Medicina fizică Tema 2

Obiective opreraționale:
O1. Principii de biomecanică generală, atât de kinetică cât şi de kinematică.
O2. Biomecanica diverselor tipuri de ţesut din organismul uman (în special cele ale sistemului
locomotor).
Noțiuni generale
Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale miscarii corpurilor materiale
vii si ale structurilor care contribuie la aceste miscari. Etimologic, termenul biomecanica are la
origine cuvintele din limba greaca “bios” (viata) si “mekhanikos” (plin de resurse, inventiv,
ingenios). Biomecanica este o stiinta interdisciplinara, care foloseste cunostinte, notiuni, principii,
metode din domenii precum: medicina (anatomie, fiziologie, recuperare medicala, explorari
functionale, etc.), inginerie (mecanica, electronica aplicata etc.), stiinte exacte (matematica, fizica,
chimie) si stiinte umaniste (educatie fizica, biologie), pe baza carora si-a dezvoltat propriile
investigatii stiintifice.
Biomecanica umana, cunoscuta si sub denumirea generica de biomecanica, are drept subiect de
studiu omul, privit din perspectiva miscarii acestuia, prin prisma anatomiei, biomecanicii, terapiei
prin miscare (kinetoterapie), fiziologiei, cunostintele fiind focalizate pe omul care doreste fie
recuperarea unor abilitati sau functii motorii, fie dobândirea unor performante motorii. Astfel,
biomecanica are aplicatii atât în domeniul medical si al recuperarii fizice, cât si în domeniul sportiv,
pentru testarea si îmbunatatirea calitatilor mortice.
Biomecanica, ca stiinta interdisciplinara, se bazeaza, în principal, pe cunostintele a trei domenii
de studiu: anatomia umana, mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia, ca stiinta formei si structurii
corpului uman si a partilor sale, furnizeaza date cu privire la osteologie (studiul oaselor), artrologie
(studiul articulatiilor), miologie (studiul muschilor), mecanica, ca stiinta care aplica principiile
mecanicii la analiza miscarii corpurilor materiale sub actiunea diferitelor forte de interactiune,
furnizeaza informatii privind modalitatile de investigare cantitativa a miscarii unui corp, iar
fiziologia, ca stiinta care se ocupa de functiile organismelor vii, furnizeaza cunostintele necesare
întelegerii diferitelor conexiuni care concura la obtinerea functiilor motricitatii, echilibrului si
posturii corpului omenesc.
Particularităţile biomecanice ale aparatului locomotor

1
 Aparatul locomotor al omului este în aşa fel alcătuit, încât se realizează o îmbinare armonioasă
între principiul economiei de forţă şi cel al economiei de deplasare. În general, pentru menţinerea
echilibrului în poziţiile statice sunt utilizate pârghii care economisesc forţa, iar pentru efectuarea
mişcărilor se folosesc pârghii de gradul III cu care se obţine o economie de deplasare (de scurtare
musculară). Aparatul locomotor este format din: oase, articulaţii şi muşchi.
Generalităţi despre oase
Oasele sunt considerate pârghii dure şi rezistente cu rol în:
− menţinerea formei corpului;
− efectuarea mişcărilor.
Oasele sunt alcătuite din ţesut conjunctiv impregnat cu săruri de calciu. Ţesutul osos are o
structură adecvată funcţiilor: de a rezista la solicitările de presiune, încovoiere, întindere, răsucire.
Aceste proprietăţi mecanice depind de vârstă, compoziţie chimică, alimentaţie, natura solicitării
fizice, etc. Sub influenţa exerciţiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent cu creşterea
rezistenţei la factorii mecanici, ex: modificările apărute la oasele piciorului de bătaie la săritori şi
fotbalişti. Oasele sînt dure, rezistente şi elastice, aceste calităţi fiind datorate compoziţiei chimice şi
arhitecturii ţesutului osos. Oasele sînt alcătuite din substanţă osoasă, măduvă osoasă, periost, vase
care le hrănesc şi nervi care le asigură sensibilitatea.
După forma lor deosebim trei categorii de oase: lungi, late şi scurte. Oasele lungi formează în
special scheletul extremităţilor, al membrelor. Oasele lungi prezintă un corp (diafiza) şi două
extremităţi (epifizele). Diafiza este formată din ţesut osos compact şi prezintă în interior un canal
medular, iar epifizele sînt formate din ţesut osos spongios. Oasele late au două din cele trei
dimensiuni aproape egale (lungimea şi lăţimea). Ele alcătuiesc cutia craniană, scheletul bazinului,
omoplatul etc. Sînt formate din două tăblii de ţesut osos compact şi la mijloc spongioasa. Oasele
scurte au cele trei dimensiuni (lungime, lăţime şi înălţime) aproape egale şi se întîlnesc la scheletul
coloanei vertebrale, al mîinii şi piciorului (oasele carpiene, tarsiene). La exterior sînt formate din
ţesut compact, iar în interior din ţesut spongios.
Pe lingă aceste trei grupe principale mai deosebim oase drenate (ce alcătuiesc coastele), oase
pneumatice (maxilarul, sfcnoidul) ce conţin în interior cavităţi cu aer, oase sesamoide, situate
periarticular sau în grosimea unor tendoane musculare. Elementele descriptive ale osului sînt feţele,
marginile şi extremităţile. De exemplu, humerusul prezintă două extremităţi, una superioară
(proximală) şi alta inferioară (distală), trei feţe care, după orientarea lor, pot fi posterioar ă, intern ă

