Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Referat
Tema:
Coloranţi.Rela
ţia dintre
culoare şi
stuctură.
Profesoru: Alexandru Ciocîrlan
Studentă: Melkonean Astrik
Specialitatea: BM 11

Anul de Studiu 2010 -2011 Chişinău

Cuprins
1
I.COLORANTI ORGANICII.
I.1Relatii Intre Structura Chimica Si Culoare
I.2Clasificarea Colorantilor Organici

II.COMPUSI MACROMOLECULARI
II.1Consideratii Generale
II.2Clasificarea Polimerilor
II.3Particularitatile Reactilor Polimerilor
II.3.1Transformari Polimer-analoage
II.3.2Reactii De Degradare Ale Polimerilor
II.3.3Reactii De Reticulare Ale Polimerilor
II.4Particularitati Structurale Ale Polimerilor
II.4.1Flexibilitatea Catenei
II.4.2Energia De Coeziune
II.4.3Cristalinitate
II.5Proprietati Ale Compusilor Macromoleculari
II.5.1Umflarea Si Dizolvarea Polimerilor
II.5.2Proprietati Termice
II.5.3Proprietati Electrice
II.6Polimeri Utilizati In Industria Textila
III.AGENTI DE SUPRAFATA
III.1Fenomene Superficiale
III.1.1Tensiunea Superficiala A Lichidelor
III.1.2Tensiunea Interfaciala
III.1.3Fenomene De Contact Intre Lichide Si Solide
III.2Structura Agentilor De Suprafata
III.3Proprietati Ale Solutiilor Agentilor De Suprafata
III.4.Sapunuri Si Detergenti
III.5 Actiunea De Spalare A Sapunurilor Si Detergentilor
III.6 Utilizari Ale Agentilor De Suprafata In Industria
Textila.
1. COLORANŢI ORGANICI
2
 1.1. Relaţii între structura chimică şi culoare

Culoarea reprezintă senzaţia vizuală provocată de lumina venită de la un corp colorat. Senzaţia
de culoare este produsă doar de radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 400-800 nm (domeniul
vizibil), deoarece ochiul omenesc nu este sensibil în domeniile infraroşu şi ultraviolet. Substanţele
colorate absorb selectiv numai unele radiaţii ale spectrului vizibil şi reflectă celelalte radiaţii, numite
radiaţii complementare, care vor fi percepute de ochiul omenesc. Un corp apare alb când reflectă toate
radiaţiile spectrului vizibil şi negru când absoarbe toate aceste radiaţii.
Lungimea de undă a radiaţiilor absorbite de o substanţă se poate determina din spectrul de
absorbţie al substanţei respective: dacă lumina ce a trecut printr-o substanţă colorată se descompune cu
o prismă, se obţine un spectru în care apar benzi întunecate corespunzător lungimilor de undă
absorbite, care se pot situa în UV (ultraviolet), V (vizibil) sau IR (infraroşu). Percepute de ochiul
omenesc şi deci senzaţie de culoare vor da numai absorbţiile în vizibil. De exemplu, benzenul apare
incolor pentru ochiul omenesc, deoarece prezintă un spectru caracteristic în UV. Introducerea în
molecula benzenului a grupării nitro, deplasează absorbţia în regiunea vizibilului şi ca urmare
nitrobenzeul apare ca o substanţă colorată.
În tabelul următor se prezintă câteva culori caracteristice lungimilor de undă şi culorile
complementare:
Lungimea de undă Culoarea absorbită Culoarea
[nm] complementară
400 – 435 Violet Verde-gălbui
435 – 480 Albastru Galben
480 – 490 Albastru-verzui Portocaliu
490 – 500 Verde-albastru Roşu
500 – 560 Verde Roşu-purpuriu
560 – 580 Verde-gălbui Violet Albastru
580 – 595 Galben Albastru-verzui
595 – 605 Portocaliu Verde-albăstrui
605 - 760 Roşu

În 1868, Grabe şi Liebermann corelează culoarea substanţelor organice cu starea lor de nesaturare.
Plecând de la aceste observaţii Otto Witt elaborează în 1876 teoria cromoforilor şi auxocromilor. El
consideră că o substanţă organică colorată, numită cromogenă, datorează culoarea prezenţei în
moleculă a unor grupări cu caracter nesaturat, numite grupări cromofore, ca de exemplu: C=C, C=O,
―N=O, ―NO2, ―N=N―. De exemplu, azobenzenul conţine gruparea cromoforă azo N=N, care

3
modifică absorbţia din UV a benzenului în vizibil, astfel că această substanţă este un cromogen şi este
colorat în portocaliu.
Deşi sunt coloraţi, cromogenii nu se fixează pe fibrele textile decât dacă în molecula lor sunt
prezente grupări ce favorizează legarea acestor substanţe de fibră, deci vopsirea acestora. Aceste
grupări se numesc auxocromi, de exemplu: −NH2, −N(CH3)2, −OH, −COOH, −SO3H. Prin
intermediul auxocromilor colorantul se poate lega de fibră prin:
- legături de hidrogen;
- legături între perechi de ioni;
- legături covalente;
- legături van der Waals;
- fenomene de adsorbţie.
În cazul unor fibre sintetice colorarea are loc printr-un fenomen de înglobare a coloranţilor în
masa polimerului, înainte de filare.
Efecte cromofore prezintă şi sisteme de duble legături conjugate, în cazul în care sunt prezente
minim patru legături duble conjugate. De exemplu:
CH2=CH−CH= CH−CH=CH2 : hexatriena incoloră;
CH2=CH−CH=CH−CH=CH−CH=CH−CH=CH2 decatetraenă galbenă.
Unii substituenţi introduşi într-o moleculă organică determină o închidere a culorii numit efect
batocrom. De exemplu, hidrocarburile aromatice polinucleare cu minim patru nuclee condensate.
Conjugarea unui nucleu aromatic cu o dublă legătură are de asemenea un efect batocrom.
Substituenţii care produc o deschidere a culorii au efect hipsocrom.

1.2. Clasificarea coloranţilor organici

Coloranţii organici folosiţi în industria textilă se pot clasifica luându-se în considerare mai
multe criterii:
1) După criteriul tehnologic:
a) coloranţii bazici, sunt uşor solubili în apă, au o mare capacitate tinctorială pentru lână şi
mătase naturală. În general dau vopsiri frumoase, vii, dar de mică rezistenţă. Fixarea de fibră este
datorată prezenţei în structura lor a unor grupe −NH2, bazice, prin intermediul cărora se leagă de
grupările carboxilice din structura lânii şi mătăsii naturale formând legături electrovalente. Exemplu de
colorant bazic crisoidina:

b) Coloranţii acizi au în structura lor grupări acide: −SO3H, −COOH sau −OH. Se folosesc

N N NH2

NH2

4
sub formă de săruri de sodiu, sunt solubili în apă şi vopsesc lâna în mediu acid. Vopsirea se realizează
prin formarea legăturilor electrovalente între grupele aminice libere din fibra de lână, care în mediu

CH3
HO3S N N
N CH3
+
acid devin cationi (NH3 ) şi anionul colorantului. Exemplu de colorant acid este
metiloranjul.

c) Coloranţii complexabili sunt coloranţi solubili în apă, vopsesc lâna în

mediu acid şi prin tratare cu săruri de crom, cupru sau cobalt, formează
combinaţii complexe cu metalele, uneori chiar direct pe fibra textilă. Aceşti
complecşi sunt deosebit de stabili şi prezintă nuanţe mai închise. Formarea
complecşilor este condiţionată de existenţa în structura colorantului a unor
grupări acide,
−COOH sau −OH în poziţia orto între ele sau raportat la cromoforul azoic. De
exemplu, galbenul
acid de crom:

H N N OH
O3
S

C
O
O
H

d) Coloranţii direcţi sau substantivi sunt solubili în apă, vopsesc bumbacul

direct din soluţii apoase, fără intermediari (proprietate numită substantivitate). În
structura lor sunt prezente grupări
OH, NH2, capabile de a forma legături de hidrogen cu grupările OH ale
celulozei din bumbac. Coloranţii direcţi au nuanţe frumoase, dar rezistenţa
vopsirilor este mică.
e) Coloranţii de developare (coloranţi de gheaţă) se sintetizează direct pe
fibră şi sunt folosiţi mai ales în imprimeria textilă.
f) Coloranţii de dispersie sunt utilizaţi pentru vopsirea şi imprimarea
fibrelor şi ţesăturilor sintetice. Sunt insolubili în apă dar uşor dispersabili. Din
punct de vedere chimic, coloranţii de dispersie pot fi azoici sau antrachinonici şi
conţin grupări ca: −NH2, −OH, −NO2, −Cl, −O−CH3,
−NH−CH2−CH2−OH ş.a., care favorizează procesul de dispersie în apă şi conferă
o anumită

5
rezistenţă vopsirilor.
g) Coloranţii de cadă sunt insolubili în apă; se pot solubiliza prin reducere în
mediu alcalin, când se formează grupări −OH ce favorizează solubilizarea. După
fixarea colorantului pe fibră prin intermediul compusului intermediar solubil
se operează o oxidare cu aer, când se regenerează colorantul iniţial care
rămâne pe fibră. Cei mai importanţi coloranţi de cadă sunt coloranţii
antrachinonici şi derivaţii indigoului.
h) Coloranţii tip cottestren rezultă prin amestecarea coloranţilor de dispersie
şi a coloranţilor de cadă şi sunt utilizaţi la vopsirea ţesăturilor obţinute din
amestecuri de bumbac şi fibre sintetice.

