Sunteți pe pagina 1din 3

Poet al atitudinilor lirice si al abisurilor infernale, Tudor Arghezi a ramas intotdeauna acelasi netulburat

poet in inima caruia, ca intr un potir de sfanta impartasanie, totul se sanctifica, se armonizeaza. Nu este
al doilea in literatura romana care sa manuiasca cu aceeasi dextera simplicitate, crinul si matraguna,
seraful si diavolul, litania si blestemul. Versul sau e cand suspin si cand apa tare, cand punte spre
paradisuri nevinovate si cand tunel spre bolgiile dantesti-Perpessicius

Poet, prozator si publicist de marca al literaturii romane, Tudor Arghezi reprezinta in cultura noastra o
personalitate greu definibila, controversata dar impresionanta prin complexitatea ei. Oglinda a unei vieti
zbuciumate, plina de neprevazuta, opera sa impresioneaza prin vastitate, prin multitudinea speciilor
abordate, prin mijloacele de expresivitate specifice si prin abordarea unor modalitati estetice noi.

Poezia “Testament”, situate in fruntea volumul de debut “Cuvinte potrivite”(1927) reflecta lirismul
subiectiv si constituie cea mai cunoscuta si totodata cea mai elocventa arta poetica din literatura
romana. In spirit modern, imaginarul poetic transfigureaza realitatea artistica intr-o maniera originala
specific argheziana, prin atotputernicia cuvantului ca forta creatoare a sensibilitatii lirice, prin functia
expresiva si estetica a reevaluarii limbajului.

Propriu oricarei arte poetice, lirismul subiectiv se manifesta prin atitudinea transmisa in mod direct, si la
nivelul sintaxei, prin marcile subiectivitatii: verbe la persoana I singular(“am prefcaut”, “facui”, “nu-ti voi
lasa”, “am luat”), forme pronominale de persoana I(“mea”, “eu”, “mine”), cat si prin marcile lexico-
gramaticale ale adresarii directe: “sa urci”, “asaz-o”, “ti”, “te” si prin vocativul “fiule”.

Tema este moderna si exprima conceptia autorului despre creatie, prin intermediul artei, definind
programatic intreaga opera lirica in care cuvantul este atotputernic, stapan absolut al Universului iar
creatia literara este rodul harului divin si al trudei.

Textul este conceput ca monolog liric adresat de catre tata unui fiu spiritual, caruia ii lasa drept unica
mostenire cartea, metonimie ce desemneaza opera literara.

Titlul are o dubla acceptie: una conotativa si alta denotative. In sens propriu, cuvantul-titlu desemneaza
un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa moarte, in
special cele legate de transmiterea averii. Aceasta este insa acceptia laica a cuvantului. In sens religios,
titlul face trimitere la cele doua parti ale Bibliei, Vechiul Testament si Noul Testament, in care sunt
concentrate invataturile apostolilor si ale proorocilor asupra omenirii. Din aceasta conceptie religioasa,
deriva si sensul conotativ al termenului “Testament”.

Structural, textul nu mai respecta canoanele liricii traditionale, intrucat discursul poetic nu mai este
structurat strofic, ci este impartit in 5 secvente care se pliaza prin ideile poetice, exprimate prin
mijloacele artistice inconfundabile, marci ale stilului arghezian. Poetul isi exprima conceptia despre
cuvant, poezie si creatie artistica, accentuand conditia creatorului in lume, fapt ce permite incadrarea
acestui text in specia arta poetica moderna.

Incipitul atesta lirismul subiectiv, reprezentat de adresarea directa prin forma negativa a verbului la
persoana I singular, avand rolul de a accentua valoarea deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel
mai de pret al poetului pe care il lasa prin testament viitorimii: „Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,
decat un nume adunat pe-o carte”. Prima strofa continua cu ideea ca produsul literar se fundamenteaza
pe acumularea spirituala, mosternita de la strabuni si realizata cu mult efort in mod evolutiv: „Prin rapi si
gropi adanci/Suite de batranii mei pe branci”. Preluarea traditiei stravechi si a operei infaptuite de
stramosi constituie o treapta in progresul spiritual al omenirii, simbolizata prin vocativul „fiule” care
imprima poeziei un ton intim, familiar, ce apropie efectiv predecesorii de viitorime: „Si care sa le urci te-
asteapta,/Cartea mea-i fiule o treapta”.

In urmatoarea strofa, ca mesager al trudei si al durerii strabunilor, poetul asaza cartea la capataiul
civilizatiei omenesti, cu indemnul de a respecta acest bun spiritual si a-l duce spre progres, asemuind
cartea cu biblia: „Asaz-o cu credinta capatai/ Ea e hrisovul vostru cel dintai”.

