Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Ştiinţe Economice


Departamentul „Finanţe şi Bănci”

REFERAT
la disciplina Sociologie
Sociologie economică

Tatiana Onufrei
Grupa: FB 171

Conducător ştiinţific
Cioinac Ionela conf. univ.

Chişinău, 2019
I. Introducere în sociologia economică
1. Conceptele de bază în sociologia economică.
Pentru ca o disciplină să existe, trebuie îndeplinite, simultan, trei condiţii: – să aibă obiect de
studiu – în cazul nostru, obiectul de studiu al sociologiei economice îl constituie activitatea
economico-socială, modul în care economia influenţează societatea şi reciproc; – să posede o
metodologie proprie, adică un corpus de metode şi tehnici, cu ajutorul cărora să măsoare şi să
cuantifice obiectul de studiu – în cazul nostru, sociologia economică împrumută de la sociologie
şi economia politică aceste metode şi tehnici; – să existe mai multe cuvinte, cheie, noţiuni
esenţiale, concepte de lucru, cu care să opereze în cunoaşterea obiectului său de studiu.
Sociologia economică împrumută concepte, cheie din sociologie şi economie politică, precum şi
din alte discipline socio-umane. Cele mai semnificative concepte-cheie de care se serveşte
sociologia economică sunt prezentate în dicţionarul de termeni utili, aflat la sfârşitul sintezei.
2. Activitatea economico-socială şi sociologia economică.
Definind sociologia economică drept o disciplină tematică, aidoma altor ramuri ale sociologiei,
precum sociologia familiei, a grupurilor mici, 203 urbană, rurală, organizaţională, Alin
Teodorescu1 arată că aceasta studiază fenomenele sociale ce aparţin domeniului economic sau,
altfel spus, studiază activitatea economico-socială a oamenilor. Dificultatea de a defini
sociologia economică, provine din faptul că „variabila economică” apare în aproape toate
sistemele teoretice şi cercetările empirice (practice) din sociologie. Astfel, distingem partea
economică a unui fenomen social (de exemplu, studiul relaţiilor dintre organizarea producţiei şi
structura socială generată de acestea, în cazul satelor devălmaşe, studiu realizat de H.H. Stahl în
lucrarea Contribuţii la studiul satelor devălmaşe, în 3 volume publicate între 1958 şi 1965) şi
partea socială a unui fenomen economic (de exemplu, studiul aspectelor contractuale ale
fenomenelor economice, realizat de E. Durkheim în lucrarea sa De la division du travail social,
1893). Chiar de la originile sociologiei, s-au înregistrat dificultăţi de delimitare între sociologie şi
economie politică, fapt remarcat încă din controversa dintre Auguste Comte, supranumit
„întemeietorul sociologiei” (care susţinea că sociologia înglobează economia politică) şi John
Stuart Mill (adeptul ideii că sociologia şi economia politică au acelaşi statut epistemologic). În
consecinţă, spune Alin Teodorescu, sociologia economică este studiul condiţiilor istorice şi
sociale în care funcţionează legile economice. O clasificare a ramurilor sociologiei economice
poate fi făcută după structura procesului economic, în: ¾ sociologia producţiei, care studiază
comportamentul uman, relaţiile dintre oameni şi organizaţiile formate de aceştia în cursul
desfăşurării producţiei de bunuri economice, având ca disciplină de sine stătătoare sociologia
muncii; ¾ sociologia schimbului şi repartiţiei economice, care studiază comportamentele
activităţilor de schimb, repartiţie şi circulaţie a bunurilor economice; ¾ sociologia consumului,

