CAP.

1 – CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

1.1. Notiunea de cauza de inexistenta a infractiunii
1.2. Delimitarea cauzelor de inexistenta a infractiunii fata de cauzele care ex-clud
raspunderea penala (cauzele de inexistenta a raspunderii penale) si de cauzele de
stingere a executarii sanctiunilor de drept penal
1.3. Felurile cauzelor de inexistenta a infractiunii

CAP. 2 - LEGITIMA APARARE

2.1.Notiunea legitimei aparari
2.2. Conditiile legitimei aparari
2.2.1.Preliminarii
2.3. Conditiile atacului
2.3.1. Noţiunea de atac
2.3.2. Atacul sa fie material
2.3.3. Atacul sa fie direct
2.3.4. Atacul sa fie imediat
2.3.5. Atacul sa fie injust
2.3.6. Atacul sa fie indreptat împotriva unei persoane, drepturilor unei persoane sau
contra unui interes general
2.3.7. Atacul care pune în pericol grav drepturile persoanei sau interesul general
2.4.Conditiile apararii
2.4.1. Preliminarii
2.4.2. Necesitatea apararii in vederea inlaturarii atacului
2.4.3.Apararea sa se indrepte impotriva atacatorului
2.4.4. Echivalenta (proportionalitatea)apararii cu gravitatea pericolului determinat
de atac
2.4.5. Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala.
2.5. Legitima aparare în cazuri speciale (art. 44 alin 2 1 Cod penal)
2.6. Efectele si proba legitimei aparari
2.6.1. Efectele legitimei aparari
2.6.2. Proba legitimei aparari
CAP. 3 - STAREA DE NECESITATE
3.1. Notiunea starii de necesitate
3.2. Conditiile starii de necesitate
3.2.1. Preliminarii
1 din 50
 3.2.2. Analiza conditiilor pericolului
3.2.3 Conditiile activitatii de salvare
3.3. Efectele si proba starii de necesitate
3.3.1. Preliminarii
3.3.2. Depasirea limitelor starii de necesitate
3.3.3.Conexitatea starii de necesitate cu alte cauze de inexistenta a infractiunii.
CAP. 4 - PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE

CAP. 5 - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE JUSTIFICATIVE

2 din 50
 CAPITOLUL 1 – CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL
FAPTEI
1.1. Notiunea de cauza de inexistenta a infractiunii
Incidenta dreptului penal si, in special, a raspunderii penale, nu poate avea loc decat daca se
constata ca in lumea obiectiva o persoana a comis o fapta care intruneste toate elementele unei
infractiuni. Sunt cazuri cand, in aparenta, s-a comis o fapta care indeplineste toate cerintele pentru
a fi infractiune, dar in urma cercetarii atente se constata ca aceasta nu poate fi incadrata in tiparul
vreunei norme de incriminare. Conceptiile despre existenta sau inexistenta infractiunii, a existentei
sau inexistentei raspunderii penale si a aplicarii ori neaplicarii sanctiunilor penale, au evoluat o
data cu mutatiile survenite la nivelul stiintei si tehnicii.
Insa niciodata nu a existat o conceptie unitara si clara, atat la nivelul teoriei, cat si la cel al
legislatiilor penale. Confuzia se gaseste si in legislatiile occidentale actuale. De pilda, Codul penal
italian (art. 52), la definirea legitimei aparari foloseste expresia «non e punibile», ceea ce inseamna
ca legitima aparare este, in viziunea legiuitorului italian, o cauza de nepedepsire. Sau in Codul
penal spaniol (art. 20), pentru denumirea cauzelor de existenta a infractiunii, se utilizeaza expresia
„estan exentos de ponsabilidad criminal”, confundandu-le cu cauzele care exclud raspunderea
penala. Codul penal actual foloseste expresia „cauze care inlatura caracterul penal al faptei”.
Majoritatea autorilor din Romania folosesc expresia prevazuta de Codul penal. In cadrul teoriei si
legislatiilor occidentale se face, de regula, demarcatia intre doua categorii de cauze ce determina
inexistenta infractiunii, respectiv: cauze justificative 1 (bazate pe dreptul de a savarsi anumite fapte,
numite si cauze obiective de neresponsabilitate sau care inlatura ilegalitatea ori caracterul ilicit al
faptei) si cauze de neimputabilitate (numite si cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de
neresponsabilitate - bazate pe lipsa vinovatiei). Impreuna, aceste doua categorii de cauze sunt
numite, de catre unii autori, cauze exclusive de responsabilitate.
De lege lata, sunt cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de
necesitate, constrangerea, eroarea de fapt, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea,
precum si cauzele speciale. Avand in vedere faptul ca, in dreptul penal romanesc (ca de altfel si in
celelalte ramuri ale dreptului nostru), termenii „i1icit” si „ilegal” au continut echivalent, pana la
modificarea legislatiei penale, folosirea termenilor tipicitate si antijuridicitate apare neavenita,
pentru ca ar crea confuzii. In dreptul nostru, notiunea de antijuridicitate este subsumata celei de
tipicitate, intrucat prin prevederea faptei in lege (concordanta faptei comise cu modelul legal) sau
tipicitate, se are in vedere si lipsa vreunei cauze de inexistenta a ilicitului. Virtual, normele
generale fac parte din continutul celor de incriminare.
Normele partii generale fac parte ope legis din continutul fiecarei norme reglementate in
partea speciala a dreptului penal.

1
G. Antoniu, Noul Cod penal, p. 145 si urmatoarele
3 din 50
 Terminologia folosita de legiuitorul roman, respectiv „cauze care inlatura caracterul penal
al faptei “este defectuoasa, deoarece cuvantul „inlatura” are sensul de dare la a parte sau
indepartare, ceea ce face ca acceptiunea expresiei sa ne trimita la ideea ca interventia cauzei
indeparteaza sau da la o parte caracterul penal al faptei. Ar insemna ca, desi fapta are caracter
penal, fiind infractiune, totusi acest caracter sa fie inlaturat, lucru inadmisibil pentru ca o fapta care
are caracter penal este infractiune in toate cazurile. Expresiile care ar acoperi in mod satisfacator
toate situatiile, starile sau imprejurarile care determina neintrunirea conditiilor infractiunii ar fi
„cauze de inexistenta a infractiunii” sau „cauze care exclud infractiunea”.

1.2. Delimitarea cauzelor de inexistenta a infractiunii fata de cauzele care exclud

raspunderea penala (cauzele de inexistenta a raspunderii penale) si de cauzele de stingere a
executarii sanctiunilor de drept penal
Cauzele de inexistenta a infractiunii trebuie delimitate de cauzele de neraspundere, numite in
doctrina prin mai multe expresii, cum ar fi: cauze care inlatura raspunderea penala; cauze
exoneratoare de raspundere penala;cauze de impunitate; cauze de nepedepsire; cauze de
neresponsabilitate etc. Cauzele de inexistenta a infractiunii sunt stari, situatii sau imprejurari care
impiedica realizarea continutului infractiunii. In schimb, cauzele de neraspundere penala, desi
presupun ca fapta este infractiune, aceasta nu atrage efectul inevitabil, aplicarea sanctiunilor
penale, cu exceptia masurilor de siguranta, care pot fi luate, uneori, si in cazul in care fapta
prevazuta de legea penala nu este infractiune.
Ordinea cercetarii situatiei de fapt incepe cu verificarea existentei infractiunii si numai daca
raspunsul la aceasta intrebare este pozitiv se continua verificarea existentei raportului penal de
conflict. Dar, desi infractiunea determina in majoritatea cazurilor aplicarea sanctiunilor penale,
consecinta inevitabilitatii poate deveni ineficienta daca este incidenta vreo cauza de neaplicare a
sanctiunii penale. Cauzele de neraspundere penala sunt acele stari situatii sau imprejurari care
determina imposibilitatea tragerii la raspundere (sanctionarii) penala a infractorului (de exemplu,
amnistia, prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile etc.). Interesul distinctiei intre
cauze de inexistenta a infractiunii si cauze de neraspundere (nesanctionare) penala este in primul
rand acela al efectelor celor doua categorii juridice.
In cazul inexistentei infractiunii, imposibilitatea tragerii la raspundere penala este absoluta, in
timp ce in cazul inexistentei raspunderii penale, imposibilitatea este doar relativa, fie in sensul ca
ea era posibila la un moment dat, fie ca este posibila daca dispare cauza de neraspundere. Cauzele
de inexistenta a infractiunii produc efecte din chiar momentul cind apar (ex tunc), dar constatarea
lor are loc mai tarziu, pe cale judiciara. Cauzele de excludere a infractiunii au caracter absolut,
deoarece pot fi invocate de orice participant la proces si in orice stadiu procesual. In faza urmaririi
penale, existenta cauzei de excludere a infractiunii determina scoaterea de sub urmarire penala a
4 din 50
inculpatului, iar in faza judecatii achitarea acestuia. Cauzele de inexistenta a infractiunii nu trebuie
confundate nici cu imprejurarile care determina stingerea sau neexecutarea sanctiunilor de drept
penal (prescriptia executarii pedepsei sau cu gratierea). Ca si cauzele care exclud raspunderea
penala, cauzele care sting executarea sanctiunilor sunt imprejurari subsecvente constatarii
infractiunii si stabilirii raspunderii penale, dar care fac imposibila inceperea sau continuarea
executarii sanctiunilor penale.
1.3. Felurile cauzelor de inexistenta a infractiunii
Cauzele care exclud infractiunea pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Dupa criteriul sferei
de incidenta si al locului reglementarii, deosebim cauze generale si cauze speciale. Cauzele
generale au un domeniu de aplicare ce cuprinde mai multe infractiuni si sunt reglementate, de
regula, in partea generala a Codului penal. Cauzele speciale au aplicabilitate doar la o singura
infractiune sau la infractiuni determinate si sunt reglementate, de obicei, in partea speciala a
Codului penal sau in legi speciale.
Dupa criteriul elementelor la care se refera, cauzele de inexistenta a infractiunii sunt cauze ce
privesc vinovatia si cauze referitoare la prevederea faptei in legea penala (privitoare la incriminare
sau caracterul ilicit al faptei). Cauzele referitoare la e1ementul legal (prevederea faptei in legea
penala) pot fi numite cauze justificative, iar cele privitoare la vinovatie cauze de inexistenta a
vinovatiei sau cauze care exclud vinovatia.
In functie de efecte, delimitam cauze reale si cauze personale. Cauzele reale sunt cele
referitoare la fapta si produc, de regula, efecte asupra tuturor participantilor (in rem; erga omnes).
Cauzele personale privesc persoana unuia dintre participantii la fapta si produc efecte numai
referitor la acesta (in personam). Printre cauzele generale mentionam dezincriminarea faptei,
tentativa imposibila, desistarea si impiedicarea producerii rezultatului, legitima aparare, starea de
necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime, consimtamantul victimei, constrangerea,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia, minoritatea si eroarea de fapt. Este o cauza speciala, spre
exemplu, constrangerea mituitorului.
De lege ferenda, legiuitorul trebuie sa faca o delimitare intre cauzele care exclud caracterul
ilicit (tipicitatea, prevederea in lege, etc) si cauzele care exclud vinovatia. O asemenea diferentiere
ar permite practicianului sa aplice cu mai mare exactitate legea in cazul masurilor de siguranta.
Intr-o asemenea reglementare, aceste masuri vor putea fi luate contra unui faptuitor care nu a comis
o fapta ce realizeaza continutul unei infractiuni, numai daca imprejurarea care exclude caracterul
penal al faptei se referea la vinovatie, iar nu si la elementul legal. Practic, luarea masurilor de
siguranta fata de noninfractori poate avea loc numai in cazul in care cauza de inexistenta a
infractiunii este una care exclude vinovatia faptuitorului. Pe de alta parte, in timp ce cauza
justifcativa este o cauza reala (obiectiva), cauza ce exclude vinovatia are, de regula, caracter

5 din 50
personal (subiectiv). De asemenea, cauzele justificative, de obicei, exclud si celelalte forme de
raspundere juridica.

CAPITOLUL 2
LEGITIMA APARARE
2.1. Notiunea legitimei aparari
Legitima aparare este o cauza de inexistenta a infractiunii, care consta in savarsirea unei
fapte prevazute de legea penala pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust ce
pune in pericol grav faptuitorul, alta persoana sau drepturile acestora ori un interes general. Spre
exemplu, un individ vrea sa comita un viol si in timpul realizarii actelor de constrangere intervine o
terta persoana care salveaza victima prin folosirea violentei fizice.
Precizam ca, in acest context, ca de altfel in toate situatiile cand se pune problema
existentei unei cauze de excludere a infractiunii , prin fapta prevazuta de legea penala avem in
vedere numai aspectul special al elementului legal al infractiunii , anume acela al descrierii faptei
intr-o norma de incriminare.
Savarsirea unei fapte in stare de legitima aparare nu a fost niciodata sanctionata, in
decursul istoriei, deoarece o asemenea conduita nu reprezinta altceva decat inlaturarea unei
agresiuni ce vizeaza valori sociale importante.
Legea penala trebuie sa cuprinda norme juridice carora destinatarii sa li se poata
conforma.Nu poate fi sanctionata o conduita care nu prezinta pericol sau care, dimpotriva , prezinta
utilitate sociala , deoarece legea penala intervine numai ca „ultima ratio”.
Desi, de regula, nimeni nu-si poate face singur dreptate, totusi legiuitorul permite, in
cazul unor situatii exceptionale, ca persoanele fizice sa inlature orice atac care pune in pericol
valorile sociale constand in viata persoanei, integritatea sa corporala, sanatatea persoanei ori
interesele publice.Legitima aparare este o riposta la un atac indreptat impotriva celor mai
importante valori sociale, riposta determinata de nevoia apararii acestor valori.2
Prof. Vintila Dongoroz spunea ca legitima aparare este o specie de constrangere psihica
,deoarece izvoraste dintr-un pericol care sileste pe cel constrans sa comita faptul penal 3.
Chiar daca, de cele mai multe ori, legitima aparare izvoraste dintr-un pericol care
preseaza psihic, pana la constrangere morala, pe cel ce riposteaza , sunt situatii cand constrangerea
poate lipsi si totusi agentul sa se afle in stare de legitima aparare.
Este cazul spre exemplu, al unei persoane atacate care poate sa evite atacul (prin fuga,
inchiderea unei usi, a unei porti etc.), deci care nu este constransă, si totusi persoana atacata, daca

2
M.A.Hotca Cod Penal Comentarii si explicatii pag.508, C.Mitrache ,op.cit. pag.104
3
V.Dongoroz , Drept penal , Ed.Societatii Tempus si Asociatia Romana de Stiinte penale, Bucuresti 2000, pag.359
6 din 50
infrunta agresiunea, beneficiaza de starea de legitima aparare. Sau in cazul in care riposta nu vine
de la persoana agresata, ci de la un tert care intervine pur si simplu din spirit social. Asadar, nu in
toate cazurile faptuitorul este constrans psihic sa riposteze, fiind si cazuri in care riposta are loc pe
alte fundamente.
2.2. Conditiile legitimei aparari
2.2.1 Preliminarii
Codul penal prevede cerintele in care fapta prevazuta de norma incriminatoare este
caracterizata ca fiind savarsita in stare de legitima aparare.Conditiile legitimei aparari au menirea
de a impiedica subiectivismul, arbitrariu sau abuzul organelor judiciare ori al destinatarilor legii
penale. Legitima aparare presupune existenta unei premise, anume un atac al unei persoane fizice
orientat impotriva unei valori sociale.
Din analiza normei care prevede legitima aparare rezulta ca pentru existenta legitimei
aparari trebuie indeplinite doua categorii de conditii: conditii referitoare la atac si conditii
referitoare la aparare.Conditiile atacului sunt4:
- sa fie material,direct,imediat si injust,
- sa fie indreptat contra unei persoane, drepturilor unei persoane sau impotriva unui
interes general,
- sa puna in pericol grav drepturile vizate sau interesul general.
Conditiile ripostei sunt:
- sa fie necesara,
- sa fie orientata impotriva agresorului,
- sa fie proportionala cu gravitatea pericolului,
- sa imbrace forma unei fapte prevazute de legea penala.