2
şi externă. Noţiunile de proximal şi distal se folosesc pentru a desemna dou ă extremităţi opuse ale
aceleia şi piese osoase.
Pentru oasele membrelor, noţiunea de proximal se referă la extremitatea ce priveşte rădăcina
membrului, în timp ce noţiunea de distal se referă la capătul opus.
Unele oase prezintă proeminenţe care se detaşeaz ă de restul osului; ele se numesc apofize. Alte
proeminenţe, mai rotunjite şi mai puţin detaşate, poartă denumirea de tuberozităţi, eminenţe sau
tuberculi, dacă au o întindere mai redusă. Osul mai poate prezenta şi ridicaturi ascuţite, numite
spine, care, atunci cînd se găsesc în apropierea unor suprafeţe articulare şi sînt mai pu ţin ascuţite, se
numesc epicondili. Pe suprafa ţa osului există şi porţiuni netede, acoperite de cartilajul hialin, ce
servesc la articularea a două oase între ele. Acestea poartă denumirea de fa ţete articulare, fiind
uneori adâncite, formînd cavităţi articulare.
Generalităţi despre articulaţii
Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat
fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut, articulaţia este „un ansamblu de părţi moi si
dure, prin care se unesc două sau mai multe oase vecine". Adoptînd clasificarea funcţională,
împărţim articula ţiile după gradul lor de mobilitate în:
1. Articulaţii fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac mişcări
foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele cutiei craniene şi la articulaţiile cutiei
toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză poate fi făcută prin ţesut cartilaginos,
ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul ţesutului care leagă oasele unei sinartroze,
deosebim trei categorii:
a) Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor se face prin ţesut cartilaginos, a cărui
elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendiculară a etmoidului cu
vomerul, articulaţia dintre prima coastă şi stern etc.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legătura dintre oase se face prin ţesut conjunctiv
fibros. Exemple se găsesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale libiei şi fibulei. Un tip
deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura se face
printr-un ţesut conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos. Ea derivă dintr-o
sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza craniană apare la o
vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.

3
 2. Amfiartrozele sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc în
organism la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc
fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezint ă la periferie o serie de lame
concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelatinoas ă numit ă nucleu pulpos.
Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele
imprimă acesteia o flexibilitate destul de accentuată.
3. Diartrozele sînt articulaţiile mobile cele mai răspîndite în organism. Caracteristica lor generală
o constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se găseşte o mică cantitate de lichid sinovial, o
capsula articulară, căptuşită în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită
acestor elemente anatomice, sînt articulaţii mobile. Mobilitatea lor variază însă în funcţie de forma
pe care o prezintă suprafeţele articulare ale oaselor, ce determină şi diferitele tipuri de diartroze.
Vascularizarea articulaţiilor se face din trunchiurile arteriale ale membrelor sau din colateralele
lor, de unde pornesc ramuri arteriale articulare, ce realizează două reţele vasculare: una
perieapsulară şi alta intracapsulară. După ce străbate sistemul capilar, sîngele este colectat de vene.
Inervaţia articulaţiilor provine din nervii care inervează oasele, muşchii şi tegumenul regiunii
respective. Articulaţiile sînt bogat inervate, în special în zonele capsulare, care sînt cele mai
solicitate de forţele mecanice. După cum am mai arătat, articulaţiile conţin numeroşi proprioceptori.
De la proprioceptori, prin nervi, se transmit informaţii referitoare la funcţia articulaţiei respective pe
căile aferente, spre cordoanele dorsale medulare, la cerebel, apoi la scoarţa cerebrală. Nervii
articulari sînt, deci, nervi senzitivi, formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase eferente care
pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sînt de natură vegetativă şi au rol în vasomotricitate.
Generalităţi despre muşchi
Muşchii sînt organe adaptate unei funcţii speciale, contracţia, constînd din capacitatea lor de a-şi
micşora lungimea şi de a produce astfel mişcări. În organismul omului există trei feluri de muşchi,
care se deosebesc atît prin structură, cît şi prin particularităţi speciale de contracţie: muşchi striaţi,
muşchi netezi şi muşchiul cardiac (miocardul).
Muşchii striaţi sau muşchii scheletului constituie majoritatea masei musculare a corpului. Ei au
capacitatea de a se contracta voluntar, dezvoltă viteză şi forţă însemnate, însă obosesc repede.
Muşchii netezi se găsesc în pereţii organelor interne (stomac, intestin, vase sanguine etc), se
contractă involuntar, dezvoltă o forţă însemnată, iar contracţia lor, deşi este lentă, poate fi menţinută
un timp îndelungat fără a se produce oboseală.

