Sunteți pe pagina 1din 6

RAZBOIUL ROMANO-MAGHIAR SI TRATATUL DE LA

TRIANON(13 NOIEMBRIE 1918-3 AUGUST 1919)


Războiul Româno-Maghiar  s-a purtat între Prima Republică
Maghiară (devenită Republica Sovietica Maghiara din martie 1919) și Regatul
Romaniei. Ostilitățile au început la 13 noiembrie 1918 și s-au încheiat pe 3 august 1919
cand Armata Romana a ocupat estul a ceea ce era atunci Ungaria până la 28 martie
1920.

În 1918, monarhia austro-ungară s-a prăbușit politic și s-a dezintegrat ca urmare


a unei înfrângeri pe frontul italian in timpul Primului Razboi mondial . În timpul
războiului, liberalul maghiar, contele Mihály Károlyi, a condus o mică coaliție
pacifistă/anti-război în parlamentul maghiar. La 31 octombrie 1918, Revoluția Aster din
Budapesta l-a adus la putere pe contele Mihály Károlyi, susținător al Puterilor Aliate.
Armata regala maghiara mai avea încă 1.400.000 de soldați  când Mihály Károlyi a fost
desemnat ca prim-ministru al Ungariei. Acesta a cerut președintelui american Woodrow
Wilson, măsuri pacifiste, ordonând dezarmarea armatei ungare. Acest lucru s-a
întâmplat sub conducerea lui Béla Linder, ministrul de război din guvernul Károlyi.  
Odata cu ajungerea bolsevicilor la putere pe data de 21 martie 1919 se
instaurează teroarea bolşevică, regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi
desfiinţat de armata română. La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după
decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă
comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor,
până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare:”Până când, pe baza recrutărilor
treptate, nu vom dispune de o forţă suficientă pentru începerea operaţiunilor ofensive,
se impune menţinerea fronturilor actuale”. Aceleaşi instrucţiuni, referindu-se la frontul
român, spun cam aşa: „grupul colonelului Kratochwill va face gruparea forţelor în aşa fel
în împrejurimile oraşului Sătmar, ca să poată ataca în direcţia Dejului. Valea Crişului
Repede se va închide la Ciucea printr-un detaşament puternic.”

Urmând instrucţiunile Comisariatului de război ungar, trupele ungureşti încep cu data de


24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie,
executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot
mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele
Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o
recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti,
ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia
Nistrului.

Confruntată cu noile realităţi, România se pregăteşte de ripostă. În situaţia dată, cea


mai bună decizie a fost luată: ofensiva pe frontul de vest şi defensiva pe frontul de est.
În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3.15, începe ofensiva generală a trupelor române peste
Carpaţii Occidentali.

In vara anului 1919,armata romana a fost atacata de locuitorii unguri inarmati.Comandantul trupelor din
Transilvania, Gheorghe Mardarescu a precizat urmatoarele „În toată zona cuprinsă între Tisa şi Dunăre
populaţia maghiară a primit armata română în linişte, cu încredere şi bunăvoinţă, dându-şi seama ea
este purtătoarea ordinei şi siguranţei avutului, onoarei şi vieţii cetăţenilor.”

Teritoriul ocupat dintre Tisa şi Dunăre a fost împărţit în zone de divizii care trebuiau să
asigure menţinerea ordinii, dezarmarea restului armatei şi a populaţiei, protejarea
administraţiei maghiare. Reluarea comunicaţiilor telefonice şi telegrafice a fost permisă
doar autorităţilor civile, circulaţia feroviară a fost reluată şi ea sub controlul strict al
militarilor români. Când Comandamentul român s-a convins că este neînlăturabilă reaua
credinţă a organelor oficiale maghiare în chestiunea aprovizionării, a numit delegaţi
speciali din partea armatei române care să se ocupe atât de strângerea alimentelor, cât
şi cu transportul şi distribuţia lor către populaţie.