2.3. Conditiile atacului

2.3.1. Notiunea de atac.
Prin atac se intelege o activitate ofensiva violenta a unei persoane fizice indreptata contra
valorilor sociale ocrotite de legea penala.Numai omul poate declansa un atac, ceea ce inseamna ca
animalele sau alte entitati nu pot initia agresiuni care sa dea dreptul la o aparare
legitima.Bineinteles ca aici avem in vedere numai reactia neinfluentata, libera, a animalelor,
deoarece daca omul foloseste animalul ca pe un instrument nu mai vorbim de fapta animalului , ci
de fapta omului.
Uciderea unui animal agresiv (a unui caine, spre exemplu), care pune in pericol grav vreuna
din valorile sociale ocrotite de legea penala si a carui reactie nu a fost determinata de un om nu

4
C.Bulai ,op.cit.pag.238; C.Mitrache op.cit.pag.107 ; V.Dobrinoiu ,Gh.Nistoreanu, Al. Boroi ,I.Pascu , I.Molnar, V.
Lazar , op.cit.pag. 291-298 , T.Dima op.cit.pag.268-278
7 din 50
realizeaza continutul unei legitime aparari. O asemenea fapta se va supune cerintelor starii de
necesitate.
Atacul poate fi real sau imaginar, astfel ca exista atac si in cazul in care doua persoane au
impresia reciproca si concomitenta ca sunt agresate una de catre cealalta.In acest caz , riposta
fiecaruia dintre cele doua persoane este justificata , dar legitima aparare intra in conexitate cu
eroarea de fapt , ceea ce inseamna ca trebuie indeplinite atat conditiile legitimei aparari cat si ale
erorii de fapt.
Exista atac chiar daca el provine de la persoana care initial a fost victima, in situatiile in
care riposta victimei originare are loc dupa consumarea atacului ce a vizat-o.Este vorba de un atac,
spre exemplu, in cazul in care o persoana ameninta o alta persoana cu o arma ce parea reala, dar
pana la urma s-a probat ca era o arma de jucarie.Si in acest caz legitima aparare va intra in concurs
cu eroarea de fapt.
De asemenea , in cazul infractiunii flagrante orice persoana poate imobiliza infractorul , in
conditiile legii.
2.3.2. Atacul sa fie material.
Atacul este material cand se realizeaza prin cai de natura fizica si este indreptat impotriva
aspectului obiectiv al valorii sociale protejate.Practic, atacul material se obiectiveaza prin
exercitarea unor acte de violenta fizica, astfel ca legitima aparare este incidenta numai in cazul
faptelor orientate spre valori sociale care pot fi lezate prin acte fizice, intrucat numai aceste valori
sociale pot fi agresate material.Sunt in raport cu anumite fapte incriminate in raport cu care
legitima aparare nu este posibila.De pilda, amenintarea, cu toate ca insufla in multe cazuri temere
sau afecteaza din punct de vedere psihic persoana vizata, nu poate imbraca haina unui atac in
sensul legii penale.
Atacul este material si atunci cand agresorul isi orienteaza energia fizica impotriva
bunurilor unei persoane, fie prin punerea in executare a hotararii de la distrugere, fie prin actiunea
de trecere a acestora in stapanirea sa. Relatiile dusmanoase dintre agresor si victima nu constituie
un atac impotriva primului. De asemenea, un conflict verbal nu poate da dreptul la o riposta ce ar
pune in pericol viata victimei.
Desi, de regula, faptele care nu vizeaza aspectul fizic al valorilor sociale ocrotite nu pot
justifica o riposta pe cai de fapt, in cazuri speciale aceste fapte ar putea sa se concretizeze si intr-o
agresiune ce justifica o riposta prin mijloace nejuridice.De exemplu, se obiectiveaza prin anumite
gesturi, cum ar fi scuipaturi, aruncarea spre faptuitor cu diverse lichide etc. Legea penala romana
nu accepta reactia prin mijloace de fapt in cazul atacurilor nemateriale. Daca o persoana
reactioneaza la atacuri nemateriale, savarsind o fapta prevazuta de legea penala, in functie de datele
si imprejurarile ripostei, ea va putea beneficia totusi de efectele circumstantei atenuante a

8 din 50
provocarii sau ale unei circumstante atenuante judiciare 5. Atacul nu este material nici in cazul in
care se concretizeaza in acte de instigare sau de complicitate morala.
In ipoteza existentei unor atacuri reciproce, de regula, nu exista premisa legitimei aparari,
decat daca unul dintre cei aflati in conflict renunta la agresarea celuilalt combatant6.
2.3.3. Atacul sa fie direct
Atacul este direct cand se indreapta asupra unei valori sociale, chiar daca nu are un contact
fizic cu valoarea sociala impotriva careia este orientat. Atacul nu este direct daca intre victima si
inculpat se afla un obstacol material (o poarta, un gard, o apa et.) care a impiedicat victima sa
actioneze si sa pericliteze viata inculpatului. Conditia analizata presupune existenta unei relatii
cauzale intre agresiune si pericol, iar nu neaparat contactul fizic intre actele ofensive violente ale
agresorului si valoarea sociala periclitata.
Atacul este direct, de exemplu, in cazul in care victima se afla pe o scara ce se sprijinea de
un obiect, iar agresorul vrea sa mute sau sa destabilizeze acel obiect. Ori un vanator se afla pe un
pod suspendat, moment in care o persoana incearca sa taie otgoanele ce mentin podul suspendat,
existand pericolul caderii vanatorului in prapastie.
Alaturi de alti autori 7, credem ca „de lege ferenda” nu este necesara conditia ca atacul sa
fie direct, cata vreme exista cerinta ca agresiunea sa fie imediata. Daca atacul este imediat, nu are
nici o relevanta faptul ca este sau nu direct, pentru ca valorile sociale pot fi periclitate fie direct, fie
indirect. In aceasta situatie, interpretarea conditiei trebuie facuta in sensul ca vizeaza orice atac ce
reprezinta cauza imediata a raului.
Ceea ce intereseaza in cazul legitimei aparari nu este atat modalitatea orientarii atacului, cat
faptul ca acesta pune in pericol drepturile unei persoane sau interesul general.
Conditia punerii in pericol a valorilor sociale vizate de atac este insa o cerinta distincta,
care priveste efectul agresiunii, iar nu atacul insasi.Mai mult, interpretarea literara a cuvantului
„ direct” inseamna excluderea din sfera conditiei a acelor agresiuni care nu sunt orientate
nemijlocit spre valoarea sociala pusa in pericol, lucru pe care legiuitorul credem ca nu l-a dorit. De
aceea, doctrina si practica au dat o interpretare logica cerintei ca atacul sa fie direct.
2.3.4. Atacul sa fie imediat
Atacul este imediat cand este iminent (in continenti) sau actual (laesio inchoata). Dupa
caracter si gradul de realizare, atacul poate fi eventual, viitor, iminent, actual si consumat
(epuizat)8.
Dintre aceste cinci forme, numai a treia si a patra sunt vizate in cazul legitimei aparari.

5
C.A. Bucuresti ,s.I pen.,dec.nr.102/A/2003, in Practica judiciara penala 2006, pag.57
6
G.Antoniu ,Vinovatia penala , pag.277
7
N.T.Buzea , Infractiunea si culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba –
Iulia,1944,pag.566,Fl.Streteanu,op.cit.,pag.409
8
G.Antoniu ,Vinovatia penala, pag.279
9 din 50
 Atacul are caracter eventual daca nu este sigur ca se va declansa, adica este incert din punct
de vedere al existentei, ceea ce determina irelevanta sa in acest moment. Atacul este eventual
atunci cand exista o amenintare relativa cu un pericol pentru valorile sociale, insa pericolul nu este
iminent, el ramanand la o anumita distanta in timp si fiind incert ca va fi dezlantuit. Simpla teama
ca faptuitorul va fi atacat nu constituie un atac, acesta trebuind sa rezulte din acte materiale. Intr-o
speta s-a conchis ca, desi victima urmarea intentionat pe inculpat, aceasta urmarire, adica
parcurgerea aceluiasi drum la o oarecare distanta de inculpat, nu constituie o iminenta de atac, cu
atat mai putin un atac desfasurat.Iminenta atacului presupune manifestari clare ale atacatorului, din
care sa se deduca in mod necesar ca atacul va urma cu siguranta; or, in speta, parcurgerea aceluiasi
drum care ar putea avea aspect de urmarire – din cauza pozitiei succesive a celor doua parti – nu
contine in ea premisa ca va urma cu necesitate atacul.
Unui atac viitor i se poate riposta totusi prin masuri de aparare pregatite pentru
eventualitatea survenirii agresiunii.
De pilda, Primus il ameninta ziua pe Secundus ca-l va ucide in noaptea ce urmeaza. Daca
Secundus se alarmeaza si pregateste o capcana, in care cade Secundus, suferind o vatamare
corporala grava, sunt realizate conditiile legitimei aparari. Atacul este viitor cand pericolul este
indepartat, adica se afla in anticamera iminentei.Un asemenea atac nu este luat in considerare
pentru ca lipseste relatia de cauzalitate dintre agresiune si pericol. Pana in momentul iminentei
urmeaza sa mai aiba loc si alte descarcari de energie.
Prin atac imediat se intelege un atac iminent, adica pe punctul de a se dezlantui, sau un atac
actual, adica in plina desfasurare. In ambele situatii se cere ca pericolul pe care il produce atacul sa
fie pe punctul de a se ivi (iminent) sau sa fie ivit (actual). Iminenta sau actualitatea atacului este
data de durata de timp aproape imperceptibila dintre atac si pericolul grav ce ameninta persoana
sau interesele ei, incat actiunea in aparare se impune .
Cand intervalul de timp dintre inceperea atacului si pericolul ce il prezinta este mai
indelungat, atributul „imediat” cerut de lege nu este realizat.
Cu alte cuvinte, intr-un atare caz, pericolul nu mai constituie o realitate prezenta, ci este
vorba de realitatea survenirii pericolului , deci de o amenintare cu producerea unui
pericol.Indepartarea in timp sau in spatiu a unui atac declansat nu acorda dreptul la o riposta
legitima cat timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol
identic nu primejduieste valoarea sociala vizata (de exemplu, o persoana ameninta alta persoana ca
o va omora peste o jumatate de ora sau arunca cu obiecte dure inspre o alta persoana, dar aceasta se
afla la foarte mare distanta de agresor).
Pe de alta parte, daca atacul este iminent, nu este nevoie sa se astepte declansarea atacului,
ci se poate riposta (de pilda, cel amenintat riposteaza la un atac cu un obiect contondent, prin
lovirea agresorului in momentul cand se pregatea sa loveasca victima).
10 din 50
 Deci, cel care efectueaza activitatea de aparare nu este obligat sa astepte lovitura
agresorului, ci el poate riposta de indata ce agresiunea se afla in anticamera actualului. Starile
conflictuale anterioare dintre parti nu pot fi considerate atac imediat si injust, decat daca sunt
urmate de un act de violenta de natura a pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Atacul este actual cand a inceput si se desfasoara. Dar si in acest caz trebuie realizata
cerinta iminentei sau existentei pericolului. Desi Codul penal nu vorbeste decat despre existenta
unui atac iminent, indeplinirea conditiei analizate si in cazul cand atacul este actual reiese din
interpretarea logica prin folosirea argumentului a fortiori.
Atacul este consumat in momentul cand a incetat si nu mai exista iminenta reluarii acestuia
de catre agresor. De pilda, este consumat atacul in momentul in care in urma ripostei agresorul a
renuntat la continuarea atacului. Atacul nu mai este actual sau iminent daca agresorul a fost
dezarmat definitiv. In acest caz, va fi retinuta, daca sunt indeplinite conditiile legale, circumstanta
atenuanta a provocarii. Solutia inexistentei legitimei aparari, in cazul dezarmarii agresorului, nu se
impune automat in toate cazurile, deoarece in unele cazuri acesta se poate reinarma sau poate
ramane periculos, desi a fost deposedat de arma pe care a folosit-o pentru atac.
Asa cum s-a spus in literatura, dezarmarea agresorului nu poate constitui decat un indiciu
privitor la incetarea atacului, instantele avand obligatia sa verifice daca in concret agresorul mai
avea posibilitatea continuarii atacului9.
In cazul infractiunilor continue (lipsire de libertate, de pilda), riposta poate avea loc oricand
pana la momentul epuizarii infractiunii.
De asemenea, atacul nu este iminent daca nu era pe cale sa se produca. Folosirea unor
mijloace de siguranta (capcane, animale agresive, sisteme de protectie care pot leza integritatea
persoanei etc.) nu este exclusa deoarece acestea, de regula, au eficienta numai in momentul in care
exista un atac. Intr-un asemenea caz se poate vorbi de legitima aparare premeditata. Este insa
posibil ca efectele produse de mijloacele de siguranta sa fie mult mai grave decat consecinta pe
care agresorul o viza, ceea ce determina nerealizarea conditiei proportiei apararii cu gravitatea
pericolului si a conditiilor in care a avut loc atacul.
In toate cazurile, cat timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care sa
intruneasca cerintele prevazute de lege, nu se poate retine ca fapta a fost savarsita in legitima
aparare, pentru ca atacul nu este iminent. Uciderea agresorului in timp ce acesta incerca sa fuga de
la locul faptei, dupa ce a exercitat asupra faptuitorului un atac material, direct, imediat si injust, nu
indeplineste conditiile prevazute de lege pentru o riposta, deoarece prin consumarea atacului acesta
a incetat sa mai fie iminent sau actual. Va putea fi retinuta, eventual, circumstanta atenuanta a
provocarii. In speta nu se poate pune problema aplicarii circumstantei atenuante a excesului

9
Fl. Streteanu , op. Cit., pag.411
11 din 50
scuzabil, intrucat incidenta acestei circumstante presupune realizarea tuturor conditiilor legitimei
aparari, mai putin nerespectarea conditiei proportionalitatii dintre atac si aparare.
In concluzie, un atac eventual, un atac viitor sau un atac consumat nu au dreptul la riposta,
pentru ca, in cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur ca va surveni, in cazul atacului viitor,
acesta nu creaza un pericol iminent, iar in ipoteza agresiunii consumate, valoarea sociala nu mai
este pusa in pericol. In cazurile in care suntem in prezenta unei amenintari, chiar daca pericolul
este numai eventual, daca este vorba despre o presiune pe care victima nu o poate indeparta in alta
modalitate, fapta sa imbraca haina unei alte cauze de inexistenta a infractiunii, anume cea a
constrangerii morale(psihice).
Prin urmare, legea nu accepta asa-numita „aparare la distanta” (offendiculae) , intrucat
valorile sociale nu sunt cert puse in pericol. O asemenea aparare este prematura si deci ilegitima.Pe
de alta parte, daca atacul a luat sfarsit, riposta nu mai poate avea loc, pentru ca ea ar realiza
continutul unei razbunari, care isi pierde caracterul de aparare, deoarece se transforma intr-o
agresiune. Actele de razbunare realizeaza in acest caz elementele unui atac, care da nastere
dreptului la o riposta legitima.
La infractiunile ce cunosc o derulare temporala mai mult decat instantanee, atacul este
imediat cat timp se executa acte ale elementului material al infractiunii respective (de pilda, este
vorba despre o infractiune continua).
2.3.5. Atacul sa fie injust
Atacul este injust (contra ius) cand se efectueaza impotriva legii si este just cand el este
prevazut sau permis de lege. Injustetea atacului poate imbraca haina infractiunii sau a altor forme
de ilicit. Atacul este just daca agresiunea are loc in cadrul unui joc sportiv ce se desfasoara potrivit
regulilor sale de desfasurare sau cand organele statului intervin pentru restabilirea ordinii si linistii
publice, respectand toate conditiile legale necesare unei asemenea interventii.
Atacul va fi just daca victima a scos un briceag pentru a se apara impotriva agresiunii
inculpatului, care a ripostat practic la o aparare legitima a victimei. Atacul unui iresponsabil (major
iresponsabil, aflat in stare de betie totala sau minora) este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind
injust. Autorii romani, de regula, nu admit posibilitatea legitimei aparari in cazul in care agresiunea
provine de la un incapabil, cu exceptia cazului in care faptuitorul se afla in eroare cu privire la
starea de incapacitate a agresorului. In schimb, majoritatea autorilor straini (germani, francezi,
italieni etc.) considera ca legitima aparare poate exista atat in cazul agresorilor responsabili, cat si a
celor aflati in stare de iresponsabilitate 10. In doctrina straina se admite ca legitima aparare poate
fiinta si in cazul in care agresorul este bolnav mintal sau minor, pe considerentul ca nu poate fi
impusa in sarcina victimei obligatia cercetarii starii sanatatii celui care ataca11.

10
R.Merle , A.Vitu , op. Cit., 316 si urm. G.Betiol ,op. Cit., pag.315; C.Fiore, op.cit., pag.325
11
T.Padovani , op.cit., pag.277
12 din 50
 In ceea ce ne priveste, apreciem ca de lege lata impotriva unei agresiuni ce provine de la un
iresponsabil nu se poate riposta in stare de legitima aparare .Daca totusi cel ce riposteaza nu
cunoaste starea de iresponsabilitate, legitima aparare va fi incidenta, dar in concurs cu eroarea de
fapt. Aceasta solutie se impune si de lege ferenda, deoarece este mai ancorata in realitate 12, (de
exemplu, o persoana aflata in deplinatatea facultatilor fizice – psihice este agresata de o ruda
iresponsabila a sa sau un minor sub varsta de 10 ani ataca un major responsabil). In ambele
exemple este, credem favorabila pentru nevoile apararii sociale existenta obligatiei celui agresat de
a evita pericolul prin mijloace mai putin periculoase decat cele folosite la agresiune sau prin
modalitati nepericuloase social. Astfel, daca cel atacat de un incapabil putea sa se salveze prin fuga
sau prin punerea unui obstacol, el trebuia sa actioneze in aceste moduri. Pe de alta parte, fiind
considerat in stare de necesitate, faptuitorul poate riposta, daca nu are posibilitatea evitarii
pericolului, prin mijloace care pot produce urmari mai grave (dar nu vadit mai grave) decat cele
care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat.
In situatia inversa, cand o persoana aflata in stare de iresponsabilitate respinge un atac
provenit de la o persoana responsabila, riposta primei persoane nu este in legitima aparare, ci in
stare de iresponsabilitate, deoarece acesteia ii lipseste vointa de a se apara (animus defendendi).
Se va afla, de asemenea, in stare de necesitate, iar nu in stare de legitima aparare, cel care
va reactiona la un atac ce emana de la o persoana aflata sub incidenta celorlalte cauze care exclud
caracterul infractional al faptei, deoarece in atare situatii atacul nu poate fi apreciat ca ilicit.
O situatie interesanta este aceea a proprietarului unui bun care vrea sa reintre in stapanirea
lui folosind forta. In acest caz, atacul este injust daca proprietarul isi orienteaza atacul spre
persoana posesorului nelegitim si este just daca agresiunea priveste exclusiv bunul al carui
proprietar este, intrucat el nu lezeaza nici un drept al celui in posesia caruia bunul sau se afla in
mod ilegal13.
In doctrina si jurisprudenta mai vechi s-a pus intrebarea daca agresiunea provenita de la
reprezentantii autoritatilor poate realiza continutul unui atac injust? Atacul este injust si in cazul in
care provine de la persoane care reprezinta autoritatile publice daca acestea comit prin agresiunea
respectiva un abuz in serviciu, adica se abat de la regulile instituite de lege. Riposta la un atac al
autoritatii publice a fost recunoscuta, pentru prima data, pe cale normativa, in Declaratia
drepturilor omului si cetateanului din 1791, prin urmatoarele cuvinte: ,, Orice act exercitat in
contra unui om, afara de cazurile si formele pe care legea le determina, este arbitrar si tiranic; acela
contra caruia voieste sa se execute prin violenta are drept sa-l respinga prin forta „Intr-adevar, cum
spunea prof.Ion Tanoviceanu, „Cand functionarii comit atacuri injuste, actul lor nu e numai o
simpla violare a drepturilor persoanei atacate, cum este cazul cand atacul provine de la un simplu

