Sunteți pe pagina 1din 38

Cuprins

Introducere...............................................................................................................2

Capitolul I. Legitima apărare.................................................................................5

1.1. Noţiune...........................................................................................................5

1.2. Condiţiile legitimei apărări..........................................................................6

1.3. Legitima apărare prezumată.................................................12

1.4. Efectele legitimei apărări............................................................................13

Capitolul II. Starea de necesitate.........................................................................14

2.1 .Generalitati.....................................................................................................14

2.2. Conditiile starii de necesitate.....................................................................15

2.2.1. Ivirea pericolului...................................................................................16

2.2.2 .Inevitabilitatea pericolului...................................................................18

2.2.3.Conditiile efectuarii actiunii starii de salvare......................................19

2.3 .Limitele starii de necesitate........................................................................22

2.4 .Efecte starii de necesitate............................................................................24

Capitolul III .Conditii privind apararea.............................................................26

Capitolul IV. Efectele starii de legitima aparare................................................31

Concluzii.................................................................................................................32

Bibliografie.............................................................................................................36

1
Introducere

Cauzele justificative. Considerații introductive

Introducerea în noul Cod penal al Capitolului II din Titlul II, intitulat


„Cauzele justificative”, aduce o modificare substanţială legii penale. Codul penal
din 1968 nu a cunoscut instituţia cauzelor justificative sau a cauzelor de
neimputabilitate, însă această reglementare s-a regăsit în Codul penal din 1937.
Aşadar, în art. 18 alin. (1) C. pen. se precizează că „nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute
de lege”. Acestea operează in rem, deoarece, conform alin. (2) al aceluiaşi articol,
efectul lor se extinde şi asupra participanţilor.

Includerea instituţiei cauzelor justificative în titlul destinat infracţiunii este


de natură să conducă la evitarea oricăror confuzii faţă de alte instituţii cu alte
finalităţi, cum sunt cauzele care înlătură răspunderea penală sau cauzele de
nepedepsire, în care, deşi sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, este
înlăturată răspunderea penală sau infractorul este apărat de pedeapsă [1].

În doctrină [2], cauzele justificative au fost numite drept cauze de


neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea unei fapte ori caracterului ilicit al
acesteia. Alţi autori [3] au considerat că ar fi mai recomandat ca noul Cod penal să
definească cauzele justificative drept „cauze obiective de neimputabilitate”, iar
cauzele de neimputabilitate să le numească „cauze subiective de neimputabilitate”.
În opinia noastră, denumirea de cauze justificative este mai apropiată de definiţia
infracţiunii la care s-a oprit legiuitorul român, motiv pentru care considerăm ca
fiind mai oportună folosirea acesteia.

2
După cum am subliniat mai sus, pentru ca o faptă prevăzută de legea penală
să constituie infracţiune este imperios ca aceasta să fie tipică (prevăzută de legea
penală), antijuridică (nejustificată) şi imputabilă (pe bază de vinovație) persoanei
care a săvârşit-o. Aşadar, odată ce se constată tipicitatea unei fapte, următorul pas
care trebuie avut în vedere este acela de a stabili dacă fapta este şi antijuridică.
După cum a subliniat și doctrina[4], tipicitatea faptei constituie un indiciu de
antijuridicitate, așa încât o faptă tipică este antijuridică în măsura în care nu
intervine o cauză justificativă care să autorizeze un astfel de comportament.

Noţiunea de antijuridicitate exprimă o contradicţie între fapta prevăzută de


legea penală şi exigenţele ordinii juridice[5], Astfel, nu este de ajuns ca o faptă
săvârşită de făptuitor să fie prevăzută de legea penală şi imputabilă acestuia, ci este
necesar ca aceasta să fie şi antijuridică. Spre exemplu, dacă cineva loveşte cu o
bâtă mâna persoanei care îl ameninţă cu un cuţit sau pistol, deşi săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală (loviri sau alte violenţe) pe care ordinea juridică penală o
interzice, el nu va putea fi tras la răspundere penală, deoarece aceeaşi ordine
juridică îi permite să uziteze de forţă atunci când îi este pusă viaţa în pericol.
Împrejurările, precum cea exemplificată mai sus, sunt denumite cauze justificative,
deoarece în prezenţa lor, fapta devine legal justificată şi permisă, împotriva
făptuitorului nemaiputându-se lua nicio pedeapsă sau sancţiune de drept penal[6].

Noul Cod penal reglementează patru cauze justificative: legitima apărare,


starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate. Ultimele două dintre cauzele justificative nu
au cunoscut o reglementare expresă în vechiul Cod penal, însă în practica judiciară,
în mod unanim, dacă se întâlnea o astfel de cauză se considera că nu sunt
îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii, prin aceea că fapta era săvârşită
fără vinovăţie (fără intenţie, în general).