4
 Muşchiul cardiac sau miocardul este un muşchi special, asemănător ca structură muşchilor striaţi,
iar ca funcţie, muşchilor netezi. Miocardul are o funcţie caracteristică, care nu se mai întâlneşte la
ceilalţi; el se poate contracta automat, datorită existenţei unui sistem nervos special în grosimea sa.
De asemenea, datorită sistemului valvular, inima are posibilitatea să-şi dozeze astfel efortul, încît să
nu obosească.
Muşchii striaţi sînt organe contractile care asigură poziţiile şi mişcările corpului omenesc. În
îndeplinirea acestei funcţii, muşchii se comportă ca organe motorii şi elastice, care mobilizează
pîrghii variate, formate din piesele scheletice ale corpului. Ei au o structură specială, adaptată acestei
funcţii, fiind alcătuiţi dintr-un număr mai mare sau mai mic de fascicule de fibre musculare, reunite
cu ajutorul unui ţesut conjunctiv special de legătură. În corpul omenesc există diferite forme de
muşchi, grupaţi în jurul articulaţiilor pe care le mobilizează.
Forma şi volumul lor variază de la un muşchi la altul; în organism există atît muşchi voluminoşi
(marele fesier, cvadricepsul femural, ileo-psoasul şi al ţii), cît şi mici, cum sînt mu şchii motori ai
globului ocular. După formă, muşchii striaţi se împart în:
a) muşchi lungi, cu fibre paralele: croitorul, dreptul intern etc.;
b) muşchi fusiformi: bicepsul brahial, numeroşii muşchi de la antebraţ şi coapsă etc.;
c) muşchi laţi: marele dorsal, muşchii pereţilor abdominali etc.;
d) muşchi în form ă de evantai: marele pectoral, temporalul etc.;
e) muşchi penaţi, adică cu fibrele dispuse de o parte şi de alta a tendonului, ca nervurile unei
pene; dreptul anterior al coapsei, solearul şi numeroşii muşchi de la antebraţ, coapsă şi gambă.
f) muşchi circulari sau sfinctere, numiţi şi muşchi orbi-culari: orbicularul pleoapelor, orbicularul
buzelor, sfincterul vezical, sfincterul anal etc.
Forma le conferă muşchilor o serie de particularităţi mecanice; astfel, muşchii cu fibre paralele şi
cei fuziformi mobilizează oasele pe o singură direcţie, cei în evantai pe direcţii numeroase, iar cei
circulari închid orificiile în jurul cărora sînt dispuşi. Tendoanele şi aponevrozele sînt principalele
organe anexe ale muşchilor; ele sînt foarte rezistente, inextensibile şi servesc la fixarea mu şchilor
pe oase. Muşchii se dispun în jurul articulaţiilor pe care le mobilizează în diferite direcţii;
majoritatea muşchilor sînt uniarticulari, adică se găsesc la o singură articulaţie. Există şi muşchi care
trec peste două articulaţii, numiţi biarticulari, cum sînt: bicepsul brahial şi cel femural, dreptul
femural, flexorii şi extensorii degetelor (aceştia din urmă se numesc muşchi poliarticulari, deoarece
trec peste mai multe articulaţii). Inervaţia muşchilor este asigurată de nervi motori, senzitivi şi
vegetativi. Nervul motor îşi are originea în celulele nervoase din coarnele anterioare ale măduvei

5
spinării şi în nucleii motori din trunchiul cerebral. Axonul acestor celule se distribuie fibrelor
musculare, formînd cu acestea plăcile motorii, organe speciale de legătură dintre nervi şi muşchi.
Inervaţia vegetativă a muşchilor este asigurată de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic, care
reglează, prin nervii vasomotorii, debitul circulator la nivelul muşchilor. Simpaticul produce
vasoconstricţie (micşorarea calibrului arteriolelor musculare), iar parasimpaticul vasodilataţie
(mărirea calibrului).
Prin acest mecanism se asigură cantitatea de sînge necesar muşchiului, atât în efort, cât şi în
repaus. In perioada de încălzire, care precede antrenamentul sau competiţia, la nivelul muşchilor se
produce vasodilataţie, care asigură un aport sporit de oxigen şi substanţe nutritive necesare efortului
fizic. Muşchii au o circulaţie bogată, asigurată prin numeroase vase sanguine, care se capilarizează
sub forma unei reţele bogate la nivelul fiecărei fibre musculare. în procesul antrenamentului sportiv,
circulaţia la nivelul muşchiului devine mai activă, asigurînd un aport crescut de substanţe energetice
necesare contracţiei.