12
Fl.Streteanu , op. Cit., pag.414-415
13
V.A.Ionescu , op.cit., pag.77
13 din 50
cetatean, dar si o grava abatere de la datoriile lor de functionari, caci ei sunt platiti si insarcinati de
cetateni ca sa-i apere de atacurile injuste, iar nu pentru ca ei insasi sa comita astfel de atacuri”14.
In noile conditii socio –politice, apreciem ca si atacul unui ocrotitor legal asupra ocrotitului
este un atac injust.
La fel stau lucrurile referitor la cadrele didactice sau in cazul violentelor intre soti sau alti
membri ai familiei.
Prin atac injust se intelege orice agresiune ilicita prin care se pune in pericol o valoare
sociala protejata.Atacul este injust, independent daca realizeaza sau nu continutul unei infractiuni,
fiind suficient ca acesta sa contravina drepturilor subiective ale altuia.
De exemplu, proprietarul unei constructii o demoleaza in conditii ce pericliteaza casa unui
vecin, care reactioneaza in maniera opririi demolarii respective.
Riposta persoanei care initial provocase victima, daca aceasta din urma reactioneaza la
activitatea de provocare, in conditiile unui atac ce realizeaza cerintele legii, poate avea legitimitate.
De pilda, o persoana ameninta pe alta, iar aceasta din urma reactioneaza prin lovirea brutala a
provocatorului, contrariposta acestuia din urma este o aparare legitima, deoarece reactia victimei
calomniei este una injusta. Asadar, contrareactia unei persoane poate fi si ea legitima, daca riposta
victimei initiale aparea ca nelegala, sub rezerva ca persoana provocatorului sa nu fi urmarit crearea
acestei situatii de fapt.
Si in ipoteza depasirii limitelor legitimei aparari riposta imbraca haina agresiunii injuste,
intrucat are loc o transformare a pozitiilor initiale ale persoanelor aflate in conflict. Solutia de mai
sus este valida numai in cazul in care depasirea limitelor legitimei aparari se realizeaza in forma
intentiei. In ipoteza in care depasirea proportiei dintre gravitatea atacului si riposta are loc din
culpa, ea nu mai poate fi cauza unei contrareactii legitime.
Legitima aparare exista si in situatia in care are loc o incaierare (rix) sau este vorba despre
atacuri reciproce din partea a doua persoane, atata timp cat atacurile ce se succed indeplinesc
conditiile legii, pentru ca legea nu face vreo excludere in asemenea situatii.In aceste cazuri, fiecare
dintre participanti va raspunde pentru acele acte care intrunesc cerintele unei aparari legitime.
Rezolvarea este asemanatoare si in cazul unui duel, deoarece cat timp combatantii respecta
regulile duelului, ei se afla in legitima aparare. In cazul in care atacul provine de la o multime de
oameni neorganizata, victima va trebui sa riposteze numai impotriva acelor membri ai multimii
care au contribuit la atac sau la crearea starii de pericol iminent, cu exceptia situatiilor in care
pericolul este substantial, cand cel atacat nu se poate apara impotriva agresorilor directi decat
printr-o riposta indeterminata asupra intregii multimi.Dar, in acest caz, riposta se justifica pe baza
starii de necesitate.

14
I.Tanoviceanu , op.cit., pag.902-903
14 din 50
 Atacul este injust indiferent de persoana agresorului – particular sau agent oficial – cat timp
agresiunea se situeaza in afara legii, admitandu-se chiar si existenta unei aparari putative indreptate
spre un act ce a creat convingerea victimei ca incalca legea.
Agresiunile fizice desfasurate in cadrul limitelor regulamentelor jocurilor sportive sunt
activitati licite si nu pot justifica reactii pe cai de fapt. De exemplu, in cazul boxului, luptelor,
artelor martiale etc..
Intr-o alta ordine de idei, agresiunea exercitata de o persoana pentru a imobiliza un
infractor, daca a comis o infractiune flagranta, este o activitate permisa de lege 15. Pe de alta parte,
nu are relevanta, referitor la calificarea atacului ca fiind just sau injust, faptul ca dreptul contra
caruia este indreptat este nelegitim sau se exercita abuziv. In situatia in care o persoana intervine
pentru a apara o alta persoana impotriva ripostei victimei agresiunii, care initial a fost agresoare, nu
poate beneficia de aplicarea legitimei aparari, intrucat devreme ce reactia a fost legitim, nu poate fi
vorba de un atac injust. Exista exceptie in cazul in care tertul ce intervine in favoarea agresorului
nu a cunoscut imprejurarea ca acesta atacase anterior victima sau in cazul in care apararea este
disproportionata.
Precizam ca riposta exagerata, nejustificata de elemente de natura psihica, realizeaza
continutul unei agresiuni ce permite o contrareactie legitima. De asemenea, in doctrina se
considera ca poate imbraca haina unui atac injust si tentativa de sinucidere a unei persoane16.
2.3.6. Atacul sa fie infreptat impotriva unei persoane, drepturilor unei persoane sau
contra unui interes general
Valorile sociale impotriva carora este indreptat atacul injust sunt cele mai importante care
exista intr-o societate, si anume viata, integritatea corporala, sanatatea , libertatea, drepturile
persoanei (de proprietate, spre exemplu) ori vreun interes public (capacitatea de aparare a tarii,
siguranta statului s.a.).
Astfel, in practica judiciara s-a apreciat ca savarsirea unui furt poate constitui un atac
impotriva patrimoniului, de natura a genera in favoarea victimei o stare de legitima aparare, numai
daca riposta ei este imediata; aceasta inseamna ca victima furtului nu poate invoca legitima
aparare, atunci cand reactia sa, constand in vatamarea corporala a autorului sustragerii, a intervenit
dupa trecerea unui anumit interval de timp de la consumarea furtului.
In sfera valorilor sociale contra carora este orientata agresiunea intra drepturile persoanei
fizice si interesele generale. Persoana este protejata impotriva oricaror atacuri ce privesc dreptul la
viata, dreptul la integritate corporala, dreptul la sanatate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate
si alte drepturi, dar in toate situatiile cu respectarea conditiei proportionalitatii. Practic, legiuitorul a

15
art.465 alin .3C.proc.pen
16
Fl. Streteanu , op. cit. , pag.415
15 din 50
inclus in categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac cele mai multe dintre drepturile cuprinse
in catalogul drepturilor subiective si al intereselor publice.
Desi orice drept ar putea forma tinta unei agresiuni, totusi, datorita obiectului specific al
unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului, pentru ca ocrotirea lor se poate
realiza prin alte modallitati decat prin utilizarea mijloacelor particulare de riposta, avand in vedere
ratiunea ca reactia privata este o exceptie de la principiul conform caruia aceasta trebuie realizata
de stat prin organele sale.
Reglementarile din legislatiile straine privind legitima aparare, desi sunt asemanatoare cu
reglementarea din Romania, au anumite diferente fata de aceasta. Spre exemplu, Codul penal
model american prevede ca obiect al atacului, in mod expres, si proprietatea ( art.3.04-3.08 ).
Interesul general care poate fi tinta atacului trebuie circumscris acceptiunii date termenului
public de catre art.145 C.Pen., potrivit caruia prin termenul „public” se intelege tot ce priveste
autoritatile publice, institutiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea,
folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publica, serviciile de interes public, precum si
bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Remarcam caracterul foarte larg si
vag al definitiei legale a acestui termen.
Daca atacul agresorului vizeaza bunuri neimportante, nu se poate riposta in legitima aparare
prin comiterea unei fapte indreptate impotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public daca
fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obisnuite.
2.3.7. Atacul sa puna in pericol grav drepturile persoanei sau interesul general.
Potrivit conceptiei legiuitorului roman, orice drept subiectiv sau interes general poate fi
agresat, dar nu orice atac le pune intr-un pericol grav, care sa legitimeze o riposta pe cai de fapt.
Nu orice pericol justifica o reactie prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, ci numai un
pericol grav. Gravitatea pericolului se apreciaza in raport de valoarea primejduita, de persoana
faptuitorului si de imprejurarile cauzei. Pericolul este grav daca este de natura sa produca o
vatamare iremediabila sau greu de inlaturat, daca pericolul nu ar fi fost eliminat. In lipsa unui
pericol grav, cel atacat nu este indreptatit la o riposta de natura sa pericliteze viata victimei.
Nu are drept la riposta, in conditiile legitimei aparari, sotul sau sotia care isi surprinde
partenerul de viata in flagrant de adulter, deoarece nici unul dintre soti nu are ius vitae necesque
asupra celuilalt sot. Sunt insa realizate conditiile circumstantei legale a provocarii. Dar o eventuala
riposta a sotului adulterin surprins in flagrant sau a complicelui acestuia, la agresiunea sotului
inselat, poate realiza continutul unei aparari legitime.
Asa cum am vazut, pericolul trebuie sa fie iminent sau actual (periculum in praesens), ceea
ce inseamna ca un pericol eventual, viitor sau consumat nu poate justifica o riposta. In toate
cazurile, datele si imprejurarile ce se iau in considerare la aprecierea pericolului sunt cele
contemporane existentei pericolului.
16 din 50
 Constituie o valoare sociala care poate fi lezata printr-un atac si interesul general referitor
la respectul datorat mortilor, astfel ca indepartarea unui atac orientat spre profanarea unui cadavru
constituie specie de legitima aparare.
Cerinta gravitatii pericolului nu este necesara printre conditiile legitimei aparari, intrucat ex
ante este imposibil de cantarit gravitatea consecintei pe care pericolul ar fi produs-o, daca aceasta
nu a survenit. Aceasta dificultate are ca efect ex post solutii eronate si arbitrarii. Conditia gravitatii
pericolului este si inutila, cat timp legea pretinde respectarea proportiei dintre reactie si pericol17.
In jurisprudenta s-a decis ca nu se poate retine existenta legitimei aparari daca fapta
victimei – surprinsa in timp ce sustragea porumb stiuleti de pe terenul cooperativei si il punea intr-
un sac – nu a fost de natura sa puna intr-un pericol grav avutul obstesc.
Se prezuma ca este in legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a respinge
patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea
mijloace (de exemplu prin escaladare) intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit
tinand de acestea ori delimitat prin semne. Prezumtia de existenta a conditiilor legitimei aparari, in
ipotezele de mai sus, este una iuris tantum, iar nu iuris et de iure, deoarece ea poate fi rasturnata
prin proba contrarie.
Construirea unor sisteme de aparare impotriva raufacatorilor in interiorul proprietatii unei
persoane nu este, de principiu, interzisa. Cat timp masurile de protectie si paza sunt legale sau nu
sunt interzise, ele sunt permise, astfel ca lezarea unei persoane care aduce atingere dreptului de
proprietate al proprietarului prudent sau chiar altei persoane inocente sunt activitati de aparare
permise de lege si incadrabile, cel putin partial,in sfera institutiei legitimei aparari. Daca masurile
luate de proprietar se situeaza in afara legii, el raspunde de consecintele faptei sale, neputand
invoca legitima aparare. De exemplu, proprietarul unei livezi ingradite cu un gard de sarma,
conecteaza gardul la reteaua de energie electrica. In acest caz, proprietarul raspunde penal pentru
vatamarea sau eventualul deces al victimei electrocutate, deoarece bransarea la sistemul de energie
electrica se face in anumite conditii, care nu au fost respectate.
In cazul efectuarii ripostei intr-un moment posterior consumarii atacului, conditiile
legitimei aparari nu mai subzista, deoarece nu mai poate fi vorba de legitima aparare daca atacul a
incetat, ci eventual – cum remarcabil spunea Ion Tanoviceanu – am putea fi in fata unei „razbunari
legitime”18.
Nu este admisa utilizarea unor mijloace mortale pentru aparare bunurilor indiferent de
valoarea acestora19.

2.4. Conditiile apararii

17
S.Bogdan , Legitima aparare , in R.D.P.nr.2/2002 . pag.69 si Fl. Streteanu , op. cit. ,pag.416
18
I.Tanoviceanu , op. cit., pag. 935
19
G. Antoniu ,Noul Cod penal , pag..235
17 din 50
 2.4.1 Preliminarii
Apararea desfasurata pentru a anihila un atac ce intruneste conditiile analizate mai sus se
materializeaza sub forma unei reactii firesti contra unei agresiuni ce pericliteaza valorile sociale.
Apararea in cazul legitimei aparari este o fapta prevazuta de legea penala prin care o persoana
inlatura un atac material, direct, imediat, injust si periculos orientat impotriva drepturilor unei
persoane sau interesului general. Riposta poate imbraca haina oricarei fapte prevazute de legea
penala, indiferent de incadrarea juridica a acesteia. Reactia poate fi individuala sau colectiva si
poate proveni de la victima sau orice alta persoana , interesata sau nu.
Pentru a fi legitima insa, reactia la atac trebuie sa respecte conditiile pe care le vom
examina in continuare, in lipsa carora reactia pierde caracterul legitimitatii.

2.4.2 Necesitatea apararii in vederea inlaturarii atacului

Apararea este necesara cand se impune fata de natura si conditiile atacului, adica este o
reactie fireasca si proportionala cu agresiunea20. Orice aparare proportionala cu gravitatea atacului
si care se deruleaza cat timp atacul este iminent sau actual este admisa, fara a mai interesa alte
aspecte legate de echivalenta ripostei cu agresiunea ori referitoare la oportunitatea interventiei de
inlaturare a atacului. De fapt, conditia necesitatii apararii se subsumeaza cerintei proportionalitatii
apararii cu gravitatea atacului, in sensul ca orice aparare similara ca efecte cu agresiunea este
necesara, desi agresiunea putea fi evitata si in alte modalitati. In acest sens este si jurisprudenta,
unde s-a hotarat ca dispozitiile legale referitoare la legitima aparare se vor putea aplica, in cazul in
care conditiile pe care le prevede legea sunt indeplinite, chiar daca inculpatul s-ar fi putut salva
prin fuga, ascunzandu-se sau evitand intalnirea cu victima.
Conditia necesitatii apararii pentru inlaturarea atacului este una care trebuie analizata in
concreto, pentru ca intensitatea apararii este privita in raport cu gravitatea atacului. Apararea este
necesara si in cazurile in care cel agresat putea sa evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post
este de multe ori greu sau imposibil de stabilit daca victima atacului putea sau nu sa- l evite. In
cazurile in care atacul putea fi evitat si acest lucru se poate stabili cu certitudine, apararea este
necesara, deoarece curajul, demnitatea si solidaritatea sociala sunt virtuti sanatoase care imprima
ripostei caracter necesar.
A accepta contrariul ar insemna sa admitem umilinta, lasitatea sau egoismul. Pe de alta
parte, fuga sau evitarea dezonorabila a atacului (incommodus) nu se confunda cu retragerea demna
din fata agresiunii (commodus disensus). Deci, chiar daca faptuitorul a avut posibilitatea unei
evitari demne a atacului, el nu este obligat sa recurga la aceasta, atata timp cat apararea este
proportionala cu gravitatea atacului.

20
V.Dongoroz , Drept penal Reeditarea editiei din 1939, pag.362
18 din 50
 Necesitatea se apreciaza in raport de valoarea sociala vizata, intensitatea atacului, caracterul
imediat al atacului, locul si timpul atacului si persoana faptuitorului 21.
Asadar apararea este necesara chiar daca agresorul avea si alta cale de a inlatura atacul (a
fugi , a se ascunde etc.). Pe de alta parte, faptul ca inculpatul se putea astepta la atacul victimei nu
constituie un element care inlatura existenta legitimei aparare, fata de imprejurarea ca nici o
dispozitie legala nu prevede aceasta.Imprejurarea ca inculpatul s-a inarmat inainte ca agresorul sa–
si fi reinnoit atacul nu exclude posibilitatea legitimei aparari. Chiar daca atacul s-a desfasurat ziua
si in prezenta altor persoane care puteau interveni, nu este exclusa legitima aparare.
In cazul faptelor comise in domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o prezumtie de
existenta a legitimei aparari sub toate conditiile sale, inclusiv conditia necesitatii. Conceptul de
necesitate, in cazul legitimei aparari, se desprinde – ope legis – din realizarea conditiilor instituite
de lege referitoare la pericolul atacului, in timp ce, la starea de necesitate , „necesitatea” este
pretinsa de inevitabilitatea pericolului in alta modalitate mai putin negativa.
Riposta victimei sau a tertului, care actioneaza pentru apararea victimei, nu-si pierde
caracterul necesar nici in cazurile in care mijloacele acestora sunt insuficiente pentru a indeparta
agresiunea. De exemplu,o persoana este atacata de cinci talhari, iar ca mijloc de aparare nu are la
indemana decat un pistol cu doua cartuse.
Folosirea armei si uciderea unuia dintre talhari este o aparare legitima, iar nu o specie de
razbunare, pentru ca, in cazul legitimei aparari, riposta nu trebuie sa fie indispensabila22.
In cazul agentilor fortei publice, necesitatea ripostei se apreciaza in conditii mai riguroase,
potrivit normelor legale.
Activitatea de aparare poate fi exercitata de catre victima sau orice alta persoana care
doreste sa intervina in sprijinul victimei si independent de existenta sau nu a vreunei legaturi intre
victima si terta persoana. De altfel, in cazul apararii interesului obstesc, intotdeauna riposta provine
de la o terta persoana. Tertul poate sa intervina chiar daca victima nu-i cere ajutorul si chiar in
cazul in care victima n-ar dori acest lucru.
Uneori, ca urmare a ripostei, cel care sare in ajutorul victimei sau pentru apararea
interesului public poate ajunge in postura de victima, ceea ce inseamna ca sunt create conditiile
unei noi aparari, pe care o poate derula aceasta din urma sau un tert. Intr-o speta s-a retinut ca
inculpatul nu poate invoca dispozitiile Codului penal privind legitima aparare atunci cand victima a
actionat in ajutorul altei persoane aflate in stare de legitima aparare, ca urmare a unui atac al
inculpatului savarsit asupra acelei persoane.Insa ca si victima, tertii care efectueaza activitatea de
salvare trebuie sa respecte toate cerintele atacului si apararii, inclusiv proportionalitatea ripostei cu
agresiunea.