3
Concluzionăm aceste consideraţii introductive, subliniind faptul că orice
cauză justificativă are un rol dublu. În primul rând, ea este o normă permisivă, care
exprimă îngăduinţa cu care legiuitorul tratează comiterea unor anumite fapte
determinate şi, în al doilea rând, ea are un rol de protecţie a valorilor sociale pe
care ordinea juridică le protejează, precum şi a relaţiilor sociale care se nasc în
jurul acestor valori[7].

4
Capitolul I. Legitima apărare

1.1. Noţiune

Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul nejustificat al unei


fapte penale şi împreună cu starea de necesitate, exercitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligaţii şi alături de consimţământul victimei constituie cauzele
justificative.

Instituţia legitimei apărări a fost cunoscută încă din cele mai vechi timpuri.
Spre exemplu, Legea celor XII table permitea uciderea hoţului care îşi desfăşura
activitatea infracţională în timpul nopţii. Încă din acea perioadă, săvârşirea unei
infracţiuni putea trece nepedepsită, dacă erau îndeplinite anumite condiţii edictate
în mod expres de lege, totul cu scopul de a preveni unele injustiţii care ar putea
avea loc în caz contrar [8].

Sediul materiei este reprezentată de art. 19 Cod penal unde este precizat
faptul că fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare este
justificată, motiv pentru care respectiva faptă nu îndeplineşte toate trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii şi nu poate fi sancţionată. Alin. (2) al art. 19 stabileşte
condiţiile legitimei apărări. Conform textului legal, este în legitimă apărare
persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes
general, dacă apărarea este proporţională cu atacul. Alin. (3) al aceluiaşi articol
reglementează legitima apărare prezumată, subliniind faptul că se prezumă a fi în
legitimă apărare acela care comite, în condiţiile art. 19 alin. (2), fapte pentru a
respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acesta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte
asemenea modalităţi ori în timpul nopţii.

5
Din reglementarea legală a legitimei apărări, în noul Cod penal, se pot
observa o serie de diferenţe faţă de reglementarea din vechiul Cod. Prima diferenţă
care apare în mod evident este reprezentată de faptul că în art. 44 din vechiul Cod
penal se vorbeşte despre o „stare de legitimă apărare”, pe când în noul Cod penal,
legiuitorul român a ales să păstreze numai sintagma „legitimă apărare”.
Doctrina[9] a apreciat ca fiind neoportună această modificare, precizând că
renunţarea la conceptul de „stare de legitimă apărare” nu face decât să sublinieze o
inconsecvenţă a legii penale de natură să creeze diferite confuzii, datorită
terminologiei cuvântului „stare” care reprezintă modul în care se prezintă o
persoană în raport cu anumite realităţi.

O altă diferenţă este reprezentată de faptul că în noul Cod penal depăşirea


legitimei apărări din cauza unei tulburări sau temeri reprezintă o cauză de
neimputabilitate, nemaifiind reglementată alături de dispoziţiile care fac referire la
legitima apărare. De asemenea, în noul Cod a fost introdusă explicit condiţia că
apărarea să fie proporţională cu atacul, condiţie care, sub imperiul vechiului Cod,
rezulta numai din interpretarea pe care jurisprudenţa şi doctrina o dădeau art. 44
alin (2) şi (3). În această direcţie, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit [10] că
împrejurarea potrivit căreia victima a scos un briceag, pentru a se apăra în urma
atacării ei de către inculpat, nu constituie un atac de natură a legitima lovirea
acesteia cu o piatră, asupra capului, producându-i leziuni ce i-au cauzat decesul.

1.2. Condiţiile legitimei apărări (privitoare la atac şi privitoare la


apărare)

Din analiza teoretică a art. 19 Cod penal reiese faptul că pentru a fi incidentă
instituţia legitimei apărări trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii.
Cu toate că alin. (2) al articolului menţionat face precizări numai cu privire la
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească atacul, suntem de părere că trebuie

6
îndeplinite şi câteva condiţii speciale cu privire la apărarea cu care se răspunde
atacului, deşi nu există o prevedere legală în acest sens.

Analizând mai departe textele legale, putem observa că o persoană este în legitimă
apărare atunci când săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, împotriva sa, a unei alte persoane, a
drepturilor acestora sau împotriva unui interes general. În continuare, vom analiza
aceste condiţii enumerate de lege.

a) Atacul să fie material – După cum a subliniat şi doctrina, atacul trebuie


să fie un atac de agresiune reală, deoarece nu se poate invoca legitima apărare în
situaţia în care făptuitorul crede că este victima unui atac, fără a exista condiţiile
materiale ale acestuia. În practică [11], s-a statuat ca atât timp cât nu a existat un
atac efectiv din partea victimei, orice apreciere de ordin subiectiv a inculpatului că
victima ar putea declanșa un atac împotriva sa, nu justifică aplicarea art. 19. De
asemenea, presupunerea că atacul va avea loc sau teama de un eventual atac nu
sunt de natură să justifice aplicarea legitimei apărări [12]. Pe lângă aceasta,
proliferarea de injurii de către partea vătămata inculpatului, nu justifică apărarea în
condițiile art. 19[13]. În această direcție, este posibilă invocarea erorii de fapt,
drept cauză de neimputabilitate, dar nu legitima apărare, pentru ca nu sunt
îndeplinite condițiile atacului [14].