6
 2. După structura chimică:
a) coloranţii azoici prezintă în structură cromoforul azo- (−N=N−) şi pot fi (raportat la
clasificarea anterioară) bazici, acizi, complexabili, direcţi, de developare, de dispersie.
În general coloranţii azoici sunt derivaţi ai azobenzenului, rezultaţi prin diazotarea aminelor
aromatice primare şi cuplarea sărurilor de diazoniu rezultate cu diferite componente de cuplare.
Culoarea coloranţilor azoici este foarte diferită (de la galben şi roşu, la albastru şi negru) şi
depinde de natura, numărul şi poziţia substituenţilor din moleculă, în special a grupărilor −OH şi
−NH2. Aproximativ 50 % din întreaga producţie de coloranţi o constituie cei azoici.
În funcţie de numărul grupărilor azo- se clasifică în: monoazoici, diazoici, triazoici şi mai rar
poliazoici. Exemple de coloranţi monoazoici au fost prezentate în clasificarea anterioară. Dintre
coloranţii diazoici, “roşul de Congo” a fost primul colorant substantiv şi se foloseşte ca indicator,
având intervalul de viraj între pH 2,5 şi 4. În tehnică serveşte la vopsirea bumbacului. Structura
acestuia este următoarea:

NH 2
NH 2

N N N N

SO 3 H
SO 3 H

b) Coloranţii antrachinonici au în molecula lor un nucleu de antrachinonă

sau nuclee aromatice condensate şi prezintă drept cromofori caracteristici minim
două grupări carbonil. Aceştia se pot clasifica în coloranţi antrachinonici
alizarinici, de cadă, de dispersie, acizi.
Cel mai simplu colorant antrachinonic alizarinic este alizarina, 1,2 –
dihidroxi-antrachinona. În natură se regăseşte în rădăcina unor plante şi este primul
colorant natural care s-a obţinut sintetic prin condensarea anhidridei ftalice cu
pirocatechina în prezenţă de acid sulfuric.

Alizarina este un colorant complexabil, o substanţă cristalină, de culoare

roşu-portocaliu, este
S
O

O
OH O OH

C OH
OH O +
C

O
O
insolubilă în apă şi solubilă în solvenţi organici. Din alizarină derivă o serie de coloranţi utilizaţi în
industria textilă.
Se cunosc foarte mulţi coloranţi antrachinonici de cadă, care sunt insolubili în apă, dar se pot
solubiliza prin reducere în mediu alcalin. De exemplu roşu indantren care în soluţie are culoare violetă
iar pe fibră are culoare roşie.
Coloranţii antrachinonici acizi servesc pentru vopsirea fibrelor artificiale şi sintetice; de asemenea
colorează lâna şi mătasea naturală în nuanţe cu o bună rezistenţă la lumină (albastre, roşii, verzi).
c) Coloranţii de difenil-metan au ca reprezentant principal auramina ce prezintă următoarea
structură:

CH3 CH3
N N
CH3
C
CH3
NH
 Este un colorant bazic, care serveşte la vopsirea mătăsii, pielii, hârtiei şi prezintă o slabă
rezistenţă la lumină.
d) Coloranţii de trifenil-metan pot fi acizi sau bazici. Din această categorie fac parte verdele malachit şi fuxina (de
culoare roşie) care se folosesc pentru vopsirea lânei, a mătăsii naturale şi a bumbacului în prezenţă de tanin.
e) Coloranţii xanteici şi acridinici derivă de la compuşii cu acelaşi nume:

H H

O N
Xantena Acridina

Prin introducerea pe aceste molecule a unor grupări auxocrome se obţin coloranţi din care fac parte rodaminele,
fluoresceinele.
f) Coloranţii de sulf sunt ieftini, se prepară uşor şi sunt foarte rezistenţi. Se folosesc la vopsirea bumbacului, nuanţele
rezultate fiind lipsite de vioiciune şi pot prezenta culoare neagră, albastră, verde, galben, gri. Structura chimică a coloranţilor de
sulf nu este pe deplin cunoscută. Sulful se găseşte în molecula colorantului sub formă de grupe tiolice (1), sulfură (2), disulfură
(3), polisulfură (4), sulf- oxid (5).
−SH −S− −S−S− −S−S−S−S− S=O
1 2 3 4 5