După ce dezarmarea populaţiei a luat sfârşit, s-a acordat dreptul de întrunire pentru
cetăţeni, s-a normalizat apariţia ziarelor (interzise de bolşevici), s-a reluat
aprovizionarea capitalei cu lemne şi cărbuni. În 16 zile de la ocuparea Budapestei, viaţa
şi-a reluat cursul firesc, iar noile autorităţi ungare au început să-şi reclădească
administraţia şi noua armată naţională.

Retragerea din Ungaria(RAZBOIUL ROMANO-MAGHIAR)

Trupele române au rămas în Budapesta până în data de 7 noiembrie 1919, când s-a dat
ordinul retragerii din singura capitală ocupată de forţele Antantei în timpul conflictelor
militare din perioada 1914-1920. Operaţiunile au fost dirijate de Comandamentul
trupelor din Transilvania care se mutase în Oradea Mare.

„La intrarea unităţilor din garda albă în Budapesta (noua armată naţională a lui Miklós
Horthy ), care a urmat imediat după retragerea ultimelor elemente din Divizia I vânători,
populaţia din capitala Ungariei n-a făcut nicio manifestaţie şi n-a arborat niciun steag”,
nota generalul Gheorghe Mărdărescu.

Retragerea s-a făcut în etape, trupele române deplasându-se de la Dunăre către Tisa,
unde au iernat. În februarie 1920 retragerea s-a reluat, de la Tisa către frontierele
actuale ale României.

La 20 aprilie 1920, exact după un an de la intrarea armatei române în Oradea Mare,


toate operaţiunile militare din războiul româno-ungar erau încheiate.
Alte detalii(RAZBOIUL ROMANO-MAGHIAR)

Pe data de 4 august 2014 s-au împlinit 95 de ani de la ocuparea Budapestei de către


trupele române.

Cu 70 de ani înainte de colapsul comunismului în Europa de Est, acest experiment


nereuşit era la începuturile sale. Scopul principal României nu a fost desfiinţarea
Republicii Ungare a Sfaturilor, sfârşitul regimului lui Bela Kun fiind de fapt consecinţa
indirectă a intervenţiei militare româneşti. Totuşi, campania din Ungaria a conturat rolul
important asumat de România în regiune, acela de stăvilire a expansiunii bolşevice.

Factorul declanşator al conflictului româno-ungar a fost rezultatul neconvingător al


armistiţiului de pe Frontul Balcanic, semnat la Belgrad, în data de 31 oct.-13 nov. 1918.
Generalul francez Franchet d' Esperey făcea Ungariei, aflată în tabăra ţărilor învinse, o
concesie neaşteptată: Crişana, Maramureş şi centrul Transilvaniei rămâneau sub
administraţie maghiară, stabilindu-se o linie de demarcaţie pe aliniamentul râului Mureş.

În ianuarie 1919 debutau lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Conflictul româno-


ungar trece într-o altă fază, cea a politicii externe. Pe de o parte, propaganda realizată
de Ungaria în marile capitale ale lumii, în scopul influenţării Marilor Puteri, iar pe de altă
parte solicitările şi protestele adresate de guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu,
şi Consiliul Dirigent din Transilvania, pentru revizuirea armistiţiului de la Belgrad. Pe
data de 13-26 februarie 1919, românii au câştig de cauză. Conform recomandărilor de
la Paris, se constituie o zonă neutră între România şi Ungaria. Armata Ungară este
somată să se retragă pe aliniamentul Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta,
prin nota adresată de colonelul francez Fernand Vyx.

După demisia lui Károlyi, puterea este preluată de Partidul Comunist Ungar, pe 21
martie 1919. Béla Kun, noul lider al Ungariei, îşi câştigase o însemnată popularitate în
rândul cetăţenilor, prin promisiunea de a readuce statul maghiar în vechile sale graniţe.

