenţa viaţa publică, politică, administraţia şi societatea, creând
aşa-zisa societate paralelă.
Majoritatea autorilor cehi apreciază ca fiind imposibilă definirea netă şi exhaustivă a
crimei organizate, avându-se în vedere varietatea acesteia.
În doctrina ungară se apreciază că definiţia crimei organizate poate varia de la o
jurisdicţie la alta. De asemenea, se apreciază că una din caracteristicile termenului
“crimă
organizată” este aceea că este un concept popular, înzestrat cu un înţeles universal, care
îl face aproape nefolositor în context legal. Sunt reţinute însă următoarele elemente ale
crimei organizate: corupţie, violenţă, diversificare, continuitate, structură, disciplină,
ideologie, întreprinderi multiple, implicarea în afaceri legale.
Criminologii din România48 au abordat problema definirii crimei organizate, imediat
după ce acest fenomen şi-a făcut simţită prezenţa în societatea românească, după 1990.
Astfel, crima organizată este definită într-o variantă clasică ca fiind “activităţile

48
A se vedea : Gh. Nistoreanu şi C. Păun – Criminologie, Ed. Europa Nova ,1996. George Antoniu –
Reflecţii asupra crimei organizate, RDP, nr. 3/1997. C. Păun – Crima organizată sau organizarea crimei,
Anualele Academiei de Poliţie Al. I. Cuza 1993. C. Păun – Legea penală română şi crima organizată,
RDP, nr. 3/1997 şi RRSJ nr. 1/1997. Damian Miclea – Prevenirea criminalităţii în România în Anualele
Institutului de Afaceri Publice din Polonia nr 1/1999 şi Revista Academiei Române nr. 1/1999, Aspecte
criminologice privind crima organizată, Anualele Universităţii P.G. – Ploieşti 1/1998.

36
infracţionale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obţinerii
unor importante venituri ilicite”. Caracteristicile crimei organizate identificate de unii
autori sunt: - structura (caracterizată prin ierarhie strictă şi autoritate, membrii reţelei au
sarcini şi responsabilităţi în funcţie de pregătirea şi abilitatea specifică fiecăruia),
ermetism şi conspirativitate (nevoia de autoprotecţie, de evitare a penetrării propriilor
rânduri de către organismele abilitate de lege), flexibilitate, rapiditate şi capacitatea de
infiltrare (infiltrare în piaţa legală a finanţelor, în clasa politică, în justiţie şi poliţie),
orientarea spre profit (caracteristică esenţială a crimei organizate), utilizarea forţei
(intimidarea, şantajul, corupţia şi violenţa sunt utilizate în două direcţii – în primul rând
pentru a menţine disciplina în interiorul propriei structuri şi în al doilea rând pentru a
pedepsi acele persoane care acţionează împotriva lor), şi perversitatea (atragerea spre
compromitere prin diverse forme – daruri onomastice substanţiale şi împrumuturi fără
dobânzi ori nerambursate, femei, atragerea şi cultivarea tinerilor din instituţiile cheie ce
au dificultăţi materiale, specularea unor hobby-uri, înlăturarea din postul incomod prin
promovare, întinderea de capcane financiare, familiale, afective psihice ori tehnico-
mixaje video sau audio etc.). În definirea crimei organizate s-a avut în vedere existenţa,
pe de o parte,a unor grupuri independente, formate din infractori profesionişti, fără
legătură între acestea, iar pe de altă parte, existenţa structurilor mafiote având un set de
particularităţi minime obligatorii, şi anume:
 stabilitate în cadrul asociaţiei infracţionale;
 anumită structură internă şi diviziune a rolurilor între membrii asociaţiei;
 continuitatea şi sistematizarea activităţii infracţionale;
 scopul principal al asocierii infracţionale să fie obţinerea unor câştiguri
importante;
 activitatea infracţională să fie profesionalizată.
În opinia majorităţii criminologilor şi penaliştilor români, crima organizată este definită
ca reprezentând “segmentul la care se raportează activităţi ilegale de natură să afecteze
doar anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin diverse
metode mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat de către asociaţii de indivizi, cu
o ierarhie bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în

37
scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote ridicate”. Definirea respectivă cuprinde în
conţinut caracteristicile esenţiale ale fenomenului, ca fiind:
 gradul sporit de periculozitate al acestor activităţi ce afectează grav anumite
sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice;
 activitatea infracţională este sistematizată, planificată, conspirată, cu caracter de
continuitate;
 stabilitatea unităţii infracţionale;
 existenţa liderului şi ierarhia subordonării;
 specializarea membrilor, decurgând din divizarea atribuţiilor;
 existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului social;
De asemenea, sunt nominalizate căile şi mijloacele specifice asociaţiilor criminale,
compatibile cu acest concept ca fiind coruperea persoanelor influente din toate sectoarele
vieţii economice, sociale, juridice şi politice, în mod deosebit a specialiştilor din sistemul
justiţiei penale.
Evident, scopul este inclus în concept, ca fiind obţinerea de profituri ilicite, la cote
deosebit de ridicate. Dacă am adăuga că definirea respectivă nu exclude, ca mijloc, şi
folosirea violenţei fizice şi psihice, considerăm că acest concept ar întruni elementele
unei definiri criminologice a conceptului de crimă organizată.

2.2. Încercări de definire juridică a crimei organizate

Primele încercări de definire juridică a crimei organizate au demonstrat o preocupare


evidentă din partea specialiştilor pentru a înfrunta fenomenul prin studiul ştiinţific al
acestuia. Această activitate intensă a penaliştilor s-a desfăşurat în ultima perioadă atât la
nivel naţional cât şi în plan internaţional, dar nu întotdeauna au reuşite notabile pe plan
legislativ. Astfel, se operează în multe state şi la nivelul unor foruri ştiinţifice cu termeni
cum sunt: „crima organizată” şi „organizaţii criminale”, dar aceştia nu sunt definiţi
juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.
Preocupările penaliştilor în definirea crimei organizate s-au evidenţiat şi cu prilejul
Colocviului desfăşurat în 1997 în Egipt la Alexandria, preparator al Congresului
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal (Budapesta, sept. 1999). Fără a se reuşi să se dea

38
crimei organizate o definiţie juridică, universal valabilă tuturor sistemelor de drept penal
până în prezent, sunt reţinute următoarele exigenţe juridice:
a. grupul să fie format din minimum trei persoane.
b. membrii săi să fie asociaţi cu intenţia ascunsă de a comite una sau mai multe
infracţiuni.
c. grupul să aibă o structură permanentă, având capacitatea de a comite infracţiunile
respective.
d. grupurile crimei organizate trebuie să fie definite, din punct de vedere legal, de
autorităţile naţionale competente, iar această definire trebuie să fie fundamentată pe
necesităţile şi particularităţile proprii fiecărei ţări.
e. definiţiile trebuie să includă elemente specifice care să dea o descriere clară a
elementului material (actus reus) şi a elementului moral (mens rea) care se combină
pentru a provoca o pagubă socială.
f. elementul material trebuie definit funcţional, el trebuie să cuprindă cel puţin fapta de a
fi membru al structurii permanente a organizaţiei şi, după caz, de a fi executat o
activitate, în vederea îndeplinirii scopurilor organizaţiei.
g. o persoană poate să fie declarată membră a unui grup dacă actele pe care le emite îi
aduc profituri sau avantaje substanţiale şi face servicii esenţiale grupului respectiv. Ca
alternativă – această asociere sau participare exterioară la grup nu trebuie incriminată
decât în lumina complicităţii clasice.
h. elementul moral presupune ca membrul grupului să fie conştient de scopurile asociaţiei
criminale şi de faptul că actele sale susţin aceste scopuri. Fără a nega existenţa
fenomenului crimei organizate cu care sunt de acord în quasi totalitate criminologii şi
penaliştii, în ceea ce priveşte definirea juridică a crimei organizate, sunt poziţii divergente
care merită a fi comentate.
Legiuitorul francez a refuzat să definească crima organizată. În timpul dezbaterilor
pregătitoare pentru Legea împotriva spălării banilor din 13 mai 1996, au fost propuse şi
discutate mai multe definiţii.
Comisia de cenzori le-a refuzat pe toate considerând că termenii şi elementele lor erau
mult prea imprecise şi vagi pentru a satisface principiul Constituţional al legalităţii
incriminării delictelor.

39
Jean Cedras arată că, până în prezent, dreptul s-a dovedit incapabil de a ajunge la o
definiţie concisă, incontestabilă şi suficient de precisă a acestui fenomen sociologic
pentru a satisface exigenţele constituţionale49. Conform opiniei lui Jean Cedras, noţiunea
de crimă organizată poate fi detectată în limbajul folosit de legiuitor prin texte specifice
ce incriminează comportamentele colective destinate să comită infracţiuni grave, făcând
uz de o structură organizată: “grupare” sau “asociaţie” („bandă organizată şi “asociere
de răufăcători”) uneori dotată cu o “organizare ierarhică” (grup de luptă); “grupare” (în
materie de trafic, în special de stupefiante); “întreprindere” (de demoralizare a armatei
sau de terorism); “plan concertat” (genocid şi alte crime împotriva umanităţii);
“modalitate concertată” (piedici sau libertăţi publice); “organizaţie criminală” (spălarea
capitalurilor ilicite şi relaţii financiare cu străinătatea) concept însă nedefinit.
Pe de altă parte, legiuitorul canadian şi cel japonez au dat o definiţie crimei organizate.
În Japonia, crima organizată a fost definită atât pe plan structural cât şi funcţional. Planul
structural cuprinde trei condiţii: 1) scopul, pentru care membrii organizaţiei folosesc
forţa sau intimidarea; 2) procentajul de membrii care au un trecut penal trebuie să-l
depăşească pe cel raportat la întreaga populaţie, în general; 3) organizaţia trebuie să fie
bazată pe o structură ierarhică. Planul funcţional este definit prin actele comise, de
obicei, de membrii săi, şi anume: „se dedau în grupuri mari sau mici, la acte violente şi
ilegale, cum ar fi omucideri voluntare, atentate la integritatea corporală, jaf armat,
constrângeri, extorcări etc.”
Codul penal canadian, completat prin legea C-95, defineşte organizaţia criminală ca
fiind „orice grup, asociaţie sau organ public, alcătuit din una sau mai multe persoane
organizate oficial sau neoficial, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) având ca activitate principală comiterea unei infracţiuni penale, cuprinsă în această
definire sau altă lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani;
b) oricare, sau toţi membrii care sunt implicaţi, sau care au fost angajaţi în ultimii 5 ani,
să fi săvârşit astfel de infracţiuni.
Această definiţie se întinde dincolo de conceptul de „bandă organizată” şi este aplicabilă,

49
Jean Cedras – Raportul prezentat la Colocviul de la Alexandria – AIDP – nov. 1997. Revue
internationale de droit penale, vol. 69. În acelaşi sens se exprimă şi M. L. Bassinai – Acţiunea naţională şi
internaţională eficientă împotriva crimei organizate şi a activităţilor teroriste criminale Raportul general la
Colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997, vol. 69, p. 41

40
atât bandelor cu o structură inferioară, cât şi celor cu o structură dezvoltată, inclusiv
acelora care nu au folosit violenţa. Dacă doar unul din grup a comis mai multe infracţiuni
în ultimii cinci ani, este suficient pentru a se reţine existenţa crimei organizate.
O poziţie avansată o au legiuitorii din Austria şi Cehia, care deşi nu definesc noţiunea de
crimă organizată, totuşi, au cuprins în codurile penale respective trăsăturile acesteia.
Astfel, Codul penal austriac a inclus în 1966 în cap. 278 „a” definiţia organizaţiei
criminale cu următoarele elemente ale structurii:
a) un grup de peste 10 persoane angajate în structura criminală, ca un fel de întreprindere;
b) continuitate (pentru o mai lungă perioadă de timp);
c) activităţile sunt enumerate şi descrise prin specificare şi scop; specificare - încălcarea
legii este îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii sau proprietăţii, exploatarea
prostituţiei, falsificarea banilor, traficul cu materiale nucleare, toxice sau droguri;
d) scop – intenţia trebuie, în cea mai mare parte, să fie îndreptată către:
- repetarea infracţiunilor severe;
- primirea de valori monetare mari sau influenţă ridicată în domeniul politicii sau
economiei;
- corupţie, terorism sau măsuri speciale pentru a scăpa de acuzaţiile ce ar putea apărea.
Codul penal ceh, în definirea făcută organizaţiilor criminale în art. 89 alin. 20, prezintă
următoarele trăsături ale acestora:
a) asocierea mai multor persoane;
b) structură internă de organizare;
c) repartizarea funcţiilor şi împărţirea activităţilor în interiorul organizaţiei;
d) orientarea către obţinerea de beneficiu;
e) comiterea, în mod continuu, de delicte internaţionale.
Sistemul penal ungar în materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas
în faţă, în sensul că, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, defineşte
organizaţia criminală ca fiind: „o alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi
formată pentru comiterea permanentă de infracţiuni, scopul ei fiind obţinerea unor
câştiguri financiare permanente”.
O soluţie originală este adoptată de sistemul de drept german unde crima organizată,
nefiind definită legal în legislaţia penală, este definită în sistemul administraţiei interne

41
(Poliţie, Tribunale), ca fiind: „comiterea metodică a infracţiunilor care sunt determinate
de urmărirea profitului şi puterii; aceasta se aplică doar acolo unde doi sau mai mulţi
participanţi lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, activitate
bazată pe diviziunea muncii, în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de
afaceri, fie violenţa sau alte metode de intimidare ori influenţa lor în politică, mass-
media, administraţie, tribunale sau economie”50.
Alte sisteme de drept, din multe alte zone ale globului, nu definesc juridic crima
organizată, sau nu evidenţiază trăsăturile specifice ale acesteia. În incriminarea unor
infracţiuni se folosesc sintagme specifice „crimei organizate” (Franţa, S.U.A., China,
Japonia, Statele Arabe, Grecia, Italia, România, Polonia ş.a.). Unele state, cum sunt
Polonia sau România, au iniţiat proiecte pentru modificarea legii penale şi definirea
juridică a unor concepte privind crima organizată.
După cum se observă, sunt numeroase probleme în definirea juridică a crimei organizate.
Aceasta nu ca o lipsă de interes. În primul rând în statele occidentale, teama de a nu
încălca drepturile omului şi prevederile constituţionale, creează o reţinere pentru o
definire pur tehnică a crimei organizate. Pe de altă parte, în multe state fenomenul este
relativ nou, exploziv şi insuficient cercetat criminologic şi juridic51.
De asemenea, în alte state, cu un sistem legislativ mai puţin democratic (de exemplu:
statele arabe) se apreciază că introducerea unor definiţii de “forţă”, ar aduce deservicii
dreptului52.
Existenţa unei neconcordanţe între conceptul socio-criminologic şi reglementările legale
naţionale a făcut ca la toate întâlnirile internaţionale în domeniu să se ceară elaborarea
unei definiţii clare şi precise a crimei organizate. Toate definirile date s-au orientat, în

50
Hans Lilie Infracţiuni specifice ale crimei organizate în legea penală germană – Raport la
cel de-al XVI-lea
Congres A.I.D.P. Napoli – 1997, R.I.D.P. – vol. 69 p. 139
51
Mohamed Zaid – Particularităţi ale incriminării crimei organizate. R.I.D.P. vol 69 pag. 518.
“Faptul că foarte multe reglementări privind crima organizată în ţările arabe erau
tratate prin prisma şi în cadrul normelor de urgenţă şi sub autoritatea şi jurisdicţia
Curţii Securităţii Statului a ridicat un curent critic, în doctină. Statutul de urgenţă este
clar evidenţiat în mediul italian, care de altfel a şi devenit subiect de divergenţe la
prima întrunire A.I.D.P. de la Napoli din 1997
52
A se avea în vedere Conferinţa Ministerială Mondială Asupra Criminalităţii Transnaţionale Organizate –
Neapole 21-23 nov. 1994, al IX-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea criminalităţii şi
tratamentul inculpaţilor – Cairo 1995, Congresul al XVI-lea al A.I.D.P. – Napoli 1997.

42
primul rând, asupra noţiunilor de “autor al crimei” şi “organizaţie” decât asupra celui de
“act criminal” şi „crimă organizată”.
Toate iniţiativele din actuala doctrină juridică au progresat într-o mică măsură în a da un
răspuns convingător în problema acestei definiţii. Reţinerea de a da o conceptualizare
concretă, decisivă şi universală, i-a obligat pe cercetătorii în domeniu să se concentreze
asupra trăsăturilor şi caracteristicilor organizaţiilor criminale, ca un prim pas spre
sintetizarea unei definiţii globale. În soluţionarea acestei probleme, cercetătorii pro-
americani au propus următoarea definiţie: “prin crimă organizată se înţelege, în general,
orice asociere a unor infractori profesionişti, în structuri specifice care urmează nişte
reguli prestabilite şi care urmăresc comiterea de fapte ilicite şi acapararea puterii prin
folosirea sistematică a violenţei”.
Dacă, în sfera doctrinei încă se mai discută şi se caută soluţii de definire a crimei
organizate, în sfera aplicării dreptului, practicienii simt o nevoie acută de clarificare a
acestei probleme. Aceasta, cu atât mai mult,cu cât nu se poate opera cu noţiuni cum este
“crima organizată”, nedefinită juridic, lăsându-i libertate aspectului popular şi non-
juridic. Aceasta, mai ales, în condiţiile în care, criminologic, fenomenul este foarte
dezvoltat şi cu mult înaintea evoluţiei dreptului.

2.3. Iniţiative ale organismelor internaţionale pe linia definirii combaterii crimei


organizate
2.3.1. Preocupări ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Combaterea crimei organizate a preocupat comunitatea internaţională pe măsură


ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-
l reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental şi regional au căutat diverse formule
de combatere. Dacă, iniţial, sfera acestor acţiuni s-a regăsit în principal în mijloacele
naţionale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale şi
neguvernamentale să îşi dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoaşterea, în
primul rând, a fenomenului şi apoi în găsirea căilor şi mijloacelor de contracarare. Dacă
la început au existat reţineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor,
de principiile din dreptul penal naţional, acestea prin voinţă politică au fost înlăturate, pe

43
rând, pentru găsirea unor soluţii optime privind conceptul general de combatere şi pentru
crearea de organisme internaţionale, continentale şi regionale, apte să pună în practică
măsurile adoptate. Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., preşedinţii de
state să se întâlnească la cel mai înalt nivel şi să-şi exprime poziţia faţă de pericolul social
al fenomenului ce ameninţă siguranţa naţională.
Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfăşurat, un loc aparte îl reprezintă Reuniunea
Ministerială a Preşedinţilor de state de la Neapoli din 1994, unde a fost adoptat Planul
Mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale organizate, ce cuprinde printre
altele, următoarele puncte:
a) Comunitatea internaţională trebuie să se pună de acord asupra unei definiţii comune
a conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la
nivel naţional şi mai eficace cooperarea internaţională.
b) Pentru combaterea efectivă a criminalităţii organizate, comunitatea internaţională
trebuie să ţină cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice pentru a
elabora strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deşi nu se constituie într-o definiţie
juridică sau exhaustivă a fenomenului, elementele următoare permit a caracteriza crima
organizată: organizare de grupuri cu scopuri de activităţi criminale; legături ierarhice
sau relaţii personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul; recurgerea la
violenţă; intimidare şi corupţie în vederea realizării de profituri sau pentru a obţine
sechestru pe teritorii sau pieţe; spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activităţi
criminale cât şi pentru infiltrarea economiei legale; potenţial de expansiune în orice
nouă activitate şi dincolo de frontierele naţionale; cooperarea cu alte grupuri criminale
organizate transnaţional.
c) Pentru a detecta, preveni şi combate într-o manieră judicioasă activităţile criminale
transnaţionale organizate, comunitatea internaţională trebuie să întărească cunoaşterea
organizaţiilor criminale şi a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, analizeze şi să
difuzeze statistici şi informaţii fiabile asupra acestui fenomen.
d) Fiecare stat trebuie să studieze experienţa statelor care au fost obligate să facă faţă
criminalităţii organizate şi să interpreteze informaţiile reieşite din studiul şi analiza
structurii şi activităţilor criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii
directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de

44
drept penal şi procedură penală, dispoziţii regulamentare şi structuri organizatorice care
sunt necesare pentru a preveni şi combate acest fenomen.
e) Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări
legislative care să califice ca infracţiune participarea la o organizaţie criminală sau o
asociaţie de răufăcători şi instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru
a întări capacitatea de luptă contra criminalităţii organizate în interiorul frontierelor lor şi
pentru a îmbunătăţi cooperarea internaţională.
f) Statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi
mijloace suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ale criminalităţii organizate,
în primul rand garanţii contra corupţiei, intimidării şi violenţei.
g) Pentru combaterea eficace a criminalităţii organizate, statele trebuie să depăşească
codul de tăcere şi intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici
fiabile de strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică, operaţiunile
clandestine şi livrările supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislaţia naţională şi
cu respectarea deplină a drepturilor individuale şi, în special, a dreptului la respectul
vieţii private şi sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt
şi măsurile vizate să încurajeze membrii organizaţiilor criminale să coopereze şi să
depună mărturie, în special, programele de protecţie a martorilor şi familiilor lor iar în
limitele impuse de legislaţia naţională de un tratament mai favorabil, ca recompensă
pentru colaborarea în derularea cercetărilor şi judecăţii.
h) Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale
de cercetare şi să le doteze pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor structurale şi
a metodelor de funcţionare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de
asemenea, să se străduiască să asigure membrilor acestor celule formarea şi resursele
necesare, în scopul ca aceştia să-şi poată concentra eforturile asupra strângerii şi analizei
informaţiilor asupra criminalităţii transnaţionale organizate.
i) Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de
moralitate şi legalitate şi să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţa
publicului efectele nefaste ale criminalităţii organizate şi să obţină ataşamentul
comunităţii în sprijinirea eforturilor naţionale şi internaţionale de luptă contra
criminalităţii organizate.

45
j) Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de
indemnizaţie adecvate în favoarea victimelor criminalităţii organizate, în conformitate cu
dispoziţiile Declaraţiei de principii fundamentale de justiţie, referitoare la victimele
criminalităţii şi victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin
rezoluţia sa 40/34 din 29 noiembrie 1985.
k) O.N.U. şi organizaţiile mondiale şi regionale competente trebuie, dacă este necesar,
să pună la punct modele şi directive practice în materie de drept material şi de drept
procesual bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele specializate ale statelor şi pe
contribuţiile organizaţiilor interesate. O.N.U. şi aceste organizaţii trebuie de asemenea să
ajute statele, la cererea lor, să examineze şi să evalueze legislaţia lor, să planifice şi să
întreprindă reforme, ţinând cont de practicile existente şi tradiţiile culturale, juridice şi
sociale.

2.3.2. Structuri ale Consiliului Europei cu atribuţiuni în domeniul prevenirii şi


combaterii criminalităţii

La nivelul Consiliului Europei au fost înfiinţate, in decursul timpului, unele structuri


specializate. Comitetul european pentru probleme criminale (prescurtat C.D.P.C. sau
C.E.P.C.), creat în 1957, îşi bazează activitatea pe subcomitete şi grupuri de lucru şi
acţionează pentru realizarea unor proiecte de convenţii şi de rezoluţii, transmise spre
adoptare Comitetului Miniştrilor.
Activitatea C.E.P.C. şi implicit a Consiliului Europei, vizează două aspecte de mare
importanţă, şi anume: armonizarea legislaţiilor ţărilor membre şi asistenţa juridică în
materie penală. În acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o operă importantă, constând în
elaborarea a 16 convenţii şi 4 protocoale care depăşesc principiile tradiţionale ale
dreptului penal; prin intermediul lor justiţia penală încetează de a se mai opri la
frontierele naţionale apreciindu-se că un spaţiu judiciar european este pe cale de a fi
creat. De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică a fenomenului
criminalităţii organizate. În anul 1963 a fost creat Consiliul Ştiinţific Criminologic, iar
din 1963, anual sunt organizate Conferinţe şi Colocvii de cercetări criminologice.
Concomitent, C.E.P.C. acordă atenţie deosebită evoluţiei ideilor privitoare la justiţia

46
penală şi tratamentul delincvenţilor, acordând prioritate mijloacelor preventive şi
demersurilor pentru evitarea intervenţiei sistemului justiţiei penale în cazuri individuale
minore, prin măsuri de dejudiciarizare, conciliere şi mediere, precum şi prin promovarea
unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate. C.E.P.C. a jucat un rol
important în adoptarea Rezoluţiei privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor şi a Recomandării privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei
poziţii comune a statelor membre în problematica protecţiei victimei, în organizarea şi
desfăşurarea conferinţelor miniştrilor europeni ai justiţiei şi, de curând, ai celor de
interne.
Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului şi traficului
ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971 la iniţiativa fostului preşedinte
francez, şia continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei. Grupul are un secretariat
care este condus de un secretar general şi îşi desfăşoară activitatea în baza unor programe
de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferinţa ministerială care
urmăreşte reducerea rolului sistemului penal în domeniu, atenuarea cererii şi găsirea de
soluţii noi de îngrădire a traficului ilicit de droguri prin perfecţionarea cooperării
internaţionale. În anii 1991 şi 1994, Grupul a organizat două conferinţe ministeriale
paneuropene asupra cooperării în problemele abuzului şi traficului ilicit de droguri, la
care au luat parte şi reprezentanţii unor importante organizaţii internaţionale (O.N.U.,
O.I.P.C.- Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declaraţii Finale prin care
sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susţine cooperarea europeană în
domeniu în cadrul unei strategii globale, echilibrate şi multidisciplinare.