2. COMPUŞI MACROMOLECULARI
2.1. Consideraţii generale
Termenul de macromoleculă a fost introdus de H. Staudinger şi desemnează, într-o accepţiune
generală, o moleculă de dimensiuni foarte mari. Substanţele macromoleculare sunt alcătuite din
grupări identice de atomi numite unităţi structurale, legate între ele prin legături covalente.
Dacă se notează cu A unitatea structurală şi cu n numărul unităţilor structurale care se repetă,
compusul macromolecular se poate reprezenta schematic: -[A]n-. Compuşii macromoleculari în care se
repetă un singur tip de unitate structurală se numesc polimeri.
nA → -[A]n-
Compuşii macromoleculari în care se repetă două sau mai multe unităţi structurale se numesc
copolimeri. Astfel, în cazul unui copolimer format din două unităţi structurale A şi B, dispunerea
unităţilor structurale va putea conduce la diferite structuri ale lanţului:
- Copolimeri statistici, cu o succesiune întâmplătoare a unităţilor structurale în catena principală: -
A-A-B-A-B-B-A-B-…….
- Copolimeri alternanţi, cu succesiune alternativă a unităţilor structurale: -A-B-A-B-A-B-………
-Copolimeri bloc sau secvenţiali, ce prezintă secvenţe alternante de monomeri în catena
principală: -A-A-A-B-B-A-A-B-B-B-……
- Copolimeri grefaţi, care prezintă catena principală formată din unităţi structurale de acelaşi tip
pe care se grefează catene laterale formate din unităţi structurale de tip diferit:
-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A………
B
B
B
B
Gradul de polimerizare n sau GP este determinat de numărul unităţilor structurale din compoziţia
macromoleculei şi se defineşte prin raportul dintre masa moleculară medie M a polimerului şi masa
moleculară m a monomerului. Trebuie precizat faptul că un polimer este constituit dintr-un număr
foarte mare de lanţuri macromo-leculare care au lungimi diferite şi deci mase moleculare diferite.
Indiferent care este metoda de sinteză nu se poate obţine un polimer omogen din punct de vedere al
maselor moleculare. De aceea masa moleculară şi gradul de polimerizare al unui polimer reprezintă
întotdeauna mărimi medii statistice.
Pentru ca o substanţă să poată să participe la reacţii de sinteză a unui polimer trebuie să prezinte o
funcţionalitate cel puţin egală cu doi. Funcţionalitatea este capacitatea unei substanţe de a forma
legături covalente şi poate fi determinată de:
- prezenţa în molecula de monomer a unor legături duble sau triple sau a unor cicluri ce se pot
desface, structuri ce fac posibilă reacţia de polimerizare;
- prezenţa în molecula de monomer a minim două grupări funcţionale: -OH, -COOH, -NH2, ce
permit reacţii de policondensare
2.2. Clasificarea polimerilor
Clasificarea compuşilor macromoleculari se poate face luând în considerare mai multe criterii:
a) După provenienţă:
- naturali (celuloză, albumină, acizi nucleici, cauciuc natural, etc.)
- polimeri artificiali sau derivaţi, care se obţin prin modificarea chimică a polimerilor naturali, de
exemplu: celuloidul, acetatul de celuloză se obţin din celuloză.
- polimeri sintetici, care se obţin prin reacţii chimice de unire a monomerilor în lanţuri
macromoleculare.
b) După reacţia chimică de obţinere:
- compuşi de polimerizare, care se obţin prin reacţii de polimerizare. Polimerizarea se realizează
prin adiţia succesivă a unităţii structurale provenind dintr-un monomer nesaturat sau ciclic, reacţie
înlănţuită, iniţiată de apariţia în sistem a unui centru activ, de exemplu radicalic sau ionic. Formarea
polimerului nu este însoţită de eliminarea unor molecule mici, astfel că masa moleculară a polimerului
este egală cu suma maselor monomerilor reactanţi. Exemplu, obţinerea polipropilenei prin
polimerizarea propilenei:
n CH2=CH → -[-CH2-CH-]n-
│ │
CH3 CH3
- compuşi de policondensare rezultă prin reacţii de policondensare a unor monomeri ce prezintă
două sau mai multe grupări funcţionale. Reacţia are loc cu eliminarea unor molecule mici ca produşi
secundari (H2O, NH3, HCl). Exemplu, obţinerea nailonului 6-6 prin policondensarea acidului adipic cu
hexametilendiamina:
n HOOC-(CH2)4-COOH + n H2N-(CH2)6-NH2 →
HO-[-CO-(CH2)4-CO-HN-(CH2)6-NH-]n-H +(2n-1) H2O
- compuşi de poliadiţie. Poliadiţia este procesul de unire al monomerilor di- sau polifuncţionali,
care se realizează prin procese de migrare a unui atom de hidrogen sau alt atom sau grupare de atomi
mobilă, de la o moleculă de monomer la alta, fără eliminarea unor molecule mici. Exemplu, obţinerea
poliuretanilor prin adiţia alcoolilor polihidroxilici la izocianaţi:
HO-R1-OH + O=C=N-R2-N=C=O → -O-R1-O-CO-NH-R2-NH-CO-
c) După comportarea la încălzire:
- termoplaste, substanţe care se pot modifica reversibil sub influenţa căldurii şi anume la încălzire
se înmoaie, iar la răcire se întăresc.
- termoreactive, substanţe care prin încălzire trec ireversibil în polimeri rigizi.
d) După forma catenei de bază:
- polimeri liniari, constituiţi din macromolecule filiforme, elastice, termoplastice şi solubili în
diferiţi solvenţi.
- polimeri ramificaţi, sunt constituiţi din macromolecule
unor catene laterale de dimensiuni apreciabile.
bidimensionale datorită apariţiei
- polimeri reticulaţi ce prezintă o structură tridimensională datorită stabilirii unor legături chimice
covalente între macromoleculele vecine cu formarea unei structuri spaţiale; sunt caracterizaţi prin
rezistenţe mecanice apreciabile, insolubilitate, termorigiditate şi descompunere termică fără topire.
e) După natura atomilor din catena principală:
- polimeri carbocatenari, în care catena de bază este formată din lanţuri de atomi de carbon
(polietilenă, polipropilenă, polistiren, polibutadiena, etc.)
-
polimeri heterocatenari, în care catena de bază este formată din atomi de carbon şi atomi ai
elementelor organogene: O, N, S, etc. (poliamide, poliesteri, poliuretani).
2.3. Particularităţile reacţiilor polimerilor
Compuşii macromoleculari pot suferi următoarele tipuri de reacţii:
-
-
-
transformări polimer-analoage;
reacţii de degradare;
reacţii de reticulare.
2.3.1. Transformări polimer-analoage
Cuprind reacţii chimice ale substituenţilor laterali, respectiv grupe funcţionale legate de catena
principală (reacţii ale verigilor). Deci:
-
-
-
catena principală nu se modifică;
se modifică compoziţia chimică a polimerului;
nu se modifică gradul de polimerizare mediu (GP).
Aceste transformări constitue o utilă metodă de sinteză a unor compuşi macromoleculari în cazul
în care aceştia nu se pot obţine prin sinteză directă:
-
-
-
-
fie că monomerul iniţial nu este cunoscut;
fie că acesta nu polimerizează prin mecanisme cunoscute.
eterii şi esterii celulozei, foarte importanţi pentru producţia de fibre, lacuri, materiale plastice
se obţin exclusiv prin alchilarea, arilarea, acetilarea, nitrarea etc. a celulozei;
poli(alcoolul vinilic) nu se poate obţine direct prin polimerizarea alcoolului vinilic pentru că
acesta este forma enolică, instabilă a aldehidei acetice.
CH2=CH
│
OH
tautomerie
⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅→
CH3──C=O
│
H
De exemplu:
alcool vinilic, instabil
aldehidă acetică, stabilă
Astfel că poli(alcoolul vinilic) se obţine prin hidroliza poli(acetatului de vinil), deci prin
operarea unei reacţii chimice la nivelul verigilor catenei (a grupărilor reactive legate de catena
principală) deci prin transformare polimer-analoagă:
HOH
─[─CH2─CH──]n─ ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅→ ─[─CH2─CH─]n─
│ ─-CH3COOH │
O─CO─CH3 OH
poli(acetat de vinil) poli(vinil alcool)
Transformarea nu se produce la toate grupările funcţionale, astfel că practic,
participat la reacţie), în proporţii determinate de condiţiile de reacţie.
De asemenea, trebuie evitate fenomene de rupere a lanţului macromolecular (reacţii de degradare)
ca de exemplu: agitare puternică, descompunere termică, fotochimică etc. întrucât catena principală se
cere menţinută intactă.
Celuloza. Modificarea chimică a celulozei
Celuloza este alcătuită din molecule de glucoză (anhidro-β-dex-troglucoză) care sunt legate între
ele prin punţi β-glucozidice 1-4.
pe catena
poli(alcoolului vinilic) vom găsi pe lângă grupe -OH (nou formate) şi grupări -O-CO-CH3 (ce nu au
Numărul mare de grupări -OH conferă polimerului o reactivitate mare. O parte din grupările -OH
sunt reţinute în punţi de hidrogen (nu sunt libere), legături fizice puternice, intermoleculare, care
explică solubilitatea redusă a polimerului şi soliditatea acestuia.
Transformarea celulozei în fire şi fibre sau pelicule necesită trecerea polimerului într-un produs
solubil, care se realizează prin următorul procedeu:
-
tratarea celulozei cu o soluţie apoasă 17,5 % NaOH la temperatura camerei, proces numit
macerizare, prin care celuloza (prescurtat Cel-OH pentru a pune în evidenţă grupările
reactive) trece în alcaliceluloză sau celuloză sodată:
Cel-OH + NaOH ↔ Cel-ONa + H2O
celulozaalcaliceluloza
-
alcaliceluloza tratată cu CS2 (sulfură de carbon) formează xantogenatul de celuloză:
Cel-ONa + CS2 → Cel-O-C-SNa
S
 xantogenat de celuloză
Acesta este solubil în apă (uşor alcalinizată) şi astfel soluţia obţinută se supune prelucrării în
fire (filare) sau foi.
-
firele obţinute se coagulează într-o baie ce conţine H2SO4, regenerându-se celuloza:
Cel-O-C-SNa + H2SO4 → Cel-OH + NaHSO4
S
GP al celulozei regenerate este mai mic decât cel iniţial şi sub formă de fire constitue mătasea
viscoză.
Transformări polimer-analoage ale celulozei
Esterii celulozei
-
Sulfaţii de celuloză
Se obţin prin acţiunea directă a H2SO4 62-70 % la 5-10 °C asupra celulozei:
Cel-OH + HOSO3H ↔Cel-OSO3H + H2O
sulfat de celuloză
Reacţia se desfăşoară în mediu omogen pentru că celuloza se dizolvă în H2SO4 conc.
Sulfaţii de celuloză sunt solubili în H2O (printre puţinii derivaţi celulozici) în special la grade
mici de substituţie.
Sunt utilizaţi la: - apreturi textile;
- emulgatori.
-
Fosfaţii de celuloză