Ideaa centrala din a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectivala. Astfel, „sapa”,
unealta de lucrat pamantul, devine condei, iar braza calimara, omenirea progresand catre o activitate
intelectuala. Poetul este asadar un nascocitor care transforma graiul lor cu-ndemnuri pentru vite in
cuvinte potrivite, metafora ce desemneaza poezia ca mestesug si nu ca inspiratie divina. Efortul poetic
presupune insa un timp indelungat, necesar transfigurarii artistice si trudei asupra cuvintelor, sugerat
prin paralelismul dintre munca fizica(sudoare muncii sutelor de ani) si cea intelectuala(framantate mii de
saptamani). In viziunea lui Arghezi, prin arta, cuvintele se metamorfozeaza, pastrandu-si insa forta
expresiva, exprimata prin oximoronul din versurile „Veninul strans l am preschimbat in miere/Lasand
intreaga dulcea lui putere”.

Cuvantul lui Arghezi este omnipotent, el poate cand sa mangaie si sa pedepseasca, cand sa imbie si sa
ocarasca:”Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie cand sa-njure”. Versurile exprima
imagini sensibile, stigmatizand raul din jur, arta capata functie cathartica si moralizatoare. Prin
intermediul poeziei, trecutul se sacralizeaza, devine indreptar moral, iar opera capata valoare justitiara:
„Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si-am facut-o Dumnezeu de piatra”.

Menirea scriitorului este aceea de a ilustra in poezia sa, metaforizata prin „vioara”, durerile neamului
stramosesc, imaginea groteasca a stapanului jucand ca un tap injunghiat, fiind subliniata de ideea
biciului rabdat intors in cuvinte, ca simbol al izbavirii si pedepsirii celor care au provocat suferintele.

Limba poetica in care sunt exprimate aceste idei este surprinzatoare prin inovatie, Arghezi introducand
in literatura romana estetica uratului, concept pe care il preia de la scriitorul franceza Charles
Baudelaire, apeland la o noua maniera literara de a exprima frumosul, dand cuvintelor o alta valoare:
„Din bube, mucigaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”

Muza, arta contemplativa, isi pierde din valoare in favoarea mestesugului poetic: „Intinsa lenesa pe
canapea/ Domnita sufera in cartea mea”. Opera literara este definita cu uniune armonioasa intre
har(„slova de foc”) si truda(„slova faurita”), conditie imuabila a cuvantului scris si „trimis in lume”.
Conditia creatorului este redata in versul „Robul a scris-o, Domnul o citeste”, artistul este un rob, un
truditor al condeiului care se afla in slujba cititorului, Domnul.
Finalul poeziei accentueaza ideea ca opera literara este rodul traditiei stramosesti, pe care poetul, la
randul sau, o lasa mostenire urmasilor asa cum a preluat-o si el, a infrumsetat-o, a imbogatit-o si a
inaltat-o spiritual: „Far-a a cunoaste ca in adancul ei/Zace mania bunilor mei”.

Sugestia textului este sustinuta de estetica uratului prin elemnte de compozitie intre care relatiile de
opozitie sunt definite de sintagme poetice ilustrative pentru reevaluare cuvantului:...... . Metafora
„carte” este, ca element de recurenta, un laitmotiv ce defineste campul lexical al poeziei:...... . Epitetele
se disting prin inovatie, alaturarea determinantului fiind socanta: „dulcea putere”, „durere surda si
amara”, „torcand usure”.

Ineditul limbaului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale in asocieri
surprinzatoare.

Versul „Facui din zdrente muguri si coroane” exprima ideea transfigurarii artistice a unor aspecte ale
realitatii degradabile sau efectul expresiv al cuvintelor triviale(ambiguitate expresiei poetice).

La nivel morfosintactic, sugestia trudei creatorului se realizeaza cu ajutorul dislocarilor topice si


sintactice. Jocul timpurilor verbale sustine ideile artei poetice. Singurul verb la viitor, forma negativa ,
plasat in poezie in pozitie initiala sustine caracterul programatic al acesteia. Persoana I singular a
verbelor alterneaza cu persoana I plural ceea ce reda relatia poetului cu stramosii. Utilizarea frecventa a
verbelor la pers I singular, trecut, pt definirea metaforica a actului de creatie, sugereaza rolul poetului.

Sonoritatile dure , ale unui lexic colturos, sugerand asprimea existentei si truda cautarii sunt conferite si
de versificatie(intre traditie si modernitate): strife inegale ca nr de versuri, cu metrica de 9-11 silabe, si
ritmul variabile, in functie de intensitatea sentimentelor si de ideile exprimate, dar se conserva rima
imperecheata.