Materialitatea atacului rezultă din acţiunile fizice exercitate în scopul de a periclita


valorile sociale ocrotite. Jurisprudenţa [15] a subliniat că este îndeplinită condiţia
materialităţii atacului, atunci când victima a pătruns în locuinţa făptuitorului
noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere,
aşa încât s-a considerat că riposta, deşi a avut urmări mortale pentru victimă, este
justificată. În continuare, Instanţa Supremă a considerat ca irelevant faptul că
victima a fost lovită pe când încerca să se retragă şi după ce scăpase băţul din

7
mână, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din
parii aflaţi la îndemână. Totuși, în practică [16] s-a stabilit că insistenţa victimei de
a-i da o ţigară, însoţită de gestul de a-l prinde pe inculpat de mâneca bluzei şi de
ţeava armei, neurmat de niciun act din care să rezulte intenţia de a-i pune în pericol
viaţa sau integritatea corporală, nu constituie un atac material, așa încât nu se
impune aplicarea dispozițiilor legitimei apărări, ci eventual circumstanța
provocării.

Jurisprudenţa străină, în special cea italiană, a admis că este posibil că atacul să nu


aibă caracter material. Este dat ca exemplu situaţia unei femei care, aflându-se la
ştrand, în apă, i-a fost furat costumul de stradă şi, pentru a-şi ocroti pudoarea,
aceasta sustrage la rândul său un obiect de îmbrăcăminte [17].

b) Atacul să fie direct – Pentru ca această condiţie să fie valabilă este


necesar ca între atacator şi valoarea ameninţată să nu existe un obstacol, pentru că
altfel atacul nu mai este direct, decât în situaţia în care obstacolul este ineficient în
raport de atac. Doctrina [18] a subliniat că un astfel de obstacol poate fi o uşă
închisă în faţa unui atacator care încearcă să lovească victima. Trebuie însă să
precizăm că în cazul în care atacul se realizează printr-o bombă, ușa nu mai are
caracterul unui obstacol imposibil de trecut, aşa încât caracterul direct al atacului
continuă să îşi păstreze caracteristicile.

Prin atacul nemijlocit este necesar să se fi pus în pericol valorile sociale ocrotite,
spre exemplu dacă o persoană atacă o altă persoană cu un cuţit, cel atacat este în
drept să riposteze, deoarece i s-a pus în pericol în mod nemijlocit viaţa sa, în caz
contrar activitatea agresorului ar fi dus la moartea victimei [19]. Jurisprudența
italiană a stabilit că uciderea paznicului în timp ce dormea de către ostatic, ca
urmare a faptului că acesta a aflat că urmează să fie ucis a doua zi, deoarece s-a
refuzat plata răscumpărării, constituie un act comis în legitimă apărare. Se poate

8
observa că jurisprudența străină este mult mai flexibilă, susținând că, chiar dacă
lipsește caracterul direct al atacului, apărarea a fost una proporțională cu pericolul
eventual [20].

c) Atacul să fie imediat – Caracterul imediat al atacului rezultă atunci când


pericolul pentru valoarea ocrotită este unul concret, actual ori iminent. Practica
judecătorească [21] a stabilit că prin atac imediat se înţelege un atac iminent, adică
pe punctul de a se dezlănţui, sau un atac în curs de desfăşurare. În continuare,
Instanţa Supremă a stabilit faptul că iminenţa sau actualitatea atacului este dată de
durata de timp aproape imperceptibilă dintre atac şi pericolul grav ce ameninţă
persoană sau interesele ei. Dacă intervalul de timp dintre începerea atacului şi
pericolul ce îl prezintă este mai îndelungat, un astfel de pericol nu mai constituie o
realitate prezentă, deoarece este vorba de eventualitatea survenirii pericolului, deci
de o ameninţare care nu justifică legitima apărare.

Totuşi, nu se află în stare de legitimă apărare, în sensul art. 19 C. pen., persoana


care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală după scurgerea unui interval de
timp de la consumarea atacului, în timp ce victima se retrăgea în fugă, întrucât
atacul nu era nici iminent şi nici actual [22].