Se obţin prin esterificarea celulozei cu derivaţi ai acidului fosforic.
Se folosesc ca: - materiale ignifuge la fibre, ţesături;
- schimbători de ioni.
-
Nitraţii de celuloză
Se obţin prin esterificare cu HNO3 în prezenţă de H2SO4 (amestec sulfonitric).
Cel-OH + HONO2 ↔ Cel-O-NO2 + H2O
nitrat de celuloză
Grupările nitrice stabilizează polimerul la acţiunea acizilor concentraţi.
Nitratul de celuloză în soluţie alcoolică de camfor formează celuloidul (masă plastică –
termoplastică).
Inconvenientele se referă la inflamabilitatea şi slaba rezistenţă la agenţi atmosferici a nitratului de
celuloză.
-
Acetatul de celuloză sau acetilceluloza
Este un ester cu: proprietăţi mecanice deosebite, neinflamabilitate, fotostabilitate.
Se utilizează la obţinerea de fire, fibre (mătasea acetat), lacuri, filme neinflamabile.
Acetilarea celulozei se poate face cu:
-
acid acetic (CH3COOH);
-
-
-
clorură de acetil (CH3COCl);
anhidridă acetică în prezenţă de H2SO4 (catalizator) – metodă folosită în principal în
industrie.
Eterii celulozei. Metil şi etil celuloza
Se obţin conform reacţiei:
Cel-ONa + CH3Cl → Cel-O-CH3 + NaCl
alcaliceluloza
-
-
-
metilceluloza
Metilceluloza se foloseşte ca:
agent de încleiere şi apretare în industria textilă;
cosmetică (emulgator);
industria alimentară (mărirea viscozităţii unor produse alimentare).
2.3.2. Reacţii de degradare ale polimerilor
Sunt reacţii însoţite de ruperea legăturilor chimice din catenele principale ale macromoleculelor,
deci vor determina micşorarea GP.
Unii polimeri, în anumite condiţii pot suferi o degradare totală, deci se vor rupe toate legăturile
chimice dintre unităţile structurale ale lanţului ceea ce va conduce în final la obţinerea monomerului.
De exemplu, din celuloză prin degradare totală se obţine glucoza, iar din poliamide se obţin
aminoacizi.
Majoritatea polimerilor sunt susceptibili de degradare parţială ceea ce conduce la produşi de
degradare cu GP mai mic.
Din punct de vedere al factorilor ce determină aceste reacţii, degradarea poate fi:
1. degradare fizică;
2. degradare chimică.
1. Degradarea fizică, la rândul ei, poate fi:
a. degradare termică;
b. degradare mecanică;
c. degradare sub influenţa radiaţiilor ionizante;
d. degradare fotochimică.
a. Degradarea termică se produce sub influenţa temperaturii (prin încălzire) şi poate afecta
legături chimice din interiorul catenei (întâmplătoare) sau legături covalente C-C de la capătul lanţului
macromolecular cu obţinerea de oligomeri inferiori sau chiar monomeri.
Natura şi cantitatea substituenţilor influenţează rezistenţa polimerilor carbocatenari la degradarea
termică:
- substituenţi ca metil (-CH3), fenil (-C6H5) micşorează energia legăturii C-C. Astfel rezistenţa
termică a polietilenei este mai mare decât a polipropilenei sau a polistirenului.
─[CH2─CH2]n─
─[CH2─CH]n─
─[CH2─CH]n─
 │ │
CH3 C6H5
Polietilenă polipropilenă polistiren
- oxigenul micşorează de asemenea rezistenţa la degradare termică;
-
fluorul (în locul hidrogenului) creşte rezistenţa termică. De exemplu, teflonul
(politetrafluoretilena) ─[CF2─CF2]n─ are rezistenţă termică până la 400 °C.
b. Degradarea mecanică. În acest caz scindarea catenei macromoleculare are loc sub influenţa
unor acţiuni mecanice (fărâmiţare, vălţuire, ultrasunete, presare în capilare, agitarea topiturilor,
soluţiilor) cu formare de macroradicali reactivi, ce implică în continuare transformări chimice
complexe ce constitue obiectul de studiu al unei ştiinţe numite mecanochimia polimerilor.
Degradarea mecanică poate fi provocată intenţionat, pentru micşorarea GP în timpul sintezei sau
se poate produce natural, în exploatare, determinând fenomene de îmbătrânire.
c. Degradarea prin radiaţii ionizante. Radiaţiile ionizante determină reacţii complexe de natură
radicalică ce pot conduce la:
-
-
degradări ce micşorează GP, urmate de reticulări;
transformări dirijate pentru imprimarea unor proprietăţi fizico-mecanice dorite. De exemplu,
polietilenei prin iradiere îi creşte mult temperatura de topire, dar scade solubilitatea acesteia (datorită
reticulărilor provocate).
d. Degradarea fotochimică are loc sub influenţa energiei luminoase şi este mult accelerată de
prezenţa oxigenului atmosferic. Şi în acest caz sunt generate mecanisme radicalice.
2. Degradarea chimică poate fi:
a. degradare oxidativă;
b. degradare prin reacţii provocate de substanţe ce conţin protoni (H+).
a. Degradarea oxidativă constă în procese chimice de scindare a legăturilor covalente din lanţ în
prezenţa aerului sau a altor agenţi de oxidare: peroxizi, ioni metalici cu valenţă variabilă etc.
Aceste degradări au loc prin mecanisme de reacţii în lanţ, datorită radicalilor liberi ce se
formează în sistem.
Efectele reacţiilor de degradare sunt:
-
-
reducerea GP;
modificarea compoziţiei polimerului prin apariţia unor grupări noi ca: -C=O, -O-O-, -COO-
etc.
Foarte sensibili la degradare oxidativă sunt polimerii carbocatenari cu catena principală
nesaturată.
b. Degradarea prin reacţii provocate de substanţe ce conţin protoni (H+) şi anume:
-
-
-
-
apa generează reacţii de hidroliză;
alcoolii generează reacţii de alcooliză;
acizii generează reacţii de acidoliză;
aminele generează reacţii de aminoliză.
Acest tip de degradări chimice este caracteristic polimerilor heterocatenari.
Hidroliza este cea mai răspândită reacţie de degradare chimică. Ea constă în scindarea unei
legături heteroatomice prin adiţia unei molecule de apă în prezenţa acizilor sau bazelor ca şi
catalizator.
Tendinţa de hidroliză scade în următoarea serie:
│ │
─CH─O─ > ─C─NH―> C―O― > ―C―O―C―
│ │ │ │ │
O O O
│
leg. acetalică leg. amidică leg. estericăleg. eterică
Celuloza, amidonul hidrolizează total în prezenţa acizilor tari şi a unor fermenţi cu obţinerea
glucozei (monomer), reacţie ce constitue metoda industrială de obţinere a glucozei.
Hidroliza poliamidelor sintetice, a poliesterilor se foloseşte pentru recuperarea monomerului din
deşeurile de polimer.
Alcooliza, acidoliza şi aminoliza constau în scindarea unei legături heteroatomice prin adiţia unei
molecule de alcool, acid sau amină în prezenţa catalizatorilor (acizi, baze).
2.3.3.
Reacţii de reticulare ale polimerilor
Reacţiile de reticulare ale polimerilor constau în crearea unor legături covalente între lanţurile
macromoleculare cu formarea unei structuri tridimensionale solide, infuzibile şi insolubile.
Astfel de reacţii pot să apară şi în timpul sintezei, lucru nedorit pentru că îngreuiază eliminarea
din reactor a polimerului devenit insolubil şi infuzibil.
Practic, prin sinteză se obţin polimeri liniari sau ramificaţi şi se provoacă reticularea în polimerul
deja fasonat. Procesul se numeşte: vulcanizare - în industria cauciucului şi întărire – în industria
maselor plastice.
Vulcanizarea cauciucului se realizează cu ajutorul unor agenţi de vulcanizare:
a. Sulf (S), seleniu (Se), telur (Te), oxigen etc. pentru cauciucuri ce conţin legături duble în
catenă (polibutadienă, poliizopren, policloropren). Mult timp s-a considerat că la vulcanizarea cu sulf
se formează punţi de sulf între catenele liniare. Spectrele în infraroşu (IR) nu confirmă existenţa unor
legături C-S. Astăzi se consideră că între catene se formează legături C-C.
De exemplu, vulcanizarea poliizoprenului:
CH3
│
―CH―C=CH―CH2―
+ S ――→
―CH2―C=CH―CH2― -H2S ―CH―C=CH―CH2―-H2S
│ │
CH3 CH3
La vulcanizarea cu sulf, în practică, se foloseşte:
-
-
2-3 % S când se obţin vulcanizate elastice;
≈ 32 % S când se obţine un produs rigid – ebonita.
b. Pentru cauciucurile ce nu conţin legături duble în catenă: cauciucuri siliconice, acrilice se
folosesc ca agenţi de vulcanizare substanţe generatoare de radicali liberi (peroxizi).
Întărirea materialelor plastice
Polimerii termoreactivi liniari se reticulează prin încălzire. Pulberea de presare obţinută prin
fărâmiţarea polimerilor liniari se introduce în forme unde are loc reticularea prin încălzire.
Polimerii liniari netermoreactivi necesită pentru reticulare agenţi de întărire (în general substanţe
bi sau trifuncţionale).
2.4. Particularităţi structurale ale polimerilor
2.4.1. Flexibilitatea catenei
Flexibilitatea catenei este proprietatea unei catene de a-şi modifica forma datorită rotaţiei interne
a unor părţi (segmente) de catenă în jurul legăturilor covalente simple (σ), ceea ce determină apariţia
unui număr foarte mare de poziţii relative diferite în spaţiu a elementelor structurale ale lanţului
(conformaţii diferite), deci forme diferite ale macromoleculelor.
Cu cât rotaţia internă este mai puţin frânată de factori interni şi externi, cu atât flexibilitatea
catenei este mai mare, iar aceasta ia o formă încolăcită de ghem. În caz contrar, catenele rigide au o
formă liniară de bastonaş.
Flexibilitatea macromoleculelor, care determină deci caracterul elastic al acestora, depinde atât
de compoziţia chimică şi structura moleculară, cât şi de factori externi (temperatura, forţe
deformatoare etc.).
În principal, flexibilitatea catenelor este influenţată de:
a. structura moleculară
- Natura substituenţilor influenţează flexibilitatea în funcţie de polaritatea lor. Substituenţii polari
determină o creştere a interacţiunilor intra şi intermoleculare, forţe ce frânează rotaţia internă, deci
reduc flexibilitatea lanţurilor cu atât mai mult cu cât momentul de dipol al substituentului este mai
mare.
Substituenţi ca: -C≡N, -NO2 au momentul de dipol µ = 3,4 D, relativ mare, astfel că
poli(acrilonitrilul) spre exemplu este rigid, datorită interacţiunilor puternice induse de polaritatea mare
a substituentului.
Substituenţi ca: -Cl, -OH au valori mici ale polarităţii (µ = 1,8-1,9 D). Poli(clorura de vinil) are
flexibilitate mult mai mare.
- Substituenţii polari dispuşi simetric faţă de catenă (caz în care polaritatea lor se compensează
reciproc) conferă acesteia un grad ridicat de flexibilitate. Este cazul următorilor polimeri:

CH3
│
―CH2―C=CH―CH2
 Cl
│
―[―CH2―C―]n―
│
Cl
Poli(clorura de viniliden)
-
exemplu:
―[―CH2―CH―]n―
│
OH
poli(alcoolul vinilic)
F F
│ │
―[―C―C―]n―
│ │
F F
poli(tetrafluoretilena) sau teflonul
Distanţa dintre substituenţi influenţează, de asemenea, flexibilitatea; la distanţe mici ei
interacţionează reciproc şi îngreuiază rotirea unităţilor, ceea ce duce la creşterea rigidităţii. De
―[―CH2―CH―]n―
│
CN
poli(acrilonitril)
Dacă substituenţii sunt distanţaţi între ei, interacţiunea lor este minimă, iar catena
macromoleculară are o flexibilitate pronunţată (de exemplu: cauciuc butadien-nitrilic).
- Dimensiunea substituenţilor, de asemenea, influenţează flexibilitatea catenei. Substituenţii
voluminoşi îngreuiază rotaţia internă ce se va desfăşura mai încet (timp mai îndelungat), uneori cu
aport de temperatură (energie) din exterior. De exemplu, polistirenul are substituentul voluminos (-
C6H5) şi este rigid la temperatura camerei.
―[―CH2―CH―]n―
│
C6H5
polistiren
La polimerii heterocatenari: poliesteri, poliamide, siliconi, polieepoxizi, flexibilitatea este
diminuată de legăturile de hidrogen intermoleculare (între lanţurile vecine), respectiv între grupările
C=O şi –NH.
Celuloza este unul dintre cei mai rigizi compuşi macro-moleculari heterocatenari din cauza
numărului mare grupări –OH din structură, capabile să genereze legături de hidrogen inter şi
intramoleculare, care frânează rotaţia internă şi deci micşorează flexibilitatea.
b. Masa moleculară a polimerului, respectiv GP
Creşterea masei moleculare, respectiv a GP determină o creştere a numărului de segmente de
catenă mobile, deci creşte flexibilitatea.
c. Gradul de reticulare
Aşa cum s-a arătat, prin reticulare se realizează legături chimice, covalente între catenele
(lanţurile) macromoleculare, mult mai puternice decât interacţiunile fizice (van der Waals, punţi de H).
Dacă numărul acestora este mic, mobilitatea unităţilor structurale rămâne practic neschimbată
(comparabilă cu a polimerului liniar respectiv). De exemplu:
-
cauciucul natural slab vulcanizat (2-3 % S) are legături transversale puţine şi flexibilitatea
acestuia este aproximativ la fel cu cea a cauciucului nevulcanizat;
-
cauciucul vulcanizat cu 30 % S (ebonita) are un număr mare de reticulări care împiedică
rotaţia internă şi deci scade flexibilitatea polimerului, care devine rigid.
d. Temperatura
Creşterea temperaturii determină creşterea flexibilităţii datorită aportului de energie ce
favorizează rotaţia internă.
2.4.2. Energia de coeziune
Energia de coeziune a polimerului este constituită din totalitatea interacţiunilor intermoleculare
(van der Waals şi legături de hidrogen), care se manifestă de-a lungul catenelor între macromoleculele
vecine.
Energia de coeziune a polimerilor este mai mare decât energia legăturilor chimice din catene,
ceea ce are drept consecinţe:
-
-
polimerii nu pot fi trecuţi în fază gazoasă pentru că se descompun înainte de atingerea
temperaturii de fierbere;
multe substanţe macromoleculare au rezistenţă mecanică deosebită.
Considerând drept criteriu valoarea energiei de coeziune (E) pentru o catenă de 5 Å
(convenţional) polimerii se clasifică în:
-
-
-
elastomeri la care E = 4,2-8,4 kJ/mol;
mase plastice la care E = 8-20 kJ/mol;
fibre sintetice la care E = 20-25 kJ/mol.
Cu cât energia de coeziune este mai mare (forţe intermoleculare mai puternice) cu atât
flexibilitatea polimerului este mai mică, dar creşte rezistenţa mecanică şi stabilitatea termică.
Astfel, elastomerii au catene foarte flexibile chiar şi la temperatura camerei, masele plastice au
flexibilitate mai redusă ce creşte cu temperatura, iar fibrele sintetice (poliesteri, poliamide,
poliacrilonitril) şi naturale (derivaţi de celuloză, lână etc.) se caracterizează prin rigiditate, dar şi o
rezistenţă la rupere deosebită (datorate în mare măsură legăturilor de hidrogen intermoleculare).
2.4.3.
Cristalinitate
În cazul polimerilor cristalinitatea variază în limite largi, de la structură amorfă până la o
structură parţial cristalină cu grad mare de cristalinitate fără a se fi putut obţine polimeri cu grad de
cristalinitate 1 (structură 100 % cristalină).
În general, structura polimerilor este difazică, cu domenii amorfe în care macromoleculele sunt
dezordonate, încolăcite şi microdomenii cristaline (cristalite) în care macromoleculele sunt orientate
ordonat în spaţiul tridimensional.
Materialul în ansamblu este însă solid, rezistent, deoarece cele două tipuri de domenii structurale
nu sunt separate, ci coerente, legătura dintre acestea realizându-se prin intermediul catenelor lungi
macromoleculare, ce pot parcurge succesiv mai multe formaţiuni cristaline (1) şi amorfe (2), legând
astfel aceste zone puternic .
În general, cristalinitatea se referă la cantitatea de fază cristalină existentă în polimer şi se
exprimă prin gradul de cristalinitate – fracţiunea de material cristalin din cantitatea totală de polimer.
Pe lângă gradul de cristalinitate este importantă şi mărimea fiecărei cristalite şi orientarea
acestora. De exemplu, într-o fibră cristalitele sunt orientate paralel cu axa fibrei.
Factorii ce influenţează cristalinitatea polimerilor:
1. Structura chimică şi masa moleculară. Una din condiţiile fundamentale pentru ca un polimer
să poată cristaliza este structura chimică şi geometrică complet regulată.
Această condiţie este îndeplinită de polimerii sintetizaţi prin policondensare: poliesteri,
poliamide, care pot realiza un grad de cristalinitate ridicat, fiind cei mai utilizaţi pentru formarea de
fire şi fibre chimice.
Polimerii vinilici atactici cu substituenţi voluminoşi: polistiren, poli(acetat de vinil), datorită
neregularităţilor geometrice ale catenei nu permit aranjarea ordonată, deci cristalizarea.
Mase moleculare cu valori mai mici presupun catene mai scurte cu o mobilitate mai mare ce pot
asigura o ordonare mai avansată, deci cristalinitate mai mare. De exemplu: polietilena cu M = 500.000
u.a.m. are o cristalinitate de două ori mai mică decât polietilena cu M = 20.000 u.a.m.
2. Presiunea favorizează ordonarea şi orientarea catenelor pe anumite direcţii, deci creşte
cristalinitatea polimerului.
3. Fenomenul de orientare. Sub acţiunea eforturilor (tensiunilor) caracteristice operaţiilor de
prelucrare (filare, calandrare, extrudere etc.) un polimer izotrop (proprietăţi identice pe orice direcţie)
(fig. 2.2a.) suferă o orientare structurală, o aliniere a macromoleculelor pe direcţia forţei (a tensiunii
deformatoare) ce determină un pronunţat caracter anizotrop (proprietăţi diferite pe direcţii diferite)
(fig. 2.2b.). Rezistenţa mecanică creşte puternic pe direcţia orientării (x), fiind mai redusă pe direcţia
perpendiculară (y).
Fig. 2.2a. Polimer izotrop
Fig. 2.2b. Polimer anizotrop
2.5. Proprietăţi ale compuşilor macromoleculari
2.5.1. Umflarea şi dizolvarea polimerilor
Dizolvarea polimerilor este întotdeauna precedată de umflare: creşterea volumului şi a masei
polimerului în urma absorbţiei solventului.
La contactul dintre polimer şi solvent, micromoleculele solventului, având o mobilitate mult mai
mare decât a macromoleculelor, pătrund în polimer, printre catenele macromoleculare.
Pe măsură ce pătrunde o cantitate tot mai mare de solvent polimerul se umflă, iar lanţurile se
îndepărtează între ele din cauza presiunii create, dobândind o mobilitate sporită.
Când forţele intermoleculare sunt puternice, ca în cazul polimerilor tridimensionali sau presiunea
exercitată de solvent este prea mică pentru a învinge forţele dintre lanţurile macromoleculare, procesul
se opreşte la stadiul de umflare şi se numeşte umflare limitată. Are loc deci o difuzie unilaterală a
solventului în polimer şi sistemul format în final este bifazic alcătuit din:
-
-
soluţia solventului dizolvat în polimer (polimerul umflat);
solventul pur.
La polimerii puternic reticulaţi nu se întâlneşte nici măcar această fază, aceştia fiind total
insolubili.
Umflarea nelimitată (dizolvarea propriu-zisă) se produce în cazurile când macromoleculele, după
o avansare suficientă a umflării, încep să treacă lent în soluţie. În acest caz interacţiunile solvent
polimer sunt mai puternice decât cele dintre macromolecule (interacţiuni polimer-polimer).
Evaluarea cantitativă a capacităţii unui polimer de a se umfla într-un anumit solvent este
caracterizată prin gradul de umflare, α, care reprezintă cantitatea în grame de solvent absorbită de 1 g
de polimer la o anumită temperatură:
Unde: m0 – masa polimerului înainte de umflare;
α=
m − m0
m0
m – masa polimerului umflat.
Cinetica umflării ( viteza cu care se realizează umflarea) într-un anumit solvent se poate urmări
cu relaţia:
dV k
= (Vmax − Vt )
Dt δ