21
V.Dobrinoiu,Gh.Nistoreanu ,Al.Boroi , I.Pascu , I.Molnar,V.Lazar,op.cit.,pag.294-295
22
V.Dongoroz,S.Kahane, I.Oancea , I.Fodor , N.Iliescu, C.Bulai,R.Stanoiu,op.cit.pag.347
19 din 50
 2.4.3 Apararea sa se indrepte impotriva atacatorului.
Reactia prin care se urmareste anihilarea unui atac trebuie orientata contra agresorului sau
contra mijloacelor folosite la atac de catre acesta. Daca, din eroare, riposta este orientata asupra
altei persoane decat atacatorul, legitima aparare intra in concurs cu eroarea de fapt. In acest caz,
trebuie indeplinite atat conditiile legitimei aparari, cat si ale erorii de fapt.
Pe de alta parte, in cazul in care agresiunea provine de la mai multe persoane, riposta poate
fi indeterminata daca agentul nu are posibilitatea identificarii agresorului. Intr-o asemenea ipoteza,
legitima aparare este concurenta cu starea de necesitate.
Riposta faptuitorului nu poate fi indreptata niciodata impotriva bunurilor agresorului, daca
acestea nu au nici o legatura cu atacul, in sensul ca nici n-au fost utilizate si nici nu urmeaza a fi
folosite de catre atacator la agresiune. Astfel spus, daca prin reactia asupra bunurilor agresorului nu
se urmareste paralizarea atacului si nici nu se putea realiza in concret un asemenea efect, riposta
imbraca haina razbunarii. De pilda, in cazul in care vecinul faptuitorului il ataca pe acesta din
urma, el nu va putea sa-i incendieze casa.
De asemenea, apararea nu poate fi orientata impotriva complicelui sau instigatorului
agresorului decat daca acestia mentin sau ajuta la continuarea atacului.

2.4.4. Echivalenta(proportionalitatea) apararii cu gravitatea pericolului determinat de

atac
I. Caracterizarea conditiei proportionalitatii.
Numai o aparare proportionala cu gravitatea pericolului determinat de atac se incadreaza in
limitele institutiei legitimei aparari, in sensul ca aceasta este necesar sa aiba o periculozitate mai
scazuta sau cel mult egala cu cea a agresiunii. Aprecierea conditiei echivalentei apararii cu
gravitatea atacului presupune examinarea datelor cauzei, pentru a se determina daca efectul
atacului indreptat contra victimei este echivalent cu cel produs ca urmare a ripostei. Desi conditia
proportionalitatii este evaluata diferit in practica, adica foarte subiectiv, totusi este una dintre cele
mai importante conditii ale legitimei aparari, deoarece in lipsa sa legitima aparare s-ar transforma
in contrariul scopului pentru care a fost reglementata. Ea presupune existenta unui raport de
proportionalitate, sub aspectul gravitatii, intre aparare si atac. Aprecierea proportionalitatii apararii
cu gravitatea atacului se face printr-o echivalare relativa. Spre exemplu, lovirea unuia dintre cei
sapte agresori ai inculpatului singur, cu briceagul, chiar daca nici unul dintre atacatori nu avea vreo
arma, este o riposta in legitima aparare.
Cantarirea proportiei se face cu luarea in calcul a tuturor datelor si imprejurarilor cauzei,
dandu-se pondere diferita unora dintre ele comparativ cu altele. De pilda, derularea atacului pe
timp de noapte, existenta unui conflict anterior intre parti, disproportia de forte intre agresor si
victima etc. relativizeaza conditia proportiei apararii cu pericolul determinat de atac.
20 din 50
 Pe de alta parte, proportionalitatea apararii cu efectul posibil al pericolului nu inseamna
asemanarea sau echivalenta mijloacelor, pentru ca mijloacele in sine nu sunt relevante. Ceea ce are
importanta sunt efectele utilizarii mijloacelor, pentru ca cel ce reactioneaza la un atac, de regula
surprinzator, este prins nepregatit si nu actioneaza absolut liber. Reactia are loc, asadar, prin
folosirea mijloacelor aflate la indemana si sub stresul atacului. In cazul in care faptuitorul are la
dispozitie mai multe posibilitati de riposta si are timpul necesar unei analize a situatiei, el este
obligat sa aprecieze si sa uzeze de cai prin care se produc urmari cel mult echivalente celor care s-
ar fi produs daca agresiunea nu ar fi fost inlaturata.
Cel care riposteaza la o agresiune poate sa-si aleaga mijloacele cu care se opune atacului, fara
ca apararea sa sa fie considerata disproportionata. In esenta, evaluarea proportiei dintre atac si
aparare se face prin masurarea aproximativa a gravitatii pericolului si a imprejurarilor in care a
avut loc atacul. Pentru existenta legitimei aparari nu prezinta in sine relevanta raportul de forte
dintre inculpat si victima, deoarece pericolul pentru inculpat exista prin simplul atac al victimei ,
iar apararea nu se duce in conditiile unei actiuni dirijate, pentru ca eventuala egalitate de forte sau
superioritatea inculpatului sa aiba efect cu privire la rezultatul atacului. De asemenea, nu prezinta
relevanta juridica nici imprejurarea ca inculpatul a avut sau nu posibilitatea sa opreasca agresiunea
si prin alte mijloace, cum ar fi imobilizarea victimei.
In doctrina s-a discutat daca excesul de riposta din partea victimei sau din partea apropiatilor
acesteia este justificat si asimilat apararii legitime 23. Apreciem ca reactia victimei sau persoanelor
din anturajul acesteia este efectuata in limitele legii numai daca excesul de aparare se datoreaza
tulburarii sau temerii acestora din urma. In toate celelalte cazuri, nu este aplicabila institutia
legitimei aparari, ci eventual a circumstantei atenuante a provocarii.
In doctrina si in jurisprudenta C.E.D.O. s-a pus problema interpretarii art.2 din Conventia
europeana a drepturilor omului. Potrivit art. 2 din aceasta conventie, „1.Dreptul la viata al
oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat,
decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea
este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.
2.Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale ;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal
detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie ”.
In opinia majoritara se considera ca uciderea unei persoane poate fi justificata numai in
cazul in care valoarea pusa in pericol este tot una referitoare la o persoana fizica. In opinia

23
I.Tanoviceanu , op.cit. pag.928-929
21 din 50
minoritara se apreciaza ca art.2 din Conventia europeana nu limiteaza sfera valorilor sociale a caror
punere in pericol justifica o riposta contra vietii agresorului.24.
Asa cum s-a statuat in jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, statul are obligatia garantarii
dreptului la viata al resortisantilor sai atat contra agentilor oficiali, cat si impotriva persoanelor
private, ceea ce inseamna ca legitima aparare, printr-un act orientat contra vietii agresorului, nu
poate fi proportionala decat cu un atac care vizeaza drepturi sau libertati strans legate de persoana
fizica. In aceste conditii, desi dreptul de proprietate este un drept foarte important in statul de drept
(unii autori vorbind despre caracterul „sfant” al proprietatii ), legitima aparare nu poate fi
recunoscuta in cazul in care riposta consta intr-o fapta contra vietii agresorului, care a urmarit sa-si
insuseasca pe nedrept un bun sau care a adus o alta atingere unei valori patrimoniale.
In schimb, in cazul in care agresiunea privea viata ori libertatea sexuala sau alte atribute ale
persoanei, se poate riposta prin acte contra vietii agresorului, deoarece este greu de facut o ierarhie
intre valorile sociale intim legate de persoana umana. Se recunoaste, spre exemplu, posibilitatea de
a se apara prin fapte contra vietii agresorului care urmarea constrangerea victimei la raport sexual.
De asemenea, credem ca nu este exclusa de plano nici posibilitatea reactiei prin fapte indreptate
impotriva vietii agresorului care vizeaza integritatea corporala sau sanatatea unei persoane ori
anumite interese generale imediate. De pilda, impotriva tentativei unei persoane de a infecta o
sursa de apa colectiva se poate reactiona prin fapte contra vietii acestuia.
II.Depasirea limitelor legitimei aparari.
Pentru existenta depasirii limitelor legitimei aparari este necesar ca agentul sa reactioneze la un
atac care intruneste toate conditiile legale, deoarece depasirea inseamna trecerea peste barierele
legitimei aparari. Mai mult, depasirea limitelor legitimei aparari presupune, pe langa conditiile
atacului, si realizarea cerintelor apararii, mai putin cea referitoare la proportia dintre atac si riposta.
Daca nu sunt intrunite oricare dintre celelalte conditii, cu exceptia conditiei proportionalitatii,
nu poate fi vorba de depasirea limitelor legitimei aparari. In asemenea cazuri, poate fi incidenta
alta cauza de inexistenta a infractiunii, poate fi incidenta provocarea sau pur si simplu riposta
ramane fara nici un efect pe planul existentei infractiunii sau individualizarii raspunderii penale.
Prin urmare, excedentul de aparare nu se poate concretiza decat din punct de vedere al
intensitatii reactiei, iar nu si prin alte modalitati cum ar fi riposta intarziata sau prematura. Daca
riposta este exagerata, adica depaseste limitele comparabile cu efectele agresiunii, apararea devine
si ea un atac ce acorda dreptul la o reactie legitima. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care
riposteaza in mod disproportionat se situeaza in afara limitelor dreptului la aparare, incalcand
legea, ceea ce are semnificatia unui atac ce legitimeaza o reactie.
Excesul de aparare este reglementat de art.44 alin (3) Cod penal si consta in depasirea
proportiei dintre atac si aparare datorita temerii sau tulburarii faptuitorului. Pandirea, urmarirea si

24
Fl.Streteanu , op. cit. pag.421-422
22 din 50
lovirea inculpatului de catre trei persoane aflate in stare de betie, de care este prins dupa ce a reusit
sa scape prin fuga de agresori, sunt acte de natura sa genereze o stare de tulburare sau temere sub
imperiul carora riposta reprezinta o aparare legitima sub forma excesului justificat.
De regula, fapta comisa prin depasirea limitelor legitimei aparari sau prin neindeplinirea unor
cerinte pentru existenta acesteia este infractiune, cu exceptia situatiilor in care este comisa din
culpa (comiterea faptei din culpa nefiind incriminata), in stare de eroare sau in conditiile excesului
justificat. Incalcarea conditiei proportionalitatii inseamna exces de aparare. Excesul de aparare este
de doua feluri : justificat si scuzabil.
III. Excesul justificat de aparare ( legitima aparare improprie )
In cazul excesului justificat de aparare, cel care se apara incalca regula proportionalitatii dintre
gravitatea atacului si consecintele apararii datorita unei alterari a facultatilor sale mintale, survenita
pe fondul unei pierderi partiale a controlului energiei fizice. De pilda, pandirea, urmarirea si
lovirea repetata a inculpatului de catre trei persoane de care este prins, dupa ce a reusit sa scape
prin fuga de agresorii beti care-l amenintau cu moartea, sunt acte de natura a crea celui atacat o
stare de tulburare si o temere sub stapanirea carora riposta prin lovire cu cutitul constituie o aparare
legitima in conditiile art.44 alin.(3) Cod penal, iar nu o circumstanta atenuanta conform art.73 lit.a)
Cod penal. Sunt cazuri in care, desi este vorba de o depasire a limitelor legitimei aparari, cel ce
riposteaza nu este totusi subiect activ al unei infractiuni, deoarece excesul de aparare se datoreaza
aparitiei, in momentul ripostei, a unei stari de iresponsabilitate. In asemenea ipoteze, inexistenta
infractiunii se datoreaza alterarii totale a facultatilor mintale ale celui ce reactioneaza.
Cazuri de excedent de aparare, ce determina inexistenta infractiunii, sunt si acelea in care
riposta este disproportionata din cauza reprezentarii false, de catre agent, a unor date ale realitatii
contemporane momentului reactiei. In aceste cazuri, depasirea limitelor legitimei aparari intra in
conjunctiune cu eroarea de fapt.
Pentru ca faptuitorul sa poata fi aparat de raspundere pentru exces justificat de aparare se cer
indeplinite aceleasi conditii ca si in cazul legitimei aparari propriu-zise, respectiv iminenta
atacului, pericolului cauzat si necesitatea apararii. In acest sens, s-a decis in practica judiciara ca
excesul de aparare nu poate fi justificat daca riposta a venit dupa epuizarea atacului. Pe de alta
parte, daca depasirea limitelor legitimei aparari este imputabila faptuitorului din culpa, de regula,
acesta beneficiaza de cauza de inexistenta a infractiunii, cu exceptia cazurilor in care riposta
imbraca forma unei fapte incriminate si atunci cand este comisa din culpa, daca eroarea, temerea
sau tulburarea faptuitorului nu este rezultatul propriei sale culpe.
Desi, starea de temere sau tulburare determina in psihicul persoanei o alterare a controlului
acesteia, atata timp cat aceasta mai are discernamant, fie el si diminuat considerabil, nu poate fi
incidenta decat institutia depasirii limitelor legitimei aparari, iar nu starea de iresponsabilitate.
IV.Excesul scuzabil de aparare.
23 din 50
 Excesul de aparare este scuzabil cand depasirea proportiei dintre aparare si atac nu se datoreaza
temerii sau tulburarii faptuitorului, ci altor cauze. De pilda, depasirea conditiei proportionalitatii
are drept cauza dorinta de razbunare a faptuitorului. Riposta este scuzabila numai daca se grefeaza
pe o situatie de fapt ce intruneste toate conditiile legitimei aparari, mai putin conditia proportiei
dintre aparare si atac. Depasirea limitelor legitimei aparari in modalitatea excesului scuzabil este o
circumstanta atenuanta legala.
Excesul este scuzabil, deoarece din prisma obiectiva riposta este intr-o disproportie evidenta
fata de atac, desi sunt intrunite toate conditiile atacului. Excesul scuzabil nu trebuie confundat cu
provocarea, circumstanta atenuanta ce consta in savarsirea infractiunii sub stapanirea unei
puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate, produsa
prin violenta, printr-o atingere grava a demnitatii persoanei sau prin alta actiune ilicita grava.
Depasirea limitelor legitimei aparari, in mod scuzabil, se diferentiaza de provocare prin aceea ca se
grefeaza pe existenta tuturor conditiilor de aplicare a legitimei aparari, cu exceptia conditiei
proportiei si lipsa tulburarii sau temerii, in timp ce provocarea are ca premisa preexistenta unei
tulburari sau emotii, dar ii lipseste una sau mai multe dintre conditiile pe care le presupune
depasirea limitelor legitimei aparari.
Provocarea nu poate coexista decat cu excesul justificat, deoarece excesului scuzabil ii lipseste
tocmai elementul de diferentiere fata de provocare , anume surescitarea psihica.
2.4.5. Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala.
Numai savarsirea unei fapte prevazute de legea penala realizeaza premisa discutarii incidentei
sau nu a legitimei aparari, cauza care determina inexistenta infractiunii. Verificarea conditiilor de
aplicare a institutiei legitimei aparari este utila numai daca organul competent constata ca fapta cu
care este investit poate fi incadrata in una dintre normele de incriminare. Dupa ce practicianul a
cercetat si a constatat ca fapta este descrisa de legea penala, va verifica daca ea realizeaza sau nu
conditiile legitimei aparari.In cazul in care existenta legitimei aparari se prezuma, este necesara
rasturnarea in mod indubitabil a prezumtiei de legitima aparare.
Pe de alta parte, fapta prevazuta de legea penala poate imbraca haina oricarei forme
infractionale – perfecta, imperfecta, instantanee, continua, complexa, etc. In doctrina se afirma ca
in materia cauzelor justificative trebuie identificat un element subiectiv, deci si in ipoteza
incidentei legitimei aparari este necesar ca persoana care riposteaza sa aiba cunostinta de existenta
atacului, fiind animata de vointa de a se apara.

2.5. Legitima apărăre în cazuri speciale (art. 44 alin 2 1 Cod penal)

Prin legea nr. 169 din 10 aprilie 2002 a fost introdus alin. 2 1 la art.44 din Codul penal, prin care
se reglementeaza legitima aparare in cazuri speciale, legiuitorul instituind o prezumtie de legitima
aparare in favoarea persoanei care savarseste o fapta prevazuta de legea penala pentru a respinge
24 din 50
patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alt asemenea mijloc, intr-
o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare.
Apreciem ca prezumtia instituita de legiuitor este o prezumtie relativa, prezumtie ce poate fi
rasturnata prin orice mijjoc de proba, in concret putandu-se dovedi fie inexistenta legitimei aparari
fie depasirea limitelor acesteia.
Prin chiar expunerea de motive a legii nr. 169/2002 privind modificarea art.44 Cod penal, se
arata ca modificarea a fost edictata pentru a se crea o siguranta mai mare a cetatenilor care se afla
in fata unor agresiuni, pentru a se ocroti mai eficient viata si integritatea corporala a acestora.
Instituirea acestei norme nu poate insa goli de continut institutia juridica a legitimei aparari, pentru
existenta acesteia urmand sa fie indeplinite anumite conditii atat pentru atac, cat si pentru aparare25.