Dacă atacul a încetat înainte ca făptuitorul să-şi exercite activitatea infracţională,


din nou nu mai suntem în prezenţa legitimei apărări. În aceeaşi direcţie a statuat şi
jurisprudenţa [23], care a subliniat că în cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de
omor asupra victimei, după ce atacul acesteia constând în lovituri aplicate cu
pumnul a încetat, nu sunt întrunite condiţiile legitimei apărări prevăzute în art. 44
(art. 19 în noul Cod penal) alin. (2) C. pen., întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite
condiţiile unui atac imediat, iar pe de altă parte, atacul victimei nu prezintă un
pericol care să ameninţe grav (această condiţie nu a mai fost reţinută de noul Cod)
viaţa inculpatului, mijloacele folosite de victimă în atacul său nefiind în măsură să

9
justifice riposta inculpatului. Urmărind aceeași practică constantă, s-a stabilit
[24] că stările conflictuale anterioare dintre părţi nu pot fi considerate atac imediat
şi injust, decât dacă sunt urmate de un act de violenţă de natură a pune în pericol
persoana vizată.

d) Atacul să fie injust – Caracterul injust al atacului rezultă atunci când


acesta nu are legitimitate juridică. Arestarea preventivă a unei persoane, pe baza
unui mandat de arestare, uzitând de forţă are un caracter just, însă dacă acţiunea
autorităţilor devine abuzivă, ea se converteşte într-un atac injust, cu posibilitatea de
a fi înlăturat. Dacă atacul vine de la o persoană iresponsabilă sau de la un animal,
iar făptuitorul a cunoscut acest aspect, nu ne mai aflăm pe tărâmul legitimei
apărări, ci pe cel al stării de necesitate [25].

e) Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva unei


alte persoane sau împotriva unui interes general – Atacul trebuie să se îndrepte
împotriva unei persoane, împotriva drepturilor acesteia, precum şi împotriva unui
interes general. Pot să fie lezate drepturi precum: dreptul la viaţă, la integritate
corporală, sănătate, libertate, patrimoniu etc. Interesul general poate fi o stare,
situaţie, relaţie sau activitate care prezintă interes pentru întreaga societate [26].

f) Atacul să pună în pericol persoana atacată, o altă persoană,


drepturile acestora sau un interes general – Spre deosebire de vechea
reglementare, noul Cod penal nu mai reia condiţia că atacul să pună în „pericol
grav” persoana atacată, ci a preferat să renunţe la termenul „grav” din sintagma
amintită mai sus, pentru a acoperi neajunsurile subliniate de doctrina vechiului Cod
cu privire la acest caracter. Astfel, doctrina [27] a subliniat că, din cauza acestui
caracter, numeroase agresiuni de gravitate mică, dar care se comit frecvent, au fost
excluse de la posibilitatea de invocare a legitimei apărări, chiar dacă în speţă ar fi
fost vorba de un atac material, direct, imediat şi injust. Sub auspiciile vechiului

10
Cod, persoana aflată în faţa unui astfel de atac nu avea decât opţiunea de a anunţa
autorităţile cu privire la faptul că a fost victima unei agresiuni.

Se poate observa că atât vechiul Cod, cât şi noul Cod penal se preocupă în
principal de definirea atacului (material, direct, imediat şi injust), dar remarcă
numai în subsidiar caracterul necesar al apărării sau ripostei. Dimpotrivă, codurile
străine pun accentul pe caracterul apărării, definind legitima apărare prin prisma
acestui caracter.

Cu toate că legea nu enumeră şi condiţiile apărării, doctrina[28] a încercat să reţină


câteva dintre acestea:
a) Fapta să fie prevăzută de legea penală – Dacă fapta nu este prevăzută de legea
penală, procesul penal este scutit de efortul de a mai demonstra existenţa legitimei
apărări.
b) Apărarea trebuie să se îndrepte împotriva agresorului – În cazul în care
apărarea nu se îndreaptă împotriva agresorului, nu mai sunt incidente dispoziţiile
legitimei apărări, deoarece fapta ar putea avea caracterul unei răzbunări, situaţie de
natură a duce la tragerea la răspunderea penală a făptuitorului.
c) Apărarea să fie proporţională cu atacul – Legea nu explică noţiunea de
proporţionalitate, dar doctrina[29] a încercat să determine câteva criterii după care
să se stabilească dacă există raport de proporţionalitate între atac şi apărare. Este de
la sine înţeles că pentru a respinge un atac este nevoie ca apărarea să fie puţin mai
intensă decât acesta, pentru că altminteri o altfel de apărare nu ar fi eficientă.

De asemenea, legea nu prescrie o proporţionalitate matematică între apărare şi atac,


ci raportul de proporţionalitate se stabileşte de la caz la caz, în funcţie de situaţia
de fapt. Aşadar, trebuie luate în considerare obiectul atacat de agresor şi obiectul
vătămat de cel atacat în ripostă, dar şi mijloacele folosite de agresor pentru
realizarea atacului şi cele folosite de cel atacat pentru înlăturarea atacului.