δ - grosimea iniţială a probei;

Vt – volumul probei la un moment dat;
Vmax – volumul probei la gradul de umflare maxim.
Factori ce influenţează umflarea şi dizolvarea polimerilor:
a. Natura polimerului şi a
Unde: dV – modificarea de volum a probei umflate după un timp dt;
solventului. O polaritate apropiată a
macromoleculelor polimerului
şi a micromoleculelor solventului este o
indicaţie favorabilă în sensul posibilităţii producerii
fenomenelor de umflare şi dizolvare. Dacă polarităţile sunt apropiate, interacţiunile între molecule
identice şi diferite sunt aproximativ aceleaşi.
Când diferenţa de polaritate este mare şansele de umflare şi dizolvare se reduc considerabil.
Polimeri cu polaritate foarte mare (celuloza, poli(alcoolul vinilic)), datorită rigidităţii catenei, nu
suferă decât o umflare limitată chiar şi în solvenţi cu polaritate mare.
b. Flexibilitatea catenelor macromoleculare. Catenele nepolare, de obicei flexibile, pot fi
separate prin despărţirea treptată a segmentelor de catenă, deoarece interacţiunile relativ mici dintre
acestea pot fi egalate de energia interacţiunilor polimer-solvent. Astfel de polimeri sunt solubili în
solvenţi nepolari.
Catenele ce prezintă polaritate mare (grupe polare) sunt rigide şi necesită energii mari de
separare, ce nu pot fi satisfăcute la temperatura obişnuită de către moleculele solventului. Astfel,
polimerii cu catene rigide se umflă în solvenţi puternic polari, dar la temperatura mediului, de regulă,
nu se dizolvă.
c. Masa moleculară a polimerului. Cu cât masa moleculară a polimerului este mai mare cu atât
energia interacţiunilor dintre catene este mai mare şi deci separarea lor necesită o energie mai mare.
Solubilitatea, deci, scade în seria omoloagă cu creşterea masei moleculare.
d. Cristalinitatea. Polimerii cu grad de cristalinitate mare, datorită aranjării ordonate a
lanţurilor, se caracterizează prin interacţiuni intermoleculare puternice, astfel că la temperatura
camerei polimerii cristalini nu sunt solubili nici în solvenţi cu polaritate apropiată. Dizolvarea are loc
la temperaturi ridicate, apropiate de temperatura de topire.
e. Temperatura influenţează diferit fiecare sistem polimer-solvent.
2.5.2. Proprietăţi termice
a. Stabilitatea termică reprezintă temperatura la care devin instabile cele mai slabe legături din
lanţul macromolecular, ce determină practic schimbarea masei moleculare a polimerului funcţie de
temperatură sau durata de încălzire.
Stabilitatea termică poate fi apreciată din:
-
-
-
tăria legăturilor chimice, care depinde de natura atomilor;
gradul de cristalinitate;
gradul de reticulare.
Studiile de piroliză relevă următoarea ordine a stabilităţii legăturilor chimice:
C-F > C-H > C-C > C-Cl
iar în ceea ce priveşte rezistenţa relativă a legăturii C-C din diferite structuri aceasta scade în ordinea:
C
│
⋅⋅⋅―C―C―C―⋅⋅⋅ > ⋅⋅⋅―C―C―C―⋅⋅⋅ > ⋅⋅⋅―C―C―C―⋅⋅⋅
│ │
C C
C secundarC terţiarC cuaternar
Deci, legăturile adiacente carbonului terţiar sau cuaternar din catenă sunt mai susceptibile scindării.
În general, creşterea gradului de cristalinitate şi a reticulării măresc stabilitatea termică.
O importanţă deosebită o prezintă regularitatea structurii macromoleculelor (tacticitatea), care
favorizează împachetarea şi cristalinitatea polimerului.
Stabilitatea termică poate fi mărită prin introducerea în lungul lanţului a legăturilor duble sau
triple conjugate, a unor legături mai rezistente: Si-O, B-O, B-N etc. sau prin adăugarea unor materiale
de umplutură.
b. Rezistenţa termică se referă la capacitatea plimerilor de a-şi păstra nealterate dimensiunile la
creşterea temperaturii.
c. Conductibilitatea termică, capacitatea de a transmite căldura din zone mai calde în zone mai
reci este, în general, mică la polimeri, în special la cei expandaţi sau la spume polimerice folosite ca
izolatori termici.
2.5.3.
Proprietăţi electrice
În majoritate, polimerii sunt substanţe dielectrice, într-un larg interval de temperatură.
Proprietăţile dielectrice sunt determinate de fenomenele de polarizaţie care apar la introducerea
polimerilor într-un câmp electric exterior.
Caracterul dielectric al polimerilor determină fenomenul de electrizare statică.
Doi dielectrici aduşi în contact interfacial intim, mărit prin frecare se încarcă superficial cu
sarcini electrostatice datorită unui schimb de electroni:
- unul (cel cu constantă dielectrică, ε, mai mare) acţionează ca donor de electroni şi deci se
încarcă electropozitiv.
- celălalt acceptă electronii şi se încarcă electronegativ.
Cele mai mari încărcări electrostatice observate experimental sunt de ordinul 102 u.e.s.⋅cm-3,
rezultate din transferul unui număr relativ mic de electroni: 1 electron pentru 104 Å2 interfaţă (regiune
ocupată de sute de electroni).
În cazul fibrelor, prin frecarea acestora între ele şi de suprafaţa altor corpuri, se dezvoltă sarcini
electrice, care crează greutăţi în procesul de prelucrare reducând productivitatea şi calitatea
sortimentelor (fibrele se aspresc, tind să părăsească poziţia lor paralelă în pătura fibroasă sau banda
care circulă prin maşini).
De asemenea, electrizarea apare în utilizarea materilelor textile, de obicei la cele subţiri cu
suprafaţa netedă (tricoturi, ţesături) reducând gradul de confort.
Factorii principali ce influenţează gradul de încărcare sunt:
-
-
-
-
-
constanta dielectrică;
conductibilitatea electrică;
numărul şi densitatea punctelor de contact;
viteza de mişcare a suprafeţei;
diferenţa de temperatură a suprafeţelor respective.
Parametrul de bază care caracterizează capacitatea de încărcare este conductibilitatea electrică
(sau mărimea inversă: rezistivitatea). Cu cât conductibilitatea electrică este mai mare, cu atât
capacitatea de încărcare este mai mică, deoarece sarcinile electrice se vor scurge rapid neutralizând
câmpul electrostatic creat.
Pentru a reduce încărcarea electrostatică a polimerului în masa acestuia se introduc ingrediente
numite antistatizanţi. Ca antistatizanţi se pot folosi:
-
materiale electroconductoare: - săruri: CaCl2, MgCl2, LiCl;
- oxizi: SnO;
- negru de fum.
-
polimeri peliculogeni antistatizanţi care au în compoziţie substituenţi funcţionali, (grupe), ce
anihilează câmpul electrostatic. De regulă, introducerea substituenţilor funcţionali în catena
laterală determină un efect antistatizant mai mare decât în cazul situării acestor grupe în
catena principală.
-
Substanţe superficial active, folosite în cazul fibrelor şi ţesăturilor. Se folosesc sub formă de
soluţii 2-5 % sau emulsii şi se depun prin pulverizare sau imersare în soluţia respectivă.
Pentru ţesături şi fibre se pot folosi:
a. esteri ai acizilor graşi: stearat de butil;
b. amine: trietanolamina;
c. amide: derivaţi de stearamidă;
d. derivaţi de etilen glicol;
e. alchilfosfaţi.
2.6. Polimeri utilizaţi în industria textilă
1. Polietilena - PE -
Se poate obţine prin:
-
-
-
polimerizare radicalică la presiune ridicată (1000 atm);
polimerizare ionică la presiune moderată (40-50 atm);
polimerizare stereospecifică la presiune ordinară (catalizatori Ziegler).
―[CH2―CH2]n―
Polietilena de înaltă presiune (PEîP) este o masă cornoasă, translucidă, cu grad de cristalinitate
redus datorită ramificaţiilor catenei principale, care împiedică aranjarea ordonată.
Polietilena de joasă presiune (PEjP) este o pulbere albă, cu grad de cristalinitate ridicat (structură
liniară a macromoleculelor).
Proprietăţi:
-
-
-
-
inerţie specifică alcanilor;
la rece rezistă acţiunilor acizilor, bazelor şi solvenţilor organici;
la cald este atacată de H2SO4 conc., HNO3 conc. şi de unii solvenţi organici. Se umflă şi se
solvă în CCl4, toluen, xilen.
este termoplastică, se poate prelucra în diferite forme, folii, fire rezistente.
2. Poli(acrilonitril) – PNA -
―[―CH2―CH―]n
│
CN
Se obţine prin polimerizarea monomerului.
Proprietăţi:
-
-
-
-
rezistenţă termică şi chimică bună;
se solvă în foarte puţini solvenţi.
fibre sintetice excelente, uşor lavabile, foarte rezistente la intemperii, soare;
înlocuitor al lânii, având chiar avantaje faţă de aceasta.
Utilizări:
Este cunoscut sub diferite denumiri comerciale (Melană, Dralon, Crylon etc.).
Copolimerul cu acetatul de vinil este folosit, de asemenea, la obţinerea de fibre asemănătoare
lânii.
3. Poli(etilentereftalatul) – PETF – este un poliester.
Se obţine prin policondensarea etilenglicolului cu dimetiltereftalatul:
n HO-CH2-CH2-OH + n CH3-OOC-C6H4-COO-CH3 →
etilenglicol
Proprietăţi:
-
polimer termoplastic, termorezistent. Se înmoaie la 270 °C fără a se descompune;
dimetiltereftalat
HO-[-CH2-CH2-OOC-C6H4-COO-]n-CH3 + (2n-1) CH3OH
-
-
cristalizează uşor formând fire foarte rezistente folosite în industria textilă;
ţesăturile sunt foarte rezistente la agenţii atmosferici, bacterii, ciuperci, molii, uşor lavabile şi
neşifonabile.
4. Poliamide - conţin de-a lungul lanţului gruparea amidică:
―C―NH―
│
O
Poliamida 6. (Policaproamida sau Relon) -[-NH-(CH2)5-CO-]n-
Se obţine prin polimerizarea ε-caprolactamei în topitură. Reacţia decurge la 240-270 °C, timp de
6-20 h, în atmosferă de gaz inert.
Proprietăţi:
-
-
-
-
rezistenţă mecanică ridicată;
rezistenţă termică ridicată (Tt ≈215 °C);
stabilitate bună faţă de agenţi atmosferici şi chimici;
se solvă în solvenţi speciali (acizi organici, crezol);
Pentru obţinerea fibrelor se folosesc capete de filare speciale ce formează fire de grosime 3-6
Denier (1 Denier reprezintă greutatea în grame a unui fir de 9 km lungime).
Poliamida 6-6 (NYLON 6-6 sau polihexametilenadipamida)
Se obţine prin policondensarea acidului adipic cu hexametilen-diamina:
n HOOC-(CH2)4-COOH + n H2N-(CH2)6-NH2 →
HO-[-CO-(CH2)4-CO-HN-(CH2)6-NH-]n-H +(2n-1) H2O
Proprietăţile sunt asemănătoare cu cele ale poliamidei 6.
5. Poli(clorura de vinil) –PVC-
―[―CH2―CH―]n―
│
Cl
Proprietăţi:
- polimerul în stare pură este dur (durovin); prin plastifiere devine moale, putând imita pielea
(vinilin);
- insolubil în apă şi în solvenţi organici curenţi;
- solubil în cetone ciclice, tetrahidrofuran;
- rezistent la umiditate, ozon, acizi concentraţi, alcalii;
- rezistenţa termică mai scăzută.
Utilizări:
- bun electroizolant;
- se poate prelucra în foi, fire, tuburi, ţevi;
- fibrele din PVC se folosesc la confecţionarea de lenjerie curativă (în tratamentul
reumatismului deoarece se electrizează în contact cu pielea) şi la obţinerea de ţesături
filtrante pentru industria chimică.
 Nu poate fi obţinut prin polimerizarea monmerului, deoarece acesta este instabil. Se poate obţine
printr-o transformare polimer-analoagă şi anume prin hidroliza poli(acetatului de vinil).
Proprietăţi:
- în stare pură este o pulbere albă, care la 250°C se transformă într-o masă dură;
- insolubil în solvenţi organici;
- se umflă şi se dizolvă în apă.
Utilizări:
- obţinerea firelor sau ţesăturilor solubile (fire chirurgicale, pansamente etc);
- adezivi, apreturi pentru industria textilă;
- pentru a obţine ţesături higroscopice, dar insolubile în apă (lenjerie), firele de PAV se
prelucrează cu formaldehidă sau se încălzesc în curenţi de înaltă frecvenţă (CIF).
7. Poli(acetatul de vinil)―[―CH2―CH―]n―
│
OCOCH3
Se obţine prin polimerizarea radicalică a monomerului.
Proprietăţi:
- termoplastic;
- solubil în mai mulţi solvenţi: alcooli, esteri, hidrocarburi aromatice.
Utilizări:
- adezivi;
- apreturi textile;
- lacuri, vopsele antiacide.
8. Polioxietilena ―[―CH2―CH2―O―]n―
Pentru M < 7000 u.a.m. se prezintă ca o ceară solubilă în apă şi solvenţi organici.
Utilizări:
- apret textil;
- detergent neionic;
- agent de încleiere în compoziţia coloranţilor solubili în apă;
- plastifiant.
9. Poliuretani
Se obţin prin poliadiţia diizocianaţilor cu dioli.
HO-R1-OH + O=C=N-R2-N=C=O → -O-R1-O-CO-NH-R2-NH-CO-