Cap.III Fenomenul terorist

3.1. Delimitări conceptuale

O definiţie este, în esenţă, o ecuaţie ce redă exact sensurile unui cuvânt. În cazul
conceptului de „terorism“, situaţia este oarecum diferită, din cauza naturii sale
emoţionale, a conotaţiei negative a termenului şi discursului politic pe care îl presupune,

47
deoarece toate acestea contribuie la mărirea complexităţii surprinderii sale în totalitatea
componentelor ce îl caracterizează.
După cum se va constata în continuare, marea dificultate a definirii terorismului nu
constă în tendinţa de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenţei – care, în
principiu, ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile de relaţii şi situaţii conflictuale –
ci, mai degrabă, la limitarea definirii la anumiţi factori, numai la anumite tipuri de
conflicte etc.
O altă sursă de dificultate întâlnită în procesul de definire a terorismului este
caracteristica acestui concept de a presupune a priori distincţia dintre a face parte dintr-
un grup şi a te poziţiona în afara acestuia.
Etimologic, noţiunea de „terorism“ provine de la cuvântul „teroare“, de origine
latină, acesta semnificând în mitologia greacă numele unuia din caii ce trăgeau carul de
luptă al lui Ares – zeul războiului (în greacă, Phobos înseamnă teroare). Noţiunea
„teroare“ semnifică o stare de teamă extremă, care paralizează, înspăimântă, unii
specialişti considerând terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare.
O definiţie exhaustivă a terorismului este dificil de prezentat, în condiţiile în care,
după unii autori53, pe plan global, fenomenul este caracterizat actualmente într-un număr
de peste 200 de încercări de încadrare ştiinţifică şi legislativă (vezi şi anexa nr. 1). Walter
Laquer, istoric şi comentator de politică externă americană, menţiona într-o erudită
lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 şi 1981 s-au dat 109 definiţii
terorismului, dar nici una dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare54.
Totuşi, cele mai multe dintre aceste încercări subliniază faptul că terorismul
reprezintă un fenomen complex, de mare intensitate, cu determinări multiple şi forme
violente extreme, având caracteristicile actualităţii şi continuităţii, precum şi tendinţe de
ascensiune liniară în sensul globalizării structurilor/reţelelor, creşterii densităţii,
diversităţii şi agresivităţii actelor teroriste şi a letalităţii efectelor acestora.
Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden au strâns tot 109 definiţii
academice ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente. În urma studiului 55,

53
Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru şi Niţă, Dan – Terorism, antiterorism, contraterorism – istoric,
actualitate, perspective, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p. 236.
54
Laquer, Walter – The Age of Terrorism, Editura Little Brown, 1987, pp. 11-12.
55
Schmid, Alex P. şi Jongman, Albert J. – Political Terrorism, Editura North Holland Publising Company,
Amsterdam, 1988, apud Terorismul, istoric, forme, combatere. Culegere de studii, Editura Omega,

48
Alex P. Schmid şi Albert J. Jongman evidenţiază prin metoda statistică simplă trăsăturile
cele mai frecvente ale fenomenului. Conform acestei analize, criteriile de identificare a
terorismului sunt: violenţa (acest criteriu fiind conţinut în 83,5% din definiţii); obiectivele
politice (65%); teama, teroarea (51%); ameninţarea (47%); efectele psihologice (41,5%);
conflictul dintre atacatori şi victime (37%); acţiunile bine organizate, pregătite în
prealabil (32%); aplicarea diferitelor metode, strategii şi tactici (30,5%).
Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului terorist îl constituie crearea terorii,
pe când scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulţumirii publice
generate de starea de teroare pentru a obliga puterea politică să facă concesii56, deci are
nevoie de multă publicitate.
Clandestinitatea, violenţa, acţiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigaşe
(aşa-zisele „bombe umblătoare“), precum şi globalizarea sunt alte caracteristici ale
fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăţi mari în combaterea cu succes a
acestui flagel57.
Principalele instituţii ale Statelor Unite ale Americii – Federal Bureau of
Investigation, Departamentul de Stat, Departamentul Apărării – definesc terorismul drept
„utilizarea, în mod calculat, a violenţei sau ameninţării cu violenţa pentru a induce starea
de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele şi societăţile pentru a atinge
unele ţeluri politice, religioase sau ideologice“.
Din punct de vedere oficial, în România, potrivit prevederilor Legii nr. 535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului, „terorismul reprezintă ansamblul de
acţiuni şi/sau ameninţări, care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională,
având următoarele caracteristici:
• sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini
extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente
şi/sau distructive;
• au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;

Bucureşti, 2001, p. 29.


56
Idem, p. 14.
57
Moisescu, Gabriel-Florin, căpitan-comandor conf. univ. dr., Andreescu, Anghel, chestor şef prof. univ.
dr., şi Antipa, Maricel, colonel dr. – Aspecte militare şi cerinţe ale luptei împotriva terorismului,
proliferării armelor de distrugere în masă şi a crimei organizate, curs de informaţii militare (partea I)
nepublicat, Facultatea de Comandă şi Stat Major, Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 6.

49
• vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice, populaţiei civile sau a oricărui alt segment aparţinând acestora;
• produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă
atenţia asupra scopurilor urmărite“.
Este acreditată ideea conform căreia „dificultăţile întâmpinate în definirea actelor
de violenţă rezidă esenţialmente în cauze de ordin politic, ceea ce explică în mare măsură
(...) diferenţele în ceea ce priveşte sancţionarea variatelor acte de terorism pe plan
naţional, ca şi impasul în privinţa reglementării globale“ (Ioan V. Maxim). Terorismul
este un fenomen mai uşor de descris decât de definit, pentru că nu există încă o definiţie
clară şi comun acceptată a termenului „terorism“, iar scopul final urmărit de terorism este
de natură politică, ceea ce separă terorismul de alte acte criminale.
În opinie personală, cele mai simple definiţii ale terorismului ar putea fi concentrate
astfel: „terorismul constituie săvârşirea unei crime sau a unui delict printr-o metodă
specifică caracterizată prin violenţă şi intimidare în scopul atragerii atenţiei opiniei
publice“ sau, mai rezumativ, „folosire a violenţei împotriva oamenilor nevinovaţi, pentru
instaurarea stării de teamă la nivelul unei societăţi, în scopul realizării de către entitatea
teroristă – persoană, grupare, grup structurat sau organizaţie – a unui obiectiv anume“.
Unele interpretări utilizate în descrierea terorismului sunt prezentate în continuare:
• Simplu: violenţa sau ameninţarea cu violenţa, în scopul de a produce teamă,
panică sau schimbare;
• Legal: violenţa criminală care încarcă normele legale şi care este pedepsită de
către autorităţile statului;
• Analitic: factori politici şi sociali specifici care stau la baza actelor teroriste
individuale;
• Sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mici pentru a ataca
interesele occidentale;
• Statal: puterea guvernului uzitată în scopul de a teroriza propria populaţie
pentru a o supune.

50
3.2.Clasificări ale terorismului

Departamentul de Stat al SUA58 clasifică terorismul astfel:


a) terorism organizaţional, practicat de grupuri mici, omogene,
transnaţionale, care nu pot atrage însă sprijinul popular, apelează la violenţă pentru a
cîştiga influenţă (de exemplu: 17 noiembrie, ETA–Spania, RAF–Germania, Celulele
Combatante Comuniste–Belgia etc.);
b) terorism practicat în contextul insurgenţelor de către rebeli etnici sau
politici, acţiunile acestora fiind de natură paramilitară sau de gherilă;
c) terorism sponsorizat, ce implică sprijinirea unor grupări teroriste de
unele state (Iran, Libia, Siria etc.): sponsorizarea de stat poate cuprinde implicarea directă
în operaţii teroriste, precum şi încurajare, asistenţă logistică, locuri de instrucţie, case de
refugiu etc.
Specialiştii militari americani implicaţi în pregătirea pe profil a cadrelor armatei,
îmbrăţişează clasificarea lui Frederick J. Hecker59, care împarte terorismul funcţie de
grupările teroriste ce-l practică, şi anume:
a) terorism practicat de „cruciaţi“ (motivaţi politic) şi include în această
categorie: grupuri teroriste (Baader-Meinhoff, IRA, Brigăzile Roşii, OEP etc.) şi grupuri
extremiste motivate politic (Khmerii Roşii, Tupac Amaru, Celulele Combatante
Comuniste etc.);
b) terorism practicat de criminali (scopuri personale): organizaţii criminale
(Mafia, Yakuza etc.) şi criminali izolaţi sau bande criminale;
c) terorism practicat de nebuni (persoane bolnave psihic): persoane psihotice,
nevrotice, angajaţi marcaţi de concediere etc.
George Levasseur, folosind criteriul autorilor şi scopurilor urmărite, distinge
următoarele forme de terorism60:
a) terorism ordinar: actele de violenţă folosite pentru obţinerea unor avantaje
materiale, comise individual sau în bandă, şi care nu au obiective politice;
58
Apud Simileanu, Vasile – Asimetria fenomenului terorist, Editura Top Form, Bucureşti, 2003, p. 112.
59
Stângaciu, Stan, general de brigadă – Terorism şi diversiune sau zâmbetul morţii, în
Revista Trupelor de Uscat, nr. 1, 1996, p. 67.
60
Maxim, Ioan V., dr. – Terorismul, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 80, apud Simileanu, Vasile, op.
cit., p. 111.

51
b) terorism politic: asasinatele cu finalitate politică;
c) terorism de stat: folosirea de către stat a unor metode specifice terorismului
(metode coercitive pe scară largă, apartheid, menţinerea unor grupuri etnice şi religioase
prin oprimare şi represiune.
Un alt autor, Brian Crozier, fost director pentru Europa al Institutului American
pentru Studierea Conflictelor, într-o intervenţie în faţa Senatului american din data de 14
mai 1975, clasifica terorismul61 în:
a) terorism-diversionist, care urmăreşte publicitatea, dobândirea prestigiului,
demoralizarea autorităţilor;
b) terorism coercitiv, ce vizează demoralizarea populaţiei civile şi slăbirea
încrederii în autorităţi.
c) Acelaşi specialist împarte grupările teroriste astfel:
d) grupări etnice, religioase, naţionaliste;
e) grupări autointitulate revoluţionare;
f)grupări anarhiste (fără scopuri precise);
g) grupări neofasciste de extremă dreaptă;
h) mercenari ideologici.
Karl A. Seger identifică trei mari categorii de manifestare a terorismului
contemporan62:
a) terorism practicat de grupuri care nu sunt sprijinite de stat;
b) terorism practicat de grupuri dirijate de stat;
c) terorism practicat de grupuri patronate de stat.
Generalul de brigadă Stan Stângaciu63 clasifică terorismul astfel:
a) după modalităţile de executare:
 terorism direct, ce vizează un scop imediat (foarte des în război);

 terorism indirect, actele distructive ce vin în sprijinul îndeplinirii


actului principal.
b) după mobil sau intenţie:

61
Simileanu, Vasile, op. cit., p. 111.
62
Seger, Karl A. – The Antiterrorism Handbook, Editura Presidio, New York, 1990, apud Simileanu,
Vasile, op. cit., p. 112-113.
63
Stângaciu, Stan, general de brigadă, op. cit., în Revista Trupelor de Uscat, nr. 2, 1996, p. 55.

52
 terorism de drept comun, practicat în scop personal;

 terorism social, ce urmăreşte schimbarea ordinii de drept;

 terorism politic, dirijat împotriva statului şi organelor sale;

 terorism de stat, practicat sau sprijinit de stat.

c) după spaţiul în care se practică:


 terorism naţional (intern), în care elementele constitutive ale actului
terorist aparţin unei singure ţări;
 terorism internaţional, în care forţele implicate sau afectate aparţin mai
multor state.
Chalmers Johnson, în lucrarea sa Interpretations of Terrorism, apreciază că există
patru tipuri de terorism:
a) terorism etnic, incluzând activităţile cu motivaţie religioasă, separatist
regională, lingvistică;
b) terorism naţionalist: mişcări iredentiste şi anticoloniale;
c) terorism ideologic, cuprinzând mişcări anarhiste, grupări radicale de extremă
stângă sau dreaptă;
d) terorism patologic, incluzând grupări ce atacă ţinte publice (nemilitare,
neguvernamentale), aparent din raţiuni personale.
În literatura de specialitate mai sunt întâlnite şi alte tipuri de terorism.
Terorismul patopolitic: acţiunile unor membri din grupuri care nu dau dovadă de
nicio notă de raţionalitate, violenţa fiind singura lor formă de manifestare şi unicul mod
funcţionare al grupului.
Terorismul psihotic (psihopatic): acţiunile unor indivizi psihopaţi, care nu dau
dovadă de raţionament şi se manifestă cu violenţă din motive de ordin personal.
Terorismul şi violenţa criminală: natura teroristă este dată de caracterul premeditat
al folosirii violenţei în scop de intimidare; se manifestă sub forma pirateriei aeriene,
navale sau terestre, confiscarea de bunuri materiale, răpirea de persoane şi asasinarea
acestora.

53
Terorismul şi violenţa endemică: fenomene cu putere de perpetuare în timp, cu
efecte destabilizatoare „prin simpatie“ pentru întregi zone geografice.
Terorismul autorizat: acţiunea unor grupuri care utilizează tehnici de menţinere a
ordinii interne ce pot fi catalogate ca acte de terorism.
Terorismul autorizat mutual: acţiunea voluntară, fără aprobare oficială din partea
statului a cărui regim politic este ameninţat.
Terorismul pragmatic: presupune folosirea forţei şi a violenţei în vederea creării
unui sprijin de masă; se poate materializa în extorcarea de fonduri sau obţinerea de sprijin
în organizarea de greve, manifestaţii sau boicoturi; în cazul neparticipării de masă,
populaţia este supusă la represalii şi ameninţări de răzbunare.
Terorismul funcţional: este o formă de terorism folosită în cazul în care organizaţia
poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste.
Terorismul manipulativ: crearea unei situaţii de negociere în care teroriştii ameninţă
cu distrugerea unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se satisfac
cererile.
Terorismul simbolic: acţiunea premeditată a unui grup sau organizaţie a cărei
victimă aleasă trebuie să reprezinte simbolul „duşmanului“.
Datorită strictei actualităţi şi proliferării lor, în ultimul timp se remarcă două forme
de terorism, ce reprezintă un grad de risc deosebit: terorismul etnic şi terorismul religios.
Terorismul etnic este o formă de terorism foarte răspândită în prezent, prin care o
populaţie minoritară dintr-un stat, manevrată de grupuri organizate sau chiar de un alt
stat, luptă pentru separarea unor regiuni. Exemple concludente sunt conflictele din
Kosovo, Ţara Bascilor, Kashmir, Palestina, Daghestan, Cecenia etc. Cele mai cunoscute
grupări teroriste de acest tip sunt: ETA – în Ţara Bascilor (Spania); IRA – în Ulster
(Irlanda de Nord); UCK – în Kosovo; OEP – în Palestina. Acţiunile acestor grupări pot
degenera în război local (Kosovo, Cecenia, Daghestan) şi reprezintă un factor de risc,
deoarece exemplul lor poate fi urmat şi de alte minorităţi din lume.
Terorismul religios este, poate, cea mai periculoasă formă de terorism şi, cu
siguranţă, cea mai dificilă de combătut, datorită fanatismului cu care acţionează teroriştii
militanţi. Majoritatea sunt dispuşi să-şi dea viaţa fără resentiment pentru scopul insuflat
de aşa-zişii profeţi. Cel mai periculos curent religios este cel al islamului, care stă la baza

54
desfăşurării a numeroase conflicte, între Israel şi palestinieni, între Rusia şi Daghestan,
între sârbi şi bosniacii musulmani etc. Cele mai cunoscute grupări religioase sunt:
Hizb'allah, Hamas şi Fraţii Musulmani.
Trebuie subliniat faptul că, în majoritatea cazurilor, terorismul etnic şi religios se
contopesc şi, cu siguranţă, aceste două forme ale terorismului sunt cele mai periculoase şi
cel mai dificil de combătut, datorită fanatismului, şi, nu în ultimul rând, al sacrificiului
suprem de care dau dovadă teroriştii.
Cele prezentate anterior constituie încercări de încadrare a fenomenului terorist în
structuri care să permită studierea lor ştiinţifică. În continuare, vor fi analizate unele
forme particulare de manifestare a terorismului, considerate a fi de maximă actualitate
din punctul de vedere al ameninţării pe care o reprezintă pentru lumea contemporană.
Neoterorismul. Dincolo de clasificările anterioare, terorismul, considerat sub formă
de conflict asimetric între o grupare situată la un nivel sub-statal şi un stat ţintă (prin stat
înţelegând instituţiile fundamentale şi conducătorii acestora), a cunoscut mutaţii
importante pe întreg parcursul istoriei umanităţii, dar transformările de esenţă înregistrate
în ultimii ani ai secolului al XX-lea şi, mai ales, începutul secolului al XXI-lea sunt atât
de complexe, încât se poate afirma că, în prezent, societatea se confruntă cu un fenomen
particular în jurul căruia se poate vorbi de sfârşitul terorismului clasic, aşa cum a fost
perceput timp de peste 2000 de ani.
Actul de terorism, în forma sa tradiţională, avea ca scop descurajarea generală.
Victima primară a atentatului terorist de tip tradiţional era mai puţin importantă în
comparaţie cu efectul general scontat asupra unei colectivităţi ţintă căruia îi era adresat de
fapt.
Terorismul tradiţional (clasic) producea victime individuale adresându-se unei
colectivităţi ţintă. Teroarea reprezintă un fenomen natural, iar terorismul tradiţional a
exploatat în mod conştient şi sistematic acest fapt. Terorismul tradiţional avea un caracter
coercitiv, menit să influenţeze prin manipulare voinţa victimelor sale secundare
(publicul-ţintă) prin lovirea unor victime primare selecţionate cu grijă, astfel încât şocul
provocat colectivităţii să fie maxim.
Pentru menţinerea credibilităţii, actorii terorismului tradiţional îşi materializau
ameninţările sistematic, în violenţe episodice, obiectivul tactic constituindu-l diseminarea

55
fricii, angoasei şi terorii, în sprijinul realizării obiectivului strategic – atingerea scopurilor
politice care motivau acţiunea. În concluzie, obiectivul imediat al teroriştilor tradiţionali
îl reprezenta crearea panicii şi nu distrugerea ţintei vizate.
Din acest punct de vedere, violenţa nu reprezenta altceva decât „propaganda prin
fapte“, cu rolul de a intimida grupul-ţintă. Actualmente, specialiştii au identificat o nouă
formă de terorism – neoterorismul, care vizează suprauciderea şi nu coerciţia. Acest
proces de trecere de la terorismul tradiţional la neoterorism, cu formele cele mai
periculoase de manifestare – superterorismul şi megaterorismul, a durat circa zece ani, o
perioadă infimă în raport cu istoria terorismului.
Dacă actorii terorismului tradiţional îşi considerau victimele ca responsabilitatea
guvernelor/instituţiilor ţintă, neoterorismul apreciază fiecare victimă a unui atentat „în
orb“ ca duşman declarat al promotorilor violenţei motivate politic. Astfel, în 1988,
aproape de oraşul Khost (estul Afganistanului), Ossama bin Laden a fondat Frontul
internaţional de luptă împotriva evreilor şi cruciaţilor. Primul edict al acestui front afirma
că „este o datorie religioasă a fiecărui musulman să ucidă americani, oriunde este posibil,
inclusiv civili“.
Acest fenomen de „demonizare“ a victimelor nevinovate ale neoterorismului nu
reprezintă o particularitate a „Jihadismului“. Timothy McVeight, atentatorul american de
la clădirea Murrah din Oklahoma City (soldat cu 168 de morţi, peste 1000 de răniţi şi
pagube materiale cifrate la zeci de milioane de dolari), dorea în mod expres „să ucidă cât
mai mulţi oameni“64.
De asemenea, organizaţiile neoteroriste nu mai au nevoie acută de sponsori,
deoarece şi-au creat sisteme organizaţionale cu autoreglare. Suportul logistic al
neoterorimului constă într-un complex de măsuri şi activităţi desfăşurate într-o concepţie
unitară, conspirat sau legendat, extrem de descentralizat şi independent de terţe state
sponsor. Efectul este maximizarea pierderilor în vieţi omeneşti şi pagube materiale.
Un aspect poate mai îngrijorător decât peisajul ruinelor de la Word Trade Center,
unde pompierii au reuşit stingerea ultimelor focare de incendiu abia după o lună de zile,
iar identificarea victimelor cu ajutorul ADN-ului nu se încheiase nici după şase luni de la
dezastru, îl constituie supoziţia că superteroriştii au realizat câştiguri imense la bursă, prin
64
Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr., Naghi, Gabriel, general de brigadă dr., Niţă, Dan,
locotenent-colonel dr. – Sfârşitul terorismului?, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2002, p. 132.