11
Depăşirea proporţionalităţii legitimei apărări poate conduce la reţinerea cauzei de
neimputabilitate a excesului neimputabil (art. 26 C. pen.) sau a circumstanţei
atenuante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. b[30].

1.3. Legitima apărare prezumată

Dorim să aducem în discuţie o ultimă chestiune prevăzută de art. 19 alin. (3)


C. pen., cu privire la legitima apărare prezumată. Legea prezumă ca fiind în
legitimă apărare persoana care comite fapta pentru a respinge pătrunderea altuia, în
condiţiile art. 19 alin. (2), într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

Legiuitorul a ales să nominalizeze acest caz unic pentru că a socotit că un


atac realizat prin săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu este în orice situaţie
un atac material, direct, imediat şi injust, împotriva unei persoane sau a drepturilor
acesteia. Aşadar, dacă în formă de bază făptuitorul trebuie să demonstreze
caracterul material, direct, imediat şi injust al atacului, în cazul respingerii
persoanei care a săvârşit violarea de domiciliu, cel ce a respins pătrunderea fără
drept nu mai trebuie să dovedească existenţa tuturor condiţiilor prevăzute de art. 19
alin. (2), deoarece legea prezumă că ele sunt îndeplinite [31]. Unii autori [32] au
considerat că o astfel de reglementare este de natură să deturneze scopurile
procesului penal, prin aceea că mediatizarea unei astfel de reglementări poate
conduce la formarea convingerii că în locuinţa proprie se pot săvârşi orice fapte
împotriva celui care a pătruns acolo fără drept.

Cu toate că legea prezumă ca fiind în legitimă apărare fapta de respingere a


pătrunderii unei persoane în domiciliu, fără drept, trebuie să precizăm că nu orice
violare de domiciliu [33], care are ca urmare riposta făptuitorului, justifică

12
reţinerea legitimei apărări, deoarece prezumția legală este una relativă[34].
Doctrina a reţinut că nu poate fi considerată în legitimă apărare persoana care
agresează o altă persoană ce pătrunde paşnic într-un domiciliu sau care, deşi
înarmată, nu comite un gest sau act din care să rezulte intenţia de violenţă fizică
[35].

Trebuie să subliniem că escaladarea unui gard şi pătrunderea victimei pe


proprietatea inculpatului nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 19
alin. (3), dacă victima nu a desfăşurat un atac de natura celui la care se referă art.
19 alin. (2)[36]. Soluţia Instanţei Supreme nu este la adăpost de critici, deoarece
unii autori au subliniat că dacă situaţia de fapt nu este prezentată corect,
împrejurare constatată de autorul studiului, existenţa sau inexistența legitimei
apărări este pusă la îndoială, situație de natură sa deturneze intenția legiuitorului
trecută în art. 19 alin. (3). Însă, lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane
care a pătruns în locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie, şi a lovit
cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere constituie un act de legitimă apărare.

1.4. Efectele legitimei apărări

Concluzionăm aceste aspecte, punând în evidenţă principalul efect al legitimei


apărări ca şi cauză justificativă. Aşadar, fapta prevăzută de legea penală săvârşită
în legitimă apărare este justificată, autorul ei nemaiputând fi tras la răspundere
penală, deoarece existenţa unei astfel de cauze nu permite dobândirea caracterului
infracţional al faptei prevăzute de legea penală.