2.6. Efectele si proba legitimei aparari

2.6.1. Efectele legitimei aparari
Constatarea legitimei aparari sau a excesului justificat are ca efect excluderea caracterului
infractional al faptei. Intr-adevar, conform art.44 alin (1) Cod penal: „Nu constituie infractiune
fapta prevazuta de legea penala (...)”. O fapta comisa in legitima aparare nu are caracter ilicit.
Legitima aparare este o cauza care exclude ilicitul de orice natura – penal sau extrapenal. Aceasta
cauza, desi nereglementata decat in materia raspunderii penale, este imprumutata in toate ramurile
dreptului din materia dreptului penal, astfel ca, mutatis mutandis, conditiile de incidenta prevazute
de legea penala sunt aceleasi si in celelalte ramuri ale dreptului.
Daca anterior agresiunii cel care s-a aparat il provocase pe agresor, atunci victima va suporta
prejudiciul suferit proportional cu gradul vinovatiei sale. Excesul justificat de aparare inlatura
caracterul ilicit al faptei si exclude raspunderea civila. Insa, in cazul excesului scuzabil,
raspunderea civila va fi exclusa numai proportional cu prejudiciul produs pana in momentul
depasirii echivalentei agresiunii.
Legitima aparare este o cauza de inexistenta a infractiunii si produce efecte in rem, ceea ce
inseamna ca daca s-a probat existenta legitimei aparari, consecintele sale se vor extinde nu asupra
tuturor participantilor la savarsirea faptei, ci numai referitor la cei care s-au aflat in aceasta stare.
Efectele legitimei aparari sunt generale, in sensul ca determina inexistenta oricarei forme de ilicit –
penal, civil, disciplinar, administrativ, etc. Efectele generale ale legitimei aparari se produc numai
in cazul legitimei aparari pure si simple, ceea ce inseamna ca, in cazul excesului justificat sau
scuzabil, cel care a efectuat activitatea de aparare poate fi raspunzator in sfera altor ramuri de
drept. De asemenea, este posibila raspunderea juridica in alte forme daca legitima aparare intra in
conexitate cu alte cauze de excludere a infractiunii sau cand poate fi retinuta o culpa civila.

25
Teodor Dascăl – „Drept penal român – partea generală” , op.cit. pag. 203-204
25 din 50
 Legitima aparare poate veni in concurs cu alte cauze care exclud raspunderea. Cel mai adesea
legitima aparare poate coexista cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt. Legitima aparare
poate intra in conjunctiune cu starea de necesitate cand atacul provine de la o persoana
iresponsabila sau cand riposta imbraca haina unor fapte ce lezeaza valori sociale care apartin altor
persoane. Daca faptuitorul se afla in eroare cu privire la starea de iresponsabilitate a agresorului, va
exista un triplu concurs intre legitima aparare, starea de necesitate si eroarea de fapt.
Legitima aparare poate intra in concurs cu constrangerea fizica atunci cand cel constrans
riposteaza in legitima aparare. Daca faptuitorul riposteaza unui atac care nu exista decat in mintea
acestuia (atac putativ), legitima aparare este putativa sau imperfecta. Legitima aparare putativa nu
se confunda cu infractiunea putativa, care presupune comiterea unei fapte care are caracter
infractional numai in gandirea faptuitorului. De exemplu, o persoana care a fost in repetate randuri
batuta de anumite persoane, este atacata in gluma de persoana. Persoana atacata in gluma
riposteaza vatamandu-l corporal pe agresorul glumet. In acest caz, legitima aparare intra in
conjunctiune cu eroarea de fapt.
Concursul intre eroare si legitima aparare poate exista sub trei aspecte: eroare referitoare la
persoana atacatorului (error in personam), eroare cu privire la modul de realizare a ripostei
(aberratio ictus) si eroare referitoare la existenta pericolului 26. In jurisprudenta C.E.D.O. s-a pus
problema daca exista legitima aparare in cazul in care riposta are loc impotriva unui atac inexistent
(legitima aparare putativa). Din hotararile Curtii Europene se poate desprinde concluzia ca in cazul
in care apararea este efectuata de catre un agent public el poate riposta mortal numai daca a dat
dovada de maxima diligenta si a luat toate masurile de impiedicare a erorilor in aprecierea
realitatii. Tot in aceste cazuri, riposta letala este permisa numai daca agresiunea ce urmeaza a fi
inlaturata prin folosirea fortei publice viza persoana.
2.6.2. Proba legitimei aparari
Existenta conditiilor legitimei aparari trebuie dovedita de cel care o invoca , cu exceptia
prezumtiei ce opereaza in favoarea persoanei care savarseste fapta pentru a respimge patrunderea
fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o
locuinta incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.
Cu privire la aplicarea art.44 alin 21 Cod penal, in practica judiciara s-a decis ca lovirea
repetata, cu urmari mortale, a unei persoane care a patruns in locuinta faptuitorului noaptea, prin
escaladare si efractie, si a lovit cu batul in cap pe cel aflat in incapere constituie un act de legitima
aparare, potrivit art.44 alin.21 Cod penal. Faptul ca victima a fost lovita si pe cand incerca sa se
retraga si dupa ce scapase batul din mana este irelevant,de vreme ce pericolul nu a incetat, ea
putandu-se inarma din nou cu unul din parii aflati la indemana.

26
a se vedea V.A.Ionescu op.cit. pg.127)
26 din 50
 CAPITOLUL III
STAREA DE NECESITATE

3.1. Notiunea starii de necesitate

Starea de necesitate este o cauza de inexistenta a infractiunii, ce consta in comiterea unei fapte
prevazute de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi inlaturat in alt
mod, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia
sau un interes general.
In teoria juridica se sustine ca ar trebui sa se renunte la enumerarea valorilor sociale referitoare
la persoana, deoarece nu numai viata, integritatea corporala sau sanatatea persoanei pot fi atinse
prin fapte antisociale, ci si altele, cum ar fi libertatea fizica, libertatea sexuala etc.27.
Starea de necesitate a fost reglementata ca o cauza de inexistenta a infractiunii deoarece nici
o lege, fara sa fie artificiala sau arbitrara, nu ar putea pretinde unui om supus unui pericol iminent
si care nu putea fi evitat in alt mod sa stea pasiv si sa accepte cu resemnare situatia. Mai mult, o
lege care ar sanctiona faptele comise in stare de necesitate ar fi si inutila social, deoarece intre
teama de aplicare a unei sanctiuni penale – care va surveni intr-un moment mai indepartat – si
gravitatea imediata a pericolului, instinctual omul este inclinat sa lupte impotriva pericolului
iminent si care nu poate fi anihilat in alt mod, indiferent de orice consecinte ulterioare.
Starea de necesitate nu se confunda cu starea de asediu sau cu starea de urgenta, desi ambele
pot fi surse ale starii de necesitate .Unele state folosesc ca formula echivalenta starii de necesitate
expresia „stare de urgenta”. Romanii spuneau ca: „necesitas non habet lege”. Cel care intervine in
stare de necesitate apara de la un pericol iminent valori sociale deosebite – viata, integritatea
corporala sau sanatatea, un bun important sau un interes public.
Sunt cunoscute multe naufragii, urmare carora unii dintre supravietuitori si-au salvat viata cu
pretul vietii altora.
Naufragiatii care au comis fapte prevazute de legea penala pentru a-si salva viata sunt aparati
de raspundere penala, deoarece legea nu poate impune o conduita imposibila sau in contra naturii
lucrurilor. Astfel, naufragiatul care a reusit sa se salveze, ajungand la scandura cu pretul vietii altui
naufragiat, a actionat in stare de necesitate (tabula unius capax).
Ca si in cazul legitimei aparari, apreciem ca starea de necesitate nu se grefeaza in toate
cazurile pe existenta unei constrangeri psihice. Starea de pericol ce fiinteaza in cazul temei

27
a se vedea C. Antoniu , Vinovatia penala , p 331-333
27 din 50
analizate poate avea ca sursa orice imprejurare, respectiv cutremur, incendiu, furtuna, stare de
razboi, revolte populare etc. In doctrina s-a pus problema daca anumite necesitati fiziologice pot
crea un pericol care sa determine o stare de necesitate, cum ar fi, de exemplu, foamea, setea,frigul
etc.
Raspunsul a fost afirmativ in toate cazurile in care necesitatea fiziologica a pus in pericol
viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanei si alte atribute esentiale ale individului uman
(furari propter necesitatem fami; tempore necesitatis ominia et singula sunt communia ). In
celelalte situatii, cand nu este vorba decat de o mai buna satisfacere a unor nevoi fiziologice,
raspunsul este negativ. Asa cum spunea profesorul Vintila Dongoroz , „Altceva este cand cineva
expus sa moara de foame fura o paine si altceva cand un om , cu resurse de hrana, fura pentru a se
satura. Acelasi lucru cand un parinte fura cateva bucati de lemn pentru a-si salva copiii amenintati
sa moara de frig, sau cand caravana, lipsita de apa si expusa la moarte prin sete, ataca o alta
caravana pentru a lua apa etc.” 28
De asemenea, nu poate fi acceptat ca fiind in stare de necesitate furtul savarsit din cauza
lipsei mijloacelor de subzistenta, desi o parte din inteleptii antici au acceptat nepedepsirea unei
atare fapte (suum cuique incommodum ferendum est potius quam de alterius commodis
detrahendum). Suntem de parere ca in asemenea situatii ar putea fi retinuta, insa, o circumstanta
atenuanta judiciara. Pe de alta parte, credem ca exista stare de necesitate in toate cazurile in care
cineva fura datorita fortei irezistibile a instinctului de conservare (de pilda, din cauza setei, frigului
sau foamei). In ipotezele de mai sus, starea de necesitate exista indiferent de cauzele care au
determinat ajungerea in situatia critica – foame, sete , frig etc.
Argumente profunde pentru sustinerea punctului de vedere de mai sus ne ofera Ion
Tanoviceanu, prin cuvintele urmatoare „(...) nepedepsirea furtului comis din cauza foamei se
impune si pentru motivul ca in acest caz pedeapsa nu ar putea sa aiba nici un efect, deoarece ar
trebui o pedeapsa mai aspra decat tortura mortii prin foame, spre a face pe cel constrans prin foame
sa nu fure o paine”29.
Istoria a oferit si exemple de comportamente cu totul remarcabile , cum sunt cele din cazul
scufundarii vaporului „Titanic”, cand oamenii cu mare spirit altruist si nobil au acordat locul lor in
barcile de salvare altora, oferta care era analoga renuntarii la viata. Dar nobletea si altruismul nu
sunt virtuti care sa elimine firescul lucrurilor, ci fac numai sa scoata la suprafata societatii partile
frumoase ale acesteia.
Justificarea legala a starii de necesitate are un puternic substrat socio-moral, pentru ca
savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, in stare de necesitate, imprima o nota de umanism

28
V.Dongoroz Drept penal pg.356
29
I.Tanoviceanu pg.856
28 din 50
dreptului penal, care nu mai este o ramura de drept ce face abstractie de nevoile societatii ce l-a
determinat.
Acceptandu-se, prin lege, ideea ca valorile sociale aflate in pericol pot fi salvate, echivaleaza
cu protectia valorilor sociale individuale sau a celor de interes general.
Nu trebuie confundate cazurile de simple necesitati fiziologice, care nu afecteaza relativ
discernamantul persoanei, cu acelea survenite in situatii cu totul exceptionale, cand existenta nevoii
fiziologice aboleste capacitatea psihofizica a persoanei in cauza.De exemplu in cazul marinarilor
naufragiati de pe vasul Meduse, in anul 1816, din cauza foametei acestia au ajuns in stare deliranta
ce le-a abolit discernamantul, sfarsind prin a manca pe unul dintre ei. In asemenea situatii,
actioneaza, alaturi de starea de necesitate, si iresponsabilitatea.
Starea de necesitate apare ca o activitate de salvare a unei valori sociale impotriva careia se
indreapta un pericol iminent. Cel care isi salveaza viata sa ori a altuia, pusa in pericol, prin
curmarea vietii altuia, se va afla in stare de necesitate numai daca actiunea de salvare a fost singura
cale de inlaturare a pericolului respectiv. Daca, in cazul legitimei aparari, numai interesul apararii
valorilor sociale impotriva carora era dirijat atacul este un interes just, in cazul starii de necesitate
ambele interese sunt juste, respectiv atat cel pus in pericol, cat si cel incalcat30.
Actiunea de salvare poate apartine atat persoanei titulare a valorii sociale periclitate, cat si
altei persoane interesate sau neinteresate.
Actiunea de salvare poate fi intreprinsa chiar impotriva vointei persoanei aflate in pericol.
Sursele pericolului pot fi dintre cele mai diverse, cum ar fi fenomene naturale, necesitati
fiziologice, fapte ale unor persoane iresponsabile, reactii ale animalelor, activitati umane, aparitia
unor probleme tehnice la anumite instalatii. Mentionam ca, spre deosebire de legitima aparare care
este des intalnita in practica, starea de necesitate nu este foarte intalnita in cazuistica.
Redam considerentele unei spete. Din probele administrate rezulta ca, dupa caderea femeii cu
copilul in brate de pe scara, inculpatul si persoanele aflate in statie au strigat ca soferul sa opreasca
autobuzul si, vazand ca nu opreste, au fugit prin fata masinii aflate in miscare, iar inculpatul s-a dus
la geamul de langa sofer si a spart geamul, pentru a-l determina pe sofer sa opreasca autovehiculul.
Potrivit actului medical de la dosar, sotia inculpatului a suferit, in imprejurarea amintita, un
traumatism la femurul stang si un hematom la coapsa stanga. In raport cu situatia de fapt ce rezulta
din probele dosarului , urma sa se retina ca fapta inculpatului a fost savarsita in stare de necesitate.
In conditiile in care sotia inculpatului era cazuta, prinsa cu piciorul in usa autobuzului si tarata,
integritatea corporala si chiar viata acesteia erau in pericol iminent si cum soferul autobuzului nu a
oprit, cu toate strigatele cetatenilor aflati in statie, inculpatul nu a avut alta posibilitate de a opri
autobuzul pentru a-si salva sotia de la pericol decat aceea de a folosi violenta, spargand geamul.

30
a se vedea V.Dobrinoiu,Gh. Nistoreanu,Al.Boroi ... pg.300
29 din 50
Asa fiind, cerintele art.45 Cod penal sunt intrunite si fapta comisa de inculpat nu constituie
infractiune, fiind savarsita in stare de necesitate ( s.penala 3103/1986 Baza de date Legis).

3.2.Conditiile starii de necesitate

3.2.1. Preliminarii
Codul penal reglementeaza anumite cerinte in care fapta prevazuta de norma incriminatoare
este caracterizata ca fiind savarsita in stare de necesitate. Conditiile starii de necesitate au functia
de a impiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul organelor judiciare ori al destinatarilor legii
penale. Din prevederile art.45 Cod penal reiese ca pentru existenta legitimei aparari trebuie
indeplinite doua categorii de conditii: referitoare la starea de pericol si privind activitatea de
salvare.
Conditiile referitoare la pericol sunt:
- sa fie iminent ;
- sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane ori un bun
important sau vreun interes general ;
- sa fie inevitabil.
Conditiile privind activitatea de salvare sunt :
- sa fie necesara ;
- sa nu cauzeze urmari vadit mai grave decat cele ce s-ar fi produs daca pericolul nu
era inlaturat;
- sa nu fie efectuata de catre o persoana sau pentru a salva o persoana care avea
obligatia sa infrunte pericolul;
- sa se materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala31.
3.2.2. Analiza conditiilor pericolului
I. Iminenta pericolului.
Pericolul este iminent cand este pe cale sa se produca , adica se afla in anticamera
actualului.Aceasta conditie este indeplinita, a fortiori, si in situatia in care pericolul este prezent si
neconsumat. Pericolul poate fi eventual, viitor, iminent, actual si consumat. Dintre aceste cinci
forme, numai a treia si a patra sunt vizate de lege.
Pericolul are caracter eventual daca nu este sigur ca va surveni, adica este incert din
punct de vedere al existentei, ceea ce determina irelevanta sa in acest moment. Pericolul este
eventual atunci cand se afla la o anumita distanta in timp fata de momentul iminentei. Pericolul
este viitor cand este indepartat, adica se afla in anticamera iminentei. Un asemenea pericol nu este
luat in considerare pentru ca pana in momentul iminentei acesta se poate epuiza. Pana in momentul
iminentei, urmeaza sa mai aiba loc si alte descarcari de energie. Pericolul este iminent daca durata

31
a se vedea Fl. Streteanu , pg.434-439
30 din 50
in timp pana la momentul actualitatii este aproape imperceptibila. Indepartarea in timp sau in
spatiu a unui pericol exclude caracterul iminent, deoarece nu primejduieste valoarea sociala vizata.
De exemplu, o persoana isi vede amenintata o cultura de un atac al unor daunatori care se afla pe
unele culturi aflate la o distanta mare de cultura sa.
Pericolul este actual cand a inceput si se desfasoara si se consuma in momentul cand a
incetat.
Pentru verificarea existentei conditiei iminentei pericolului, organul judiciar trebuie sa
se transpuna in locul faptuitorului prin luarea in considerare a tuturor factorilor faptei – subiectivi
sau obiectivi -, astfel incat sa poata verifica daca la data savarsirii faptei faptuitorul a prefigurat ca
fiind iminent pericolul.
Este foarte important, de asemenea, ca organul judiciar care examineaza cazul ce pune
problema existentei starii de necesitate sa ia in seama corelatia faptuitor – fapta din momentele
care au premers savarsirii faptei, precum si a celor de la data cand fapta a fost comisa. De pilda, o
persoana care a intrat in contact cu un conductor electric, prin punerea mainii pe acesta, este lovita
de catre o alta persoana cu un obiect dur peste mana, suferind o vatamare grava a integritatii
corporale prin pierderea unui brat.Simultan lovirii victimei, o alta persoana decuplase conductorul
de la retea. In acest caz , cel care a lovit victima, producandu-i o vatamare integritatii corporale, a
actionat in stare de necesitate daca se stabileste ca s-a aflat in imposibilitatea de a putea decupla in
timp util conductorul electric pe care pusese mana victima.
Pericolul poate proveni chiar de la persoana victimei. De pilda, o persoana da foc unor
obiecte in curtea casei, dar din cauza vantului focul s-a extins spre casa unde se afla un copil care
dormea. Sau victima vrea sa se sinucida sau autolezeze.
In aceste exemple, ca si in altele asemanatoare, victima poate „beneficia” de o actiune
de salvare din partea unui tert, in conditiile starii de necesitate, chiar daca ea a determinat aparitia
pericolului iminent.
Pentru intrunirea conditiilor starii de necesitate este necesar ca pericolul sa existe in
realitate, adica sa aiba loc in lumea exterioara. In caz contrar, cel care actioneaza avand
convingerea eronata ca exista un pericol iminent, va putea sa invoce starea de necesitate, dar numai
in concurs cu eroarea de fapt, ceea ce inseamna ca trebuie indeplinite atat conditiile starii de
necesitate, cat si cele ale erorii de fapt.