Utilizări:
- adezivi universali (metal - metal, metal – sticlă, metal – mase plastice);
- lacuri protectoare elastice şi lucioase;
- spume (poroplaste, mase buretoase):
-plastice, folosite în construcţia de avioane, maşini;
-elastice, utilizate la îmbrăcăminte, covoare, suporturi pentru materiale
textile, perne, materiale termoizolatoare.
10. Politetrafluoretilena -PTFE sau TEFLON-
Se obţine prin polimerizarea în lanţ a tetrafluoretilenei:
F F F F
│ │ │ │
n C=C → ―[―C―C―]n―
│ │ │ │
F F F F

Proprietăţi:
- stabilitate chimică şi termică deosebită;
- rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici;
- fibrele nu se dizolvă în nici un solvent;
- este atacat de metalele alcaline (Na, K, Li) la peste 300 °C sau de fluor la presiune.
Utilizări:
- materiale ce funcţionează în medii corozive sau la temperaturi ridicate;
- electrotehnică – foarte bun izolator
6. Poli(alcoolul vinilic)electric;
-PAV sau PVA- ―[―CH2―CH―]n―
│
- industria chimică şi cosmonautică. OH
3. AGENŢI DE SUPRAFAŢĂ
Din categoria agenţilor de suprafaţă sau agenţi superficiali fac parte un număr mare de compuşi
chimici care, acumulându-se la suprafeţele de separaţie, modifică puternic proprietăţile superficiale ale
lichidelor în care se dizolvă, determinând acţiunea specifică de muiant, spumant, detergent,
emulsionant etc.
3.1. Fenomene superficiale
La suprafaţa de separaţie dintre faze (interfeţe) straturile exterioare de molecule, atomi sau ioni
ale unei faze sunt supuse unor forţe diferite de cele care acţionează asupra acestor particule în
interiorul fazei, ceea ce determină la interfeţe anumite fenomene superficiale.
3.1.1.
Tensiunea superficială a lichidelor
Un
rezultat
al
atracţiilor
moleculare diferite în interior şi
la suprafaţa lichidelor îl constitue
fenomenele de tensiune superfi-
cială, caracteristice stării lichide.
Molecula m1, din interiorul
lichidului, (fig. 3.1.), este încon-
jurată simetric de alte molecule,
deci suportă o atracţie uniformă
din partea moleculelor vecine.
Fig. 3.1.
Molecula m2, de la suprafaţa lichidului, este solicitată mai mult de către moleculele din lichid
decât de cele din gazul învecinat, care sunt în număr mai mic şi de altă natură. Din cauza asimetriei are
loc o atracţie spre interior a moleculelor superficiale, suprafaţa lichidului având tendinţa de a se
contracta, micşora (dintre toate corpurile geometrice, sfera are, la un volum dat, suprafaţa cea mai
mică, de aceea picăturile de lichid tind să ia forma sferică când nu se găsesc sub acţiunea altor forţe).
Forţa care tinde să micşoreze suprafaţa se numeşte tensiune superficială. Pentru a face să crească
suprafaţa lichidului va trebui să se exercite un lucru mecanic asupra moleculelor acestuia, exprimat
prin relaţia:
dτ = σ⋅dS
unde:
dS - creşterea suprafeţei;
σ - tensiunea superficială, este forţa măsurată în dyn, care acţionează pe o porţiune de 1 cm, fiind
dirijată tangenţial la suprafaţă.
În tabelul următor se dă tensiunea superficială a câtorva lichide:
Substanţa
Temperatura
[°C]
Hidrogen
Oxigen
Apa
Benzen
Sulf
Clorură de sodiu
Mercur
-252
-183
20
20
141
811
15
3.1.2.
Tensiunea superficială
[dyn/cm]
2
13 (13,2)
73 (72,58)
29 (28,88)
58 (58,3)
113 (113,8)
476
Tensiune interfacială
Două lichide nemiscibile, în contact printr-o suprafaţă de separaţie, au fiecare tensiune
superficială mai mică decât dacă oricare din cele două lichide ar fi în contact cu vaporii celuilalt lichid.
Această tensiune mai mică la nivelul suprafeţei de separaţie dintre două lichide nemiscibile (sau parţial
miscibile) se numeşte tensiune interfacială şi se exprimă în dyn/cm.
Cu cât forţele de interacţiune, la interfaţă, dintre moleculele celor două lichide sunt mai mari,
tensiunea interfacială este mai mică. De exemplu, între apă şi alcooli solubili, forţele de atracţie sunt
mari, tensiunile interfaciale mici (10-15 dyn/cm). Între apă şi parafină lichidă, grăsimi, forţele de
atracţie moleculară sunt slabe şi tensiunea interfacială creşte (50-60 dyn/cm).
3.1.3.
Fenomene de contact între lichide şi solide
Se constată experimental că o picătură de lichid, pusă pe suprafaţa unui solid insolubil (sau a unui
alt lichid nemiscibil) se poate întinde într-un film foarte subţire, sau poate să rămână sub formă de
picătură mai mult sau mai puţin sferică. În primul caz se spune că lichidul se etalează pe suprafaţă, iar
în al doilea caz că nu udă sau udă incomplet suprafaţa.
O picătură de lichid se întinde pe o suprafaţă solidă până la o limită numită perimetru de
umectare.
Pe acest perimetru de umectare acţionează trei tensiuni superficiale interfazice: σgl dintre gaz şi
lichid, σls dintre lichid şi solid şi σsg dintre solid şi gaz. (fig. 3.2.). Unghiul ϕ se numeşte unghi de
racord. La echilibru între aceste forţe care se compun vectorial există relaţia:
σgl⋅cosϕ + σls = σsg
Aceasta este relaţia lui P.S. Laplace în care s-a notat cu σa tensiunea de adeziune şi σ este
tensiunea superficială a lichidului.
a-lichidul udă suprafaţa solidă
b-lichidul nu udă suprafaţa solidă
Fig. 3.2.
Dacă unghiul de racord ϕ = 0, lichidul udă complet suprafaţa solidă, adică se produce etalarea.
Pentru ϕ < 90° se consideră că lichidul udă suprafaţa solidă (fig.
σ sg − σ ls σa 3.2.a), iar suprafaţa se numeşte
cosϕ = =− liofilă (forţe de adeziune solid- lichid mari). Pentru ϕ > 90° (fig.
σ gl σ 3.2.b) solidul se udă greu de către
lichid (lichidul nu udă suprafaţa), iar suprafaţa se numeşte liofobă (forţe de adeziune solid-lichid mici).
Pentru ϕ = 180° forţele de adeziune dintre solid şi lichid lipsesc complet, caz neîntâlnit până în
prezent.
Când suprafeţele solide sunt mai bine udate de apă decât de oricare alt lichid cu constantă
dielectrică mai mică (ex. benzen) aceste suprafeţe se numesc hidrofile. Suprafeţele care se udă mai
uşor cu lichide ce posedă constante dielectrice mai mici decât ale apei se numesc hidrofobe (sau
oleofile).
3.2. Structura agenţilor de suprafaţă
Toate substanţele cu activitate de suprafaţă prezintă o structură moleculară asimetrică, compusă
din două părţi cu proprietăţi diferite:
-
o grupare nepolară sau slab polară (de natură hidrocarbonată), insolubilă în apă (hidrofobă) şi
în lichide puternic polare, dar uşor solubilă în uleiuri (lipofilă), reprezentată schematic printr-un
segment de dreaptă (R) – fig. 3.3.;
-
o grupare polară (ionizabilă sau neionizabilă), hidrofilă şi decă lipofobă, reprezentată
Datorită
diferite
pe
afinităţilor
care
le
schematic printr-un cerc (P) – fig. 3.3.
prezintă pentru diferite
Fig. 3.3. Reprezentarea schematică a moleculei
faze aceste molecule
unui agent de suprafaţă
se numesc amfipatice
(amfifile).
Gruparea hidrofobă poate fi reprezentată de:
-
-
-
un radical alifatic cu o grupare metil terminală:
general 8-18 atomi de C;
un rest hidrofob format dintr-un nucleu aromatic alchilat, ex: alchil-benzenii C6H5-(CH2)n-
cu n = 8-12 atomi de C;
naftalina dialchilată (alchili cu 3-5 atomi de C).
Gruparea hidrofilă, care asigură solubilitatea în apă şi în dizolvanţi polari constă, de cele mai
multe ori, din grupări acide sau bazice.
Cele mai importante grupe acide sunt grupele: carboxil
sulfonică (-SO3H).
Grupele bazice cele mai importante sunt grupele: amină primară (-NH2), amină secundară (-NH-
), amină terţiară (-N-), amoniu cuaternar (-N+-).
Acţiunea solubilizantă a acestora este mare atunci când intervin ca săruri disociabile.
Gruparea alcoolică (hidroxil) de forma –CH2-OH, nu formează săruri şi are o solubilitate redusă.
De aceea, în cazul resturilor hidrocarbonate mai mari, pentru a obţine solubilitatea dorită este necesară
prezenţa mai multor grupe hidrofile de-a lungul lanţului, de exemplu:
……―CH―CH―CH―CH―………
│ │ │ │
OH OH OH OH
sau grupe eterice cumulate: (-CH2-CH2-O)n-CH2-CH2-OH
Compuşii cu grupă hidrofilă acidă (săpunuri, alcooli graşi sulfataţi etc.) se numesc anion-activi
sau sau agenţi anionici, deoarece în urma disocierii electrolitice, partea activă a moleculei o formează
anionul:
R-COONa ↔ (R-COO)- + Na+
R-OSO3Na ↔ (R-OSO3)- + Na+
Compuşii cu grupă hidrofilă bazică se numesc agenţi cationici întrucât partea activă a moleculei o
formează cationul, de exemplu clorura de trimetil alchil amoniu:
CH3
│
CH3―(CH2)4―CH2―N+ ―CH3] Cl- n = 10 – 16
│
CH3
Agenţii de suprafaţă care conţin grupe hidrofile cu caracter acid şi cu caracter bazic se numesc
amfoliţi.
(-COOH), sulfat (-OSO3H),
CH3-(CH2)n-CH2- conţinând în
Se numesc neionice substanţele superficiale ce conţin grupe hidrofile care nu sunt capabile să
formeze săruri (cazul grupelor eterice cumulate).
Agenţii anionici prezintă activitate superficială optimă în mediu neutru sau alcalin, cei cationici în
mediu acid, în timp ce agenţii neionici sunt puţin influenţaţi de pH.
Nu se pot folosi amestecuri de agenţi anionici şi cationici deoarece aceştia precipită când sunt
amestecaţi.
3.3. Proprietăţi ale soluţiilor agenţilor de suprafaţă
Proprietatea comună tuturor agenţilor de suprafaţă se referă la modificarea puternică a
proprietăţilor superficiale ale lichidelor în care sunt dizolvaţi, ca urmare a tendinţei moleculelor de a se
acumula, concentra, orientat la interfeţe (lichid-lichid, lichid-solid, lichid-gaz).
Acumularea agenţilor de suprafaţă la interfeţe se datoreşte structurii asimetrice a moleculelor lor
care prezintă afinităţi diferite faţă de diferitele faze ale sistemului. De exemplu la interfaţa apă-ulei
(fig. 3.4.) moleculele se vor orienta cu partea hidrofilă spre apă şi cu partea hidrofobă (nepolară) spre
ulei formând un strat de adsorbţie ce
serveşte ca legătură între cele două faze
insolubile. Starea mai mult sau mai puţin
condensată a acestui strat determină
acţiunea predominantă a agentului de
suprafaţă, respectiv de agent de spălare,
Fig. 3.4.
de emulsionant, spumant, muiant (agent
de udare) etc.
Această stare a stratului de adsorbţie este condiţionată de:
-
-
-
balanţa dintre proprietăţile hidrofile şi hidrofobe;
natura grupelor hidrofile şi hidrofobe;
temperatura şi concentraţia de lucru.
Interfaţa nu se poate îmbogăţi nelimitat în molecule, existând pentru fiecare interfaţă o
concentraţie limită, peste care în soluţie încep să se formeze particule coloidale sau micele, prin
asocierea părţilor hidrofobe ale moleculelor în tendinţa de a avea o suprafaţă de contact cât mai mică
cu faza faţă de care nu prezintă afinitate (în cazul obişnuit apa). Aceste micele pot avea diferite forme:
sferice, lamelare, cilindrice (fig. 3.5.). Concentraţia critică este cu atât mai mică cu cât lanţul
hidrocarbonat este mai mare. Din date experimentale se constată că, în general, domeniul optim de
spălare se situează la limita superioară a domeniului concentraţiei critice.
a-sferică
b-lamelară
c-cilindrică
Fig. 3.5. Reprezentarea schematică a unor micele
3.4. Săpunuri şi detergenţi
Săpunurile sunt săruri cu diferite metale ale acizlor alifatici monocarboxilici cu peste opt atomi de
carbon. Ele rezultă, de obicei, la hidroliza alcalină a grăsimilor alături de glicerină:
CH2―O―CO―(CH2)14―CH3 CH2―OH
│ 3NaOH │
CH―O―CO―(CH2)16―CH3 ----------------→ CH―OH +
│ │
CH2―O―CO―(CH2)14―CH3 CH2―OH
dipalmito-stearina glicerina
+ 2 CH3 ―(CH2)14―COONa + CH3 ―(CH2)16―COONa
palmitat de sodium stearat de sodiu
Pentru lanţuri hidrocarbonate cu 12-18 atomi de C, săpunurile se caracterizează printr-o excelentă
putere de spălare şi bune calităţi emulsionante, spumante, muiante.
Totuşi săpunurile alcaline prezintă o serie de dezavantaje:
-
fiind săruri ale unor acizi slabi cu baze tari, hidrolizează puternic, ceea ce conduce la
formarea NaOH liber, care atacă, mai ales la cald, mătasea, lâna, fibrele artificiale şi
sintetice;
-
cu apele dure formează, prin schimb ionic, săpunuri de Ca şi Mg insolubile, ce nu prezintă
calităţi de spălare. De asemenea, în apele cu conţinut mare de săruri (apa de mare) săpunurile
se dizolvă foarte greu.
-
săpunurile nu pot fi folosite în băile acide, deoarece se descompun cu formare de acizi graşi
ce se depun pe ţesături.
Detergenţii sunt produse sintetice care prezintă calităţile săpunurilor alcaline cu 12-18 atomi de C
în moleculă, fără a avea deficienţele acestora.
După criteriul disociaţiei electrolitice detergenţii se pot clasifica în:
a) detergenţi anionici: conţin o catenă cu 8-18 atomi de C pe care este grefată o grupare polară
sulfatică sau sulfonică.
- alchil-sulfaţi: CH3-(CH2)n-CH2-O-SO3- Na+
n = 10-16;
- alchil-sulfonaţi (săruri de acizi alchil-sulfonici)
CH3-(CH2)n-CH2-SO3- Na+
n = 10-15;
- alchil-aril-sulfonaţi (săruri de acizi alchil-aril-sulfonici)
CH3-(CH2)n-CH2-C6H4-SO3- Na+ n = 6-10.
b) detergenţi cationici: conţin în majoritatea cazurilor un atom de azot terţiar sau cuaternar. De
exemplu:
CH3
│
CH3―(CH2)n―CH2―N―CH3]+ Cl-
│
CH3
n = 10 – 16
c) detergenţii neionici conţin catene liniare pe care sunt grefate ca grupe polare neionice grupări
de tip etoxi (-CH2-CH2-O-) şi o grupă hidroxil terminală.
R-CH2-O-(-CH2-CH2-O-)n-CH2-CH2-OH
alchene, alcooli superiori etc.
3.5. Acţiunea de spălare a săpunurilor şi detergenţilor
Acţiunea de spălare reprezintă una din utilizările cele mai importante şi este în mare măsură
rezultatul activităţii lor superficiale, a capacităţii de a se adsorbi din soluţia apoasă la interfeţele
soluţie-corp solid, soluţie-murdărie şi soluţie aer, formând pe aceste suprafeţe pelicule de adsorbţie.
Pentru a asigura o putere de spălare bună, această peliculă trebuie să aibă şi o stabilitate superficială
adică trebuie să prezinte o rezistenţă mecanică corespunzătoare. Pentru aceasta este necesară realizarea
în soluţie a unui raport optim între partea dispersată molecular şi cea coloidal dispersă (optim
coloidal). Alcoolii de exemplu, deşi au activitate superficială nu sunt detergenţi deoarece soluţiile lor
sunt practic molecular-disperse şi deci nu au stabilitate superficială.
În primul rând, soluţia de detergent udă suprafaţa şi pătrunde adânc în toate crăpăturile sau
capilarele, acolo unde apa singură nu poate pătrunde. Apoi, murdăria insolubilă în apă este trecută în
soluţie (cea lichidă prin emulsionare, iar cea solidă sub formă de dispersie) prin distrugerea forţelor de
legătură dintre murdărie şi substrat.
Forţele de legătură dintre murdărie şi fibrele textile pot fi:
-
-
forţe mecanice – sunt forţe slabe ce menţin particulele solide între fibre sau în canalele
grosolane ale fibrei;
forţe chimice, relativ rare în spălările tipice şi corespund vopsirii, de exemplu, petele datorate
coloranţilor din fructe, vin, rugină etc.;
n = 10-12
Ca materii prime la obţinerea detergenţilor se folosesc produse de origine petrochimică: alcani,
-
-
forţe intermoleculare, în general de natură van der Waals;
forţe electrostatice, care uşurează procesul de spălare întrucât atât substratul cât şi murdăria,
în mod obişnuit, au o încărcare electrică negativă şi ca urmare iau naştere forţe de respingere.
Fibrele cu suprafaţa cea mai netedă, în special cele sintetice, oferind murdăriei puţine puncte de
prindere, se spală cel mai uşor.
3.6. Utilizări ale agenţilor de suprafaţă în industria textilă
În general agenţii de suprafaţă se folosesc în industria textilă ca:
-
-
-
produse de udare şi de pătrundere cu rolul de a ajuta udarea sau pătrunderea materialului de
către soluţia respectivă, de exemplu, la pregătirea în vederea vopsirii;
produse de spălare: săpunuri şi detergenţi;
emulgatori şi dispersanţi; Majoritatea materialelor textile (cu excepţia bumbacului) necesită
o gresare temporară pe parcursul prelucrării, uleiul (vegetal sau mineral) fiind aplicat sub
formă de emulsie apoasă obţinută cu un agent de suprafaţă, având rolul de emulgator. Se
folosesc de asemenea ca emulgatori sau dispersanţi în operaţii de apretare, impregnare sau
hidrofobizare.
-
auxiliari în procesele de vopsire se folosesc ca: agenţi de udare (pentru uşurarea pătrunderii
complete şi uniforme a flotei de vopsire în material), agenţi de dispersie şi pătrundere, agenţi
egalizatori (pentru vopsirile cu coloranţi ce au tendinţa de a se fixa neuniform pe material)
etc.
În industria pielăriei şi blănurilor agenţii de suprafaţă se folosesc într-o serie de operaţii, de
exemplu:
-
-
-
-
înmuierea pieilor uscate (agent de udare şi pătrundere);
degresarea pieilor şi blănurilor (emulgatori);
tăbăcire (agenţi de pătrundere, dispersie şi solubilizare a taninurilor);
vopsire (agenţi de pătrundere şi egalizare).