13
Capitolul II. Starea de necesitate

2.1 .Generalitati
In desfasurarea vietii social-umane se ivesc uneori situatii de fapt , provocate
fie de oameni , fie de cauze fortuite , care pun in pericol valori sociale ocrotite de
lege , iar salvarea acestora de la pericol nu este posibila decat prin savarsirea unei
fapte care in mod obisnuit este socotita ca ilicita . In astfel de situatii fapta
savarsita pentru salvarea valorilor sociale aflate in pericol se considera comisa in
stare de necesitate . Cand fapta necesara salvarii este prevazuta de legea penala ,
starea de necesitate constituie in anumite conditii o cauza de inlaturare a
caracterului penal al faptei care exclude existenta infractiunii si a raspunderii
penale. Legiuitorul a prevazut si astfel de situatii si prin art . 23 Cod penal
reglementeaza starea de necesitate . Astfel, conform art . 23 “ Nu constiuie
infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de necesitate. Este in
stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol
iminent si care nu putea fi inlaturat altfel , viata , integritatea corporala sau
sanatatea sa , a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes
obstesc. Nu este in stare de necesitate persoana care in momentul in care a savarsit
fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi
putut produce daca pericolul nu era inlaturat . “
Intre starea de necesitate si legitima aparare exista unele asemanari . La
starea de necesitate , ca si la legitima aparare , fapta prevazuta de legea penala este
savarsita pentru a se inlatura un pericol ; si intr-un caz si in celalalt actiunea de
inlaturare a pericolului poate fi efectuata fie de catre persoana expusa pericolului
fie de catre o alta persoana ; in ambele cazuri depasirea limitelor face ca fapta
savarsita sa-si pastreze caracterul penal . Deosebirea intre starea de necesitate si
14
legitima aparare consta, in primul rand , in natura cauzei care da loc pericolului .
La starea de necesitate pericolul este creat de diferite “intamplari “ , de simple “
accidentalitati “ , pe cand la starea de legitima aparare pericolul izvoraste dintr-un
“ atac “ . In al doilea rand , legitima aparare se deosebeste de starea de necesitate in
privinta subiectului pasiv al faptei prin care se inlatura pericolul. La legitima
aparare subiect pasiv este agresorul , autorul atacului , iar la starea de necesitate
este , de cele mai multe ori , o persoana care nu are nici o vina in producerea
pericolului . Inlaturarea caracterului penal al faptei in cazul starii de necesitate isi
gaseste explicatia si justificarea , ca si in cazul legitimei aparari , in existenta
constrangerii pe care pericolul amenintator o exercita asupra vointei persoanei care
efectueaza actiunea de salvare. Cel care actioneaza sub presiunea incoercibila a
necesitatii de a inlatura pericolul este , in mod firesc , lipsit in acel moment de
posibilitatea de a-si determina si dirija liber vointa si lucreaza ,deci , fara
vinovatie .
Fapta savarsita in stare de necesitate nu este infractiune deoarece aceasta
fapta nu este savarsita cu vinovatie, faptuitorul fiind constrans de necesitatea
apararii impotriva unui pericol iminent si care nu putea fi inlaturat in alt mod.
Pericolul care ameninta valorile sociale ocrotite in cazul starii de necesitate
poate fi generat de : inundatii, cutremure, incendii si nu de atacul unei persoane,
situatie specifica legitimei aparari1.

2.2. Conditiile starii de necesitate


Starea de necesitate este prevazuta ca o cauza care exclude infractiunea in
dispozitia art . 23 , alin. 1 Cod pen (respectiv art. 45 in Vechiul Cod penal) . Pentru
existenta starii de necesitate , cu efecte de cauza care exclude infractiunea, trebuie
sa fie indeplinite , potrivit art . 23 Cod pen . , urmatoarele conditii : a) sa se fi ivit

1
A.T.Moldovan – “Drept penal.Partea generală”, Note curs Universitatea Transilvania, anul 2005, curs nr. 22, pag.
3

15
un pericol iminent , b) pericolul sa ameninte vreuna din urmatoarele valori sociale :
viata , integritatea corporala ori sanatatea unei persoane sau un bun important al
unei persoane, ori a unui bun obstesc , c) pericolul sa nu poata fi inlaturat intr-un
alt fel si d) fapta savarsita pentru salvarea de la pericol sa fie prevazuta de legea
penala .