1
ce are în atenţie studiul comportamentelor şi aspiraţiilor de consum de bunuri materiale şi
culturale şi de servicii (comerciale, turistice, artistice etc).
3. Societatea şi economia contemporană în perspectiva globalizării.
Alin Teodorescu arată că relaţiile dintre economie şi societate pot fi analizate în context istoric
sau contemporan. Astfel, există studii de sociologie economică a societăţilor primitive (realizate
de sociologii R. Thunrnwald, B. Malinovski, M. J. Herskovitc etc.), antice, asiatice, feudale,
capitaliste, socialiste etc. În fiecare caz în parte, relaţiile dintre societate şi economie se
desfăşoară pe trei niveluri: – macrosocial, în care sociologia economică studiază raporturile
dintre tipul şi structura societăţii şi subsistemul său economic (vezi lucrarea Economie şi
societate, scrisă de T. Parsons şi N. J. Smelser în 1956); – mezosocial (interinstituţional), în care
sunt studiate relaţiile dintre diferitele componente ale societăţii: sectoare (economic, social,
politic şi cultural); instituţii (stat, armată, biserică); grupuri (familia, grupurile profesionale, etc.)
şi organizaţii (oficiale, neguvernamentale) şi diviziunile corespunzătoare ale economiei
(producţie, repartiţie, circulaţie şi consum ); – microsocial (individual), nivel la care sociologia
economică studiază comportamentele şi valorile după care se ghidează membrii unei societăţi
într-o epocă dată, în raport cu sistemul economic respectiv ce induce: comportamentul de
capitalizare, economisire, cumpărare, raţionalitatea muncii individuale, locul muncii şi al
consumului în viaţa individuală etc. Examinând perioada pe care o străbatem2 , în primul rând,
constatăm că ea reprezintă un complex de tranziţii interdependente: ¾ o tranziţie de la economia
centralizată, bazată pe proprietatea colectivă, la o economie de piaţă, bazată pe proprietatea
privată; ¾ o tranziţie a României către un nou loc în economia mondială şi modificarea
corespunzătoare a structurii de ramură a economiei naţionale; ¾ o tranziţie de la o structură
socială de clasă la alta; ¾ o tranziţie politică, de la dictatură la democraţia pluralistă şi, în acest
context, de la statul totalitar la statul democratic de drept; ¾ în fine, tranziţia de la un mod de
viaţă al populaţiei şi de la un comportament al ei la altele noi.

Relaţiile economice ca relaţii interumane


1. Comunicarea interumană – concept şi formă de manifestare
Comunicarea (de la termenul latin comunis=comun) semnifică încercarea de a stabili o
comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de
a stabili legături între ele. Wilbur Schram înţelege prin comunicare procesul stabilirii unei
comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii între emiţătorul mesajului şi receptorul
mesajului19 prin intermediul unui canal de comunicaţie. Este un concept de bază în sociologie şi
psihologie socială, unde se utilizează în diferite accepţiuni: a) procesul prin care individualităţile

2
observă stimulii şi reacţionează în grade diferite la perceperea lor; b) mecanismul prin care
relaţiile umane există şi se dezvoltă; c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de
propagare şi conservare a lor; d) comunicare socială, definită fie ca expresie generală, pentru a
desemna toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi
grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau fuziune a conştiinţelor
(comunicare interpersonală); e) comunicare economică, definită ca totalitatea relaţiilor stabilite
între indivizi în desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice.
Comunicarea poate fi: directă sau indirectă; unilaterală sau reciprocă; privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicarea poate naşte alte patru forme de comunicare –
cele mai întâlnite de altfel: 1) reciprocă directă (faţă în faţă); 2) reciprocă indirectă sau
interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului); 3) unilaterală directă (într-o conferinţă); 4)
unilaterală indirectă (prin intermediul discului, filmului, scrisorii). După tipurile de activităţi
umane, J. L. Aranguren20 deosebeşte comunicare: obişnuită (comună), ştiinţifică şi/sau tehnică,
de noutăţi (informaţii), publicitară, pedagogică, estetică (artistică), socială, economică, politică,
religioasă, etc. O formă cu totul aparte o reprezintă comunicarea empatică (de la cuvintele
greceşti patheia, pathos=ceea ce simţi) pe care H. Pieron o numeşte o specie de comunicare
afectivă prin care cineva se identifică cu altcineva, măsurându-şi sentimentele, iar H. Sillamy –
un fenomen de rezonanţă psihică, de comunicare afectivă cu altul. Comunicarea de masă se
adresează mai multor indivizi fiind o comunicare publică. După Gina Stoiciu21, comunicarea de
masă reprezintă un caz particular (cu caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi
raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum
şi a modului de receptare. Comunicarea de masă, ca orice comunicare, reprezintă un transfer de
informaţie, prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează
atât circulaţia socială a informaţiei, cât şi blocarea, denaturarea şi standardizarea ei. Comunicarea
de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile şi eficiente narcotice sociale, a căror
influenţă este studiată de sociologia propagandei. Astfel, comunicarea de masă funcţionează ca
un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente22. Dicţionarul de Sociologie23 subliniază
că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a
aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de
mijloacele tehnice de comunicaţie de masă (mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune.
Comunicarea de masă este un proces ce se realizează prin intermediul unor mijloace de
comunicare care permit şi înlesnesc efectuarea comunicaţiei de masă. Prin media se înţelege
orice suport pentru un mesaj. Mass-media (media de masă) desemnează grupa suporturilor de
aceeaşi natură, constituind un mijloc de expresie destinat publicului (exemplu: radio, tv, cinema,