56
vânzări de acţiuni la companiile care urmau să fie lovite de explozii şi prin cumpărarea
prealabilă de active de la societăţile care urmau să preia activitatea firmelor cu sute de
angajaţi ucişi în atentatul de la 11 septembrie 2001.
Superterorismul poate fi sintetizat prin afirmaţia unui expert al RAND Corporation:
„teroriştii se gândesc în zilele noastre cum să omoare în masă“65. Neoteroriştii sunt
interesaţi doar de numărul de victime pe care pot să-l provoace. Acest fapt are o dublă
explicaţie: prima constă în „saturarea“ opiniei publice cu acte de violenţă motivată
politic. De exemplu, în perioada 1960-1990, zilnic se produceau 2-3 atentate teroriste.
Cea de-a doua explicaţie a înclinaţiei pentru creşterea letalităţii actelor teroriste o
constituie lipsa unui scop tactic precis. Absenţa unor succese politice este compensată
prin provocarea unui număr cât mai ridicat de morţi în rândurile „duşmanului“.
Aproape pe întreaga perioadă postbelică, dominată de războiul rece, ţările care
deţineau armament atomic erau membre ale unui extrem de exclusivist „club nuclear“
încercând, prin diverse mijloace, să-şi păstreze monopolul distrugerii „reciproc asigurate“
pe care îl câştigaseră în calitate de membri fondatori (SUA şi URSS) sau cofondatori, aşa
cum a fost cazul Marii Britanii, Franţei, Chinei şi, ulterior, Indiei.
Ţările în curs de dezvoltare s-au grăbit să fabrice, să cumpere, să ia cu împrumut
sau prin sustrageri toată gama de agenţi de nimicire în masă (chimici, biologici şi
atomici) pentru a putea trata „pe picior de egalitate“ cu marile puteri.
În ceea ce priveşte componenta nucleară a terorismului, aceasta nu mai reprezintă o
ameninţare potenţială, ci un fapt cotidian. Conform unui material din The Economist, „s-
au înregistrat deja peste cincizeci de tentative de a extorca bani Statelor Unite prin
ameninţări nucleare, unele înspăimântător de credibile“.
Teroarea nucleară promovată de organizaţii, grupări sau facţiuni insurgente este
infinit mai periculoasă decât fostul „echilibru al terorii“ dintre superputerile antagoniste
ale războiului rece, deoarece „un oponent nu poate fi descurajat prin ameninţarea cu
retorsiunea nucleară, dacă acel oponent nu are de apărat o societate definibilă“.
Teroarea atomică nu presupune numai ameninţarea cu detonarea unui dispozitiv
nuclear, ci şi simpla împrăştiere a agenţilor radioactivi în zonele aglomerate, deoarece
este ştiut că numărul celor ucişi de exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki a fost sensibil

65
Ibidem.

57
mai mic decât cel al persoanelor care au murit din cauza radiaţiilor şi otrăvirii, la mulţi
ani după atacul atomic. Dacă luăm în calcul şi copiii cu malformaţii genetice, născuţi la
zeci de ani după eveniment, disproporţia devine înspăimântătoare.
Modificarea strategiilor acţionale adusă de conceptul de superterorism a determinat
transformări structurale la nivelul organizaţiilor teroriste. Ierarhia şi infrastructura clasică,
de tip centru de comandă/grup operativ/susţinători, tinde să dispară. Comandourile nu
mai au o centrală, iar atentatorii devin elementele unei reţele (network) transnaţionale,
întinse pe orizontală. Celulele combatante sunt autonome tactic, logistic şi din punctul de
vedere al comenzii, comunicaţiilor şi controlului, singurul element de coeziune
transnaţională reprezentându-l doctrina comună.
Megaterorismul este bazat pe conceptul de „overkilling“ (supraucidere), utilizat
pentru prima dată în 1957 pentru a descrie distrugerea unei ţinte cu o forţă mult mai mare
decât cea necesară. Termenul „overkilling“ a apărut ca necesitate conceptuală, o dată cu
supradimensionarea arsenalelor de distrugere în masă create de cele două blocuri
politico-militare antagoniste existente până în 1990. Apariţia megaterorismului (utilizarea
armelor de distrugere în masă de către grupări/organizaţii teroriste) este deci
fundamentată pe coborârea de la nivelul statal la cel sub-statal a unor arsenale care au
fost în funcţiune în cei 40 de ani de „echilibru al terorii“.
Totuşi, la mijlocul anilor '90, doi experţi în problematica terorismului opinau că
„ANM rămân o ameninţare puţin probabilă“ (Paul Wilkenson) şi că „riscul proliferării
terorismului care foloseşte ANM este acum, în mare măsură, doar teoretic“ (Anthony
Cordesman). De aici rezultă unele întrebări: De ce se discută, astăzi, această problemă?
Este o problemă americană? Sau este una internaţională? Cineva este alarmist sau ne
alimentează pentru a fi alarmişti?
Esenţialmente, megaterorismul se bazează pe paradigma „celor 5 W“: Ce?
(„What?“) – Arme nucleare, biologice, chimice; Unde? („Where?“) – Oriunde, atât timp
cât scopurile sunt atinse; De ce? („Why?“) – Pentru a modifica radical situaţia strategică
şi/sau economică, distrugând oameni; Cine? („Who?“) – Teroriştii; Când? („When?“) –
Surpriză.
S-au identificat două probleme în calea popularizării armelor de distrugere în masă
ca mijloace ale terorismului. Una o constituie achiziţia armelor de distrugere în masă. S-a

58
vehiculat mult idea că grupările teroriste nu dispun de tehnologiile sofisticate necesare
preparării agenţilor toxici şi biologici periculoşi, dar această idee nu mai este de
actualitate. Există o multitudine de laboratoare sofisticate care au aparţinut fostei URSS,
părăsite şi cu o securitate deficitară, din care se poate achiziţiona, prin diferite metode,
materialul biologic sau chimic necesar producerii unor viruşi, toxine biologice sau agenţi
toxici extrem de agresivi.
Sistemul terorist de producere a unor astfel de agenţi constă în:
• laboratoare (se poate monta un laborator cu doar 10.000 de dolari) sau baze
proprii (s-au găsit astfel de dovezi în locurile de dislocare ale sectei AUM, precum şi la
bazele de antrenament ale reţelei Al-Qaeda din Afganistan);
• specialişti (biologi, geneticieni, chimişti etc.), care fac parte din organizaţii
teroriste, dar care lucrează în întreprinderi chimice din diferite state, în fabrici de
medicamente, în laboratoare, în armată, în institute de cercetări etc.; în universităţile din
Statele Unite, spre exemplu, se află 25 000 de studenţi din Arabia Saudită, iar Mohamed
Atta, cel care a pilotat primul avion ce s-a zdrobit de World Trade Center, a făcut, la
Hamburg, în Germania, studii de electronică;
• sistemele de producere a drogurilor controlate de aceste organizaţii;
• mijloace artizanale, mici laboratoare particulare; spre exemplu, la mijlocul
anilor '80, Ministerul Educaţiei din Iraq a achiziţionat pe cale poştală, de la organizaţia
nonprofit American Type Cultural Collection din Rockville, Maryland, 70 de pachete cu
bacterii şi toxine, printre produsele cumpărate aflându-se mai multe recipiente cu spori de
antrax uscaţi şi congelaţi. Mai târziu, Iraqul a recunoscut că prin acest procedeu a obţinut
8 500 de litri de antrax.
Dacă organizaţiile teroriste n-au făcut până acum apel masiv la mijloacele de atac
biologic şi chimic, se poate deduce că încă n-au pus la punct o tehnologie eficace de
producere a lor. De aici nu rezultă că, în viitor, nu vor folosi şi astfel de agenţi cum ar fi
antraxul, viruşi ai variolei, ciumei şi altor boli infecţioase grave, mortale, contagioase, cu
răspândire rapidă.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a întocmit o listă a agenţilor biologici şi chimici
susceptibili a fi întrebuinţaţi de terorişti, listă care cuprinde: toxina botulinică, viruşi care
produc antrax, morv, ciumă, holeră, febră tifoidă, Ebola, variolă, febră galbenă, diverse

59
encefalite, la care se adaugă sarinul, somanul, tabunul şi, mai ales, VX-ul. Există însă
zeci de mii de substanţe chimice foarte toxice (insecticide, pesticide, LSD, cianuri, agenţi
sufocanţi, agenţi vezicanţi etc.). Aceste substanţe se cunosc. Este însă posibil ca teroriştii
să lucreze deja la descoperirea sau realizarea unor superviruşi cu care să înspăimânte
lumea. Se cunoaşte deja de existenţa unor superviruşi ca variola modificată genetic de
cercetătorii australieni, care au obţinut pe această cale un virus al cărui rată de mortalitate
este de 100%. La Institutul Vector aparţinând fostei URSS, a fost creat un virus denumit
„Chymera“ obţinut prin combinarea variolei cu Ebola (se ştie că Ebola nu are încă un
antidot eficient).
A doua problemă în calea popularizării megaterorismului o constituie dispersia
agenţilor patogeni letali, care este cu mult mai dificilă decât producerea armei în sine.
Pentru infectarea unor medii sunt necesare mari cantităţi de agenţi letali şi, în plus,
letalitatea acestora depinde foarte mult de timpul de expunere. Desigur, o astfel de
aserţiune este valabilă în ceea ce priveşte transportul şi dispersia substanţelor chimice şi a
agenţilor biologici cunoscuţi până în prezent.
Agenţii chimici sunt, în general, în stare lichidă sau gazoasă, iar transportul şi
dispersia lor presupun recipienţi voluminoşi şi sisteme de pulverizare corespunzătoare
(instalaţii montate pe avioane, pe maşini, vermorele, spray-uri, mijloace explozive etc.).
Se cer, de asemenea, spaţii închise şi mari concentrări de oameni, ceea ce nu există decât
în metrouri, clădiri, săli de conferinţe, instituţii publice etc. La aceste condiţii
defavorizante, se adaugă factorii atmosferici, cei meteorologici, precum şi măsurile de
protecţie luate de populaţie. De aceea, atacurile cu sarin, soman, tabun, VX şi alte
substanţe de acest tip vor fi, ca şi până acum, sporadice, punctiforme, în locuri
selecţionate cu multă grijă. Ele pot fi efectuate prin:
a) sisteme de pulverizare montate pe avioane mici, pe elicoptere, pe avioane
fără pilot sau alte mijloace volante (rachete Alazar, mici recipiente legate de baloane
meteorologice), mijloace volante artizanale;
b) bombe artizanale lansate din diferite mijloace aeriene, de pe nave de
coastă, din automobile etc.;
c) automobile capcană;
d) încărcături chimice (sau biologice) cu explozie telecomandată, plasate în

60
clădiri, lifturi, metrouri, trenuri, pieţe şi alte locuri publice;
e) atacuri sinucigaşe.
Antraxul, toxina botulinică, bacteriile, virusurile şi alte microorganisme purtătoare
de agenţi patogeni pot fi transportate cu uşurinţă, în „recipiente“ cât un capac de stilou, şi
dispersate prin orice mijloace. Dar cel mai eficient mijloc de transport la ţintă şi de
dispersie a agenţilor biologici şi chiar chimici este teroristul kamikaze. De aceea, nu este
exclus ca, în viitor, să asistăm la atacuri biologice efectuate de terorişti sinucigaşi
infectaţi cu virusuri purtători de maladii cu răspândire rapidă şi acţiune letală.
Înainte de atacurile din 11 septembrie 2001 de la Washington şi New York, în
diferite rapoarte se aprecia că a existat tendinţa ca astfel de mijloace să fie mai puţin
folosite datorită slabei lor eficienţe. Această tendinţă nu mai este de actualitate.
Dimpotrivă, se poate aprecia că folosirea mijloacelor de atac chimic şi biologic se va
intensifica şi va cunoaşte noi escaladări, întrucât:
• în urma atacurilor reuşite din 11 septembrie 2001 şi a ripostei americane,
orientarea teroriştilor este posibil să se îndrepte către mijloace mult mai performante,
cum sunt cele de nimicire în masă, mai ales biologice;
• există mulţi specialişti terorişti (chimişti, geneticieni, biologici) infiltraţi în
toate statele şi în toate structurile ştiinţifice, care pot pune la punct, în scurt timp, agenţi
biologici (dar şi chimici şi radiologici) şi pot pregăti scenarii ingenioase de fabricare şi de
întrebuinţare a acestora;
• direcţia cercetării ştiinţifice teroriste este spre miniaturizarea armelor de
nimicire în masă, a sistemelor de transport la ţintă şi de dispersie;
• terorismul de toate felurile este complex ramificat şi, de aceea, imposibil de
descoperit, supravegheat şi anihilat pe termen scurt.
Din acest motive, specialiştii consideră că armele chimice şi biologice, precum şi
componenta neconvenţională a acestora – terorismul chimic şi biologic (bioterorismul) –
constituie ameninţarea cea mai gravă a începutului de mileniu, societatea fiind foarte
vulnerabilă la atentatele terorismului chimic şi ale bioterorismului.
Terorismul kamikaze (suicidar). Tradiţional, terorismul sinucigaş reprezintă o
problemă care s-a manifestat în special în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est. În
ultimele decenii însă, această formă de manifestare a terorismului s-a extins la nivel

61
global, majoritatea organizaţiilor teroriste apelând la atacul suicid ca vector de lovire a
unor obiective militare şi civile.
Opţiunea grupărilor teroriste pentru această metodă de acţiune se explică prin
puternicul impact pe care îl pot obţine, în special în plan psihologic. Principalele atuuri
ale acestei forme de terorism sunt:
• diversitatea tehnicilor suicidare („bombe umane“, maşini-capcană cu „şoferi
kamikaze“, „terorişti ai aerului“ etc.);
• gradul ridicat de eficienţă (pagube materiale semnificative obţinute cu
minimum de investiţii umane, materiale şi financiare);
• inducerea unei stări permanente de insecuritate şi teamă generalizată.
Apariţia Jihadului globalizat – promovat de reţeaua Al-Qaeda – a determinat
reconvertirea componentei terorismului sinucigaş în strategie de acţiune a organizaţiilor
fundamentalist-islamice, precum şi extinderea cadrului de ţinte vizate (fiind depăşit
nivelul naţional, identificarea atacurilor a devenit aproape imposibilă).
Ultimele atentate teroriste demonstrează existenţa unei abordări comune la nivelul
diferitelor grupări, bazate pe concepţia fundamentalismului islamic (Al-Qaeda,
organizaţiile talibanilor, Jihadul Islamic, GIA etc.). Revendicările Al-Qaeda, cele din
Carta organizaţiei Hamas sau cea a Fraţilor Musulmani, evidenţiază faptul că acestea au
un obiectiv unic, acela de readucere a lumii la „credinţa adevărată“, cea a islamului
originar.
Pentru înţelegerea funcţionării şi raţiunii de a fi a sectelor şi grupurilor teroriste, a
revendicărilor şi motivaţiilor acestora, este necesară o reîntoarcere în timp la fondatorul
sectei „Asasinilor“, Sazzidna Hassan bin Sabbah (1034–1124). Învăţăturile acestuia
subliniază că „atunci când omorâm un om, de fapt terorizăm mai multe mii de oameni“
sau că „nu este suficient să execuţi şi să terorizezi, trebuie să ştii să mori, pentru că, dacă
omorând descurajezi inamicul, ştiind să mori în mod curajos îl forţezi să te admire. Din
această admiraţie vor proveni cei care ni se vor alătura“.
Executanţii sectei „Asasinilor“ erau „fidai“ (în arabă, cei care se sacrifică, cei care
au credinţă), cunoscuţi, ulterior, sub numele de „fedaini“. În prezent, se constată că atât
Fraţii Musulmani, Hamasul şi alte grupuri teroriste au la bază ideologia sectei

62
„Asasinilor“ şi capacitatea de sacrificiu a membrilor săi, care îşi are sorgintea într-o
interpretare conştient eronată a Coranului (Qu'ran).
Hamas, spre exemplu, pentru a asigura îndoctrinarea şi manipularea psihologică a
viitorilor candidaţi la sacrificiu, îi obligă să recite versete ale Coranului cu o interpretare
discutabilă a textelor. Sectanţii trebuie nu numai să creadă că sunt victime ale
sionismului, în cazul sinucigaşilor palestinieni, dar şi că sunt destinaţi să influenţeze şi să
convertească lumea la Islam. Revendicările lui Ossama bin Laden (inclusiv cele publicate
pe Internet după acţiunea de luare de ostateci din 29 mai 2004, de la Al-Khobar, Arabia
Saudită) sunt o ilustrare a acestui mod de interpretare: el solicită alungarea
necredincioşilor (occidentalilor) de pe pământurile sfinte, pedepsirea celor vinovaţi de
primirea necredincioşilor, deoarece modul de viaţă occidental este decadent, şi
islamizarea lumii. Conform fanaticilor islamici, omul este, prin naştere, musulman, iar cei
care nu o recunosc sunt infideli propriei religii.
Pentru anticiparea unei acţiuni teroriste sinucigaşe este necesară studierea atât a
raţiunii de a acţiona a teroriştilor, cât şi a modului de operare. Pregătirea psihică a unui
candidat pentru acţiuni sinucigaşe îi asigură acestui personaj o siguranţă maximă în
desfăşurarea acţiunii. Acesta nu este nici disperat, nici nervos şi nu va încerca să dispară
de la locul de acţiune, va urmări doar provocarea a cât mai multe victime, înainte de a
muri.
În Orientul Apropiat, sinucigaşii care recurg la atentate în oraşe din Israel provoacă
reacţia imediată a guvernului de la Tel Aviv. Reacţia se concretizează în încercuirea, de
către armată, a zonei de unde provine atentatorul, pentru găsirea complicilor şi
responsabililor reţelei care a organizat atentatul. Intrarea trupelor în zonă oferă
posibilitatea altor sinucigaşi de a se infiltra în zonele ocupate de „inamic“ şi de a aplica
principiul „martirului“ pentru a influenţa opinia publică.
Terorismul sinucigaş este o metodă operaţională în care actul atacului implică
moartea atentatorului. Teroristul ştie că, dacă nu moare, atacul planificat nu este îndeplinit.
Atacul este declanşat prin detonarea explozibilului purtat de terorist sub forma unor
dispozitive aflate pe corp sau în vehiculul pe care îl conduce. Atacul sinucigaş este, deci,
rezultatul unei decizii individuale conştiente. Actele de terorism sinucigaş sunt consecinţa
unui contract auto-impus între autor şi organizaţia teroristă care l-a recrutat.

63
Acţiunile sinucigaşe au început să ia amploare în anii '80 în Liban, Kuweit şi Sri
Lanka, pentru ca, din anii '90, acestea să se extindă şi la alte state, precum Israel, India,
Panama, Algeria, Pakistan, Argentina, Croaţia, Turcia, Tanzania şi Kenya.
În prezent, terorismul sinucigaş a devenit un factor de risc major la adresa
securităţii statelor occidentale. Principalele cauze care au condus la amplificarea acestui
flagel sunt:
• intensificarea exportului de terorism (prin migraţia grupărilor teroriste dintr-o
zonă de criză spre alta);
• crearea de reţele teroriste internaţionale
• creşterea impactului organizaţiilor teroriste asupra stabilităţii mondiale în
perioada post-război rece.
Nu există niciun motiv să se presupună că atentatele sinucigaşe nu pot fi
practicate în Europa sau Occident. Dimpotrivă, dorinţa hegemonică, promovată de
islamismul fundamentalist, duce la concluzia că statele europene trebuie să se adapteze cât
mai repede la această realitate, să prevadă acţiunile teroriste viitoare, să cerceteze
posibilităţile de acţiune şi evoluţia acestora şi să pregătească metodele de contracarare.
O primă apropiere de zona europeană o reprezintă atentatele teroriste din noiembrie
2003, de la Istanbul. Aceste atentate oferă posibilitatea formulării unor concluzii privind
alegerea ţintei şi modul de planificare de către organizaţiile fundamentaliste islamice a
acţiunilor:
• atacarea verigii slabe a alianţei adversarului, Turcia, care, datorită „balansului“
continuu între alianţe, nu poate conta pe un ajutor substanţial, nici din partea SUA
(relaţiile fiind deteriorate în contextul războiului din Iraq), şi nici din partea UE (critica
Ankarei faţă de criteriile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a adera la acest
organism);
• încercarea Al-Qaeda de închidere a lanţului strategic al grupurilor teroriste
afiliate la aceasta organizaţie, pornind din Arabia Saudită, Orientul Mijlociu, Cecenia,
Caucaz;
• combaterea adversarului în zone în care contramăsurile teroriste nu sunt
eficiente sau nu au fost judicios planificate (vestul Turciei).

64
Cea mai cunoscută şi răspândită formă de manifestare a extremismului de tip
religios este terorismul de factură fundamentalist-islamică. Prin esenţa şi agresivitatea sa,
acesta constitute un risc major la adresa securităţii şi stabilităţii locale, regionale şi
internaţionale. Pe fondul intervenţiei şi menţinerii prezenţei Alianţei în unele state
musulmane, s-a putut constata o creştere semnificativă a atacurilor sinucigaşe îndreptate
împotriva obiectivelor interne şi externe ale statelor implicate.
Elementul de noutate şi îngrijorare datorat extinderii atentatelor sinucigaşe este
reprezentat de tendinţa de a comite aceste atacuri în momente de pregătire a unor decizii
politice importante pentru climatul internaţional de securitate.
Intenţia de a intimida formaţiunile politice occidentale cu orientare democratică şi
de a influenţa opţiunile electoratului, conjugate cu acţiunile menite să discrediteze
Alianţa, demonstrează ca în spatele presupusei autonomii de acţiune a atentatorilor
sinucigaşi funcţionează o întreagă suprastructură politico-ideologică radicală.
În numele religiei, terorismul a devenit politică de stat, a cărei ideologie este
Jihadul. Teroriştii, recrutaţi pentru vocaţia lor sinucigaşă, îşi privesc propriile acţiuni ca
pe o datorie cu caracter divin.
Frecvent, extremiştii islamici acţionează pentru epurarea societăţilor musulmane de
„necredincioşii occidentali“, în condiţiile în care, în interiorul acestor naţiuni, există
percepţia că Occidentul este principalul factor responsabil de actuala lor situaţie (starea
de sărăcie).
În ceea ce priveşte continentul european, mişcările islamiste au reuşit să valorifice
facilităţile oferite de statele UE (burse de studii, colaborări, libertatea de circulaţie etc.),
profitând, totodată, de punctele slabe ale sistemului european în domeniul cooperării
judiciare şi poliţieneşti. Astfel, pe lângă promovarea fundamentalismului islamic ca
religie, acestea au reuşit să creeze pe teritoriul statelor europene adevărate nuclee de
susţinere a propriilor activităţi pe linia colectării de fonduri financiare şi armament pentru
mişcările integraţioniste din unele state arabe fiind utilizate cu precădere ONG-urile
musulmane.
De asemenea, mai ales după 1990, se constată o creştere a interesului grupărilor
fundamentaliste pentru penetrarea ţărilor din Europa de Sud-Est, prin fructificarea

65
vulnerabilităţii acestora (determinată de faptul că nu s-au confruntat cu acest gen de
ameninţări).
Majoritatea grupărilor teroriste folosesc terorismul sinucigaş ca tactică de luptă
împotriva guvernelor statelor din care fac parte şi/sau a guvernelor altor ţări.
Se disting două tipuri de operaţiuni sinucigaşe:
• operaţiunile pe câmpul de luptă, atacatorii sinucigaşi fiind integraţi în grupuri
de atac;
• operaţiuni în afara câmpului de luptă: majoritatea operaţiunilor de acest tip
implică un singur sinucigaş (excepţie fac atacurile sinucigaşe ale LTTE şi Hamas, unde
au fost implicaţi mai mulţi atacatori) şi urmăresc distrugerea unor elemente de
infrastructură militară, politică, economică, socială şi culturală, atacurile fiind îndreptate
atât împotriva civililor (autobuze, locuri aglomerate, clădiri), cât şi a unor personalităţi
politice şi militare.
Toate grupările teroriste care susţin metoda suicidului dispun de o infrastructură de
sprijin în Europa, America de Nord şi Africa de Nord. Mulţi lideri şi membri ai acestor
organizaţii au efectuat deplasări în Occident, în timp ce mai mulţi activişti importanţi ai
acestora s-au stabilit în Europa şi America de Nord, unde desfăşoară activităţi de
propagandă, strângere de fonduri şi achiziţionarea de arme şi mijloace necesare pregătirii
şi desfăşurarii atentatelor.
Capacitatea de acţiune a grupărilor teroriste diferă în funcţie de mărimea,
orientarea, scopul şi resursele financiare ale acestora. De exemplu, Al-Qaeda dispune de
mai multe grupări asociate, cu posibilităţi de acţiune, practic, nelimitate. Din Afganistan,
Ossama bin Laden a coordonat activitatea organizaţiei, îndreptată, în special, împotriva
SUA („Marele Satana“) şi Israelului („Micul Satana“), precum şi a aliaţilor acestora.
Acţiunile Al-Qaeda s-au extins, ulterior, şi împotriva altor state.
Atacurile sinucigaşe sunt motivate religios, cu unele accente naţionaliste şi
ideologice, astfel:
• Al-Qaeda: filosofia religioasă a grupării depăşeşte graniţele teritoriale, scopul
declarat fiind înlăturarea de la putere a regimurilor neislamice, îndepărtarea prezenţei
occidentale din toate statele musulmane şi instaurarea legii islamice – Sharia – în întreaga
lume;

66
• Hamas, PIJ şi Hizb'allah sunt, în primul rând, grupări religioase, dar sunt
caracterizate şi de naţionalism etnic;
• PKK îşi ghidează activitatea şi după ideologia marxist-leninistă;
• BKI este singura grupare non-islamică, acţionând din considerente naţionaliste.
În consecinţă, motivaţia atacatorilor sinucigaşi ai Hamas, PIJ şi Hizb'allah este
reprezentată, în primul rând, de preceptele Islamului, în timp ce, pentru cei ai grupărilor
LTTE şi PKK, principala motivaţie o reprezintă naţionalismul tamil, respectiv kurd.
În funcţie de mediul politic şi potenţialii sponsori, ar putea apărea noi orientări
ideologice în interiorul grupărilor teroriste, majoritatea fiind destul de flexibile din acest
punct de vedere. După încetarea războiului rece, majoritatea organizaţiilor au abandonat
ideologiile marxiste, leniniste şi maoiste, în favoarea celor religioase şi/sau etno-
naţionaliste.
În general, terorismul sinucigaş urmăreşte atingerea a două obiective principale:
a) atragerea de noi membri (în special, prin intermediul publicităţii);
b) constrângerea adversarilor (determinarea unui guvern-ţintă să-şi schimbe
politica, cu accent pe determinarea statelor democratice de a-şi retrage forţele din
teritoriile considerate de terorişti ca aparţinându-le).
Din această perspectivă, atacurile sinucigaşe sunt preferate de grupările teroriste,
întrucât le oferă o gamă variată de avantaje, între care:
• inducerea unei stări permanente de teroare şi frică la nivelul populaţiei;
• atragerea atenţiei prin intermediul publicităţii;
• obţinerea recunoaşterii cauzei organizaţiei, aceasta prezentându-se ca o grupare
care are dreptul să fie ascultată şi luată în considerare.
În plus, mediatizarea largă a efectelor atacurilor sinucigaşe sporeşte prestigiul
grupului terorist şi îi poate întări influenţa asupra altor organizaţii similare. De exemplu,
gruparea Hizb'allah a devenit foarte populară la începutul anilor '80, în special ca urmare
a atacurilor sinucigaşe, fapt ce a înlesnit recrutarea unui număr mare de noi membri.
Organizarea actelor sinucigaşe presupune un grad ridicat de conspirativitate.
Succesul misiunii depinde de o serie de elemente, precum:
• procesul de selecţionare a viitorului sinucigaş;
• nivelul de asigurare a conspirativităţii;

67
• documentarea temeinică privind viitoarea ţintă;
• îndoctrinarea continuă a atentatorului cu privire la justeţea cauzei în numele
căreia acţionează.
Terorismul de natură religioasă. Islamul este una dintre cele trei mari religii ale
omenirii, alături de iudaism şi de creştinism, beneficiind de peste un miliard de adepţi.
Islamismul se extinde cu cea mai mare viteză în lume, aşa după cum se afirma în
cotidianul El Pais, (Spania, 1 octombrie 2001). Potrivit ultimei statistici privind
musulmanii, întocmită în 1986, existau 1,55 miliarde de persoane de confesiune islamică,
răspândirea acestora prezentându-se astfel: Africa de Nord şi Egipt – 100,5 milioane;
Africa de Est – 125 milioane; Africa Centrală – 18 milioane; Africa Occidentală – 93
milioane; Africa Australă – 15,3 milioane; ţările arabe, Turcia, Iran şi Afganistan – 148
milioane; fosta URSS – 62,7 milioane; subcontinentul indian – 275 milioane; Asia de
Sud-Est – 180,5 milioane; Extremul Orient – 81 milioane; Europa – 18,3 milioane;
America, Oceania – 5,3 milioane66.Unele statistici efectuate la nivel zonal atestă însă
creşterea numărului de musulmani, menţionându-se numai în Africa dublarea acestuia în
ultimii zece ani. Din 120 de ţări în care există comunităţi musulmane, în 35 musulmanii
reprezintă majoritatea locuitorilor, iar în alte 18 – o minoritate influentă. Un număr de 50
de ţări afro-asiatice sunt reunite în Organizaţia Conferinţei Islamice (OCI). Dintre statele
europene, au aderat la OCI Albania (în 1992) şi Bosnia-Herţegovina. În 28 de state,
islamul este recunoscut drept religie oficială, fiind întemeiat în secolul al VII-lea de
profetul Mahomed.
În ciuda unei avalanşe de scrieri, această religie este încă puţin cunoscută de marele
public şi destul de greu de înţeles. Totodată, islamul constituie subiectul unor multiple
paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială. Această
religie a cucerit întotdeauna masele cele mai frustrate din punct de vedere economic, cele
mai limitate din punct de vedere intelectual, dar, cu toate acestea, a atras şi a fascinat pe
cei mai renumiţi gânditori şi filozofi, făcând obiectul celor mai profunde cugetări şi celor
mai profunde analize. Această religie, care propovăduieşte supunerea şi stăpânirea de
sine, are adepţi care dau dovadă de nesupunere şi rebeliune.