II.Orientarea pericolului spre viata, integritatea corporala, sanatatea unei persoane

ori a unui bun important al acesteia sau contra unui interes general.
Spre deosebire de valorile vizate in cazul legitimei aparari. La starea de necesitate gama
acestora este mai restransa , cuprinzand doar urmatoarele valori: dreptul la viata, dreptul la

31 din 50
integritate corporala, dreptul la sanatate, dreptul de proprietate privind un „bun important”,
interesul general.
Valorile sociale enumerate mai sus pot apartine faptuitorului sau oricarei alte persoane.
Ratiunea restrangerii sferei valorilor sociale ce pot fi puse in pericol consta in faptul ca, la starea de
necesitate, anihilarea pericolului este legata de vatamarea unui interes just al unei terte persoane32.
In cazul starii de necesitate, legiuitorul a limitat evantaiul valorilor sociale vizate de
pericol, deoarece actiunea de salvare ce ar vatama interesele altora apare ca necesara numai in
cazul in care consecintele pericolului ar fi iremediabile, iar nu si greu de inlaturat. Or, efectele
insurmontabile (imposibil de reparat, in natura sau prin echivalent) pot fi produse numai vietii unei
persoane, integritatii corporale sau sanatatii acesteia, unui bun important sau unui interes general.
Pe de alta parte, in majoritatea cazurilor victima faptei savarsite in stare de necesitate este
inocenta.

III. Inevitabilitatea pericolului.

Pericolul este inevitabil daca nu poate fi anihilat prin mijloace mai putin grave sau
daunatoare decat cele folosite de faptuitor. Fapta comisa in stare de necesitate trebuie sa fie fapta
cea mai putin vatamatoare pentru valorile sociale, dintre variantele de salvare posibile aflate in
reprezentarea faptuitorului. Daca starea de pericol poate fi evitata prin alte modalitati decat prin
comiterea unei fapte prevazute de legea penala, faptuitorul trebuie sa uzeze de aceste cai. De
exemplu, faptuitorul poate sa se ascunda sau sa fuga. Daca pericolul indreptat impotriva valorii
sociale nu este consecinta unui eveniment intamplator, ci a unui atac provenind de la o persoana
responsabila, nu exista stare de necesitate; in acest caz, va fi eventual legitima aparare.
Cu privire la aceasta conditie, in practica judiciara s-a decis ca nu exista stare de
necesitate in situatia in care inculpatul a condus autovehicul pe drumurile publice avand permisul
suspendat, pentru a aduce un medicament fiicei sale si pentru a transporta un prieten la domiciliu.
Evitabilitatea sau inevitabilitatea pericolului trebuie cercetate in concreto, de la caz la caz.
Fapta comisa in stare de necesitate va trebui sa fie intotdeauna extrema (ultima) ratio, deoarece nu
se poate afirma ca este necesara o fapta care nu este indispensabila. Pericolul este inevitabil chiar
daca exista si alte variante de inlaturare sau alte mijloace, cata vreme varianta sau mijloacele alese
au cele mai putine inconveniente sau riscuri pentru finalitatea activitatii de salvare. Nu trebuie
scapata din vedere realitatea ca in conditii asemanatoare sau chiar identice oamenii se pot comporta
diferit.
In mod corect, intr-o speta, a fost aplicat art.45, retinandu-se ca nu poate fi considerata ca
fiind savarsita in stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe drumuri publice, fara
permis, un autovehicul care a transportat la gara un prieten din alta localitate, venit la el in vizita si

32
( a se vedea V.Dobrinoiu,Gh.Nistoreanu, Al.Boroi... pg.301
32 din 50
a carei locuinta si bunuri personale erau expuse pericolului de inundatie, cata vreme existau si alte
posibilitati pentru a transporta la gara in timp util pe cel interesat.
In doctrina, pe buna dreptate s-a spus ca, uneori, cerinte social – etice pot impiedica
sacrificarea unui bun prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, chiar daca pericolul nu
ar putea fi inlaturat in alt mod. Se apreciaza corect ca o persoana nu ar putea fi constransa sa
doneze sange pentru a salva pe alta sau sa permita efectuarea unor experiente stiintifice pe corpul
sau, oricat de necesare ar fi acestea33.
3.2.3. Conditiile activitatii de salvare
I.Necesitatea actiunii de salvare a valorii sociale periclitate.
Activitatea de salvare poate proveni de la orice persoana fizica interesata sau neinteresata.
Din conditia inevitabilitatii pericolului se desprinde cerinta ca anihilarea acestuia sa fie necesara,
deoarece necesitatea tine de inevitabilitate. Activitatea de salvare este necesara cand era singura
cale mai putin periculoasa de inlaturare a pericolului. Nu se afla in stare de necesitate acela care
comite o fapta prevazuta de legea penala, daca are si alta cale, licita de a anihila pericolul.
Cuvantul „necesara” are in contextul starii de necesitate acceptiunea de indispensabilitate, spre
deosebire de legitima aparare unde avea doar intelesul unei reactii firesti si proportionale.
Nu trebuie confundata (cand exista) presiunea psihica specifica starii de necesitate cu cea
existenta in cazul constrangerii morale, deoarece in situatia acesteia agentul este fortat sa comita
fapta prevazuta de legea penala. In schimb, in ipoteza starii de necesitate faptuitorul are si alta
optiune, dar el o alege pe cea care consta in comiterea unei fapte incriminate, deoarece pericolul
nu poate fi anihilat in alt mod mai putin vatamator pentru relatiile sociale.
Altfel spus, o persoana constransa moral – in sensul constrangerii cauza care exclude
vinovatia - , nu are alternativa, ci ea trebuie sa actioneze in sensul savarsirii unei fapte prevazute de
legea penala, pentru ca nu poate opune rezistenta presiunii psihice exercitate asupra sa. In cazul
constrangerii morale, agentul realizeaza o fapta dorita de o persoana, in timp ce in ipoteza starii de
necesitate faptuitorul alege singur comportarea ce constituie fapta prevazuta de legea penala.
Activitatea de salvare este necesara in toate cazurile in care realmente pericolul nu putea fi
evitat prin alte mijloace sau cai. In acest sens, apreciem ca apare ca indispensabila fapta medicului
care nu mai are timp pentru a lua acordul pacientului sau membrilor familiei victimei in vederea
unei interventii medicale ce reprezinta singura optiune ce mai poate salva viata sau sanatatea
pacientului. In practica judiciara s-a retinut ca actiunea inculpatului pentru inlaturarea pericolului -
decesul unei persoane, care a avut loc peste 7 zile – nefiind posibila prin administrarea de
medicamente, nu se justifica fapta de a conduce un autovehicul in stare de ebrietate in vederea
procurarii de medicamente pentru socrul faptuitorului.

33
a se vedea G.Antoniu Noul cod penal pg.251
33 din 50
 Din considerente de ordin moral, conform art.80 Cod procedura penala, sotul si rudele
apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori, iar organele
judiciare sunt obligate sa aduca aceasta la cunostinta persoanelor respective.In baza acelorasi
ratiuni, sotul sau rudele apropiate nu pot fi pedepsite pentru infractiunile de omisiune a denuntarii
sau sesizarii. Dar in dreptul romanesc nu este acceptata teza sperjurului comis de invinuit sau
inculpat, acceptandu-se ideea ca acesta este constrans moral de starea in care se afla. In sistemul de
drept anglo-saxon, conceptia constrangerii morale a invinuitului sau inculpatului nu este agreata,
ceea ce inseamna ca aceste persoane au obligatia de a spune adevarul, in caz contrar fiind autori ai
infractiunii de marturie mincinoasa.
Pentru a evita orice confuzie, precizam ca presiunea psihica exercitata in cazul starii de
necesitate, in cazurile cand exista, este una relativa, iar nu absoluta. Evitabilitatea pericolului este
una dintre datele care se analizeaza in stricta relatie cu persoana faptuitorului si conditiile in care
acesta a lucrat, deoarece aceasta este singura entitate care trebuie luata in considerare in cadrul
acestei conditii. De pilda, este in stare de necesitate capitanul unei nave care sacrifica anumite
valori sociale in favoarea altora. In acest sens, este bine cunoscuta masura dispusa de capitanul
Titanicului, care a ordonat blocarea usilor salii motoarelor in care se aflau mai multi marinari, cu
consecinta mortii lor, pentru a intarzia intrarea apei in celelalte spatii. Orice masura poate fi luata
de comandantul unei nave atata timp cat este necesara pentru inlaturarea pericolului, dar, masurile
luate nu pot imbraca niciodata forma discretiei sau abuzului acestuia.
In situatia luarii de ostatici, in vederea salvarii vietilor acestora, desi nu toti autorii sunt de
acord, apreciem ca organele statului pot face anumite concesii. Pe de alta parte, in cazul in care
exista asa-zisa stare de necesitate inversa (spre exemplu x il salveaza pe z fara sa doreasca acest
lucru), cu toate ca nu se poate vorbi despre „inevitabilitate”(din punct de vedere subiectiv), efectele
starii de necesitate trebuie recunoscute, deoarece legea nu distinge in acest sens.

II. Neproducerea unor urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca
pericolul nu era inlaturat.
Spre deosebire de riposta din cadrul legitimei aparari, activitatea de salvare nu trebuie sa
produca efecte echivalente celor pe care pericolul le putea produce daca nu era inlaturat. Singura
cerinta impusa de legiuitor este ca urmarile sa nu fie vadit mai grave.Urmarile produse prin
savarsirea actiunii de salvare pot fi mai grave decat cele care s-ar fi produs daca pericolul nu ar fi
fost inlaturat, dar nu pot fi cu mult (vadit) mai grave.
Aprecierea gravitatii efectelor activitatii de salvare se face luand in considerare conditiile
obiective si subiective in care s-a actionat. Urmarile pot fi vadit mai grave daca faptuitorul nu si-a
dat seama de aceasta.Intr-un asemenea caz, producerea consecintelor vadit mai grave nu a fost

34 din 50
reprezentata de catre faptuitor, motiv pentru care aceasta este socotita justificata, putandu-se vorbi
de exces de salvare justificat34.
Daca faptuitorul si-a dat seama ca prin actiunea de salvare pricinuieste urmari vadit mai
grave decat acelea care s-ar fi produs fara inlaturarea pericolului, fapta nu mai realizeaza conditiile
starii de necesitate, excesul de salvare fiind scuzabil, iar nu justificat.O asemenea fapta este tratata
insa mai bland pe planul raspunderii penale, fiind inscrisa de legiuitor printre circumstantele
atenuante legale. S-a sustinut, inclusiv in literatura noastra de specialitate, ca persoana care-si
salveaza viata cu pretul vietii alteia nu poate beneficia de efectele starii de necesitate, deoarece ar
insemna o revenire la regulile primitive ale dreptului. Aceasta teza putea fi sustinuta in temeiul
vechiului Cod penal, care vorbea de o „valoare vadit mai mare” a bunului salvat comparativ cu cel
sacrificat, insa sub reglementarea actualului cod o asemenea conceptie nu are nici un suport.
De lege lata, starea de necesitate este aplicabila nu nunai cand valorile sociale sunt egale ca
importanta, ci si atunci cand valoarea sociala salvata este de mai mica importanta decat valoarea
sociala jertfita. In orice caz faptuitorul nu trebuie sa-si fi dat seama in timpul comiterii faptei ca
pricinuieste urmari vadut mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era anihilat.
Cand este vorba de salvarea unei vieti, a faptuitorului sau a altei persoane, orice infractiune
este justificata. Reciproca nu poate fi insa acceptata. In acest context, se ridica problema de a da o
solutie in cazul in care este salvata viata unei persoane in detrimentul mai multor persoane.
Raspunsul la aceasta problema este dual, in sensul ca, in cazul apararii propriei vieti, nu are nici o
relevanta numarul vietilor curmate, iar in celelalte cazuri va exista stare de necesitate numai daca
faptuitorul a fost influentat de anumite legaturi morale sa aleaga intr-un anumit fel.
Daca in ceea ce priveste imposibilitatea sacrificarii unei valori umane esentiale (viata,
integritatea corporala etc.) in favoarea uneia patrimoniale exista unanimitate, nu toti autorii sunt de
acord cu sacrificarea demnitatii pentru salvarea vietii sau a securitatii. Se considera ca principiul
constitutional al demnitatii umane se opune la posibilitatea salvarii vietii unei persoane in
detrimentul vatamarii integritatii corporale in cazul efectuarii unui transplant fara voia donatorului,
chiar daca transplantul ar fi reprezentat singura sansa pentru salvarea unei vieti. De asemenea, s-a
apreciat ca nu poate fi justificata torturarea unui membru al unei organizatii teroriste pentru a putea
preintampina un act terorist iminent.

III.Comiterea faptei in alte imprejurari de cat de catre sau pentru a salva o

persoana care are obligatia sa infrunte pericolul.
Sunt persoane care, datorita functiei sau profesiei lor, au obligatia de a infrunta pericole
inerente ocupatiei lor sau care au legatura cu aceasta. In cazul acestor persoane lipseste
constrangerea, cauza ce justifica excluderea caracterului penal al faptei prevazute de legea penala.

34
a se vedea G. Antoniu Noul cod penal pg.252
35 din 50
Obligatia infruntarii pericolului de catre anumite persoane apare inscrisa in reglementarile
specifice unor profesii, functii, meserii, sau alte ocupatii. Codul penal roman nu prevede expres
aceasta conditie, dar ea se desprinde neindoielnic in urma examinarii legislatiei care obliga anumite
persoane sa intervina in cazurile in care valorile sociale sunt amenintate de pericole iminente.
De exemplu, in cazul naufragiului vasului Holmes, capitanul navei a fost condamnat pentru
ca 16 pasageri nu au fost imbarcati in favoarea unor marinari, care trebuiau sa fie salvati ulterior
salvarii pasagerilor si pentru ca alegerea marinarilor care erau necesari navigatiei nu s-a facut prin
tragere la sorti. Conditia pe care o examinam trebuie privita nuantat, in sensul ca persoanele care
au obligatia de a inlatura pericolul pot invoca, dar numai in situatii speciale, starea de necesitate.
De pilda, un salvator montan, pentru a salva viata unei persoane, distruge bunuri de mare valoare,
situatie in care el beneficiaza de aplicarea starii de necesitate in privinta infractiunii de distrugere.
Conditia trebuie inteleasa, de fapt, in sensul ca persoanele care au obligatia de a infrunta
pericolul nu se pot salva in detrimentul altor persoane si nici nu pot sacrifica viata altor persoane
pentru a-si salva colegii, care au la randul lor obligatia inlaturarii pericolului. Nu se poate pretinde
insa in nici un caz ca aceste persoane sa se sacrifice pentru salvarea unori valori sociale de mica
importanta.
Asadar, persoanele care au obligatia sa tina piept pericolului trebuie sa-i opuna rezistenta,
iar, pe de alta parte, aceste persoane nici nu pot fi salvate in detrimentul altora. Daca sunt expuse
pericolului mai multe persoane , salvatorul poate salva pe oricare dintre ele, in ipoteza ca nu are
posibilitatea salvarii tuturor35.

IV.Actiunea de salvare sa se concretizeze intr-o fapta prevazuta de legea penala.

Numai fapta prevazuta de legea penala realizeaza premisa discutarii incidentei sau nu a
starii de necesitate, cauza care determina excluderea infractiunii.

3.3. Efectele si proba starii de necesitate

3.3.1. Preliminarii
Constatarea existentei starii de necesitate are ca efect excluderea cracterului infractional al
faptei prevazute de legea penala si, pe cale de consecinta, inlaturarea raspunderii penale. In
majoritatea cazurilor, activitatea de salvare desfasurata in stare de necesitate lezeaza valori sociale
ale unor persoane fara nici o implicare in declansarea pericolului.Valoarea sociala salvata apartine
de cele mai multe ori faptuitorului. Sigur, sunt si cazuri cand valoarea sociala salvata apartine unui
tert.Suntem de parere ca nu pot fi cenzurate criteriile avute in vedere de salvator cand a optat
pentru salvarea unor persoane in detrimentul altora, cu exceptia situatiei in care printre persoanele
aflate in pericol s-ar fi aflat si unele care aveau obligatia infruntarii pericolului.