3
afişe, presă). 2. Teorii ale comunicării economice şi metode de studiere a acesteia. Sunt
cunoscute caracteristicile teoriilor ştiinţifice, valabile şi în cadrul sociologiei economice: a) de a
fi izvor de inspiraţie pentru datele empirice; b) de a interacţiona permanent cu practica; c) de a
înlesni orice cunoaştere a faptelor. Pornind de la principalele grupe de discipline socio-umane
înrudite cu sociologia comunicării – cele lingvistice, psihologice şi sociologice – considerăm că
sunt semnificative pentru procesul comunicării economice, următoarele teorii: Teoria
competenţei comunicative, propusă de Jurgen Habermas24, conform căreia orice om are o
anumită competenţă de comunicare determinată de competenţa lingvistică şi universaliile
pragmatice, utilizate într-una din cele două forme ale comunicării curente: acţiunea comunicativă
şi discursul. Competenţa lingvistică a fiecărui individ reprezintă capacitatea acestuia de a
comunica semenilor ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate în sensuri şi semnificaţii.
Între competenţa lingvistică şi cea comunicativă există o determinare directă în cadrul căreia un
rol important îl joacă universaliile pragmatice – propuneri de sistematizare a actelor de vorbire,
cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau ştiinţific. Principalele universalii pragmatice
sunt: – pronumele personale (eu, tu, el, ea, noi etc); – cuvintele tipice şi întorsăturile de frază des
utilizate;
– exprimările deictice (care fac legătura între spaţiu şi timp): modurile gramaticale, timpurile
verbelor; – verbele performative utilizate la forma interogativă, modul imperativ sau vorbirea
indirectă; – verbele intenţionale utilizate neperformativ, precum şi unele adverbe de mod.
Clasele de vorbire determinate de aceste universalii pragmatice sunt următoarele: 1 -
comunicative; 2 - constatative; 3 - reprezentative; 4 - regulative (ordonatoare); 5 - universaliile
pragmatice propriu-zise (exemple: a saluta, a felicita, a mulţumi, a exprima condoleanţe, a se
căsători, a se logodi, a face cunoscut, a bea, a mânca, a fuma, a arăta, a vorbi, a prezenta etc). În
discursul sau acţiunea comunicativă cotidiană individul îşi manifestă de fapt prin jocuri de
vorbire competenţa comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i activitatea în societate. Teoria
comunicării interumane şi internivelice, aparţine românului Corneliu Mircea25 şi este o teorie cu
substrat psihologic. Autorul porneşte de la conceptele: – instinctualitate (sexualitate, libido),
aparţinând teoriei psihanalitice a lui S. Freud; – afectivitate, aparţinând teoriei sociometrice a lui
J. L. Moreno; – realitate spirituală, aparţinând teoriei spiritualiste a lui Max Scheler. Luate
împreună, acestea determină preferinţa sau alegerea partenerului pentru comunicare,
determinând evoluţia acestei preferinţe în următoarele stadii: tandreţe, afecţiune, interes,
simpatie mentală. Conform părerii lui Corneliu Mircea, Eu-l se îndreaptă spre altul graţie puterii
atractive care sălăşluieşte în instinctualitate, afectivitate şi spirit. Pentru orice comunicare umană
este valabil proverbul popular: Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cele două