66
Apud Moisescu, Gabriel-Florin, căpitan-comandor conf. univ. dr., Andreescu, Anghel, chestor şef prof.
univ. dr., şi Antipa, Maricel, colonel dr., op. cit., p. 50.

68
Islamul este credinţa care se bazează mai presus de orice pe credinţa intimă şi
implicarea personală, refuzând existenţa preoţilor fiind resimţită ca o lege severă,
permanent în vigoare.
Revolta islamului faţă de normele statelor civilizate, depăşeşte denumirile şi
termenii de contestare a regulilor admise şi de sugerare a altora, prin faptul că el nu se
supune normelor, contrar a ceea ce se crede şi se spune în mod obişnuit.
Conform Coranului (Qu'ran), islamul este adevărata religie, indiferent de profetul
care a iniţiat-o sau de epopeea iniţierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu“,
propovăduită de toţi trimişii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă într-un fel cu religia
revelată sau cu religia monoteistă, aceea a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise şi, în sfârşit,
a lui Mahomed.
Potrivit propriilor specificităţi, islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este
mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril.
Această religie s-a născut la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea după
Hristos. Religiile monoteiste apărute înainte de islam sunt recunoscute de către acesta. În
acelaş timp, islamul se declară, ca şi ele, izvorât din credinţa lui Avraam şi se socoteşte
continuarea creştinismului şi iudaismului pe care le confirmă şi le completează.
Principalele dogme ale islamismului expuse în Coran sunt: credinţa într-un
Dumnezeu unic, creator al lumii, însoţit de îngeri, care sunt reprezentanţii săi. El pretinde
lumii monoteism, prin profeţii lui (Abraham, Moise, Isus, Mahomed), credinţa în viaţa de
apoi, unde cei buni sunt răsplătiţi (Paradisul) şi cei răi sunt pedepsiţi (Infernul). Pornind
de la Coran, întreaga dogmă a Islamului s-a dezvoltat în timp, ceea ce a dus şi la
divergenţe privind interpretarea anumitor pasaje. Cel mai viu dezbătut este acela în care
se vorbeşte despre predestinare, idee care a fost acceptată de către ortodoxia sunnită.
Obligaţiile cultului, în număr de cinci, sunt următoarele: profesiunea de credinţă
(„Nu există decât un Dumnezeu şi acela este Alah, iar Mahomed este trimisul lui“);
rugăciunea („şalat“), adică cele cinci rugăciuni zilnice şi cea de vineri de la moschee;
spălarea obligatorie înainte de rugăciune; un impozit în folosul celor săraci; postul anual în
decursul lunii a zecea (Ramadanul) şi pelerinajul la oraşul sfânt Mecca.

69
O serie de puncte de vedere diferite privind unele detalii teologice, doctrinare şi
culturale, precum şi divergente de ordin politic au dus la crearea unei eterogenităţi în
rândul credincioşilor musulmani, care sunt împărţiţi pe grupe, rituri sau şcoli.
Majoritatea musulmanilor o constituie sunniţii. Aceştia sunt ortodocşii, care îi
recunosc pe cei patru califi, primii succesori ai profetului Mahomed, precum şi pe
omneyazi şi abbassizi. Din punct de vedere juridico-religios, sunniţii se împart în hanifiţi,
safiiţi, malkiţi şi hanbaliţi.
Şiiţii diferă deci pe plan politic de sunniţi. Pe de altă parte, şiiţii se deosebesc şi
între ei prin interpretările pe care le dau unor detalii de cult împărţindu-se în mai multe
grupe: aidiţii, inamiţii sau duodecimamii şi extremiştii ismailiţi, nusayriţii sau alawiţii.
Indiferent de aceasta, şiiţii introduc în Islam tema pasiunii (martiriul lui Hussein, fiul lui
Ali, în anul 680 şi al altor alizi), ideea caracterului semidivin al califului şi aceea a
întoarcerii acestuia după ce a fost „mort“ sau „dispărut“.
Societatea arabă preislamică se află printre rarele societăţi care, chiar şi relativ
recent, a fost ferită de evoluţii civilizatoare. Fără a greşi, se poate aprecia că această
societate se află la jumătatea distanţei dintre societatea primitivă şi societăţile care au o
etică şi anumite tradiţii. La aceasta se adaugă extraordinara conservare cvasi-intactă a
limbii sale, a eticii şi literaturii sale.
Cu mult înaintea islamului, societatea arabă era constituită dintr-un popor nomad cu
o structură tribală, alcătuită din familii, clanuri şi triburi. Baza acestei grupări este, în
mod evident, înrudirea de sânge. Legăturile de rudenie şi filiaţia rămân, chiar şi după o
relativă evoluţie, noţiuni sacre, în timp ce legătura de sânge a constituit, constituie şi va
constitui întotdeauna liantul intangibil al clanului. Membrii tribului se angajează să apere
viaţa şi onoarea întregului trib, iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toţi membrii.
Arabii sunt autorii unei etici deosebit de prezente şi de exigente, războinică prin
excelenţă. Potrivit acesteia, bărbatul este obligat să-şi ocrotească armele, femeile şi
memoria strămoşilor şi, mai ales, să nu accepte niciodată insulta sau dispreţul.
Sursa principală de bogăţie a arabilor era creşterea vitelor mici, a oilor şi caprelor.
Aceasta explică întrucâtva faptul că majoritatea triburilor erau nomade, într-o permanentă
deplasare în căutarea de păşuni şi de surse de apă. Nu trebuie uitat însă că arabii mai
deţineau două animale mult îndrăgite – calul, simbol al libertăţii şi al nobleţei, şi

70
dromaderul, animalul cel mai folositor, cel mai eficace în viaţa lor aspră şi austeră.
Valoarea dromaderului este dată de faptul că este singurul mijloc de transport care poate
străbate deşertul în condiţiile unei permanente canicule. Dromaderul a devenit practic un
fel de monedă de schimb. Totul sau aproape totul se calculează având drept etalon
cămila.
De reţinut faptul că nu toţi arabii erau nomazi, crescători de vite. Existau şi citadini,
arabi care locuiau în oraşele situate în apropierea oazelor de curmali între care se puteau
cultiva fructe şi legume cu randament redus. O altă parte a arabilor se ocupau de comerţ,
mai exact de comerţul exterior, de medierea schimburilor între regiuni şi continente.
Poate nu lipsit de importanţă este şi faptul că în Arabia, alături de populaţia
majoritară, trăiau minorităţi evreieşti care se stabiliseră în preajma verilor lor, după cea
de a doua distrugere a Templului din Ierusalim de către romani. Aceştia se instalaseră
mai ales în sudul Yemenului şi în vestul Hijazului. Şi ei, ca şi arabii, erau grupaţi în
triburi, având drept caracteristic faptul că locuiau în cetăţi fortificate, probabil dintr-o
teamă ancestrală de a nu cădea pradă unor invadatori străini. De asemenea exista
creştinism, religie îmbrăţişată de unele triburi nomade de sorginte arabă.
Din punct de vedere cultural, arabii nu deţineau cunoştinţe ştiinţifice precum
egiptenii sau o meditaţie filosofică comparabilă cu cea a grecilor. Baza cunoştinţelor lor
era constituită de experienţă şi intuiţie, de un raţionament izvorât dintr-o judecată
cumpătată. Acestea se transmiteau pe cale orală prin bătrânii înţelepţi, şeicii. Ei erau
ridicaţi la rangul de căpetenii de trib, iar deciziile importante legate de viitorul tribului
erau luate de către aceştia. Literatura lor, incredibil de bogată, era transmisă pe cale orală,
marea majoritate a arabilor fiind analfabeţi. Se cuvine amintit faptul că izvorul
caracterelor arabe de astăzi este scrierea nabateană, care în acea perioadă era mai mult un
îndreptar decât o scriere în sensul dat astăzi acesteia.
Având în vedere aceste date referenţiale, actualmente, experţii în problematica
Orientului Mijlociu consideră că în categoria musulmanilor islamişti se regăsesc două
tendinţe: prima, bazată pe ideea că islamul trebuie să fie reinterpretat în lumina
determinărilor societăţii moderne, aparţine activiştilor non-politici sau a celor cu caracter
paşnic, respectiv, a musulmanilor modernişti; cea de-a doua, fundamentată pe principiul
„Qur’an este cuvântul Domnului şi trebuie acceptat aşa cum este“, reprezintă orientarea

71
activiştilor politici sau teroriştilor, respectiv, a fundamentaliştilor (adepţilor mişcării de
renaştere spirituală). Fundamentaliştii islamici îşi autojustifică acţiunile prin concepţia
războiului dus până ce toată corupţia, considerată ca nerespectare a legilor islamice
încetează. În plus, în viziunea acestora, o religie fără război este o religie infirmă.
Terorismul de natură religioasă, apărut ca urmare a manifestării, în anii ’80-’90, a
unui adevărat val de conflicte etnico-religioase, utilizează teroarea pentru înspăimântarea
populaţiei, deturnarea strategiei politice şi afectarea economiilor statelor, prin atacuri cu
bombe, luări de ostatici, atacuri în locuri publice. Se apreciază că, la sfârşitul anilor ’90, o
treime din numărul teroriştilor pe plan global erau motivaţi religios.
Terorismul de natură religioasă este opera fundamentaliştilor religioşi, motivaţi prin
dorinţa de înfăptuire a dorinţei lui Dumnezeu, de unde şi fanatismul orb care îi
caracterizează (vezi atacurile kamikaze din Israel şi Iraq). Aceştia dispun de o agendă
politică puternică, bazată pe propagarea ameninţării cu utilizarea terorii de masă şi
interpătrunderea actelor teroriste cu nevoia de purificare etnică.
În cadrul terorismului de natură religioasă, se poate distinge o formă şi mai
particulară, şi anume terorismul radical religios, care a devenit, potrivit ultimelor
evenimente, o problemă transnaţională.
Aşa cum se arăta anterior, sub impactul forţelor globalizării, exploziei conflictelor
de natură etno-politică între state, apariţiei unor noi grupări cu structuri organizatorice
mai puţin coezive sau cu scopuri obscure de natură religioasă, accesului liber la vechile
şi noile tehnologii legate de armament, disponibilităţii tehnologiilor cu utilizare duală,
posibilităţii sub-statelor „actori“ de a achiziţiona materiale şi instrucţiuni pentru
construcţia şi utilizarea armelor de nimicire în masă, în anii ‘90, terorismul tradiţional şi-
a modificat caracterul, fenomenul având ca rezultat apariţia unei noi forme de terorism,
complexă şi amorfă, considerată ca o provocare fără precedent la adresa securităţii.
Acest aspect s-a manifestat şi asupra grupărilor teroriste de natură religioasă, în
cadrul cărora întâlnim organizări foarte diversificate:
• grupări nucleu, cum sunt grupările Jihad din zona Golfului, Egipt şi Palestina;
• grupări de coaliţie cu filiale (anqud), reprezentate de FIS, GIA, Al-Qaeda;
• mişcări cu caracter de protest social:
> grupări care beneficiază de sprijinul extern al unui stat din apropiere

72
(Hizb’allah);
> grupări cu context operaţional şi structură de conducere dispersate
geografic (Hamas);
> grupări conduse de lideri în exil sau aflaţi în închisori.
O statistică recentă, referitoare la susţinerea ideii de renaştere a terorismului
religios, arată că, pe plan global, 50% dintre actele teroriste sunt produse de grupări de
natură religioasă, iar mişcările fundamentaliste s-au triplat între anii ’60-’90 în lumea
arabă. Totuşi, în ciuda diversităţii lor, aceste entităţi dispun de o „logică proprie“ privind
justificarea comportamentului şi percep nevoia de a-şi conserva identitatea religioasă şi
oportunitatea de a-şi modela viitorul.
Credincioşii folosesc religia ca pe un refugiu în care vechile idei determină
scopurile viitoare, ca sanctuar fizic şi spiritual împotriva represiunii şi instrument pentru
manifestarea activismului sau a acţiunilor politice. Actele proprii sunt promovate în sens
ofensiv sau reactiv, iar ameninţarea secularizării izvorăşte din interiorul mişcărilor,
contactul cu mediul (reislamizare) şi influenţele exterioare (interferenţele străine).
Perceperea ameninţării este demonstrată de simbolismul denumirilor, de unde
rezultă ideea de monopolizare a adevărului ca fiind dezvăluit de Dumnezeu. Selectarea
numelor serveşte la atingerea unor scopuri multiple concomitent cu amplificarea
audienţei pe plan extern şi intern: legitimitate religioasă şi autenticitate istorică;
justificarea acţiunilor pentru ucenici; atragerea de noi recruţi.
Denumirile dezvăluie unitatea scopurilor, precum şi direcţia şi gradul de
combativitate; astfel, multe grupări sunt denumite Hizb’allah, în dorinţa de a dezvolta
adepţilor sentimentului de mişcare de masă, Jundallah („soldaţii Domnului“) sau Hamas
(„Zel“, „Entuziasm“).
Teroriştii se autopercep ca aleşi divini ce posedă legitimitate religioasă şi justificare
pentru violenţă. O analiză atentă asupra grupării Hizb’allah evidenţiază că aceasta
promovează întoarcerea la violenţă, prin propagarea ideilor senzaţiei de criză care
ameninţă credinţa şi comunitatea şi a moştenirii represiunii politice, a inechităţii
economice sau a mişcărilor sociale, precum şi prin prezenţa liderilor religioşi, care
acţionează ca o forţă centrifugă, atrăgând sprijinul popular, întărind mecanismele

73
organizatorice ale comunităţii şi redefinind scopurile şi metodele prin terorism în acte
pentru Dumnezeu.
Cele mai active grupări teroriste de natură religioasă au luat fiinţă ca reacţie la
evenimente-cheie. Ele au un rol foarte important, deoarece servesc ca model de inspiraţie
şi catalizator, amplificând ameninţarea care vine din exterior.
În plus, grupările teroriste de natură religioasă au o viziune cuprinzătoare privind
războiul total. Sensul luptei totale este definit în termeni dialectici şi cosmici: lupta
clasică dintre Divinitate şi Diavol; distincţia dintre credincioşi şi „ceilalţi“; folosirea
simbolismului şi a ritualurilor religioase pentru întărirea ideii de colectivitate.
Membrii grupărilor teroriste de natură religioasă sunt îndemnaţi să utilizeze toate
mijloacele de luptă, fără compromisuri faţă de scopurile propuse, în scopul perceperii
luptei ca un război dus pe toate planurile, justificării nivelului şi intensităţii violenţei,
promovării schimbării şi pregătirii alternativei. Răzbunarea împotriva surselor
necazurilor amplifică sentimentul de putere bazat pe strategia anonimatului.
O caracteristică esenţială inoculată membrilor grupărilor teroriste de natură
religioasă o constituie absenţa constrângerilor morale. Violenţa este justificată prin
nevoia de apărare a credinţei şi a comunităţii, ceea ce presupune lupta totală,
preponderenţa tinerilor ca recruţi, schimbările de generaţie în cadrul mişcărilor, precum şi
experienţa închisorii şi a persecuţiilor. Martiriul este susţinut ca „ultimă şi benefică
soluţie“.
Mecanismele terorismului radical religios sunt direct controlate de vârfurile
ierarhiei clericale care „binecuvântează“ faptele. Aceste grupări sunt relativ lipsite de
constrângeri în privinţa nivelului şi intensităţii violenţei, dar există anumite mecanisme ce
reglează mijloacele, metodele şi coordonarea temporală. Spre exemplu, violenţa este
corelată cu obiective tactice şi ideologice: folosirea unui anume modus operandi care
minimalizează eşecul şi maximizează posibilitatea obţinerii succesului; constrângerea
suportată din partea mecanismelor de justificare religioasă (civilii); teama apariţiei
reacţiei imediate din partea membrilor grupurilor proprii şi a forţelor militare sau de
securitate; disponibilitatea şi posibilitatea folosirii armelor mici, uşoare şi a dispozitivelor
explozive improvizate.

74
Noile tendinţe privind terorismul de natură religioasă se referă, în principal, la
ridicarea gradului de cooperare şi fluidizare la nivel tactic între grupările teroriste,
interoperabilitate între terorişti, mişcările de gherilă şi activităţile „fără utilizarea
armelor“, privatizarea terorismului, creşterea rolului Diasporei, creşterea rolului „tehno-
terorismului“ şi creşterea mortalităţii prin posibilitatea utilizării armelor de nimicire în
masă. Terorismul de natură religioasă are tendinţa să crească în volum, letalitate şi
complexitate.
Cooperarea la nivel tactic între grupările teroriste se materializează în mişcarea
promovată de structurile ierarhice pentru descentralizare şi slăbirea legăturilor pe
orizontală şi întărirea contactelor bilaterale (cazul relaţiilor dintre Hamas şi Hizb’allah),
precum şi prin complicarea posibilităţii de determinare a tipului şi nivelului de violenţă
prin faptul că grupările trec peste specificul operaţiunilor desfăşurate în acea ţară.
Privatizarea terorismului, legată în special de numele lui Ossama Bin Laden se
bazează pe o finanţare bună, care nu este conectată din punct de vedere operaţional la un
context naţional şi imprevizibil. Privatizarea terorismului reprezintă „valul viitorului“,
deoarece agenda ideologică nu este iraţională şi acordă suport logistic „mercenarilor“
simpatizanţi ai islamului, accentuându-se, astfel, dificultăţile în identificarea, urmărirea şi
contracararea mişcărilor teroriste organizate în reţele.
Rolul Diasporei rezidă în potenţialul acesteia de a susţine şi de a alimenta
conflictele, de a servi ca refugiu şi sursă pentru noii recruţi şi de a asigura suport
financiar auxiliar. Din această ultimă perspectivă, Diaspora deţine relaţii conectate crimei
organizate (cultivarea şi traficul de droguri, falsificarea de bani etc.), prin care poate
asigura o vastă platformă de propagandă sau facilita existenţa reţelelor de trafic cu arme.
În ciuda succeselor contrateroriste din zonele de conflict, Diaspora asigură un sprijin
foarte mare pentru grupările teroriste de natură religioasă.
„Tehno-terorismul“ asigură grupărilor de natură religioasă capacităţi ofensive şi
defensive, respectiv manuale pentru fabricarea bombelor şi „războiul prin calculator“,
informaţii asupra ţintelor şi sprijin organizatoric, amplifică potenţialul psihic pentru
ducerea luptei şi asigură legitimitate grupărilor şi acţiunilor acestora. În plus, „tehno-
terorismul“ este legat direct de operaţionalizarea sistemului C3 (comandă, control,
comunicaţii), prin realizarea de comunicaţii relativ sigure între elementele (celulele)

75
teroriste, implementarea de reţele de calculatoare între grupări şi asigurarea mijloacelor
auxiliare pentru strângerea de fonduri.
Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului, spunea că
„fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură“, declarând că „războiul din Irak
a stimulat terorismul“67.
În acelaşi context, raportul anual al Institutului Internaţional de Studii Strategice
(IISS) de la Londra, dat publicităţii în octombrie 2004, afirma că intervenţia militară în
Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva statelor occidentale, luând în
considerare efectele războiului68. Concluzia IISS este că, pe termen scurt, recrutările din
rândul arabilor în vederea susţinerii Jihad-ului vor lua amploare, iar reţeaua Al-Qaeda va
fi şi mai motivată pentru desfăşurarea de operaţiuni teroriste. Măsurile luate de către
statele occidentale în ceea ce priveşte posibilele atacuri teroriste au condus la prevenirea
acestora, cu excepţia atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004. Dar nu acelaşi lucru se
poate spune despre situaţia din Indonezia, Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au
dezvoltat adevărate reţele locale de terorism, aflate, conform experţilor în domeniu, sub
comanda Al-Qaeda. Şi toate acestea, susţine raportul IISS, cu costuri reduse pentru
terorişti: circa 500 000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001 şi 35 000 de
euro pentru cele din insula indoneziană Bali69.
Terorismul cibernetic. Un şef al FBI afirma, în Germania, în cadrul unei conferinţe
cu tema „Războiul informaţional“ („IW-Informational Warfare“): „Daţi-mi zece hackeri
şi eu paralizez un stat în 90 de zile“. Dacă un hacker, care mai este numit şi
„computerfreak“ („monstrul calculatoarelor“) sau „Robin Hood al spaţiului cibernetic“,
ar fi denumit şi privit ca „terorist în domeniul infrastructurilor“, probabil că s-ar
reprezenta o formă mai apropiată de realitate70.
În cadrul evoluţiei terorismului, actualmente se mai distinge o formă, particulară
prin modul propriu de manifestare – terorismul cibernetic. John Arquilla şi David
Ronfeldt de la RAND Corporation prezintă conceptul de „război prin intermediul

67
Ziua, 14 octombrie 2004, p. 5.
68
Adevărul, 21 octombrie 2004, p. 8.
69
Ibidem.
70
Simileanu, Vasile – Radiografia terorismului, Editura TopForm, Bucureşti, 2003, p. 74.