2. 2.1. Ivirea pericolului


Asa cum am aratat si in cazul legitimei aparari , pericolul este generat de un
eveniment accidental . Pericolul poate proveni din orice imprejurare si din orice
fapte , poate fi chiar urmarea unei fapte savarsite de insasi persoana aflata in
pericol . In legatura cu crearea situatiei de pericol de catre insasi persoana
amenintata , in practica si literatura juridica s-a discutat daca printre conditiile
starii de necesitate trebuie sa se numere si absenta culpei faputitorului la ivirea
pericolului .Sunt numeroase cazurile in care faptuitorul are un rol important ,
uneori determinant , in nasterea situatiei de pericol . Neglijenta , imprudenta ,
usurinta si de multe ori chiar intentia persoanei pot fi identificate la baza crearii
situatiei periculoase in care aceasta se gaseste la un moment dat . Avand in vedere
ca neaplicarea beneficiului starii de necesitate , ori de cate ori pericolul creat este
consecinta unei fapte voluntare , este o restrangere a sferei de aplicare a acestei
institutii , cu consecinte grave in practica s-a aratat ca , pentru a se decide ca un
pericol este voluntar cauzat , criteriul cauzalitatii eficiente imediate este insuficient
. Criteriul neaplicarii justificarii , ar rezida in asumarea riscului in mod voluntar .
Cine produce un incendiu produce in mod voluntar pericolul ; cine il provoaca din
neglijenta nu l-a voit si , ca atare , nu va fi exclus de la beneficiul starii de
necesitate , pentru faptele savarsite in aceste imprejurari . Doctrina moderna
socoteste ca absenta culpei nu trebuie sa constiuie o conditie a starii de necesitate .
Din punctul de vedere al dreptului penal , faptul de a fi cauza starii de necesitate
este , in principiu , indiferent . Alti autori sunt fara rezerve . Criticandu-se unele
16
jurisprudente , s-a subliniat ideea de baza a dreptului penal potrivit careia , pentru a
caracteriza o fapta ca infractiune , trebuie sa te plasezi in momentul cand ea a fost
comisa, si nu dupa conduita anterioara a faptuitorului ; altfel , ar insemna o largire
nejustificata a raspunderii penale .
Asa cum am aratat dreptul nostru , care da sferei de aplicare a starii de
necesitate limitele ei firesti , nu enumera printre conditiile starii de necesitate si
absenta culpei . Pericolul poate proveni din orice imprejurare si din orice fapte ,
chiar din fapta celui care a fost salvat de la pericol ( de exemplu salvarea unei
persoane accidentate din propria sa imprudenta ) . Figura juridica a unei fapte se
contureaza pe baza imprejurarilor obiective si subiective din momentul comiterii
lui . Dupa cum nici in legitima aparare atacul injust impotriva celui ce se apara nu
isi pierde acest caracter in cazul provocarii de catre cel atacat , tot asa nici in starea
de necesitate pericolul iminent si inevitabil din momentul savarsirii faptei ,
imprejurare obiectiva , nu poate fi ignorat pe motivul ca fara culpa faptuitorului
pericolul nu s-ar fi nascut . Faptuitorul savarseste o fapta necesara , careia legea ii
inlatura caracterul penal pe considerentul existentei unei constrangeri provocate de
pericolul amenintator . Sub presiunea incoercibila a necesitatii , in acel moment , el
actioneaza fara vinovatie . Starea de necesitate este deci , in primul rand , o stare de
fapt obiectiva . Ea nu poate fi ignorata pe considerente izvorate dintr-o culpa cu
previziunea survenirii ei . Ea exista ca atare sau nu exista . Nu se poate refuza
beneficiul starii de necesitate persoanei care , rasturnand din vina ei barca , creaza
pericolul de inec , pentru toti ocupantii , daca sub presiunea constrangerii , loveste
pe un altul pentru a se salva .
Iminenta pericolului.Starea de necesitate incepe sa existe din momentul in
care pericolul a devenit iminent , amenintator , in sensul ca producerea
consecintelor vatamatoare este imediat realizabila . Starea de necesitate nu
dainuieste decat atata timp cat pericolul este iminent sau actual ; acolo unde

17
pericolul nu mai este iminent sau actual dispare necesitatea de a savarsi fapte de
natura celor lipsite de caracter penal prin institutia analizata .
Conditia actului iminent sau actual pune in evidenta faptul ca un pericol
departat , chiar apropiat , sau trecut ori viitor , nu realizeaza starea de necesitate
.Aceasta conditie este consecinta fireasca a fundamentului acestei institutii –
constrangerea psihica . Persoana care savarseste fapte prevazute de legea penala
trebuie sa dovedeasca ca , in conditiile date , nu a avut la dispozitie un interval de
timp suficient care sa-i permita sa recurga la alte masuri de salvare . Numai
iminenta pericolului (amenintarea imediata cu survenirea raului ) si actualitatea lui
( persoana este pusa in situatia de a suporta raul ) justifica urgenta si modul in care
s-a comis actiunea de salvare . In caz de incendiu sau inundatie , o persoana care ar
buscula ori calca in picioare pe alta sub amenintarea pierderii vietii este in stare de
necesitate . Daca insa amenintarea ar fi apropiata , dar nu iminenta , intrucat , de
exemplu , masurile de salvare luate de pompieri sunt pe cale sa duca la salvarea
persoanei expuse pericolului , sau daca acea persoana poate evita pericolul iesind
din casa in flacari sau reusind sa scape de furia apelor , ar comite atunci faptele de
violenta amintite , acea persoana nu mai poate invoca starea de necesitate , intrucat
pericolul , in primul caz , nu era iminent , iar , in al doilea caz , trecuse .