4
criterii ale preferinţei interpersonale, care conduc la comunicarea între indivizi sunt asemănarea
şi complementaritatea; ele contribuie la identificarea dar şi la diferenţierea partenerilor, generând
5 modele aberante de comunicare26:
1) modelul nevrotic – primul pas al alienării în comunicare; mai poartă încă semnul atracţiei,
însă, atracţia nevroticului se preschimbă pe nesimţite în repulsie; eul nevrotic se află între
atracţie şi repulsie; 2) modelul desocializant – al introversiunii, lipsei de voinţă, de vlagă şi al
inerţiei; sinele se retrage în singurătatea suferinţei, eşecurile repetate sunt resimţite dureros, se
părăseşte scena intercomunicării, ceea ce conduce la dezinteres şi indiferenţă, este alterat
sentimentul tonic al comunicării normale; 3) modelul psihopatiform – atracţia se preschimbă
imprevizibil în repulsie, sinele se smulge pe neaşteptate din actul comunicării şi respinge brutal
fiinţa celuilalt, ceea ce poate conduce la iritabilitate sau acte agresive; 4) modelul delirant – îl
conduce pe cel în cauză într-un ţinut străin de realitate, imaginar, în care sinele este permanent
agresat de fiinţa celuilalt; 5) modelul autist – care descrie însingurarea sinelui, până la ruperea
acestuia de realitate. Acestor modele le corespund cinci zone nivelice: 1) instinctualitatea
(inclusiv sexualitatea); 2) imaginaţia; 3) afectivitatea; 4) raţiunea; 5) cunoaşterea paroxistică de
sine.
3. Comunicarea ca liant al acţiunilor umane. Comunicarea este un proces în care un emiţător (E),
numit şi sursă de comunicare, care transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce
cuprinde conţinuturi comunicaţionale, prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R),
numit şi destinatar sau public consumator. Mesajul, înţeles ca ansamblu al semnelor transmise de
emiţător este vehiculat prin intermediul unui canal comunicaţional, care reprezintă suportul
material al comunicării. Mediile comunicaţionale – radio, tv, cinema, teatru, presă, discuri,
casete etc. formează suporturile clasice ale comunicărilor umane, în care informaţiile sunt
codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină tehnică de
specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor se numeşte decodificare.
Răspunsul înglobează ansamblul reacţiilor receptorului după primirea mesajului. Procesul de
retransmitere poate fi direct sau indirect (intermediat). În procesul de transmitere sau
retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare,
care influenţează fenomenele de învăţare sau reînvăţare specifică receptorului şi apoi acţiunile
acestuia. Asfel comunicarea se transformă în participare, scopul oricărei comunicări, devenind
comunicare participativă, adică acţiunea de a face un individ sau un organism să participe la
experienţa de viaţă a unui alt individ sau organism31. O comunicare între două persoane este
completă atunci când acestea înţeleg două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la
acelaşi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lanţ de

5
comunicare sau o reţea de comunicare. Orice comunicare poate decurge direct (nemijlocit,
natural) între emiţător şi receptor sau indirect (mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor
sau mediilor comunicaţionale. Comunicarea reprezintă un câmp al interdependenţelor. Toţi
factorii care concură la realizarea ei o pot influenţa în câmpul comunicaţional creat.
Comunicarea este, deci, un proces complex, ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi
imaginate trei modele ale comunicării: liniar (comunicarea este unidirecţională); interacţional
(comunicare bidirecţională) şi tranzacţional (emiţatorul şi receptorul mesajului joacă roluri
permutabile, alternante pe toată durata comunicării).

Bibliografie
1. Nicorescu Elisabeta, Sociologie economică (curs), 1996.
1. Ferreol Gilles (coord.), Dicţionar de sociologie, Polirom, Iaşi-Bucureşti, 1998.
2. Sillamy Norbert, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
1996.
3. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Editura Babel, 1993.