76
calculatoarelor“ ca o nouă formă de conflict, de joasă intensitate, purtat de două entităţi
(state sau organizaţii non-statale) asemănătoare terorismului internaţional clasic71.
În opinia celor doi autori, războiul informaţional prezintă două trăsături specifice:
• participanţii nu sunt neapărat organizaţi conform ierarhiilor militare;
• conflictul nu se poartă în zgomotul armelor de foc, ci în cel al tastaturii
computerelor.
Concepte precum „netwar“, „cyberinsurgency“ şi „terorism informaţional“
configurează o imagine dramatică a unui război nedeclarat în lumea nedefinită a
cyberspaţiului. Unii analişti arată că încrederea în tehnologia informaţională este mai
mare decât puterea de a înţelege vulnerabilitatea şi riscul la care se expun aceste sisteme
devenite fundamentale în orice domeniu al vieţii sociale.
Patru aspecte fundamentale sunt evidente. În primul rând, statele avansate
tehnologic sunt vulnerabile. Pe 25 iulie 1996, directorul CIA, John Deutch, mărturisea că
atacurile hackerilor reprezintă al doilea pericol major pentru securitatea Statelor Unite72.
Al doilea aspect îl reprezintă posibilitatea de producere a cyberinsurgenţei, datorită
costurilor relativ scăzute ale acesteia. Robert Steele, analist american, estima că este
posibil să „îngenunchezi“ infrastructura unui stat avansat cu ceva mai puţin de un milion
de dolari şi cu zece specialişti în domeniul informaticii73.
În al treilea rând, statisticile demonstrează o creştere a incidentelor de tip
„cyberinsurgenţă“. În Marea Britanie, spre exemplu, hackerii provoacă anual pagube de
miliarde de lire sterline în sectorul privat, dar cea mai mare parte a acestor pagube este
produsă prin penetrarea reţelelor informaţionale de schimburi valutare. În multe cazuri au
acţionat indivizi izolaţi, şi nu grupări teroriste, dar au existat şi situaţii în care teroriştii au
determinat unii tineri să acţioneze în vederea realizării obiectivelor lor. În februarie 1995,
poliţia britanică a arestat un grup de tineri hackeri care participaseră la comiterea unei
fraude de 65 de milioane de lire sterline în folosul unui criminal internaţional cu sediul în
Mallorca, Spania, şi care acţiona sub pseudonimul „Păpuşarul“.

71
Apud Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr., Naghi, Gabriel, general de brigadă dr., Niţă, Dan,
locotenent-colonel dr., op. cit., p. 133.
72
Idem, p. 134.
73
Ibidem.

77
Un al patrulea aspect relevant se referă la creşterea rolului Internet-ului în
conflictele sub-naţionale. Pentru moment, se pare că grupările teroriste utilizează
Internet-ul doar pentru coordonarea activităţii şi distribuirea de materiale propagandistice.
O investigaţie recentă atestă prezenţa pe Internet a unui număr de 489 de organizaţii
teroriste, de la ALF (Animal Liberation Front) până la FPM (Free Papua Movement).
Toate grupările teroriste importante, fără excepţie, au website-uri; spre exemplu,
Hizb'allah poate fi accesat la adresa http:\\www.moqawarna.org. În timpul asediului
Ambasadei Japoniei din Lima, Peru, teroriştii, aparţinând Mişcării Revoluţionare Tupac
Amaru, au utilizat website-uri sofisticate pentru a păstra o puternică audienţă în mass-
media. Consecinţa: imediat după încheierea asaltului asupra ambasadei, simpatizanţii
Mişcării Revoluţionare Tupac Amaru au iniţiat mişcări de protest faţă de aşa-zise
încălcări ale drepturilor omului comise în timpul intervenţiei forţelor contrateroriste
peruane. Un studiu recent al Serviciului de Informaţii al US Army demonstrează
utilizarea crescândă a Internet-ului de către grupări neonaziste74.
Riposta la terorismul internaţional este încă necoordonată şi, deci, vagă.
Administraţia prezidennţială americană a înfiinţat Comisia pentru Protecţia Infrastructurii
Informatizate, cu scopul de a obţine o mai bună înţelegere a pericolului terorist şi de a
recomanda o strategie comună de prevenire a atentatelor. Această comisie a identificat
opt elemente de infrastructură, ce ar putea deveni ţinta teroriştilor informaţionali:
telecomunicaţiile, sistemul de electricitate, conductele şi depozitele de petrol şi gaze,
transporturile, reţeaua hidrografică, serviciile de urgenţă, băncile şi structurile financiare
şi permanenţa serviciilor guvernamentale.
Aceeaşi comisie a identificat şase atuuri majore pentru teroriştii informaţionali75:
1) costurile scăzute ale atacului informaţional;
2) posibilitatea acţiunii rapidă şi surprinzătoare, care nu permite victimei timp de
reacţie;
3) asigurarea unui anonimat perfect pentru agresori;
4) arie de acţiune la scară planetară, depăşind frontierele naţionale;
5) risc minim de identificare a locaţiei din care este lansată agresiunea

74
Apud Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr., Naghi, Gabriel, general de brigadă dr., Niţă, Dan,
locotenent-colonel dr., op. cit., p. 136.
75
Idem, p. 142.

78
informaţională;
6) posibilitatea de a limita sau spori numărul victimelor umane, în funcţie de
direcţia şi intensitatea atacului.
În aceste condiţii, beneficiile obţinute de cyberinsurgenţi se estimează că ar depăşi
costurile (inclusiv riscurile) potenţiale. Totuşi, pe moment, perspectiva ca vreun stat să
devină ţinta unei agresiuni teroriste informaţionale pare aproape imposibilă, deşi
posibilitatea există.
Eco-terorismul. „Mişcarea verde“ promovată de activiştii ecologişti radicali poate
risca să derapeze în eco-vandalism şi eco-terorism, pentru ca aceştia să-şi impună
revendicările. „Fundamentaliştii verzi“ doresc să scufunde societatea în medievalism pre-
tehnologic şi ascetism. „Eco-teologii“ sunt foarte asemănători cu extremiştii religioşi. Ei
insistă că nu poate exista niciun fel de eliberare tehnologică şi că, prin urmare, suntem
destinaţi să alunecăm înapoi în sărăcia pre-industrială, perspectivă pe care o privesc mai
degrabă ca pe o binecuvântare decât ca pe un blestem.
Într-o serie de articole din revista New Perspective Quarterly, liniile directoare ale
dezbaterii sunt expuse cu claritate. Pentru aceşti gânditori reversionişti, problemele nu
sunt în primul rând de natură ecologică, ci religioasă. Doresc să restaureze o lume
scăldată în religie, care n-a mai existat în Occident încă din Evul Mediu. Mişcarea
ambientalistă le oferă un vehicul convenabil pentru promovarea ideilor lor.
Acest grup reduce istoria relaţiilor umane cu natura la o alegorie biblică. Mai întâi a
fost o „epocă de aur“ ecologică: oamenii trăiau în armonie cu natura şi o adorau. Specia a
căzut din acest Eden o dată cu apariţia epocii industriale, în care Diavolul – tehnologia –
conducea afacerile umane. Acum trebuie să tranzităm într-un nou Paradis al perfectei
armonii şi susţineri. Dacă nu, ne aşteaptă Armaggedon-ul76.
Un teoretician, Wolfgang Sachs, de la Universitatea Pennsylvania, atacă Institutul
Worldwatch, proeminent centru de cercetări ambientaliste, pentru „optica sa specific
modernă“ şi respinge conservaţionismul, pentru îndemnurile sale în sensul unei mai mari
eficienţe tehnologice. De fapt, ceea ce urmăreşte Sachs este „buna gospodărire“ în tradiţia
„gospodăriilor orientate spre subzistenţă“. Sachs se opune „fascismului managerial“,
propunând „subzistenţa fără dezvoltare“, pe scurt, staza socială77.
76
Idem, p. 176.
77
Ibidem.

79
Pentru eco-teocraţi, sărăcia este condiţia umană şi ar trebui să fie acceptată ca atare,
nimeni neavând nevoie de dezvoltare. Retorica teo-ecologică conţine, înlăuntrul ei,
noţiunea de răsplată creştină. Verzii teologici insistă că „consumul este păcătos“, în
vreme ce decăderea ambientală este considerată „pedeapsa pentru consumatorism
excesiv, lipsă de spiritualitate, risipă“. Ca într-o predică duminicală, concluzia este că ar
trebui „să ne pocăim şi să ne îndreptăm obiceiurile“. Altfel, urmează să înfruntăm
pârjolul şi pucioasa, concretizate prin atentate teroriste.
Astfel, asistăm la congruenţa dintre părerile eco-teologilor şi revigorarea
fundamentalistă, cu profunda sa ostilitate faţă de democraţia profană, fapt care tinde să
devină o nouă formă de ameninţare non-tradiţională la adresa societăţii. Mulţi analişti se
îngrijorează de apariţia „Ayatollah-ilor verzi“ sau a „eco-fasciştilor“ care îşi impun
propria lor marcă. Aceştia avertizează că „în crize profunde ale omenirii, charisma joacă
întotdeauna un rol. Cu cât e criza mai profundă, cu atât va ieşi la iveală o figură
charismatică mai întunecată (...) Riscul de a avea sau nu un Adolf verde depinde (...) de
cât de departe vor avansa schimbările culturale înainte de următorul Cernobâl“78.
Actualmente, în Statele Unite ale Americii, Partidul Neo-Verde, cu brasarde,
centuri cu diagonală şi cizme înalte, este gata să-şi impună noua optică despre natură
asupra restului societăţii. Tot în perioada actuală, un „fundi“ (fundamentalist ecolog
englez), scria o scrisoare către The Economist, în care susţinea că „ţelurile fundi-lor verzi
ca mine sunt de a reveni la o Europă care a existat în trecutul îndepărtat, între căderea
Romei şi ascensiunea lui Charlemagne, în care unitatea de bază a societăţii era aşezarea
rurală, abia mai mare decât un cătun. Singurul mod al oamenilor de a trăi în armonie cu
natura este de a trăi la limita de subzistenţă“.
În sine, eco-teologii pot să nu fie luaţi în seamă. Rămân o mică grupare la marginea
cea mai îndepărtată a mişcării ambientaliste, dar deraparea lor spre acte de terorism este
posibilă şi probabilă.
În ultimii 10-15 ani, în lumea occidentală s-a constatat o creştere îngrijorătoare a
actelor teroriste comise în numele protejării mediului înconjurător. Semnalul luptei
împotriva acestui gen de infracţiuni a fost dat de autorităţile franceze, care au întreprins
un atac violent asupra vasului Rainbow Warrior. Această nava, aparţinând organizaţiei

78
Idem, p. 177.

80
Greenpeace, era ancorată în portul neo-zeelandez Aukland şi fusese implicată în
protestele antinucleare din zona Pacificului. Şi până atunci se mai înregistraseră
manifestări împotriva proliferării armelor nucleare, ca şi demonstraţii împotriva extinderii
reţelei rutiere, a defrişărilor şi a industrializării zonelor rurale. În ciuda naturii evidente a
acestor proteste, unii analişti au căutat să definească noţiunea de eco-terorism, în aşa fel
încât să poată fi deosebit activismul ecologic de terorism, ca noţiune generală.
Prin prisma conceptului de „terorism“, eco-terorismul radical este înscris în
categoria celor „unimotivate“ sau, altfel spus, „terorism cu scopuri speciale“. Grupările
eco-teroriste urmăresc un scop bine determinat, propriu, un anume segment al vieţii
politice sau sociale. Ele nu urmăresc modificarea ordinii sociale existente, aşa cum fac
grupările revoluţionare, şi nici nu vizează ascensiunea unei anumite categorii etnice, ca în
cazul grupărilor naţionaliste. Eco-teroriştii sunt îngrijoraţi de degradarea mediului
înconjurător şi nu se implică în luptele politico-sociale. În prezent, aceste organizaţii au
două orientări principale:
1. unele dintre ele nu admit utilizarea energiei nucleare nici în scopuri
paşnice, nici în activităţi militare;
2. altele, duc o susţinută campanie împotriva uciderii animalelor, fie ca sport
(vânători), fie ca experiment ştiinţific.
Din aceste direcţii urmărite, se poate observa o diferenţă între
activiştii ecologişti şi teroriştii cauzelor politico-sociale. Organizaţii ca Greenpeace şi
Prietenii Pământului nu pot intra în această ultimă categorie. Acestea au fost fondate în
scopul avertizării populaţiei şi a sprijinirii luptei pentru o „planetă verde“. Raţiunea lor de
a fi nu presupune practicarea violenţei pentru atingerea scopurilor propuse, deşi, în
numeroase situaţii, membrii lor sunt asimilaţi extremiştilor. Este cert că unii dintre ei au
participat la sabotarea conductei petroliere din Marea Nordului, dar acesta nu a fost un
act terorist. Intenţia lor nu a fost să intimideze guverne sau companii, ci să avertizeze şi
să deştepte interesul faţă de asemenea probleme, într-un segment cât mai larg al
populaţiei. De asemenea, avertizează că nerespectarea cererilor prezentate va fi urmată de
incidente mai grave. Ecologiştii, în general, nu se raliază acestor tactici agresive. Până la
un anumit nivel, ei sunt mulţumiţi cu avertismentele inserate de mass-media.

81
Poate avea terorismul succes? După acest excurs analitic, întrebarea se ridică de la
sine. Evaluarea perspectivei terorismului – privit ca strategie a insurgenţei – depinde de
modul în care este definit succesul. Marea majoritate a grupărilor teroriste urmăresc
preluarea puterii sau măcar a controlului, în dauna guvernelor sau regimurilor politice
existente.
Din acest punct de vedere – criteriul succesului –, scopul terorismului este greu de
atins, deoarece puţine grupări insurgente care au apelat la terorism ca principala strategie
şi-au realizat scopul. Dintre acestea, se pot aminti grupările EOKA (Ethniki Organosis
Kypriahou Agoniston) din Cipru, Mişcarea Mau-Mau din Kenia, împotriva dominaţiei
britanice, şi FLN (Frontul de Eliberare Naţională) din Algeria, contra francezilor.
Marea majoritate a sutelor de grupări teroriste ce au activat în epoca contemporană
au eşuat lamentabil în demersul lor de obţinere a puterii sau de schimbare a regimului
politic atacat. Faptul că strategia teroristă a avut succes numai în situaţiile luptei
anticoloniale nu este o simplă coincidenţă.
Acolo unde organizaţiile teroriste au urmărit schimbarea social-politică a regimului,
statele-ţintă au reacţionat decisiv. Pentru guvernele Franţei, Germaniei sau Italiei, lupta
contra Acţiunii Directe, Facţiunii Armata Roşie sau împotriva Brigăzilor Roşii a
reprezentat o chestiune de viaţă şi de moarte, neexistând posibilitatea compromisului,
deoarece succesul terorismului echivala cu căderea regimului politic din aceste ţări.
Acelaşi lucru este valabil şi în majoritatea cazurilor de insurgenţă separatistă, când
teroriştii ameninţă suveranitatea şi integritatea teritorială a statului-ţintă, aşa cum a fost
cazul separatiştilor basci în Spania, kurzilor în Turcia sau a corsicanilor în Franţa.
Astfel, pentru Franţa, părăsirea Marocului, Tunisiei sau chiar a Algeriei a fost
dureroasă, deoarece lăsau în urmă peste un milion de francezi, în mijlocul unei populaţii
musulmane ostile. Dacă ar fi fost vorba de Bretania sau Normandia, Franţa nu ar fi cedat
niciodată. În acest sens, succesul terorismului separatist în obţinerea scopurilor propuse
reprezintă unitatea de măsură a gradului în care teritoriul disputat devine o entitate
separată. Totuşi, este adevărat şi faptul că o cauză naţionalistă este, în general, mult mai
puternică în motivarea unei părţi a populaţiei decât o problemă socială, şi, prin urmare,
alte lucruri fiind echivalente, intensitatea violenţei emanate din sentimentele naţionaliste

82
este, de obicei, mai mare decât violenţa generată de nedreptăţile şi abuzurile social-
economice.
Deşi realizarea deplină a scopurilor insurgenţelor este rară, teroriştii au reuşit
adeseori să-şi realizeze obiectivele parţial. Se pot deosebi patru tipuri de succese teroriste
parţiale:
1) obţinerea sprijinului intern, ce permite teroriştilor să ajungă la un nivel mai
înalt al insurgenţei;
2) atragerea atenţiei internaţionale asupra nedreptăţilor la care sunt supuşi;
3) dobândirea legitimităţii internaţionale;
4) câştigarea de concesii politice parţiale din partea autorităţilor.
S-a menţionat deja că noţiunea fundamentală a terorismului, ca strategie, este ideea
propagandei, prin fapte care consideră acest mod de luptă ca un instrument de răspândire
a motivaţiei şi exemplului insurecţiei, servind astfel ca un punct de sprijin prealabil al
unei forme mai avansate a luptei armate. În cazul majorităţii grupărilor teroriste, nu a
funcţionat nici măcar aceasta doctrină elementară. Deşi actele lor de violenţă au câştigat o
publicitate uluitoare, ca toate atacurile teroriste, ele nu au reuşit să atragă simpatia şi
sprijinul publicului şi să genereze marea insurecţie populară pe care au sperat să o
propulseze. Acesta a fost, de exemplu, cazul mişcărilor radicale de extremă stânga sau de
extremă dreaptă din Europa Occidentală sau Statele Unite din anii 1979 şi 1980.
Cu toate acestea, au existat cazuri în care terorismul a ajutat, după cât se pare, la
apariţia unei mişcări mai largi. Un exemplu îl constituie socialiştii revoluţionari ruşi de la
începutul secolului al XX-lea. Deşi nu au reuşit să-şi transforme aparatul clandestin într-
un instrument politic capabil de a cuceri puterea, faptul că revoluţia din octombrie 1917 a
fost înfăptuită până la urmă de bolşevicii mai bine organizaţi, actele teroriste ale
anarhiştilor au contribuit, probabil, la păstrarea flăcării revoluţionare. De-a lungul anilor,
social-democraţii (bolşevicii şi menşevicii) şi-au constituit propriile infrastructuri
clandestine, fără acţiuni dramatice care să stingă entuziasmul poporului. Socialiştii
revoluţionari, prin asasinarea miniştrilor şi ai altor funcţionari guvernamentali, au
menţinut vie ideea şi spiritul de luptă în rândul revoluţionarilor potenţiali.
Ca o ironie, se pare că terorismul anarhist foarte criticat şi ridiculizat de social-
democraţi, a făcut posibilă cucerirea puterii în 1917 de către cei din urmă. În general,

83
rezultatul terorismului internaţional îl constituie propagarea pe plan internaţional a
revendicărilor teroriştilor. Singură, aceasta mediatizare internaţională nu este suficientă
pentru realizarea schimbărilor dorite de insurgenţi şi, uneori, dă naştere la repercusiuni
negative pentru cauza teroriştilor. Cu toate acestea, în condiţii favorabile, ea asigură
insurgenţilor o scară pe care ei pot urca mai departe. În rândul populaţiei occidentale,
reacţia iniţială faţă de o campanie teroristă este, în mod invariabil, una de condamnare
vehementă. Această reacţie, totuşi, este deseori urmată de promptitudinea cu care se
analizează cazul teroriştilor, existând o tendinţă de a privi favorabil unele revendicări ale
acestora. În mod paradoxal, populaţia poate aproba, în final, motivaţia, detestând, în
acelaşi timp, metoda prin care aceasta a fost făcută public.
Formarea atitudinii favorabile faţă de cauza teroriştilor apare cu o mare
probabilitate în rândul populaţiilor care suferă de pe urma atacurilor teroriste, dar nu are
nimic de pierdut din îndeplinirea dorinţei lor. În această situaţie, dezaprobarea vehementă
iniţială este repede înlocuită cu dorinţa ca problema respectivă să dispară. Atunci când o
atitudine politică pozitivă faţă de cauza teroriştilor pare a fi capabilă de a cumpăra pacea,
statele (guvernele) îşi adaptează adesea politica, astfel încât să câştige bunăvoinţa
teroriştilor. Situaţia este cunoscută în psihologie ca „disonanţă cognitivă“ şi nu este în
mod necesar un act conştient. În principal, aceasta implică găsirea unei scuze acceptable
faţă de un comportament ce poate evita conflictele, chiar dacă aceasta contrazice unele
principii sau convingeri. Cu siguranţă, statul şi populaţia preferă să creadă că, la o
examinare mai atentă, teroriştii au o problema mai importantă, decât să admită cedarea în
faţa presiunii teroriste.
Când alte presiuni şi interese se adaugă la dorinţa de a pune capăt atacurilor
teroriste, cum ar fi acceptarea liderilor influenţi ai teroriştilor sau retragerea trupelor de
coaliţie din teatrele de operaţii ale războiului antiterorist, probabilitatea de adoptare a
unei atitudini favorabile faţă de cauza teroriştilor este mai mare. Reacţiile occidentale la
terorismul palestinian internaţional reprezintă un exemplu concludent al acestui proces.
Atacurile teroriste palestiniene în Europa Occidentală au început în 1968 şi au atins
apogeul în 1973. Acestea au fost puternic condamnate de Comunitatea Europeană.
Totuşi, în câţiva ani, OEP a primit permisiunea de a-şi deschide reprezentanţe practic în
aproape toate ţările europene şi, în 1974, la mai puţin de un an după impunerea

84
embargoului petrolului de către OEPC şi creşterea preţurilor barilului de petrol,
preşedintele OEP, Yasser Arafat, a fost invitat să vorbească în faţa Adunării Generale a
Naţiunilor Unite; OEP-ului i s-a acordat statut de observator în acel for internaţional.
Un analist american al fenomenului terorist, Martha Crenshaw, observa că „o
problemă iniţială în aprecierea rezultatelor terorismului este faptul că el nu este niciodată
factorul cauzal unic ce conduce la efecte identificabile“. Îmbinarea efectelor sociale şi
politice cu alte evenimente şi orientări face dificilă izolarea terorismului. După cum se
ştie, este importanta izolarea efectului net al terorismului şi aprecierea corectă a
contribuţiei sale relative la procesul de legitimitate a OEP, împreună cu alţi factori, cum
ar fi presiunile economice şi politice (de către state arabe). Totuşi, îndoiala este mică în
ceea ce priveşte faptul că terorismul a avut mai degrabă un efect pozitiv decât negativ
asupra legitimităţii OEP. Cazul nu este unic, deoarece există şi alte mişcări insurgente
naţionaliste şi separatiste care s-au bucurat de sprijinul unor lideri puternici. Kurzii,
croaţii, kashmirienii, siksii constituie câteva exemple ale mişcărilor separatiste ce au fost
active în ultimele două decade, câştigând legitimitate şi sprijin internaţional la fel de mare
pentru revendicările lor, fiind cel puţin tot atât de convingătoare ca şi cele ale
palestinienilor. Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că aceste mişcări nu au folosit în
aceeaşi măsura terorismul internaţional ca palestinienii (care poate fi explicat prin lipsa
sponsorizării de către stat).
Anumite grupuri teroriste ce au fost incapabile să-şi materializeze obiectivele
politice, au reuşit totuşi să-şi determine adversarii să facă concesii semnificative. Un
exemplu tipic îl constituie ETA (Euzkadi ta Askatasuna). Campania lor violentă de a se
separa de Spania nu a produs independenţa la care aspirau, dar a fost, fără îndoială, un
factor major în hotărârea Spaniei de a garanta provinciilor basce autonomie extensivă. Un
alt caz de acest fel este lupta IRA împotriva Ulster-ului. Deşi nu au fost făcuţi încă primii
paşi reali în privinţa schimbării statutului Ulster-ului, a existat bunăvoinţă progresivă în
Marea Britanie pentru soluţionarea problemei irlandeze, folosind orice mijloc care ar
pune capăt violenţei. Acordul britanico-irlandez din 1985 a garantat că Irlanda de Nord
va deveni o parte a Republicii Irlanda (Irlanda de Sud), dacă se decide prin vot popular.
Pentru timpul prezent, Irlandei i s-a garantat un drept de a-şi exprima părerea în privinţa
Ulster-ului în cadrul unei conferinţe anglo-irlandeze. În mod evident, aceste schimbări în

85
politica britanică au fost stimulate de lupta IRA, mai ales că mediatizarea internaţională a
făcut ca SUA să se implice direct în medierea conflictului dintre protestanţi şi catolici,
Jerry Adams fiind acceptat în SUA, deci, recunoscut ca parte reprezentativă cu autoritate
morală şi legală, în cadrul negocierilor de pace.