35
a se vedea G.Antoniu Noul cod penal pg.253
36 din 50
 Si starea de necesitate poate intra in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul penal al
faptei, cazuri in care va trebui sa se tina seama si de conditiile de incidenta ale acestora. Starea de
necesitate intra in concurs cu legitima aparare, daca doua sau mai multe persoane se afla in stare de
necesitate comuna si sunt nevoite sa-si indrepte actiunile una impotriva alteia (tabula unius capax).
Constatarea existentei starii de necesitate determina, de regula, excluderea oricarei forme de
raspundere juridica a faptuitorului – penala, contraventionala, civila, disciplinara etc. In cazul in
care fapta de salvare cauzeaza un prejudiciu in patrimoniul unui tert, persoana titulara a valorii
sociale salvate va putea fi obligata sa raspunda civilmente fata de victima.
Daca o persoana aflata in stare de necesitate apreciaza fals pericolul, aceasta cauza intra in
concurs cu eroarea de fapt etc.

3.3.2. Depasirea limitelor starii de necesitate

Depasirea limitelor starii de necesitate este o circumstanta atenuanta legala (exces de
salvare scuzabil). Pentru existenta circumstantei atenuante a depasirii limitelor starii de necesitate
trebuie realizate toate conditiile de incidenta ale acesteia, mai putin cea privind disproportia vadita
intre consecintele produse prin activitatea de salvare si cele care ar fi putut surveni daca pericolul
nu era indepartat.
Daca faptuitorul si-a dat seama la data savarsirii activitatii de salvare ca produce efecte mai
grave decat cele care ar fi avut loc in ipoteza in care ramanea in pasivitate, desi nu beneficiaza de
efectele starii de necesitate, este recunoscuta totusi in favoarea sa circumstanta atenuanta privind
depasirea limitelor starii de necesitate.
In teoria dreptului penal se sustine ca expresia „si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit
mai grave” trebuie interpretata si in sensul ca „si-ar fi putut da seama de producerea unor asemenea
urmari”36.
Aceasta incercare de extindere a intelesului expresiei analizate este contrara legii , intrucat
echivalenta expresiei „si-a dat seama” este expresia „a prevazut”.
Vointa legiuitorului, exprimata fara echivoc, a fost aceea de a nu include in expresia „si-a
dat seama” decat atitudinile psihice specifice intentiei si culpei cu prevedere, cu excluderea culpei
simple. In cazul intentiei directe, adica atunci cand faptuitorul si-a dat seama ca fapta de salvare va
produce urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat si a
urmarit savarsirea faptei de salvare pentru a proteja valoarea sociala inferioara, credem ca nu poate
fi incidenta starea de necesitate.

3.3.3. Conexitatea starii de necesitate cu alte cauze de inexistenta a infractiunii

36
V.A.Ionescu ,op.cit.p.206
37 din 50
 Starea de necesitate poate intra in concurs cu toate celelalte cauze de inexistenta a
infractiunii. In ipoteza in care faptuitorul este minor si comite fapta in conditiile starii de
necesitate, inexistenta infractiunii se datoreaza in primul rand incidentei minoritatii, pentru ca
aceasta face inutila examinarea conditiilor starii de necesitate.
In cazul in care persoana aflata in stare de necesitate este iresponsabila, solutia este cea din
cazul conexitatii cu minoritatea. Dar, in ipoteza in care se pune problema repararii unor prejudicii
de catre faptuitor, este importanta cercetarea si constatarea aplicarii starii de necesitate, deoarece
atat in cazul minorului, cat si al iresponsabilului, raspunderea extrapenala nu este inlaturata. Daca
sunt intrunite conditiile starii de necesitate, minorul si iresponsabilul nu raspund in nici un fel.
Daca agentul are falsa reprezentare a realitatii ca se afla in stare de necesitate , aceasta
cauza de inexistenta a infractiunii intra in conjunctiune cu eroarea de fapt. Gresita perceptie a
realitatii din momentul activitatii de salvare poate consta in lipsa pericolului, a unora dintre
conditiile starii de necesitate sau a efectelor ce ar putea fi produse de pericol.
Daca eroarea se refera la existenta pericolului – faptuitorul crede ca fiinteaza un pericol
inexistent - , la iminenta pericolului, la inevitabilitatea pericolului, la necesitatea activitatii de
salvare sau la consecintele posibile ale pericolului fapta nu constituie infractiune, pentru ca in zona
neacoperita de conditiile starii de necesitate este aplicabila institutia erorii de fapt. Insa, spre
deosebire de situatia concursului cu minoritatea sau iresponsabilitatea, raspunderea de alta natura
fiinteaza, deoarece nu sunt realizate toate conditiile starii de necesitate.
Daca faptuitorul se afla in stare de betie si savarseste o fapta prevazuta de legea penala, in
conditiile starii de necesitate, aceasta cauza va intra in concurs cu prima. O fapta comisa in aceste
imprejurari nu reprezinta nici o forma de ilicit. Constrangerea fizica si constrangerea morala pot si
ele sa fiinteze cu starea de necesitate, daca sunt intrunite in aceeasi fapta toate conditiile acestora.
Conexitatea acestor cauze nu schimba insa nimic pe planul efectelor juridice.
Starea de necesitate se poate suprapune si peste cazul fortuit, daca dupa aparitia
imprejurarii fortuite, care a deturnat activitatea unei persoane, aceasta incercand sa limiteze
efectele cazului fortuit, intervine si realizeaza o activitate de salvare. De exemplu, o persoana
amenintata de rivalul sau patrunde in casa altei persoane care decedeaza ca urmare a aparitiei
intempestive a persoanei amenintate.

38 din 50
 CAPITOLUL 4
PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE
4.1. Practică judiciară în materie din anii 1998 – 2000.
LEGITIMA APARARE. CONDITII PENTRU EXISTENTA ACESTEIA
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, pentru existenta legitimei aparari este necesar ca
atacul savarsit de victima sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Exista pericol grav in cazul cand victima, dupa ce l-a urmarit pe inculpat cu tractorul,
incercand sa-l striveasca, il ataca impreuna cu alte doua persoane; in aceasta situatie riposta sa, de a
o lovi pe aceasta la cap, cauzandu-i leziuni ce i-au pus viata in pericol, in timpul cat se apara cu un
bat de loviturile pe care agresorii incercau sa i le aplice cu rangi de fier si cu o bata, constituie un
act necesar comis in legitima aparare.
Decizia Secţiei penale nr.3337 din 22 decembrie 1998
Prin sentinta penala nr. 138 din 12 iunie 1997 a Tribunalului Constanta, inculpatul A.V. a fost
condamnat pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor prevazuta in art. 20 raportat la art.
174 din Codul penal.

39 din 50
 S-a retinut ca, la 6 iunie 1992, constatand urme de oi pe un teren al sau cultivat cu lucerna,
inculpatul a luat din apropiere un card de oi nepazite, conducandu-le spre un saivan.
Afland, paznicul si proprietarii oilor, fratii G.N. si G.P au plecat cu un tractor in urmarirea
oilor. Ajungandu-l din urma pe inculpat, intre acesta si cei doi frati s-a produs a altercatie, in
timpul careia inculpatul a lovit pe G.N. cu un bat la cap, doborandu-l.
Dupa ce victima G.N. si-a pierdut cunostinta, inculpatul a transportat-o la spital, unde s-a
constatat ca a suferit un traumatism cranio-cerebral acut deschis, cu fractura temporo-parietala,
fiindu-i necesare pentru vindecare 50-55 de zile de ingrijiri medicale. Apelul inculpatului, a fost
admis prin decizia penala nr. 167 din 25 octombrie 1997 a Curtii de Apel Constanta, dispunandu-se
achitarea inculpatului cu motivarea ca din probele administrate la prima instanta si in apel rezulta
ca a actionat in legitima aparare.
Declarand recurs, procurorul a sustinut ca achitarea inculpatului este consecinta unei grave
erori de fapt.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, pentru existenta starii de legitima aparare este necesar
ca fapta sa fie savarsita pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, care pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
Din aceasta dispozitie a legii rezulta ca riposta, in aparare, trebuie sa fie in limitele necesitatii
inlaturarii pericolului. In cauza, actiunea inculpatului de a duce oile spre saivan a fost justificata de
faptul ca acestea pascusera in terenul sau cu lucerna.
Pe de alta parte, asa cum corect s-a retinut de instanta de apel, victima, conducand tractorul, a
incercat sa-l striveasca pe inculpat, acesta fiind nevoit sa se refugieze intre oi pentru a se adaposti.
De asemenea, din probe rezulta ca, in continuarea atacului, tot victima, inarmata cu o ranga de fier,
insotita de fratele ei, inarmat si el cu o ranga de fier, precum si de paznicul oilor inarmat cu un
ciomag, s-au repezit asupra inculpatului, iar acesta, in timp ce era lovit, a lovit si el, in aparare, cu
batul ce-l avea asupra sa, pe victima in zona capului, cauzandu-i leziunile pentru ingrijirea carora a
transportat-o imediat la spital.
In raport cu aceste situatii, riposta inculpatului a fost necesara pentru inlaturarea atacului
material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa de catre victima si cele doua persoane care
o insoteau, fiind vadita gravitatea pericolului in care a fost pusa persoana sa prin declansarea acelui
atac.
Ca urmare, recursul procurorului a fost respins, mentinanduse solutia de achitare a
inculpatului.

40 din 50
 LEGITIMA APARARE. DEPASIREA, TULBURARII SAU TEMERII, A
LIMITELOR PROPORTIONALE CU GRAVITATEA PERICOLULUI PRODUS
PRIN ATAC
Pandirea, urmarirea si lovirea repetata a inculpatului de catre -trei persoane de care este prins
dupa ce a reusit sa scape prin fuga de agresorii beti care-l amenintau cu moartea, sunt acte de
natura a crea celui atacat o stare de tulburare si -o temere sub stapanirea carora riposta prin lovire
cu cutitul constituie o aparare legitima in conditiile art. 44 alin. 3 din Codul penal, iar nu o
circumstanta atenuanta conform art. 73 lit. a din acelasi cod.
Decizia Secţiei penale nr. 1289 din 28 martie 2000
Prin sentinta penala nr. 856 din 7 decembrie 1998, Tribunalul Timis a dispus, in temeiul art.
11 alin. 1 pet. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. e din Codul de procedura penala si la art. 44 din
Codul penal, achitarea inculpatului B.I pentru tentativa la infractiunea de omor prevazuta in art. 20
raportat la art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal.
Instanta a retinut ca, la 14 iulie 1998, inculpatul impreuna cu sotia si copii, a ajutat un
consatean sa urce in pod saci cu grau. In casa se mai aflau, în acelasi scop, OV. si K.M., care erau
in stare de ebrietate si care au mai consumat bauturi alcoolice si cu inculpatul.
La un moment dat inculpatul a scapat un sac cu grau din pod, lovindu-I pe K.M., dupa care
intre inculpat si cei doi s-a produs o altercatie, cu lovituri reciproce.
La interventia gazdei cei trei au incetat sa se loveasca, iar inculpatul a pleeat spre casa. OV si
K.M., aflati in stare de ebrietate, l-au urmarit cu intentia de a-l bate, situatie in care inculpatul a
intrat in curtea unui consatean si a stat ascuns un timp, dupa care a iesit prin gradina pe alta strada,
scapand de urmaritori.
Acestia, la care s-a alaturat M.G., au pornit, toti trei, in cautarea inculpatului. Dupa ce a trecut
pe acasa si a luat un cutit pentru a se apara in situatia in care va fi atacat, inculpatul s-a intors in
centrul comunei pentru a-si conduce acasa sotia si copiii.
Instanta a retinut, de asemenea, ca cei trei l-au cautat pe inculpat la domiciliul sau, spunand
unei martore ca daca il vor prinde il vor omori.
Ei l-au intalnit pe inculpat in fata casei martorului B.R. caruia acesta i-a cerut ajutorul,
spunandu-i ca va fi omorat, dar martorul 1-a refuzat.
Cei trei agresori l-au imobilizat pe inculpat si l-au lovit, acesta ghemuindu-se langa poarta,
aparandu-si fata. In aceasta situatie martorul B.R. a intervenit, amenintand ca va chema politia si l-
a introdus pe inculpat in curte.
La insistentele martorului agresorii s-au indepartat de poarta, dar au ramas pe strada
supraveghind iesirea, cu intentia evidenta de a impiedica o posibila fuga a inculpatului.
Inculpatul a iesit in fuga pe poarta si s-a ascuns dupa o taraba iar apoi a sarit un gard, dar
urmaritorii l-au ajuns, blocandu-i orice cale de scapare.
41 din 50
 Instanta a retinut ca M.G. avea in mana o bata iar O.V. o piatra sau o caramida, precum si
faptul ca cei trei l-au lovit pe inculpat care le-a strigat sa nu-l omoare pentru ca are copii de crescut
si care, in aceasta situatie, a lovit cu cutitul pe partea vatamata K.M., provocandu-i o plaga
injunghiata mezogastrica penetranta cu perforatie de colon, leziuni care i-au pus viata in pericol si
au necesitat pentru vindecare 30 de zile de ingrijiri medicale.
Fata de starea de fapt retinuta, instanta a apreciat ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile art.
44 din Codul penal, referitoare la legitima aparare.
Prin decizia penala nr. 374/A din 30 septembrie 1999, Curtea e Apel Timisoara a admis
apelul declarat de procuror numai cu privire la neobligarea inculpatului la plata cheltuielilor
judiciare catre stat.
Prin recursul declarat de procuror, se sustine ca legitima aparare a fost gresit retinuta,
incidente fiind numai prevederile art. 73 lit. a din Codul penal.
Recursul nu este fondat.
Conform art. 44 alin. 3 din Codul penal, se afla in legitima aparare si acela care din cauza
tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu
imprejurarile in care s-a produs atacul.
Din probele administrate rezulta ca in momentul savarsirii faptei inculpatul se afla intr-o
astfel de stare de tulburare si temere determinate de faptul ca fusese pandit, urmarit si lovit, in mod
repetat, de partea vatamata si de cei doi martori, incat era convins ca singura modalitate de a scapa
de atacul lor era aceea de a lovi cu cutitul.
Asa fiind, chiar daca reactia sa de a lovi cu cutitul pe partea vatamata apare ca
disproportionata fata de atacul direct, material si injust indreptat de aceasta impotriva sa, conditiile
prevazute de lege pentru a se retine comiterea faptei in stare de legitima aparare sunt intrunite si, in
consecinta, solutia de achitare pronuntata in cauza este legala si temeinica.
Sustinerea din recursul procurorului, in sensul ca depasirea limitelor legitimei aparari de catre
inculpat constituie numai circumstanta atenuanta prevazuta in art. 73 lit. a din Codul penal nu
poate fi primita; aceasta circumstanta exista in situatia in care faptuitorul se afla in legitima
aparare, depaseste limitele acesteia, dar aceasta depasire nu se produce sub imperiul tulburarii sau
temerii, deoarece atunci cand faptuitorul se afla intr-o astlel de stare psihica, asa cum este cazul in
speta, exista stare de legitima aparare conform art. 44 alin. 3 din Codul penal.
Fata de considerentele sus-mentionate, recursul a fost respins.
LEGITIMA APARARE. CONDITII PENTRU EXISTENTA ACESTEIA
Imprejurarea ca victima a scos un briceag, pentru a se apara in urma atacarii ei de catre
inculpat, nu constituie un atac de natura a legitima lovirea acesteia cu o piatra, asupra capului,
producandu-i leziuni ce i-au cauzat decesul. Ca urmare, in lipsa unui atac injust din partea victimei,

42 din 50
actele de violenta prin care inculpatul i-a cauzat moartea nu pot fi considerate ca savarsite in
legitima aparare sau in conditiile depasirii unei aparari proportionale.
Decizia Secţiei penale nr. 1999 din 10 iulie 1998
Prin sentinta penala nr. 153 din 15 septembrie 1997 a Tribunalului Arad, inculpatul M.L. a
fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de omor prevazuta in art. 174 din Codul penal.
S-a retinut ca, la 11 martie 1997, convenind cu V. D. sa fie angajat cioban la acesta,
inculpatul i-a dat actele sale de identitate. Neintelegandu-se asupra salariului, inculpatul a cerut sa-i
fie restituite actele de identitate. La refuzul victimei, inculpatul a atacat-o; pentru a se apara,
victima a scos un briceag, moment in care inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri peste cap cu o
piatra, dupa care a tarat-o pana in apropierea unui parau, unde a acoperit-o cu crengi si a parasit-o.
Dupa putin timp victima a incetat din viata, decesul datorandu-se traumatismului cranio-
cerebral cu fracturi de bolta si baza a craniului, dilacerare si contuzie cerebrala.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penala nr. 98/A din 12 martie 1998 a
Curtii de Apel Timisoara. Declarand recurs, inculpatul a solicitat sa fie achitat pe motiv ca a
savarsit fapta in stare de legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, este in stare de legitima aparare acela care savarseste
fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau
impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obstesc.
Inculpatul nu s-a aflat intr-o atare situatie, deoarece el a atacat mai intai victima, iar apoi,
cand aceasta a incercat sa se apere, a luat o piatra cu care i-a aplicat mai multe lovituri puternice
peste cap, cauzandu-i decesul prin leziunile ce i le-a produs.
Pe de alta parte, in lipsa unui atac declansat de victima, inculpatului nu-i este aplicabila nici
dispozitia referitoare la depasirea limitelor unei aparari proportionale cu atacul, inscrisa in art. 44
alin. 3 din Codul penal.
In consecinta, recursul inculpatului a fost respins.