Acest scop nu putea fi atins decât printr-o alianţă cu Rusia bolşevică, care urmărea
crearea unui culoar spre Europa Centrală, menit să răspândească ideologia marxist-
leninistă. În condiţiile în care, conform acestor planuri, Carpaţii Orientali urmau să
devină graniţă între Republica Sovietică Ungară şi URSS, România a reacţionat prompt,
ducând o luptă pe două fronturi.

În Est, trupele române a respins repetatele atacuri ale bolşevicilor, având loc confruntări
armate pe linia Nistrului. Cu toate acestea, războiul civil care se desfăşura în Rusia,
dintre revoluţionari şi contrarevoluţionari, a îngreunat concentrarea de forţe ruseşti în
Basarabia. Context favorabil pentru România, care a putut în acest fel să pregătească
ofensiva din Vest, în vara anului 1919.

În Ungaria este decretată mobilizarea generală, fiind chemaţi sub arme aproape 200
000 de oameni şi organizaţi după modelui Armatei Roşii din Rusia.
În România, trupele române din Transilvania, instalate aici încă din noiembrie 1918,
sunt organizate conform unui ordin de operaţii al Marelui Cartier General, în felul
următor: Grupul de Nord, sub comanda lui Traian Moşoiu şi Grupul de Sud, al cărui
comandat, Gheorghe Mărdărescu, trebuia să pregătească ofensiva împotriva Ungariei.
Doi generali de excepţie ai Armatei Române: Gheorghe Mărdărescu, un ofiţer cu multă
experienţă, din 1915 comandant al Academiei Militare; Traian Moşoiu, un general ce se
bucura de o imensă popularitate în rândul populaţiei româneşti din Transilvania.

Operaţiunile Armatei Române au vizat iniţial eliberarea Transilvaniei şi ocuparea liniei


de demarcaţie stabilită la Paris, obiectiv îndeplinit în urma ofensivei din 16-20 aprilie
1919. În mai 1919 este semnat un document istoric cu privire la schimbul de populaţie
dintre România şi Ungaria, datorită demersurilor întreprinse de Iuliu Mezei (delegat al
Consiliului Dirigent din Transilvania) pe lângă guvernul maghiar.

În data de 30 iulie 1919, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, trupele


române trec râul Tisa în punctul Kiskore şi ajung în numai 6 zile la Budapesta. Trupele
Armatei Roşii Ungare, aflate în retragere, sunt dezarmate. Pe 4 august 1919, Ungaria
era definitiv învinsă.

Armata Română realiza o dublă premieră: prima armată a Antantei care ocupa o
capitală inamică, respectiv prima intervenţie militară anticomunistă din istorie, fapt a
cărui importanţă va fi observată mai târziu. Pentru un stat inclus în categoria celor cu
„interese limitate" la Conferinţa de pace de la Paris, era o performanţă memorabilă.

TRATATUL DE LA TRIANON(4 IUNIE 1920)

In 1920, după încheierea Primului Război Mondial, la această dată s-a semnat Tratatul
de la Trianon, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în
calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război
Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16
state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii
săi:Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia),
România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor
încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de
Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain
en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia
(la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la
Lausanne).

Primul Război Mondial a spulberat puternicul imperiu multinațional habsburgic, devenit


din 1867 Imperiul Austro-Ungar. Cetățenii imperiului indiferent de etnia lor, puternic
impregnați de doctrina germană cu privire la limbă și sânge, dar și impulsionați de
tezele lui Wodroow Wilson ce viziau dreptul popoarelor la autodeterminare, au ales
calea pe care urmau s-o ia părți ale fostului Imperiu.
Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla
Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații,
rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât
în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la
starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Ba chiar mai mult Tratatul de la
Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor
maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei
Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71%
din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație,
aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor
frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată
fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că
etnicii maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul
granițelor din statele succesoare noi. 

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord


a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul
Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica
Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a
Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în
cadrul Republicii Austriei.

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al


revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de
sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda
acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept
o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a
consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al
XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman
și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-
Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la
sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea,
fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste,
Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care
aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică,
1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia),
frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace
de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.