3.3.Scopurile şi motivaţiile acţiunilor teroriste

Terorismul poate fi comis în diferite scopuri. Actele individuale de terorism tind la


obţinerea unor anumite concesii, cum ar fi plata unor răscumpărări sau eliberarea unor
prizonieri. Terorismul poate să urmărească deliberat provocarea măsurilor de represiune,
sperând că astfel va provoca autodistrugerea structurilor statale. O linie de demarcaţie
abia vizibilă este trasată între teroare şi terorism, prin încercările de justificare şi
legalizare a terorii şi de interzicere a terorismului. Teroarea practicată de guvernul la
putere este prezentată ca aplicare a legii şi este îndreptată împotriva opoziţiei, în timp ce
terorismul presupune sfidarea deschisă a legii şi este mijlocul prin care opoziţia urmăreşte
să slăbească autoritatea guvernului. In timp ce guvernul terorist nu are nicio pretenţie de
legalitate, guvernul legitim trebuie, cel puţin formal, să invoce legea.
Dificultatea definirii terorismului apare din nou atunci când se pune problema
tipologiilor, care îmbracă trei forme: terorismul comis în afara statului sau care are efect
în afara teritoriului statului căruia îi aparţine agresorul; terorismul comis cu intenţia de a
prejudicia interesele unui stat sau ale unei organizaţii interguvernamentale internaţionale;
terorismul care este săvârşit împotriva unui membru al forţelor armate ale statului în
timpul unor ostilităţi militare.
Simpla ameninţare cu teroarea reprezintă un mesaj explicit. Terorismul este o stare
de spirit specială, este un mesaj. Cel care ucide un adversar politic, pentru a-i intimida pe
ceilalţi, săvârşeşte o omucidere. Numai scopul specific, care este înfricoşarea,
înspăimântarea unei colectivităţi umane, face ca actul respectiv să fie considerat terorist.
Terorismul are la bază o acţiune violentă, menită să atragă atenţia generală a
publicului asupra scopurilor unor astfel de acte, să genereze o puternică reacţie din partea
acestuia. În acest sens, Ulrike Meinhoff, întemeietoarea fostei organizaţii teroriste

86
germane Baader-Meinhoff, scria că „atentatele nu sunt destinate doar să provoace teroare. Ele
au, de asemenea, drept scop să provoace o puternică reacţie“.
Ţintele terorismului statelor autoritare sunt membrii marcanţi ai partidelor
democratice, intelectualii, liberalii, conducătorii socialişti etc. Teroarea este folosită
împotriva celor care nu fac parte din elita conducătoare, împotriva mulţimii şi, în special,
a actualilor şi potenţialilor opozanţi. In general, în aceste cazuri, nu sunt cunoscute cereri
formulate anume.
Ţintele terorismului de dreapta sunt deseori nespecifice, cu bombe care explodează
la întâmplare în locuri publice, totuşi ţintele specifice pot fi reprezentate de lideri de
stânga, intelectuali sau trădători. Teroarea este îndreptată asupra oponenţilor
guvernamentali şi, de cele mai multe ori, împotriva întregii societăţi. In cazurile când
există cereri de formulat, acestea se adresează, de cele mai multe ori, militarilor, care sunt
chemaţi să realizeze o lovitură de stat. De asemenea, se caută să se atragă atenţia
guvernului, alteori populaţiei sau grupărilor de dreapta. Mai sunt în atenţia teroriştilor şi
eventualii simpatizanţi ai puterii din rândul populaţiei, precum şi mass-media.
Terorismul etnic şi naţionalist are drept victime membrii grupărilor politice de altă
naţionalitate aflate la putere, forţele de ordine sau cei care colaborează cu acestea. Ţinte
pot fi şi turiştii statelor ce au relaţii strânse cu puterea.
Terorismul de stânga este întreprins împotriva aparatului de stat, funcţionarilor
guvernamentali, militarilor, poliţiştilor, juriştilor, oamenilor de afaceri.
Indiferent de culoarea politică, teroriştii urmăresc relatarea acţiunilor lor de către
mass-media, pentru a se realiza un impact deosebit asupra populaţiei, a guvernanţilor.
Cele mai multe din cererile teroriştilor vizează eliberarea colegilor aflaţi în detenţie,
precum şi atragerea de noi simpatizanţi, adepţi, obţinerea de profituri considerabile
pentru desfăşurarea luptei în continuare.
În esenţă, scopul actelor teroriste îl reprezintă paralizarea vieţii sociale din spaţiul
respectiv, prin:declanşarea unor comentarii la scară largă în mass-media; asasinarea unui
personaj cheie în ierarhia statală oficială, din domeniul politic, militar, cultural sau lider
de opinie; deteriorarea (distrugerea) unui edificiu de valoare pentru autoritatea statală şi
populaţia statului vizat; generarea unor negocieri politice sau constrângerea autorităţilor

87
pentru a veni în întâmpinarea revendicărilor grupării teroriste; sporirea reputaţiei şi
credibilităţii grupării teroriste.
Scopurile acţiunilor teroriste sunt diferite de la o situaţie la alta şi foarte complexe.
În principal, ele pot fi determinate de unele motivaţii de genul79: realizarea unor scopuri
politice considerate esenţiale pentru afirmarea unor etnii: cazul populaţiei kurde, al
palestinienilor, bascilor etc.; promovarea doctrinelor religioase şi tradiţiilor seculare, fapt
semnalat în Algeria şi Egipt; sensibilizarea opiniei publice asupra existenţei unor situaţii
conflictuale în diferite zone ale lumii: cazul kurzilor (PKK) şi al nord-irlandezilor din
Ulster (IRA); subminarea autorităţii regimurilor politice, prin producerea de panică, haos,
incertitudine; eliberarea unor compatrioţi, deţinuţi în închisori; obţinerea unor sume de
bani, pentru finanţarea viitoarelor acţiuni; intimidarea şi influenţarea poziţiei unor
personalităţi sau guverne; răzbunarea faţă de unele personalităţi; atingerea rapidă a unor
scopuri etnice sau separatiste.
Adepţii postbelici ai utilizării metodelor teroriste au considerat că acestea reprezintă
o cale de mediatizare a cauzei prin mass-media şi că pot demonstra capacitatea de ripostă
a grupărilor teroriste80.
Totodată, datorită promovării ideologiilor revoluţionare şi imposibilităţii de a
înfrunta forţele armate regulate, mişcările de gherilă au alunecat spre terorism (UCK,
Khmerii Roşii, Tupac Amaru).
Situaţia strategică postbelică a facilitat proliferarea terorismului, ca formă de
purtare a războiului neconvenţional. Astfel, state precum SUA şi Rusia au putut participa
la conflicte locale fără a se implica în lupta deschisă81.
În urma măsurilor de combatere a terorismului luate în ultimii ani, o serie de
organizaţii teroriste şi-au revizuit strategia şi tactica de acţiune, concomitent cu
reorganizarea lor în vederea contracarării măsurilor de combatere adoptate de guverne.

79
Stângaciu, Stan, general de brigadă, op. cit., în Revista Trupelor de Uscat, nr. 2, 1996,
p. 60.
80
Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru şi Niţă, Dan, op. cit., p. 89.
81
Vezi acţiunile „beretelor verzi“ (SUA) în Vietnam, în Stanciu, S. – Războiul special -
trupe speciale, Editura Militară, Bucureşti, 1976, şi ale Spetznaz (Rusia) în Afganistan, în
Sarin, Oleg – Război contra speciei umane, Editura Antet, Oradea, 1998.

88
Se poate aprecia că se acţionează în primul rând în direcţia realizării unei unităţi
de acţiune între grupurile şi organizaţiile teroriste din diferite ţări, a terorismului de
dreapta cu cel de stânga, vizându-se din ce în ce mai frecvent obiectivele occidentale.
Cu alte cuvinte, grupurile teroriste nu doresc o confruntare cu masiva maşinărie
militară deoarece ar pierde lupta, ci, doar să acţioneze atunci când au ocazia, dacă nu să
ocolească obstacolul (obiectivul), să se poată ascunde în populaţie ca şi cum ar fi nişte
anonimi.

3.4.Structura entităţilor teroriste şi modelul acţiunilor teroriste

Structura entităţilor teroriste. Ca orice organizaţie politică, grupările teroriste au


structuri funcţionale pentru locul în care urmează să aibă loc atacul. Deoarece operează în
medii ostile, securitatea grupării teroriste este un factor deosebit de important. De aceea,
grupările teroriste au o structură celulară. Fiecare celulă este relativ izolată şi
îndeplineşte funcţii specifice, cum ar fi: obţinerea de informaţii, apărarea prin
contrainformaţii, sprijinul logistic şi desfăşurarea de activităţi specifice terorismului. În
general, structura grupărilor teroriste este similară organizaţiilor militare. Sarcinile sunt
stabilite şi executate respectându-se funcţiile şi ierarhia.
Grupările teroristre alcătuite din peste 100 de membri au un compartiment central
de comandă şi control şi unul sau mai multe compartimente subordonate, în funcţie de
regiunile geografice în care acţionează. Comandamentele regionale dirijează acţiunile
celulelor operaţionale şi de sprijin.
Grupările sub 50 de membri pot avea un singur compartiment de comandă, care
controlează direct toate celulele operaţionale şi de sprijin, indiferent unde s-ar afla.
Organizaţiile teroriste care nu beneficiază de resurse guvernamentale au nevoie de o
structură de sprijin. Structura organizatorică tipică unei grupări teroriste este de tip
piramidal. În vârf, se află liderul sau conducătorul nucleului grupării. Acesta defineşte
politica şi stabileşte direcţiile de acţiune. La următorul nivel se găsesc cadrele active şi
executanţii. Din rândurile lor fac parte bărbaţi şi femei, care execută atacurile teroriste şi
îi antrenează pe alţii. Mulţi dintre aceştia sunt devotaţi cauzei pentru care luptă. Există şi

89
profesionişti, care fac parte din cadrele active, fără să aibă însă o motivaţie ideologică. La
un nivel mai jos, se află susţinătorii activi, cei care nu se consideră membri ai grupărilor
teroriste, dar care sprijină cu bani şi alte resurse acţiunile acestora. Ei pot furniza asistenţă
tehnică, logistică şi pot avea chiar şi roluri minore în desfăşurarea acţiunii teroriste
propriu-zise. La ultimul nivel, se găsesc susţinătorii pasivi; aceştia sunt vinovaţi de
complicitate tacită, deoarece, chiar dacă au cunoştinţă de activitatea unei grupări teroriste
sau de existenţa unui membru al acestor grupări, se prefac a nu cunoaşte nimic.
Liderii organizaţiilor teroriste sunt foarte diferiţi, ca şi grupările pe care le conduc.
Deşi prezentarea teroriştilor în mass-media este asemănătoare celei a alienaţilor mintali,
majoritatea datelor biografice indică faptul că teroriştii sau liderii lor sunt, în general,
motivaţi politic, bine educaţi şi, de obicei, provin din clasa de mijloc. În unele situaţii,
liderii organizaţiilor politice sunt charismatici, dispun de cunoştinţe serioase şi au o bună
pregătire în tacticile militare şi cele de planificare.
Recrutarea teroriştilor se face la vârste fragede, în adolescenţă. Instruirea se
realizează pe bază de programe, care diferă de la o grupare la alta. Caracteristicile
comune82 sunt:
• recruţii învaţă cum să mânuiască, cu minimă îndemânare, armele uşoare şi
armele albe;
• armele uşoare de care dispun teroriştii sunt, în majoritatea cazurilor,
echivalente sau chiar mai performante decât cele din dotarea majorităţii forţelor
contrateroriste din întreaga lume;
• grupările teroriste au introdus în pregătirea specifică utilizarea lansatoarelor
portabile antitanc şi antiaeriene, obţinute fie prin furt, fie prin tranzacţii ilicite pe piaţa
neagră;
• grupările teroriste dispun de specialişti bine pregătiţi în proiectarea şi
utilizarea dispozitivelor explozive,
• în structura grupărilor teroriste se regăsesc experţi în culegerea şi analizarea
informaţiilor, inclusiv observarea, urmărirea, criptografierea, interceptarea comunicaţiilor
şi a semnalelor.

82
Simileanu, Vasile – Radiografia terorismului, Editura TopForm, Bucureşti, 2003, p. 41.

90
Totodată, din perspectiva calităţii autorilor, în ultima perioadă se poate observa
aderarea la grupările teroriste a intelectualilor din afara statului respectiv. Aceştia sunt
persoane onorabile, cu o poziţie socială înaltă, respectaţi în comunitatea care i-a asimilat,
dar care au acces la informaţii diverse (financiar-bancare, tehnologice, chimice, militare,
medicale etc.) şi care acceptă în numele autorităţii de comandă să execute anumite
misiuni (unele chiar sinucigaşe).
Pe de altă parte, luându-se în consideraţie criteriul naţionalităţii, specialiştii afirmă
că indivizii atraşi în acţiuni teroriste păstrează nostalgia poporului şi a teritoriului din care
provine. Lăsaţi în „conservare“ mult timp, studiaţi de serviciile de informaţii ale ţării
gazdă, ale ţării de origine, precum şi de compartimentele specializate ale organizaţiilor
teroriste, aceştia sunt cel mai adesea activaţi pe criterii de apartenenţă la un teritoriu şi la
etnie, ale căror cutume şi tradiţii sunt încă vii în subconştientul individului.
Acţiunile teroriste fundamentate religios sunt executate, în general, de persoane
tinere (majoritatea teroriştilor şi a membrilor organizaţiilor de tip terorist au sub 30 de
ani), recrutate din mediile sărace. De exemplu, familiile tinerilor palestinieni decedaţi pe
timpul executării actelor teroriste primesc sume mari de bani ce le asigură bunăstarea,
chiar dacă încalcă legile sfinte ale Qu'ran-ului. De asemenea, partizanii terorismului
religios mai sunt atraşi din ţările lumii a treia şi, rareori, din mediile intelectuale, atacurile
din 11 septembrie 2001 constituind un bun exemplu în acest sens. În marea lor majoritate,
teroriştii islamici aparţinând aripilor extremei drepte trăiesc în oraşe mici şi sunt
credincioşi, chiar fanatici. Chiar dacă în unele societăţi islamice, femeia nu este acceptată
social, în ultima vreme s-a făcut resimţită atragerea acestora în cadrul mişcărilor
extremiste, recrutarea executându-se din clasele cu standarde de viaţă medii şi superioare,
din marile oraşe.
În cadrul mişcărilor teroriste europene sau sud-americane, adepţii sunt, în general,
atei, îndoctrinaţi politic cu ideologii totalitare sau de tip comunist, iar revendicările lor
sunt diferite, chiar pe plan naţional. Astfel, unele mişcări teroriste – mai ales cele care
provin din zona ideologică marxistă – speră să provoace revoluţia mondială sau o formă
foarte violentă a acesteia într-un teritoriu limitat. Dar aceste forme de terorism politic şi
ideologic nu mai sunt atât de acute după încheierea războiului rece. De aici, nu se poate
desprinde concluzia că acest tip de terorism a încetat, ci doar aceea că îşi caută noi forme

91
de manifestare, cum ar fi cyberterorismul, care nu pot fi, deocamdată, foarte agreate,
întrucât nu vizează spectaculosul, sunt invizibile şi, deci, nu produc teroare.

3.5.Caracteristicile acţiunilor teroriste

Aproape zilnic, omenirea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste care generează


insecuritate şi tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă
şi internaţională. Prin amploarea şi diversiunea formelor sale terorismul a dobândit în
ultimele decenii un caracter global, constituind o ameninţare gravă pentru securitatea şi
pacea mondială.
Majoritatea teoreticienilor analizează actele teroriste în funcţie de elementul
subiectiv al infracţiunii (intenţia), distingând astfel un terorism de drept comun şi un
terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege acele infracţiuni care cad sub
incidenţa legii penale, agravată însă de metode de execuţie prin teroare. De regulă, acest
gen de infracţiuni au ca obiect un interes personal ca de exemplu: obţinerea unei sume de
bani, încercări de şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate
aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb, terorismul social ar fi acea formă de
infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori
distrugerea unei orânduiri sociale.
Acţiunile teroriste se pot cuprinde în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi
la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci
motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor
sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor,
întărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale.
După cum au demonstrat atentatele comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii, terorismul a depăşit stadiul unor simple asasinate şi atentate
cu bombe. În prezent unele organizaţii teroriste au capacitatea tactică de a ucide mii de
persoane dintr-o singură acţiune şi de a ameninţa comunităţi întregi în timp de pace.
Pentru atingerea obiectivelor propuse organizaţiile şi grupările teroriste apelează la
o mare varietate de forme şi procedee de acţiune, fiecare cu caracteristici proprii.

92
Statisticile ultimilor 30 de ani demonstrează că aproape 95% dintre acţiunile teroriste
înregistrate în întreaga lume se încadrează în şase tactici de bază, respectiv: atentate cu
bombe, asasinate, atacuri armate, răpiri, deturnări şi luări de ostatici. Teroriştii aruncă în
aer diverse obiective, ucid oameni sau iau ostatici. Orice acţiune teroristă nu este, în
ultimă instanţă, decât o variantă a acestei activităţi.
Din analiza situaţiilor de profil, rezultă faptul că formele de acţiune cele mai uzitate
în realizarea actelor teroriste sunt:
• acţiunea directă;
• acţiunea acoperită;
• acţiunea indirectă.
Acţiunea directă. Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat, asupra ţintei
vizate, în scopul ocupării obiectivului (cu sau fără ostatici), capturării, răpirii sau
nimicirii unor persoane, creării de panică, derută şi groază în rândul populaţiei.
În raport cu scopul acţiunii, natura obiectivului vizat, condiţiile concrete existente în
zonă şi alte elemente de ordin tactic, sociologic şi psihologic, acţiunea directă face uz de
o serie de procedee specifice, între care cele mai frecvente sunt:
• atentatul;
• atacul obiectivelor fixe;
• atacul obiectivelor mobile (deturnarea).
Atentatul este unul dintre principalele procedee de acţiune folosite de terorişti şi se
adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi marcante care, prin activitatea lor,
au afectat interesele grupării teroriste. De regulă, ţinta acestor acţiuni sunt: şefi de state,
diplomaţi, înalţi demnitari şi alte personalităţi politice, oameni de afaceri, comandanţi
militari şi şefi de poliţie etc.
Ca modalităţi concrete de executare a acţiunilor asupra personalităţilor vizate,
elementele teroriste folosesc: asasinatul; răpirea de persoane; sechestrarea de persoane
(luarea de ostatici); atentatul prin atac armat, în forţă, rapid şi prin surprindere; atentatul
executat prin atac izolat; atentatul executat printr-o acţiune armată specială.
Asasinatul este acţiunea cea mai odioasă săvârşită de terorişti, având rolul de a da
exemplu a ceea ce vor putea să facă în viitor.

93
Printre zecile de personalităţi asasinate în ultimele decenii se numără: regele
Iordaniei, Abdullah Ibn Hussein (adversar înverşunat al politicii coloniale britanice în
Orientul Apropiat, a fost asasinat pe 20 iulie 1951, într-o moschee); preşedintele
republicii Panama, Jose Antonio Remon (asasinat în 1955 în timp ce asista la o cursă de
cai); preşedintele Nicaragua, Anastazia Somoza (împuşcat de un naţionalist în 1956);
preşedintele Guatemalei, Carlos Castillo Armas (ucis de şeful gărzii personale pe 26 iulie
1958); preşedintele Republicii Dominicane, Rafael Trujilio Molina (ucis în Ciudad
Trujilio, pe 30 mai 1961); preşedintele Republicii Togo, Silvanus Olympio (asasinat pe
13 ianuarie 1963 în timpul unei lovituri de stat); preşedintele Vietnamului de Sud, Ngo
Dinh Diem (împuşcat la 2 septembrie 1963 în timpul unei lovituri de stat); preşedintele
SUA, John Fitzgerald Kennedy (împuşcat la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, de către Lee
Harwey Oswald); preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat (împuşcat la Cairo în timpul
unei parade militare în toamna anului 1981 de către un comando aparţinând Jihadului
Islamic egiptean); preşedintele Boliviei, Juan Jose Torres (răpit în Bolivia, a fost găsit
mort câteva zile mai târziu, la 1 iunie 1976, la 60 de mile de Buenos Aires); preşedintele
Republicii Chile, Salvador Allende (ucis pe 11 septembrie 1973, în timpul unei lovituri
de stat); primul ministru al Sri Lanka, Solomon Bandaranaike (ucis de un fanatic pe 25
septembrie 1959); primul ministru iordanian, Hassan Madjali (ucis de o bombă pe 28
iunie 1960, într-un atentat care îl viza pe regele Hussein); primul ministru al Republicii
Congo, Patrice Lumumba (împuşcat în Katanga, pe 17 ianuarie 1961); primul ministru al
Republicii Africa de Sud, Henrik Frensch Verwoerd (asasinat pe 6 noiembrie 1966);
primul ministru spaniol, Luis Carerro Blanco (automobilul său a fost aruncat în aer cu trei
mine antitanc la 20 decembruie 1973 de către membrii ETA); primul ministru al Italiei,
Aldo Moro (răpit la 16 martie 1978 în plin centrul Romei de către un grup de terorişti
aparţinând Brigăzilor Roşii, cadavrul său a fost găsit într-un automobil pe 9 mai acelaşi
an); primul ministru al Suediei, Oläf Palme (împuşcat de către un individ rămas
necunoscut la 26 februarie 1986, în timp ce ieşea de la un cinematograf); premierii
indieni Indira Ghandi şi Rajiv Ghandi (ucis cu focuri de armă de un membru al gărzii
personale, pe 31 octombrie 1984); primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin (împuşcat
la Tel-Aviv pe 4 noiembrie 1995 în timpul unui miting pentru pace de Ygal Amir,
membru al grupării de extremă dreapta Eyal) etc.

94
Răpirea de persoane se realizează în vederea ameninţării unor grupuri de interese
(sociale, politice sau economice), a guvernelor sau autorităţilor publice centrale sau
locale, cărora, prin acest procedeu, li se impune satisfacerea unor revendicări de ordin
politic, economic, juridic, militar etc. solicitate de către grupările teroriste respective.
Pe 17 decembrie 1981, generalul de brigadă James Lee Dozier, adjunctul şefului de
stat major al comandamentului de sud al NATO, a fost răpit din apartamentul său din
Verona (Italia) de către membri ai organizaţiei Brigăzile Roşii. El a fost eliberat după 42
de zile de către forţele speciale italiene, în urma celei mai vaste operaţiuni de căutare din
istoria Italiei, la care au participat peste 6000 de poliţişti, membri ai forţelor armate şi
serviciilor secrete, reprezentanţi ai Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) şi Interpol.
Sechestrarea de persoane (luarea de ostatici) este o acţiune prin care se atentează la
integritatea unei persoane, executată cu forţa, prin reţinerea aşa-zişilor adversari
marcanţi, pentru a determina autorităţile să accepte condiţiile impuse, inclusiv preţul de
răscumpărare în bani. Modalitatea este folosită de către grupările teroriste şi pentru
obţinerea de fonduri prin răscumpărările plătite de oamenii de afaceri pentru eliberarea
unor membri ai familiilor acestora, luaţi ostatici.
La 17 decembrie 1996, un comando al Mişcării Revoluţionare Tupac Amaru a
ocupat reşedinţa ambasadorului japonez la Lima, luând peste 600 de ostatici. După un
asediu de 126 de zile, forţele speciale peruane au intervenit în forţă. În timpul atacului şi-
au pierdut viaţa 14 terorişti, doi luptători antiterorişti şi doi ostatici.
Atentatul prin atac armat, în forţă, rapid şi prin surprindere este un procedeu
violent, adoptat în scopul suprimării fizice a persoanei vizate, urmat de retragerea
echipelor teroriste din zona acţiunii respective. Pentru desfăşurarea cu succes a acţiunii
respective, se încearcă dezorientarea organelor de ordine, concomitent cu blocarea
circulaţiei în zonă.
Cu o oră înainte de deschiderea lucrărilor Organizaţiei Unităţii Africane desfăşurate
la Adis Abeba, pe 26 mai 1995, coloana oficială a preşedintelui Egiptului, Hosni
Mubarak, a fost atacată într-o ambuscadă bine organizată de către un grup de terorişti ai
organizaţiei Jihadul Islamic egiptean, înarmaţi cu pistoale mitralieră AK-7. Cinci dintre
aceştia au deshis focul asupra limuzinei prezidenţiale din imediată apropiere, fiind
susţinuţi de către alţi trei trăgători amplasaţi pe clădirile din jur. După un schimb de

95
focuri care a durat un minut, teroriştii s-au retras cu un autoturism de teren, pe un traseu
pregătit anterior, fără a putea fi reţinuţi de forţele de ordine. În urma atentatului au fost
ucişi doi ofiţeri de securitate etiopieni, aproximativ alţi zece ofiţeri egipteni şi etiopieni
fiind răniţi.
Atentatul executat prin atac izolat constituie un procedeu de acţiune utilizat
frecvent de terorişti, deoarece angajează efective reduse. Se foloseşte în combinaţie cu
asasinatele, răpirile sau sechestrările de persoane.
La 13 mai 1981, Papa Ioan Paul al doilea a fost rănit cu trei gloanţe în Piaţa Sf.
Petru din Roma, de către teroristul turc Mehmet Ali Agça.
Pe 18 mai 1996, în timpul unei vizite efectuate în oraşui Izmir, preşedintele Turciei,
Suleyman Demirel, a constituit obiectul unei tentative de asasinat. Atentatorul a fost
identificat ca fiind Ibrahim Gumrukçoglu, de profesie farmacist, condamnat în trecut
pentru crimă şi cunoscut ca având simpatii pro-islamiste.
Atentatul executat printr-o acţiune armată specială, denumit şi atacul nominal, este
un procedeu care se adoptă pe baza unor informaţii sigure despre persoana vizată şi
mijlocul de locomoţiie folosit.
Un exemplu de astfel de acţiune îl constituie tentativa de ucidere a preşedintelui
Franţei, Charles de Gaulle, de către un asasin profesionist angajat de către OAS
(Organisation de l′ Armée Secrète).
Atacul obiectivelor fixe cu foc, combinat cu acţiuni desfăşurate rapid şi prin
surprindere asupra elementelor sistemului de securitate, cu sau fără luare de ostatici,
cuprinde: atacul simultan pe două direcţii; atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de
acţiunea demonstrativă pe o direcţie secundară; atacul legendat.
Atacul simultan pe două direcţii, respectiv, atacul pe o direcţie favorabilă,
precedat de acţiunea demonstrativă pe o direcţie secundară, urmăresc desfăşurarea
rapidă a comandoului terorist, pătrunderea în obiectiv, neutralizarea sistemului de
protecţie, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici şi începerea satisfacerii cererilor
ultimative.
Pe 30 aprilie 1986, un comando terorist a ocupat ambasada iraniană din Londra,
luând 26 de ostatici, inclusiv un poliţist britanic. Teroriştii au solicitat eliberarea a 91 de
persoane aflate în închisori din Iran, ameninţând că în cazul în care nu li se va satisface