LEGITIMA APARARE. ATAC MATERIAL, DIRECT, IMEDIAT SI INJUST

Pentru existenta legitimei aparari este necesar, potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, ca
inculpatul sa se afle in fata unui atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a
altuia sau impotriva unui interes obstesc si care sa puna in pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obstesc.
Cat timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei care sa indeplineasca cerintele
inscrise in art. 44 din Codul penal, nu se poate retine ca fapta a fost savarsita in stare de legitima
aparare. Aprecierea de ordin subiectiv a inculpatului ca victima ar putea declansa un atac impotriva
43 din 50
sa ori ca ar urmari sa taie arbori din padurea incredintata lui pentru supraveghere, in calitate de
padurar, nu justifica aplicarea art. 44 din moment ce victima nu a intreprins nici o actiune care sa
aiba caracter de atac iminent.
Decizia Secţiei penale nr. 1233 din 30 martie 1999
Prin sentinta penala nr. 66 din 6 aprilie 1998 a Tribunalul Vaslui, inculpatul M.A. a fost
condamnat pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala prevazuta in art. 181 din Cod
penal.
S-a retinut ca, in noaptea de 4 februarie 1996, in timp ce inculpatul, padurar aflat in serviciu
de patrulare, examina impreuna cu o alta persoana ce-l insotea, cioata unui arbore taiat recent a
trecut pe sosea, in apropriere de ei, partea vatamata. Pentru ca partea vatamata nu s-a supus
somatiei si a inceput sa alerge inculpatul a pornit in urmarirea acesteia, a somat-o din nou si a tras
un foc de avertisment cu arma orientata in sus.
Continuand urmarirea, in momentul in care partea vatama a ajuns pe partea opusa a unei rape,
dupa ce a traversat-o, inculpatul a tras doua focuri de arma asupra acesteia, impuscand –o in
ambele picioare. Pentru ca partea vatamata a reusit, totusi, sa mai fuga, inculpatul a urmarit-o in
continuare si, apropriindu-se de ea, a armat din nou si a apasat pe tragaci, fara sa se produca, insa,
impuscatura. Fata de aceasta situatie inculpatul a incercat sa loveasca partea vatamata cu patul
armei, dar nu a reusit, deoarece a fost impiedicat de persoana ce-l insotea.
Pentru vindecarea plagilor impuscate ce i-au fost produse la cele doua picioare, partii
vatamate i-au fost necesare 35 - 40 de zile de ingrijiri medicale.
Prin decizia penala nr. 301 din 13 octombrie 1998 a Curtii de Apel Iasi, au fost respinse
apelurile declarate de procuror si de inculpat si, admitandu-se apelul partii civile, s-a dispus
obligarea inculpatului sa plateasca daune morale.
Declarand recurs, inculpatul a cerut sa se dispuna achitarea sa, sustinand ca-i sunt aplicabile
dispozitiile art. 44 din Codul penal referitoare la legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, este in stare de legitima aparare acela care savarseste
fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau
impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obstesc.
De asemenea, potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, este in stare de legitima aparare si
acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea
pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Or, inculpatul nu s-a aflat in nici una din situatiile prevazute in aceste texte de lege, fiind
dovedit ca, in momentul in care a executat cele doua focuri de arma, era angajat in urmarirea partii

44 din 50
vatamate, care traversase o rapa si ajunsese pe versantul opus celui unde se gasea el, neputand sa
exercite nici un atac impotriva lui.
Ca urmare, recursul inculpatului a fost respins.

LEGITIMA APARARE. ATAC MATERIAL, DIRECT SI INJUST.

IMINENTA ACESTUIA. PERICOl GRAV
Starile conflictuale anterioare dintre parti nu pot fi considerate atac imediat si injust, decat
daca sunt urmate de un act de violenta de natura a pune in pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat. Ca urmare, pentru a fi intrunite cerintele legitimei aparari, riposta trebuie sa vizeze
inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust, de natura a pune in pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat.

Decizia Secţiei penale nr. 724 din 26 februarie 1999

Prin sentinta penala nr. 39 din 15 ianuarie 1997 a Judecatoriei Piatra Neamt, inculpata
B.E. a fost condamnata pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala grava prevazuta in art.
182 alin. 1, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 13 septembrie 1995, in urma unui conflict provocat de ginerele
inculpatei, aceasta i-a aruncat, asupra feţei, o substanta caustica, cauzandu-i pierderea vederii si
alte vatamari ce au necesitat 100-105 zile de ingrijiri medicale.
Tribunalul Neamt, prin decizia penala nr. 257/A din 23 mai 1997, a respins recursul
inculpatei si, admitand recursul partii civile, a majorat despagubirile ce i-au fost acordate de prima
instanta.
Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr. 587 din 23 octombrie 1997, a admis
recursul declarat de inculpata si, facand aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e din
Codul de procedura penala si la art. 44 alin. 2 din Codul penal, a dispus achitarea acesteia.
S-a motivat ca din actele dosarului rezulta ca victima, fire violente si cu viciul betiei, a
atacat-o de trei ori pe inculpata, iar aceasta, pentru a se apara, a aruncat cu o substanta toxica
asupra fetei victimei.
Impotriva acestei ultime hotarari s-a declarat recurs in anulare, sustinandu-se ca in cauze
nu sunt indeplinite cerintele art. 44 din Codul penal.
Recursul in anulare este fondat.
Se afla in legitima aparare, potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, acela care savarseste
fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau
impotriva unui interes public, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public.
Din actele dosarului nu rezulta ca ginerele inculpatei ar fi indreptat impotriva acesteia un atac
material, direct, imediat si injust in sensul prevederilor acestui text de lege, potrivit carora iminenta

45 din 50
agresiunii presupune o durata infima de timp intre atac si aparitia pericolului grav care, amenintand
persoana sau interesele ei, impune actiunea de aparare.
Relatiile conflictuale anterioare dintre victima si inculpata nu pot fi considerate un atac
iminent, de natura sa justifice teama inculpatei fata de victima, care incerca sa deschida usa
bucatariei pentru a intra in casa, astfel ca in mod corect s-a apreciat de prima instanta si cea de apel
ca atitudinea victimei a produs inculpatei o puternica tulburare sub stapanirea careia a actionat,
ceea ce constituie starea de provocare prevazuta in art. 73 lit. b din Codul penal, iar nu aceea de
aparare legitima.
Ca urmare, a fost casata decizia instantei de recurs, mentinandu-se condamnarea inculpatei.

LEGITIMA APARARE. CONDITII. PERICOL GRAV

Nu se poate retine existenta legitimei aparari in legatura cu savarsirea tentativei la
infractiunea de omor, in cazul cand actiunea victimei consta doar in declansarea unei certe
violente cu fiica inculpatei, deoarece o astfel de fapta nu este de natura a pune in pericol grav
persoana sau drepturile acesteia.
Decizia Secţiei penale nr. 335 din 4 februarie 1999
Prin sentinta penala nr. 250 din 20 august 1997 a Tribunalului Hunedoara, inculpata B.C. a
fost condamnata pentru savarsirea tentativei la infracitiunea de omor prevazuta in art. 20 raportat la
art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 16 aprilie 1996, auzindu-si fiica tipand in timpul unei altercatii provocate de
ginerele acesteia, inculpata a intrat in incaperea unde era cearta si i-a aplicat victimei o lovitura de
topor la cap, provocandu-i o fractura parietala cu infundare.
Apelul declarat de inculpata a fost respins prin decizia penala nr. 130 din 14 mai 1998 a
Curtii de Apel Alba lulia.
Declarand recurs, inculpata a cerut sa se constate ca a savarsit fapta in stare de legitima
aparare.
Recursul nu este fondat.
Nu se poate considera ca fapta a fost savarsita in stare de legitima aparare, deoarece inculpata
nu a actionat pentru a inlatura un atac care sa fi pus in pericol grav persoana sa ori a fiicei sale.
Cearta provocata de victima cu soacra sa, fiica inculpatei, nu justifica riposta grava data de
inculpata prin aplicarea loviturii de topor asupra capului victimei, incat in mod corect s-a retinut in
favoarea sa numai circumstanta atenuanta a provocarii.
Ca urmare, recursul declarat de inculpata a fost respins.

LEGITIMA APARARE. CONDITII. EXERCITAREA ACTELOR DE RIPOSTA

DUPA INLATURAREA PERICOLULUI
46 din 50
 Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, se afla in stare de legitima aparare acela care
savarseste fapta pentru a inlatura un atac imediat, material, direct si injust in cazul in care fapta
este savarsita dupa incetarea atacului, ea se situeaza in afara unei aparari legitime, intr-o atare
situatie urmand a se examina daca sunt aplicabile dispozitiile art. 73 lit. b referitoare la
circumstanta atenuanta legala a provocarii.

Decizia Secţiei penale nr. 1764 din 6 mai 1999

Prin sentinta penala nr. 240 din 16 iulie 1998 a Tribunalului Bacau, inculpatul B.Gh a fost
condamnat pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor deosebit de grav prevazuta in art. 20
raportat la art. 174 si art. 176 lit. a, cu aplicarea art. 37 lit. b si 73 lit. b din Codul penal.
S-a retinut ca, la 14 octombrie 1996, in timpul unui conflict declansat de partea vatamata,
A.G., inculpatul a aplicat acesteia mai multe lovituri in zona capului si a strangulat-o, victima
suferind un politraumatism grav, care i-a pus viata in pericol.
Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr. 331 din 5 noiembrie 1998, a respins recursurile
declarate de inculpat si de partea vatamata.
Declarand recurs, inculpatul a sustinut ca a savarsit fapta in stare de legitima aparare.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 44 alin. 2 din Codul penal, se afla in stare de legitima aparare acela care
savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a
altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui
atacat ori interesul obstesc, iar in conformitate cu alineatul 3 al aceluiasi articol este, de asemenea,
in legitima aparare acela care din cauza tulburarii sau temerii depaseste limitele unei aparari
proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul.
Este adevarat ca, asa cum corect s-a retinut de instante, conflictul a fost provocat de victima,
care a amenintat cu securea si cu un cutit pe inculpat si pe fratele acestuia. Dar, din moment ce este
necontestat ca inculpatul a reusit sa dezarmeze victima si ca dupa aceea a exercitat asupra acesteia
actele de violenta ce i-au pus viata in pericol, se impune a se considera ca nu s-a aflat in stare de
legitima aparare, ci ca a actionat in conditiile circumstantei atenuante legale a provocarii prevazute
in art. 73 lit. a din Codul penal.
In consecinta, recursul declarat de inculpat a fost respins.

LEGITIMA APRARE. PROVOCARE. DELIMITARE

Pentru existenta legitimei aparari este necesar sa fie indeplinita si conditia, inscrisa in art.
44 alin. 2 din Codul penal, ca atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.
47 din 50
Lipsa gravitatii pericolului nu poate legitima o interventie de duritate extrema, care sa puna in
primejdie viata agresorului. Intr-un atare caz se va aprecia, insa, daca nu sunt aplicabile
prevederile art. 73 lit. b referitoare la provocare.
Decizia Secţiei penale nr 1042 din 23 aprilie 1998
Prin sentinţa penala nr. 275 din 30 iulie 1997 a Tribunalului Cluj, inculpata M.C. a fost
condamnata pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor prevazuta in art. 20 raportat la art.
174 din Codul penal.
S-a retinut ca in seara de 15 februarie 1997, in timpul unui conflict ivit in urma consumului
de bauturi alcoolice, inculpata a aplicat, concubinului ei trei lovituri de secure asupra capului,
producandu-i leziuni pentru vindecarea carora au fost necesare 45 de zile de ingrijiri medicale,
viata acestuia fiind salvata datorita interventiei chirurgicale neintarziate.
Apelul declarat de inculpata a fost respins prin decizia penala nr. 145 din 23 septembrie 1997
a Curtii de Apel Cluj.
Inculpata a declarat recurs, solicitand, intre altele, sa fie achitata pe motiv ca a actionat in
legitima aparare, pentru a-si salva tatal de la actele de violenta pe care concubinul ei le exercita
asupra acestuia.
Din examinarea criticii formulate, se constata ca, in adevar, din actele dosarului rezulta ca,
fiind in stare de ebrietate, concubinul inculpatei i-a aplicat mai multe lovituri tatalui acesteia, iar
inculpata, aflata si ea in stare de ebrietate, a intervenit in conflict si a lovit pe agresor cu securea in
cap.
Conditiile prevazute in art. 44 din Codul penal pentru existenta legitimei aparari nu sunt
intrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatal inculpatei nu prezenta un pericol atat de grav
pentru viata acestuia incat sa justifice interventia inculpatei, cu o duritate extrema, concretizata in
loviturile aplicate cu securea asupra capului victimei.
Este neindoielnic, insa, ca inculpata a actionat sub stapanirea unei puternice emotii
determinata de violentele exercitate de victima asupra tatalui ei, asttel ca sunt intrunite conditiile
cerute de art. 73 lit. b din Codul penal pentru a se retine, in favoarea sa, circumstanta atenuanta a
provocarii si a i se reduce pedeapsa in mod corespunzator.
Ca urmare, recursul declarat de inculpată a fost admis in sensul aplicarii prevederileor art.73
lit.b din Codul penal si reducerea pedepsei.

48 din 50
 CAPITOLUL 5 – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE
JUSTIFICATIVE
Cauzele justificative au fost introduse în noul Cod penal37, revenindu-se la prevederile
existente la Codul de la 1937, legiuitorul aliniind legislatia penala romaneasca la cea europeana.
Codul penal roman sistematizeaza distinct aceste cauze în raport cu cele care inlatura vinovatia,
subliniind totodata caracterul obiectiv, al primelor cauze prin aceea ca se transmit si participantilor,
si caracterul subiectiv, personal, al celorlalte prin aceea ca nu se transmit si asupra participantilor.
Inlaturarea conditiei ca fapta sa fie prevazuta de legea penala se poate privi în doua
feluri. În cazul dezincriminarii tipicitatea dispare in mod absolut ca urmare a disparitiei modelului
legal la care se putea face raportarea faptei. Exista si situatia, insa, cand fapta prevazuta de lege
poate fi inlaturata si atunci cand fapta concreta, desi se raporteaza la un model de incriminare,
aceasta nu este suficient pentru a-i da caracterul de infractiune. Trebuie, deci, sa se verifice si
cerinta ca fapta sa fie in concordanta cu ordinea de drept in ansamblul ei (juridicitate), deoarece
daca intervine o cauza care inlatura juridicitatea faptei, atunci fapta este atat tipica cat si
antijuridica, intrunindu-se conditiile ilicitului penal, in aceste conditii fapta constituind infractiune.
Prin fapta prevazuta de legea penala se intelege o fapta ilicita penal care prezinta atat
caracterul tipicitatii cat si caracterul antijuridicitatii.
Acest inteles se are in vedere in privinta cauzelor justificative, in calitate de cauze care
inlatura cerinta ca fapta sa fie prevazuta de legea penala.
Infractiunea presupune, ca cerinta esentiala, ca fapta savarsita sa corespunda trasaturilor
faptei incriminate (tipicitate); de aceea cand ne referim la cauze justificative, in calitatea lor de
cauze care inlatura tipicitatea, se are in vedere faptul ca aceste cauze fac ca simpla tipicitate
(concordanta cu norma de incriminare) sa fie suficienta pentru existenta infractiunii, adica inlatura
tipicitatea in mod relativ numai ca o conditie esentiala si suficienta pentru existenta infractiunii .

De asemenea, fapta nu trebuie sa se comita in acele situatii in care ea este socotita licita
in raport cu ordinea de drept, situatii care fac ca fapta, desi tipica, sa nu constituie infractiune,
adica fapta sa fie antijuridica.
Cauzele (justificative) care inlatura caracterul ilicit al faptei:
- starea de necesitate;
- indesplinirea unei activitati impuse sau permise de lege ori a ordinului superiorului;
- exercitarea unui drept subiectiv;
- consintamantul victimei.

37
Legea nr. 301, din 28.06.2004
49 din 50
 Aceste cauze sunt situatii sau imprejurari in care este comisa fapta producatoare de
prejudicii si care determina lipsa unei conditii esentiale, de regula, a vinovatiei, pentru ca fapta sa
fie considerata ilicita si, drept urmare, sa angajeze raspunderea civila a autorului acesteia.
Cat priveste primele doua cauze, care fac subiectul lucrării, in prezent nu au o
consacrare legala in Codul civil, fiind, insa definite in Codul penal si explicate de doctrina si
jurisprudenta din domeniu. Datorita acestei situatii normele Codului penal referitoare la legitima
aparare (art. 22) si cele privind starea de necesitate (art. 23) constituie dreptul comun pentru
materia civila, fiind aplicabile, in acest domeniu, prin analogie.
Proiectul Noului Cod civil preconizeaza doar sa evoce legitima aparare (art.1100) si
starea de necesitate (art.1101).

BIBLIOGRAFIE:
1) Teodor Dascăl – „Drept penal român – partea generală”, ed. CONCORDIA, Arad, 2007;
2) M. A. Hotca – „Codul penal – comentarii şi explicaţii, ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2007;
3) V.A.Ionescu – „Legitima apărare şi starea de necesitate”, ed. STIINŢIFICĂ, Bucureşti,
1972, Casa de Editură şi Presă „ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti, 1997;
4) C. Mitrache – „Drept penal român – partea generală, ediţia a III-a revazută şi adăugită”,
Casa de editura si presa „ŞANSA” – S.R.L. – Bucureşti, 1997;
5) V. Dongoroz – „Drept penal”, ed. SOCIETĂŢII TEMPUS ŞI ASOCIAŢIA ROMÂNĂ
DE ŞTIINŢE PENALE, Bucureşti, 2000;
6) V. Dongoroz – „Drept penal”, Bucureşti, 1939;
7) G.Antoniu – „Vinovăţia penală”, ed. ACADEMIEI ROMÂNE, Bucureşti, 1995;
8) F. Streteanu – „Drept penal – partea genarală”, ed. ROSETTI, Bucureşti, 2003;
9) I. Noviceanu – „Curs de drept penal – partea generală”, ediţia 1912;
10) V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al.Boroi, I.Pascu, I. Molnar, V.Lazăr – „Reforma
legislaţiei penale”, ed. ACADEMIEI, Bucureşti, 2003;
11) G.Antoniu – „Noul cod penal”, ed. C.H.BECK, 2006;
12) G. Ionescu, I. Ionescu – „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de
Justiţie în materie penală 1990-2000”, ed. JURIS ARGESIS, 2002;
13) Legea nr. 301, din 28.06.2004 – publicata în Monitorul Oficial nr. 575 din 29.06.2004

50 din 50