96
revendicarea vor ucide ostaticii şi vor arunca în aer clădirea ambasadei. Intervenţia în
forţă a echipelor Regimentului 22 SAS (specializat în contraterorism), după şase zile de
asediu, s-a soldat cu uciderea a cinci din cei şase terorişti şi a unui ostatic. Eficienţa
acţiunii (care a durat numai 11 minute) s-a datorat folosirii unor elemente de surprindere
a adversarului: aruncarea simultană în aer a ferestrelor imobilului, utilizarea de grenade
de consternare şi gaze lacrimogene.
Atacul legendat, bazat pe pătrunderea „legală“ în obiectivul vizat (utilizându-se
legende plauzibile), este continuat de ameninţarea cu arma, sechestrarea personalului şi
prezentarea programului de revendicări şi condiţii. Este cel mai utilizat procedeu în
majoritatea acţiunilor teroriste cunoscute.
Pe 24 decembrie 1994, patru terorişti aparţinând Grupului Islamic Armat (GIA), au
luat ostatici membrii echipajului şi 227 de pasageri ai unei curse Air France care staţiona
pe Aeroportul Houari Boumediene din Alger. Teroriştii au pătruns în avion prin tunelul
destinat îmbarcării pasagerilor, fiind deghizaţi în uniforme ale personalului aeroportului.
După 48 de ore, echipele de asalt ale GIGN – unitatea contrateroristă franceză – au luat
cu asalt aeronava, ucigându-i pe toţi cei patru terorişti. În urma atacului au fost rănite 25
de persoane (nouă luptători, trei membri ai echipajului şi 13 pasageri).
Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este realizat ca act premeditat de capturare
a unui mijloc de transport şi schimbarea direcţiei de deplasare a acestuia, sub ameninţarea
armei. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutiere
şi feroviare.
Dintre toate mijloacele mobile menţionate, avionul a constituit dintotdeauna ţinta
deturnărilor. În acest caz, acţiunea se declanşează, de regulă, imediat după decolarea
navei, când echipajul de bord este ocupat cu executarea manevrelor de zbor, iar pasagerii
sunt legaţi cu centurile de siguranţă.
La 13 octombrie 1977, un avion Lufthansa cu 91 de pasageri la bord a fost deturnat
de un grup de patru terorişti – doi bărbaţi şi două femei. După mai multe escale succesive
în Orientul Apropiat, avionul a aterizat pe aeroportul Mogadiscio (Somalia). Pentru a
câştiga timp, autorităţile germane au comunicat teroriştilor că acceptă eliberarea
prizonierilor revendicaţi de aceştia în schimbul eliberării ostaticilor. Echipa de asalt a
GSG–9 (unitatea contrateroristă germană) s-a apropiat de aeronavă dinspre coadă, în timp

97
ce teroriştii se strânseseră în cabina de comandă pentru a observa un foc puternic aprins
de militarii somalezi la circa 100 de metri de aparat, în scop de diversiune. Luptătorii
antiterorişti au pătruns în interior cu ajutorul unor scări de asalt prin uşile de salvare a
avionului, după ce au lansat, în prealabil, prin geamul cabinei, grenade de consternare. În
timpul asaltului au fost ucişi toţi cei patru terorişti, iar trei ostatici au fost răniţi.
O variantă particulară a acestui procedeu o reprezintă deturnarea aeronavelor în
scopul zdrobirii lor de edificii înalte – cazul 11 septembrie 2001 –, care produc pierderi
de vieţi omeneşti (inclusiv a atentatorilor) şi pagube materiale însemnate.
Acţiunea acoperită. Acţiunea acoperită cuprinde asasinarea unor persoane,
distrugerea sau incendierea unor imobile, prin diverse procedee şi metode.
Expedierea/înmânarea de obiecte explozive (colete, plicuri, buchete de flori,
cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare) prin poşta obişnuită sau prin persoane
deghizate urmăreşte producerea de explozii, fie în timpul folosirii obiectelor respective,
fie cu întârziere. Cele mai utilizate sunt plicurile explozive.
Plasarea de încărcături explozive în locuri sau obiective alese din timp, în scopul
producerii de asasinate, distrugeri, incendii, încărcăturile fiind acţionate cu ajutorul unor
dispozitive de amorsare clasice sau artizanale.
Plasarea încărcăturilor explozive se face prin: pătrunderea legendată în obiectivul
vizat şi ascunderea materialului exploziv într-un singur loc; exploatarea neatenţiei
personalului din sistemul de securitate al obiectivului; utilizarea unor persoane corupte
din rândul salariaţilor obiectivului, a legitimaţiilor acestora sau a unor documente false;
abandonarea de autoturisme cu încărcături mari de exploziv în apropierea obiectivului şi
telecomandarea exploziei în momentul apropierii mijlocului de transport de ţinta vizată;
îngroparea sau ascunderea încărcăturilor în coşuri de hârtie, canale, guri de scurgere ori
în obiecte improvizate.
Pe 26 februarie 1993, un camion încărcat cu explozibil a fost detonat în subsolul
unuia din cele două turnuri ale clădirii World Trade Center din New York. În urma
exploziei şi-au pierdut viaţa 6 persoane, alte 1042 fiind rănite.
La 28 august 1995, în timp ce se deplasa spre locul de semnare a noii Constituţii a
Republicii Georgia, preşedintele Eduard Şevardnaze a făcut obiectul unui atentat cu un
automobil-capcană, plasat într-un punct obligatoriu de trecere. Încărcătura explozivă a

98
fost acţionată de la distanţă cu ajutorul unui dispozitiv radio. Explozia nu şi-a atins
scopul, soldându-se cu avarierea gravă a vehiculului vizat şi rănirea uşoară a ocupanţilor
acestuia.
Pe 7 august 1998, un camion-capcană a explodat în faţa ambasadei Statelor Unite
din Nairobi (Kenya), ucigând 291 de persoane şi rănind alte aproximativ 5 000. Un
atentat similar, soldat cu zece morţi şi 77 de răniţi, s-a produs simultan asupra ambasadei
americane din Tanzania.
Lansarea manuală sau cu ajutorul mijloacelor tehnice reactive a unor încărcături
explozive se pune în practică atunci când nu este posibilă apropierea de obiectivul vizat.
În iulie 1996, un avion Boewing 747 al Companiei TWA a fost doborât de către o
rachetă sol-aer lansată de persoane rămase necunoscute. Incidentul s-a soldat cu moartea
a 230 de persoane.
Acţiunea indirectă. Acţiunea indirectă (psihologică), ca formă de luptă teroristă,
vizează distrugerea echilibrului psihologic şi diminuarea capacităţii de rezistenţă psihică,
la nivelul persoanelor, grupurilor de interese şi chiar a naţiunilor.
În sensul cel mai larg, agresiunea psihologică reprezintă ansamblul procedeelor
puse în mişcare în mod intenţionat, pentru a reuşi manipularea persoanelor, grupurilor sau
a unei întregi societăţi, în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea
sau chiar de a le subjuga.
Procedeele cele mai des întâlnite în acţiunile teroriste indirecte sunt: ameninţările
sau cerinţele adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalităţi (direct sau
indirect – familiilor acestora); lansarea de alarme anonime prin mass-media sau telefoane
anonime care anunţă iminenţa producerii unui atentat terorist; preocupările pentru
procurarea şi folosirea mijloacelor radioactive, chimice şi biologice.
În săptămânile următoare atacurilor de la 11 septembrie 2001, s-au înregistrat mii
de alarme false referitoare la posibile atacuri cu agenţi chimici şi bacteriologici, atât pe
teritoriul Statelor Unite, cât şi în Europa, care au generat o adevărată psihoză. Guvernele
s-au văzut nevoite să înăsprească substanţial pedepsele împotriva celor care provoacă
astfel de alarme false.
Până la atacurile cu antrax de pe teritoriul Statelor Unite, singura grupare teroristă
cunoscută că a manifestat un interes deosebit pentru folosirea agenţilor biologici pe scară

99
largă a fost secta anarhistă japoneză Aum Shinriko. Din fericire, spre deosebire de
atacurile cu substanţe chimice (gaz sarin) asupra a 15 staţii ale metroului din Tokyo,
realizate pe 5 mai 1995 şi soldate cu 12 morţi şi 5500 de răniţi, tentativele de utilizare de
către această sectă a unor agenţi biologici în atacuri teroriste a eşuat.
Recentele exemple din Kashmir, Kosovo şi Daghestan indică faptul că în atenţia
teroriştilor, îndeosebi a celor motivaţi etnic şi religios, se găsesc şi obiective militare
(aerodromuri, poduri, depozite speciale, comandamente, centre de comunicaţii).
În urma măsurilor de combatere a terorismului din ultimul timp, unele organizaţii
teroriste şi-au revizuit strategia, constatându-se o colaborare între grupări şi o specializare
pe anumite tipuri de acţiuni. Astfel, organizaţia arabă 15 mai execută numai atentate cu
bombă artizanală, OEP este specializată în deturnări de avioane, iar ASALA în atentate
asupra diplomaţilor. Toate grupările teroriste dispun de mari sume de bani, rezultate atât
din sponsorizarea statelor, cât şi din surse proprii, prin acţiuni tip racket şi jafuri armate.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în atenţia opiniei publice
internaţionale un nou tip de terorişti: piloţii sinucigaşi. Ca şi pentru temuţii kamikaze
japonezi din ultima parte a celui de al doilea război mondial, care se năpusteau pilotând
avioane încărcate cu bombe asupra vaselor de război americane, pierzându-şi viaţa,
pentru această categorie de terorişti a muri pentru ceea ce cred ei a fi cauza poporului lor
este o chestiune de onoare.
Până în ultimii ani, atentatele sinucigaşe au constituit o modalitate predilectă de
acţiune a grupărilor fundamentalist islamice din Orientul Mijlociu. Specialiştii susţin că
această formă de acţiune a fost adoptată şi de gruparea teroristă Al-Qaeda, înfiinţată la
sfârşitul anilor ′ 80 de Ossama bin Laden. În luna octombrie 2000, doi membri ai acestei
grupări au realizat un atac sinucigaş cu un vas-capcană asupra distrugătorului USS Cole
în portul Aden (Yemen). Pe 9 septembrie 2001, alţi doi membri ai Al-Qaeda l-au ucis
într-un atentat sinucigaş cu o bombă plasată într-o cameră de luat vederi pe conducătorul
opoziţiei din Afganistan – comandantul Ahmed Shah Masud, veteran al războiului
împotriva ocupaţiei sovietice.
O formă aparte de terorism o constituie terorismul de stat. Acesta urmăreşte
eliminarea unor adversari sau opozanţi politici, suprimarea sau răsturnarea unor
personalităţi politice şi guverne străine etc.

100
Cele mai citate exemple de terorism de stat din literatura de specialitate sunt:
• împuşcarea la 21 iulie 1973, la Lillehamer (Norvegia), de către o echipă a
serviciului de informaţii israelian – celebrul Mossad, a unui chelner marocan confundat
cu un lider al organizaţiei teroriste Septembrie Negru;
• atentatul cu bombă asupra navei mişcării ecologiste Greepeace, comis la 10
iulie 1985, de către un grup de ofiţeri ai serviciului francez de informaţii externe –
DGSE, în portul Auckland (Noua Zeelandă); nava se afla în zonă pentru a protesta
împotriva experienţelor nucleare franceze din Oceanul Pacific;
• bombardarea oraşelor Tripoli şi Benghazi de către avioane militare americane
care au decolat de pe teritoriul Marii Britanii, pe 5 aprilie 1986, sub acuzaţia că Libia
sponsorizează terorismul; loviturile aeriene s-au soldat cu 37 de morţi, între care şi fiica
preşedintelui Gaddafi.

Cap.IV Metode ale cooperării interstatale referitoare la anumite infracţiuni


şi persoane implicate în comiterea lor
4.1 Referitor la combaterea terorismului internaţional

Izvorâtă din necesitatea luptei împotriva actelor teroriste, tot mai frecvente şi tot
mai violente, Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului a fost deschisă
spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei la 27 ianuarie 1977.
Convenţia modifică şi completează convenţiile de extrădare care permiteau, limitat şi
lacunar, luarea unor măsuri concrete împotriva criminalităţii de mare violenţă.
Considerând că, gravitatea şi consecinţele actelor teroriste sunt de aşa natură încât
elementul lor penal primează asupra eventualelor aspecte politice, Convenţia permite ca
teroriştii să fie urmăriţi şi pedepsiţi, atât timp cât se află pe teritoriul Statelor membre ale
Consiliului Europei. Pentru a cuprinde o arie cât mai largă de infracţiuni grave,
Convenţia enumeră infracţiunile care nu sunt considerate ca infracţiuni politice, în
vederea acceptării extrădării, precum şi infracţiunile conexe infracţiunilor politice şi cele
inspirate de mobiluri politice. Pentru facilitarea cooperării internaţionale în materie
antiteroristă, Convenţia conţine o clauză deosebit de importantă, în sensul că prevederile
oricăror tratate şi acorduri de extrădare aplicabile între Statele contractante, inclusiv

101
Convenţia europeană de extrădare, sunt modificate, în ceea ce priveşte relaţiile între
Statele Contractante, în măsura în care ele nu sunt compatibile cu Convenţia europeană
pentru reprimarea terorismului. Totodată, infracţiunile menţionate sunt considerate a face
parte de drept de pe lista de cazuri de extrădare a unui tratat sau convenţie, aflată în
vigoare între Părţile contractante. Convenţia a fost ratificată de 29 de ţări membre ale
Consiliului Europei, între care şi România, 17 dintre acestea formulând declaraţii sau
exprimând unele rezerve cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare.

Studiu de caz: „11 Septembrie 2001-World Trade Center”

„De acum înainte nimic nu va mai fi la fel!”- aceasta era expresia folosită de toţi
comentatorii posturilor de televiziune de pe glob, care relatau în direct cel mai mare
atentat terorist comis până atunci.
America era atacată la ea acasă de un inamic necunoscut, inamic de care nu ştia cum
să se apere. Ţintele acestui atentat au vizat simboluri din principalele sfere de activitate:
simbolul puterii economice - W.T.C. (World Trade Center), al puterii militare -
Pentagonul şi simbolul puterii politice - Casa Albă.
New York, 11 septembrie 2001, ora 08.46: un avion Boeing al companiei
American Airlines, izbeşte frontal turnul nordic al World Trade Center ( cu o viteză de
750 km/h). Impactul este devastator: patru nivele ale clădirii au fost distruse instantaneu,
totul fiind pulverizat între etajele 93-97. Această zonă a fost ulterior denumită „zona
zero” a impactului.
Toate persoanele aflate la cele patru nivele au murit instantaneu, iar cele aflate mai
sus de etajul 97 au fost condamnate la moarte. Evacuarea persoanelor rămase izolate şi a
victimelor nu a fost posibilă deoarece în urma impactului, scările şi lifturile au fost
distruse în zona etajelor 93-97. Nu exista posibilitatea folosirii acoperişului pentru ca
victimele să fie salvate cu elicopterele, ieşirile pe acoperiş fiind blocate. Dacă măcar o
scară ar fi rămas în picioare, sau măcar un lift să fi rămas funcţional, numărul victimelor ar
fi putut să fie cu mult mai mic, în acest caz salvatorii putând ajunge la acei oameni.Potrivit
oficialităţilor, în turnul nordic au murit în momentul impactului 1344 de persoane, restul
victimelor 2743 care se aflau la etajele superioare, decedând ca urmare a fumului şi a

102
căldurii rezultate în urma focului ce a izbucnit în momentul impactului. La ora 09.02, un
al doilea Boeing lovea turnul sudic al W.T.C. Vârful acestuia s-a înfipt la nivelul etajului
81, explozia rezultată în urma impactului distrugând în întregime toate etajele de la 78 la
84. Cei aflaţi în „geamănul sudic” la etajele superiore zonei în care a avut loc impactul au
avut mai multe şanse de supravieţuire. O parte din aceste persoane, au fost salvate
folosindu-se de singura scară (din cele patru) care mai era funcţionabilă după impact. Au
existat persoane care din cauza disperării s-au aruncat de la geamurile clădirilor.Ca şi
cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, a avut loc ceva inimaginabil: cele două turnuri s-
au prăbuşit succesiv într-un nor de fum şi praf. Urmările prăbuşirii lor se puteau vedea de
la câteva zeci de kilometrii depărtare. În acelaşi interval de timp, latura vestică a clădirii
Pentagonului era lovită de un avion de pasageri, iar un altul se prăbuşea în statul
Pennsylvania. Se presupune că acest avion care a căzut în Pennsylvania ar fi avut ca ţintă
Casa Albă.Momentele de panică generate de aceste evenimente tragice au fost urmate de
momente de revoltă şi solidaritate umană.Dincolo de emoţii şi sentimente a apărut în
Statele Unite, dar şi în întreaga lume întrebarea:
„ Cine a atacat America la ea acasă?”
Imediat după atentat, autorităţile au formulat o ipoteză, care pe măsură ce timpul
trecea începea să capete din ce în ce mai mult contur: în spatele atentatelor se afla Al
Qaeda, organizaţie teroristă transnaţională condusă de Osama ben Laden.
Organizaţia teroristă Al Qaeda, organizaţie fără precedent în istoria terorismului, s-a
dovedit dificil de motorizat şi aproape imposibil de neutralizat cu mijloace tradiţionale
antiteroriste sau juridice. Potrivit experţilor, adevărata forţă a acestei organizaţii se
datorează structurii sale unice printre celelalte grupări teroriste: este structurată în alte
organizaţii ce acţionează autonom, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. La
rândul lor, aceste organizaţii dispun după acelaşi model, de nuclee sau celule teroriste care
acţionează oriunde în lume.
De aici rezultă două mari avantaje ale organizaţiei Al Qaeda: incapacitatea
autorităţilor abilitate de a decapita această suprastructură, precum şi capacitatea
organizaţiei de a de a lovi simultan ţinte diferite în ţări diferite şi pe continente diferite.
În discursurile susţinute, Ben Laden a specificat că ţintele sale, indiferent de ţară şi
continent vizează exclusiv obiective americane şi israeliene, indiferent de natura lor

103
(politică, economică, etc.). În 1993 Al Qaeda a organizat un atentat asupra turnurilor
gemene de la World Trade Center atentat care nu s-a soldat cu victime provocând doar
pagube materiale. În 1998, au fost atacate ambasadele Statelor Unite din Tanzania şi
Kenya, iar în portul Aden a organizat un atentat împotriva distrugătorului USS Cole.
Principalele caracteristici ale tacticii adoptate de Al Qaeda sunt:
- tactica superterorismului NBC: Ben Laden a cheltuit zeci de milioane de dolari în
încercarea de a obţine arme nucleare, biologice şi chimice;
- organizaţia are preferinţe vădite pentru atacuri multiple, simultane şi asimetrice;
- adoptă un sistem de comunicaţii codificate „stenograme” - mesaje codificate
disimulate în mesaje de pe web, sau mesaje introduse în fotografii, filme muzică, sau pur
şi simplu mesaje în emisiuni radio.
Imediat după atentatele de pe teritoriul american, FBI a întocmit o listă cu 19
posibili terorişti care au deturnat cele patru avioane cu pasageri transformându-le în
adevărate proiectile umane.
Presupuşii terorişti din cursa American Airlines # 77 Boeing 757 sunt: Khalid
Almihdar, Mayed Moqed, Nawaf Alhazmi, Salem Alhazmi şi Hani Hanjour
Acest avion a decolat de pe aeroportul Dulles in Washington la ora 08.10 cu
destinaţia Los Angeles şi a lovit clădirea Pentagonului la 09.39.
Avionul American Airlines #11 Boeing 767 a decolat din Boston la 07.45 cu
destinaţia Los Angeles şi s-a izbit de turnul nordic al W.T.C. la 08.46. Teroriştii care s-au
aflat la bordul acestei aeronave erau: Satam M.A. Al Suqami, Waleed M. Alshehri
(presupus pilot), Wail N. Alshehri (presupus pilot), Mahomed Atta, Abdulaziz Alhomari
(presupus pilot).
Cursa United Airlines # 175 Boeing 767 a decolat din boston la 07.58 cu destinaţia
Los Angeles şi a lovit turnul sudic al W.T.C. la 09.02.
La bordul aeronavei s-ar fi aflat Marwan Al Shehli (presupus pilot), Fayez Rashid
Ahmed Hassan Al Qadi Bassihammad, Ahmed Alghamdi, Hamza Alghamdi şi Mohad Al
Shehli.
Cel de-al patrulea avion deturnat a decolat din Newark la 08.42cu destinaţia San
Francisco şi s-a prăbuşit la 10.30 în Stony Creek- Pennsylvania având la bord următorii
terorişti: Saeed Alghamdy, Ahmed Ibrahim A. Al Haznawi, Ahmed Alnami şi Ziad Samin

104
Jarrah (presupus pilot).
Majoritatea teroriştilor care au deturnat aeronavele erau de naţionalitate saudită, erau
oameni educaţi, aveau familii. Toţi aceştia au acţionat în grupuri.
Atentatele din Statele Unite au dat peste cap toate teoriile de până atunci cu privire la
profilul psihologic al teroristului sinucigaş. Mare parte din teroriştii care au dus la
îndeplinire acest atentat, erau bărbaţi în plină maturitate, nu simpli adolescenţi debusolaţi,
aveau familii şi păreau să ducă o viaţă normală. S-a constat că cel puţin doi din ei urmau
cursuri universitare iar alţii cursuri de pilotaj chiar în Statele Unite.
Explicaţia găsită de specialişti pentru aceste comportamente ieşite din comun, este
aceea că indivizii care au acţionat la 11 septembrie erau puternic îndoctrinaţi în religia
islamică, având în acest sens o bază foarte solidă. După atentatele cu bombă din 1998,
împotriva ambasadelor americane din Kenya şi Tanzania, s-a descoperit un manual din
care reieşea modul în care erau teroriştii erau instruiţi. Recruţii aveau un mod de acţiune,
care le preciza clar felul în care trebuiau să se comporte: „atunci când vă aflaţi printre
necredincioşi, trebuie să vă purtaţi ca ei, să vă îmbrăcaţi ca ei, să vă prefaceţi ca sunteţi ca
ei”. Experţii sunt îngroziţii de concluziile pe care analiza profilurilor psihologice ale
executanţilor atentatelor din 11 septembrie le relevă. Dr. . Stuart Grassian, psihiatru la
Harvard Medical School, este de părere că prezenţa unor terorişti sinucigaşi mai bine
instruiţi, mai echilibraţi, maturi intelectual, poate arăta că furia şi ura au devenit endemice
pentru o anumită societate sau cultură, fapt care modifică substanţial dinamica
terorismului internaţional.
Atentatul de la 11 septembrie, a indus în rândul populaţiei americane o stare de
teamă, de nesiguranţă, determinând astfel autorităţile să ia o serie de măsuri pentru a
restabilirea ordinii şi diminuarea pericolului terorist.
După 11 septembrie 2001, preşedintele american George W. Bush a declarat război
terorismului pe care l-a caracterizat ca cea mai mare ameninţare la adresa omenirii în acest
nou început de mileniu. Evenimentele din septembrie 2001 au fost o palmă peste obraz
dată serviciilor secrete şi de securitate americane, aspru criticate că au fost incapabile să
prevadă catastrofa, darămite să o prevină. După aceste evenimente, serviciile secrete au
suferit transformări esenţiale, multe din restricţiile „democratice” aplicate acestora fiind
„discret” eliminate. Două astfel de restricţii au devenit obiectul unor dezbateri aprinse:

105
interdicţia de a participat la asasinate şi aceea de a racola informatori acuzaţi pentru grave
încălcări ale drepturilor omului.
În 1976, preşedintele american Gerald Ford a promulgat o lege care interzicea
agenţiilor guvernamentale americane să participe la orice fel de acţiune al cărei scop final
era asasinarea unei persoane, oricât de incomodă ar fi fost aceasta pentru Statele Unite.
Iniţiativa preşedintelui Ford a fost salutată cu entuziasm de opinia publică, fiind
considerată o dovadă a „superiorităţii morale” a SUA.
Până la 11 septembrie 2001, în Statele Unite nimeni nu pusese vreodată în discuţie
legea promulgată de Ford, acum însă situaţia s-a schimbat iar legiuitorii americani par să
accepte ceea ce era de neconceput: asasinatele comandate de guvern.
Potrivit unui sondaj de opinie realizat la mijlocul lunii septembrie 2001 de New
York Times şi postul de televiziune CBS, 65% dintre cei chestionaţi s-au arătat de acord
ca serviciile secrete americane să primească dreptul de a asasina cetăţeni străini care
comit acte teroriste împotriva Statelor Unite. Această interdicţie poate fi revocată de
preşedintele SUA în condiţiile în care America se află în război împotriva terorismului, iar
preşedintele are puteri „depline”. Până în prezent nimic nu este oficial, iar legea lui Ford
este încă în vigoare, deşi neoficial, din declaraţia lui Bush ar rezulta alte concluzii, acesta
afirmând că îl vrea pe Ben Laden „VIU SAU MORT”.
O altă restricţie impusă serviciilor de informaţii americane se referă la racolarea de
„colaboratori”. La mijlocul anilor 90, Agenţiei CIA i s-a interzis să mai apeleze la
serviciile personajelor „compromise”, cunoscute a fi săvârşit abuzuri grave sau violări ale
drepturilor omului. După evenimentele din 2001, se pare că s-a schimbat optica, relevantă
fiind opinia senatorului Bob Graham: „Nu în mânăstiri îi vom găsi pe spionii de care avem
nevoie”. Cu alte cuvinte, în lupta împotriva terorismului, SUA este gata să accepte ajutorul
oricui oricât de controversat ar fi personajul.
O altă metodă ce va fi luată de serviciile americane de informaţii este aceea de a
reveni la metodele tradiţionale de interceptare a convorbirilor şi activităţilor teroriste prin
infiltrarea de spioni. După atacul american cu rachete de croazieră din august 1998
împotriva anumitor locaţii de pe teritoriul Afganistanului considerate că ar aparţine
organizaţiei Al Qaeda, Ben Laden şi-a redus substanţial comunicaţiile, bizuindu-se pe
comunicarea orală cu „locotenenţii” săi. Acest lucru a micşorat avantajul pe care

106
americanii îl aveau, prin faptul că se bazau foarte mult pe spionajul electronic.
Washingtonul este pe cale să adopte o nouă doctrină militară care îi va permite să
atace orice alt stat considerat o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, înainte ca această
ameninţare să se materializeze.
Această nouă doctrină militară are însă o „hibă”: contravine flagrant Cartei ONU.
Regulamentele ONU permit unui stat să se apere în cazul în care este atacat, însă nu îi
permite să folosească forţa armată atunci când „se simte ameninţat”. Conceptul de
ameninţare nu este clar definit fapt ce poate da naşte la interpretări subiective.
Liderii de la Berlin, Paris şi Beijing s-au pronunţat deja împotriva acestei iniţiative,
avertizând asupra pericolului unilateralismului. Ei au declarat că nu este posibil ca
Washingtonul să-şi rezerve singur dreptul de a decide ce reprezintă o ameninţare la adresa
SUA şi să acţioneze chiar dacă ameninţarea nu este iminentă. În acelaşi timp, unul din
efectele secundare ale acestei „filozofii” ar putea fi adoptarea de oricare altă naţiune a
acestei doctrine fapt ce ar pune în pericol pacea mondială. De exemplu: India ar putea
ataca „preventiv” Pakistanul, Israelul ar putea nimicii „ameninţarea” palestiniană, China ar
putea şterge de pe harta lumii Taiwanul , şi exemplele ar putea continua.
Ca simplă justificare a acestor acţiuni, ar fi: dacă americanii încalcă prevederile
ONU, atunci orice altă naţiune este îndreptăţită să o facă.
La începutul campaniei militare în Afganistan, un nou concept a fost inventat de
americani: „unlawful combatant” care se traduce prin „combatant nelegitim”. Presa
europeană a preluat termenul dar i-a dat o altă semnificaţie, aceea de „combatant inamic”
ceea ce este incorect deoarece „combatant inamic” beneficiază de drepturi care îi sunt
garantate prin convenţii şi tratate internaţionale. Acest „combatant nelegitim” nu are în
viziunea Washingtonului niciun drept, nici Convenţia de la Geneva, nici legile americane
nu îi pot veni în ajutor.
Acest statut a fost acordat luptătorilor talibani capturaţi în Afganistan şi suspecţilor
Al Qaeda arestaţi în diferite locuri pe glob. La sfârşitul lunii martie 2002, secretarul de stat
american Donald Rumsfeld a confirmat intenţia Pentagonului de a menţine în captivitate o
parte din prizonierii din Afganistan, chiar dacă aceştia ar fi eventual achitaţi de tribunalele
militare special înfiinţate pentru ai judeca. Organizaţia pentru drepturile omului
protestează vehement împotriva acestei intenţii, Michael Posner, directorul executiv al

107
„Lawyers Commitee for Human Rights”, a declarat la New York Times: „ Acesta ar fi un
semnal extrem de negativ pentru restul lumii. Există multe ţări care ar fi încântate să
urmeze acest exemplu”.
Acest „război împotriva terorismului” are o serie de consecinţe dramatice în
interiorul Statelor Unite. O serie de libertăţi democratice au fost desfiinţate peste noapte,
prin ordin prezidenţial, fără consultarea legislativului.
Astfel , la 30 mai 2002, procurorul general al „Sand Prevention Sistem” propunea
crearea unui sistem naţional prin care muncitorii vigilenţi să poată semnala activităţile
suspecte ce ar duce la acte teroriste . Principalele categorii de muncitori vizaţi de acest
program erau: şoferii de TIR, conductorii de tren, postaşii, într-un cuvânt, toţi cei care
practicau o meserie care îi putea pune în situaţia de a observa un eveniment neobişnuit
putând astfel să raporteze o activitate suspectă, etc. Neajunsurile acestei iniţiative constau
în faptul că informatorii voluntari sunt lipsiţi de profesionalism acest lucru putând duce la
fabulaţii motivate de răzbunare, invidie, sau pur şi simplu din plictiseală. Oamenii vor fi
spionaţi acasă - încălcându-se astfel al patrulea amendament din constituţia americană - la
locurile de muncă, la şcoală, în parcuri, etc.
Din cele prezentate mai sus reiese concluzia că, o parte din măsurile antiteroriste
aplicate de administraţia Bush după evenimentele de la 11 septembrie, au produs
schimbări esenţiale în ceea ce priveşte locul şi rolul statului american în cadrul societăţii.
În SUA s-a produs un decalaj între ţinta teoretică a terorismului-reprezentată de grupările
şi facţiunile teroriste - şi efectele sale, care au repercusiuni în domeniul social.
În ceea ce priveşte aceste efecte secundare ale măsurilor antiteroriste, este firesc ca
pe undeva „ să plătim preţul democraţiei”, deoarece orice măsuri discriminatorii de
limitare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor, vor duce la potenţarea
terorismului şi la realizarea scopului ultim al acestuia şi anume lichidarea democraţiei în
favoarea unui regim „de mână forte”.

Concluzii

108
Este globalizarea însă doar un factor de securitate sau şi de insecuritate? În
contextul procesului de globalizare, comunicaţiile şi tehnologiile noi ,pot fi utilizate
deopotrivă de state, instituţii şi persoane oneste şi de reţele ale crimei organizate,
organizaţii şi grupări teroriste, acestea din urmă realizându-şi, astfel, propaganda proprie
sau difuzându-şi ameninţările, dar şi procedând la spălarea banilor sau afectând securitatea
statelor, prin spargerea sistemelor de protecţie a computerelor.
Globalizarea ameninţărilor naşte insecuritate pe cele mai diverse căi: ale
terorismului politic transnaţional, ale traficului ilegal de arme şi mijloace letale
neconvenţionale, de droguri şi persoane, ale migraţiei clandestine, ale proliferării armelor
de distrugere în masă, ale agresiunii economico-financiare şi provocării de catastrofe de
mediu.
Securitatea globală este grav afectată de controlul pe care crima organizată îl
execută asupra tot mai multor teritorii şi pieţe interne şi externe, de violenţă, corupţie,
şantaj, ameninţări, contrabandă, de erodarea continuă a stabilităţii şi autorităţii statale. De
aici, necesitatea unei abordări preventive, sistematice, coordonate, a problematicii
securităţii globale, a armonizării politicilor statale şi internaţionale de combatere a crimei
organizate şi terorismului, a tuturor aspectelor negative, insecurizante ale globalizării, a
întăririi actualelor instituţii şi mecanisme de acţiune globală, a sporirii legăturilor şi
funcţionalităţii acestora.
Constituirea unor instituţii supranaţionale, integrarea economică interstatală şi
tendinţa de mondializare a diferitelor relaţii existente între oameni au determinat
extinderea şi amplificarea fenomenului infracţional la scară planetară şi odată cu aceasta,
a corupţiei.De cele mai multe ori crima organizată, corupţia, evaziunea fiscală şi alte
tipuri de infracţiuni şi fărădelegi îşi realizează conexiunile pe raza mai multor state şi
continente înaintea altor relaţii legale. Într-un clasament întocmit pentru 19 din cele mai
importante ţări care exportă sau investesc în alte ţări, alcătuit de Gallup Internaţional
(GIA), se arată măsura în care marile companii din ţările exportatoare sunt percepute ca
apelând la mită pentru a-şi dezvolta afacerile în afară.Observăm că printre cele mai puţin
implicate în actele de corupţie sunt companiile care provin din Suedia, Australia şi
Canada, iar cele implicate într-o măsură mai mare sunt companii din unele ţări din Asia
(Coreea de Sud, Taiwan,China) şi Italia. Asistăm în momentul de faţă la

109
internaţionalizarea corupţiei, aceasta însoţind atât formele activităţii antisociale
(comerţul cu droguri, traficul de autoturisme furate, prostituţia, traficul ilegal de
armament, spălarea banilor murdari), dar şi unele activităţi legale ce se desfăşoară la
nivel mondial (investiţii şi alte forme de cooperare economică, activităţi culturale,
întreceri sportive).Putem spune că datorită multitudinii formelor de manifestare,
implicaţiilor pe care le are şi sferei de acţiune tot mai largi, corupţia a îmbrăcat forma
crimei organizate, generând o serie de consecinţe negative şi distructive asupra structurii
şi stabilităţii organizaţiilor şi instituţiilor sociale, provocând stări demoralizatoare şi de
insecuritate la nivelul grupurilor şi indivizilor.Caracterul său organizat, specializat şi
profesionalizat este dat de constituirea unei reţele formale şi informale de organizaţii şi
indivizi care, folosindu-se de diverse mijloace ajung să corupă factorii de decizie de la
cele mai înalte nivele ale politicului, legislativului, justiţiei şi administraţiei. Pentru o
înţelegere mai bună a pericolului violenţei care domneşte astăzi, am încercat prezentarea
ultimului “flagel” care loveşte societatea contemporană şi care poate fi privit tot din
prisma organizaţiilor criminale, acesta fiind “terorismul”, care putem afirma că a atins şi
a întrecut chiar caracterul violent al mafiei ,în zilele noastre.
Terorismul devine din ce în ce mai mult un instrument al politicii, şi anume
instrumentul ei cel mai rapid, cel mai ascuns, cel mai veninos, cel mai greu de oprit, dar
şi de controlat şi de stăpânit.
Terorismul nu este propriu-zis o formă a crimei organizate, situându-se în afara
definiţiei date pentru aceasta, cel puţin în ceea ce priveşte scopul specific structurilor de
crimă organizată, acela de a realiza profituri importante.De mulţi ani Biroul pentru
Droguri şi Criminalitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite din Viena, a semnalat că există
numeroase relaţii între formele de crimă organizată, în principal ale celor care se ocupă
cu traficul de droguri şi organizaţiile teroriste. Teroriştii îşi dobândesc resursele
financiare pe căi ilegale, iar activitatea lor intră sub incidenţa Convenţiei Împotriva
Crimei Organizate Transnaţionale.
De când terorismul a atacat în mod brutal societatea civilă, atrăgând atenţia întregii
lumi, şi s-au intensificat eforturile statelor pentru combaterea acestui fenomen, s-au
relevat şi alte aspecte ale legăturilor dintre droguri, crimă şi terorism.Urmărirea
circulaţiei fondurilor utilizate de terorişti a dus de cele mai multe ori la o sursă ilicită de

110
producere a acestora. Spre exemplu, s-a stabilit clar că industria narcoticelor din
Columbia alimentează grupările teroriste ale acestei ţări, care monopolizează culturile de
coca şi sunt din ce în ce mai implicate în producerea şi traficul de droguri. Guvernul
columbian estimează că profiturile obţinute din traficul de cocaină sunt folosite pentru
achiziţionarea a mai mult de jumătate din armele grupurilor teroriste columbiene, precum
şi pentru dotarea logistică a armatelor ilegale din această ţară.Aceste probleme
îngemănate sunt evidenţiate în special în zonele subpopulate ale ţării unde şi prezenţa
structurilor guvernamentale este mai puţin simţită. Majoritatea culturilor de coca se află
în aceste zone, unde aplicarea legii este slabă, iar accesul forţelor statului este limitat. Se
poate spune că această ţară reprezintă un exemplu pentru modul cum s-a realizat legătura
dintre terorismul criminal şi cel politic, corupţia şi traficul de droguri.Afganistanul din
perioada în care statul acorda protecţie politică teroristului numărul unu al lumii, Osama
Ben Laden, este un exemplu şi mai complet al împletirii formelor de crimă organizată cu
terorismul. Traficul de droguri nu este singura formă de crimă organizată care finanţează
terorismul, fonduri substanţiale provenind şi din acţiuni de răpire, tâlhării, furturi, dar şi
fraude cu cărţi de credit, extorcări de fonduri, furturi de autoturisme ş.a.
Cu toate că scopul direct al grupărilor teroriste nu este unul financiar, există
similitudini ale acestora cu crima organizată în modul în care sunt transferaţi banii sau
cum se încearcă ascunderea provenienţei fondurilor. Pentru o privire de ansamblu asupra
principalelor surse de finanţare şi mijloacelor utilizate în circulaţia capitalurilor pe care
organizaţiile le utilizează în sprijinirea reţelelor acestora, putem sublinia faptul că
persoanele investigate pentru comiterea unor activităţi teroriste au efectuat operaţiuni de
transmitere a banilor prin sistemele alternative răspândite în toată lumea.Adesea,
fondurile au fost transferate în străinătate prin intermediul acelor reţele alternative de
transfer al banilor, fiind colectate de către cetăţenii de naţionalităţi specifice, rezidenţi în
ţări implicate în lupta împotriva terorismului. Pentru astfel de entităţi, operarea prin
intermediul sistemului bancar a dus la dezvoltarea activităţii lor pe plan internaţional.

Aşadar,având în vedere toate cele prezentate anterior,însumate cu potenţialul de


dezvoltare exponenţial al flagelului şi amplificate de o organizare de tip mafiot vor
reprezenta permanent o formă certă de instabilitate socială şi mondială.

111
Dat fiind acest cadru,prin confruntarea realităţii acţiunilor ce implică activitatea
criminală din societate şi din cele prezentate în lucrare de faţă, am construit următoarele
propuneri spre analiza factorilor de decizie în domeniu:
 analiza instrumentelor universale existente şi stabilirea priorităţilor
prevederilor cooperării internaţionale;
 introducerea metodelor moderne de combatere a criminalităţii organizaţionale
bazate pe utilizarea sistemelor de comunicaţii şi informaţie de ultimă generaţie;
 asistenţă în elaborarea legilor şi pregătirea legislaţiei model;
 instalarea unei structuri eficiente de prevenire şi suprimare a finanţării
terorismului.
 consolidarea regimului juridic împotriva terorismului cu noi instrumente
conţinute în convenţiile internaţionale privind traficul de droguri şi crima organizată
transnaţională;
 structurile de poliţie şi de culegere a informaţiilor ,apte să îi
detecteze,monitorizeze şi aresteze atât pe cei implicaţi în activităţi specifice criminalităţi
organizate cât şi pe cei care îi sprijină;
 controlul privind accesul la armament al structurilor neavizate;
 promovarea structurilor de antispălare a banilor;
 înfiinţarea unor agenţii de coordonare;
 cooperarea între structurile care se ocupă de combaterea terorismului cu
alte instituţii care au în obiectul de activitate lupta împotriva altor forme de criminalitate
(traficul de arme, traficul de droguri, traficul de carne vie, spălarea banilor, circulaţia
ilegală a armelor chimice, biologice sau nucleare etc.);
 elaborarea strategiilor naţionale cu privire la droguri, criminalitate şi
terorism.
În concluzie, fenomenul terorist acompaniat de acţiunile crimei organizate sunt o
consecinţă şi deopotrivă un factor al globalizări. Deasemenea, omul a sesizat destul de
târziu că este în acelaşi timp, „creaţia şi creatorul mediului său”. Specia umană, în
goana după obţinerea de câştig material prin exploatarea naturii, se îndreaptă cu o
viteză uluitoare către distrugerea planetei şi a lui însuşi ca specie.

112
Bibliografie

1. *** – “ Terorismul , istoric, forme, combatere. Culegere de studii”,


Editura Omega, Bucureşti, 2001
2. *** – “ Terorismul înainte şi după Ben Laden”, Editura Meridian,
Bucureşti, 2001;
3. Antonovici, Mihai, locotenent colonel, „Securitatea mondială–încotro?”,
http://www.actrus.ro;
4. Arădăvoaice, Gheorghe, general de divizie (r) dr., Naghi, Gabriel, general
de brigadă dr., Niţă, Dan, locotenent-colonel dr., Sfârşitul terorismului?, Editura Antet
XX Press, Bucureşti, 2002;
5. Năstase ,Adrian, “Bătălia pentru viitor”, Editura New Open
Media,Bucureşti ,2000;
6. Bari, Ion, “Globalizarea şi probleme globale”, Editura Economică,
Bucureşti,2001;
7. Dobrinoiu, Vasile, ”Corupţia în dreptul penal român”, Editura Atlas
Lex,Bucureşti,1995;
8. Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru şi Niţă, Dan, Terorism,
antiterorism, contraterorism, istoric, actualitate, perspective, Editura Antet, Bucureşti,
1997;
9. Bodunescu, Ion şi Bodunescu, Dan-Romeo, Relaţii internaţionale,
problematici şi priorităţi pentru mileniul III, Editura Tipoalex, Bucureşti, 2000;
10. Buzărescu, Ştefan, Introducere în sociologia organizaţională şi a
conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
11. Cheţe, Emil, general de brigadă (r.) dr., Conflicte asimetrice, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 2002;
12. Moisescu, Gabriel-Florin, căpitan-comandor conf. univ. dr., Andreescu,
Anghel, chestor şef prof. univ. dr., şi Antipa, Maricel, colonel dr., Aspecte militare şi
cerinţe ale luptei împotriva terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă şi a
crimei organizate, curs de informaţii militare (partea I) nepublicat, Facultatea de
Comandă şi Stat Major, Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2004;
13. Mureşan, Mircea, general conf. univ. dr., şi Toma, Gheorghe, general de
brigadă prof. univ. dr., Provocările începutului de mileniu, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003;
14. Simileanu, Vasile, Asimetria fenomenului terorist, Editura TopForm,
Bucureşti, 2003;
15. Simileanu, Vasile, Radiografia terorismului, Editura TopForm, Bucureşti,
2003;
16. Stanciu, Silviu, Războiul special - trupe speciale, Editura Militară,
Bucureşti, 1976;
17. Stângaciu, Stan, general de brigadă, Terorism şi diversiune sau zâmbetul
morţii, în Revista Trupelor de Uscat, nr. 1 şi 2, 1996;
18. Troncotă, Cristian şi Blidaru, Horaţiu, Careul de aşi. Serviciile secrete ale
Marii Britanii, SUA, Rusiei, Israelului, Editura Elion, Bucureşti, 2003;

113
19. Vasile, Popa, Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2005;
20. Zulean, Marian, Armata şi societatea în tranziţie, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2003.

Lucrări scrise de autori străini:

21. Alex P.Schmid,Albert J.Jongman, ”Political Terrorism”,North Holland


Publishing Company,Amsterdam,1988;
22. Crenshaw,Martha, John Pimlott, „Enciclopedia of World Terrorism”,
Editura Sharpe, New York, 1996, 3 vols;
23. Laqueur,Walter, „Guerilla, Terrorism and Political Violence”,Editura
Shape,Washington, 1995;
24. Huntington,Samuel P., „Ordinea politică a societăţilor în schimbare” ,
Editura Polirom, Iaşi, 1999;
25. Sun Tzî , „Arta războiului”, Editura Militară, Bucureşti, 1976;
26. Seger, Karl A. ,”The Antiterrorism Handbook”, Editura Presidio, New
York, 1990;
27. Sarin, Oleg, „Război contra speciei umane”, Editura Antet, Oradea, 1998;
28. Schmid, Alex P. şi Jongman, Albert J., “Political Terrorism”, Editura
North Holland Publising Company, Amsterdam, 1988 ;
29. Menarchik, Douglas, “Strategic Crime and Romanian National Security
Strateggy dealing with „non traditional“ security threats”, Editura Pro Transilvania,
Bucureşti, 1997;
30. Kotarbinski, Tadeus, „Tratat despre lucrul bine făcut“, Editura Politică,
Bucureşti, 1976;
31. Bussiere, Robert, « L’ordre mondial est (presque) arrive » ;

Ziare, reviste, publicaţii străine:

32. Bruguiere, Jean L., „La Menace Teroriste, Defense National”, 23 aprilie
1996;
33. Nye, Joseph, „S. Corruption and Political Development: A Cost-Benefit
Analysis”, American Political science Review 61(2), 1967;
34. Carr ,Caleb, „ Terrorism as Warefare, World Policy Journal”, vol 13, nr
4, 1996;
35. Van Klaveren, Jacob,” The Concept of Corruption // Political Corruption”,
Readings in Comparative Analysis, Editura Arnold Heidenheimer, New York: Holt, Reinhart
and Winston, 1970;
36. Combs, Cindy, „ Terrorism in the Twenty First Century”,Editura Prentice
Hall, 1997, pag 86-88;
37. Crenshaw ,Martha, „Terrorism in Meta Stable Enviroments: The Midle
East”, Conference of Midle East Terrorism, Israel, 26 mai 1997;
38. Garson, Jose, Perrin Pierre, „Terrorism: Serios French-U.S. Disagrement,
Liberation”, FBIS, 27 martie 1996;

114
39. Gutteridge, W., „Contemporare Terrorism, Facts of File”, Oxford,
England, 1986;
40. Hayward, Douglas, „Terrorism Target the Net, Tech Wire”, 8 mai 1997;
41. Chicago Tribune, SUA, octombrie 2001;
42. El Pais, Spania, 4 octombrie 2001;
43. International Herald Tribune, SUA, octombrie 2001;
44. Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002;
45. Le Nouvel Observateur, Franţa, 26 septembrie 2001;
46. Los Angeles Times, SUA, 1 octombrie 2001;

Alte publicaţii şi periodice:

47. Patterns of Global Terrorisme,” Rapoarte elaborate de Departamentul de


Stat al SUA în perioada 1998-2000”, Biblioteca ANI;
48. Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, “Forţe şi tendinţe în mediul de
securitate european”, Editura AFT, Sibiu,2003;
49. Bodunescu, Ion, „Terorismul – fenomen global”, Casa Editorială Odeon,
Bucureşti, 1999;
50. Epure, Mihai, „Terorismul internaţional: repere conceptuale, grupări
reprezentative şi aspecte ale cadrului juridic de combatere”, Editura ANI, Bucureşti,
2001;
51. Găliceanu ,Vasile, „Legislaţie privind apărarea naţională, ordinea publică
şi siguranţa naţională”, Editura All Beck, Bucureşti 2001;

Surse Internet:

 http://terrorism.com./pubs/sloam. html., Stephe Sloan, Terorismul: Cât de


vulnerabile sunt Statele Unite?;
 www.frstragie.org./ Paul-Itar de Saint Germain, fost director al F.R.S.,
“Des nouvelles formes de Guerre”;
 www.indeco.ro
 www.avocat.ro
 www.mapn.ro
 www.frstrategie.org
 www.terorism.ro
 www.ndu.edu/edu/inss/…/globcencont.html
 www.actrus.ro

115