2.2.2 .Inevitabilitatea pericolului


Condtia iminentei pericolului trebuie analizata in stransa legatura cu conditia
inevitabilitatii lui, in sensul ca acesta nu ar putea fi inlaturat decat prin savarsirea
faptei prevazute de legea penala . Existenta vreunui alt mijloc prin care persoana s-
ar fi putut sustrage pericolului respectiv reprezinta o cauza care inlatua necesitatea
actiunii faptuitorului . Nefolosirea acestei posibilitati dezvaluie o culpa din partea
faptuitorului , care il priveaza de beneficiul lipsei de raspundere . Este deosebirea
cea mai plina de consecinte in raport cu legitima aparare , in care reactia ramane
circumscrisa de nevoia de respingere a unui atac , in limitele proportionalitatii . In
18
starea de necesitate fapta persoanei care incearca sa evite un pericol iminent prin
producerea alteia , de cele mai multe ori inocente in crearea pericolului , va trebui
sa reprezinte extrema ratio , in posibilitatile de salvare , care se ofera in
circumstantele date , pentru ca altfel , in cazul in care pericolul putea fi inlaturat in
alt mod , va disparea si insasi necesitatea care justifica actiunea Posibilitatea
evitarii pericolului prin alt mijloc trebuie analizata ca o conditie absoluta, pe baza
unor criterii abstracte , si tinandu-se seama de toate conditiile obiective in care s-a
gasit faptuitorul , precum si de aptitudinea acestuia in momentul de tulburare de a
judeca cu claritate situatia in care se afla si mijloacele de a se salva . Aceasta
deoarece in conditii perfect identice oamenii pot reactiona diferit potrivit starii lor
psihice. Fata de cele analizate rezulta cel care poate evita pericolul prin fuga si
prefera sa savarseas fapta prevazuta de lege este exclus de la beneficiul starii de
necesitate , fuga neimplicand nici o dauna morala pentru el si nici incurajare pentru
cauza pericolului.

2.2.3.Conditiile efectuarii actiunii starii de salvare


Necesitatea actiunii de salvare .Existenta pericolului iminent si inevitabil
constrange pe faptuitor sa savarseasca un act necesar evitarii consecintelor ce-l
ameninta . Starea de necesitate in care sa afla actioneaza irezistibil asupra
persoanei care devine un coactus 2. Nefiind vorba de o alterare a facultatilor
mintale care sa-l puna practic in imposibilitate de a evalua atat pericolul , cat si
calitatea milloacelor de salvare pe care le are la indemana , faputitorul sub
impulsul necesitatii , actioneaza voluntar , dar constrans . Este o constrangere
relativa nu absoluta . Actul necesar in asemenea conditii poate fi de natura
defensiva sau agresiva 3. El poate sa conste dintr-o actiune dirijata contra cauzei

2
V . Ionescu , –“Legitima aparare si starea de necesitate”, Editura “Stiintifica“, Bucuresti , 1972, pag . 195

3
T. Mirisan –“Consideratii asupra cauzelor care inatura caracterul penal al faptei” Editura “ GILL “ , Zalau ,
1996,pag.330

19
care genereaza pericolul , faptuitorul aparandu-se , de exemplu , de un atac din
partea unei persoane , care nu imbraca caracterul de atac injust pentru a indreptati o
legitima aparare (iresponsabili, minori ) sau impotriva unor animale . El poate lua
si forma unei actiuni agresive indreptate impotriva persoanelor , fie asupra
bunurilor cu totul straine de cauzarea pericolului , prin lezarea carora faptuitorul
gaseste singura solutie de a se salva. Caracterizarea actiunii ca necesara , spre
deosebire de actiunea de aparare din legitima aparare4 rezida din inevitabilitatea ei
in conditiile date , ca fiind singura posibilitate de evitare a pericolului . Existenta
unei alte posibilitati , tinand seama de toate elementele obiective si subiective ,
ridica necesitatea actiunii de salvare . Asadar , atunci cand faptuitorul a putut
concepe si o alta posibilitate de evitare a pericolului , cu consecinte mai putin
pagubitoare , nu va beneficia de efectele starii de necesitate . Doctrina necesitatii
analizata mai sus isi gaseste campul de aplicare restrans , prin vointa legiuitorului
care fixeaza anumite limite , stabilite in raport cu proportia dintre urmarile
pricinuite fata de cele evitate .
Natura activitatii de salvare . Nu orice actiune de salvare intereseaza
institutia starii de necesitate din dreptul penal . Pentru a se pune problema
inlaturarii caracterului penal al unei fapte comise in conditiile starii de necesitate ,
trebuie ca in mod necesar acea fapta sa fie prevazuta de legea penala . Daca
actiunea de aparare nu este prevazuta de legea penala , nemaifiind in discutie
problema inlaturarii caracterului penal al acesteia , ramane fara interes , din
punctul de vedere al legii penale , sa se mai analizeze celelalte conditii ale starii de
necesitate . Ceea ce intereseaza deci , in primul rand , este ca actiunea de aparare sa
constea dintr-o fapta prevazuta de legea penala . Este , de asemenea , fara
importanta , calificarea ei juridica , in conditiile starii de necesitate putand fi
savarsite fapte de o mare varietate , inceptnd cu omorul si terminand cu cea mai

4
T.Mirisan –“Consideratii asupra cauzelor care inatura caracterul penal al faptei” Editura “ GILL “ , Zalau ,
1996,pag.331

20
putin grava fapta de insusire , de distrugere sau de degradare a bunului altuia , ori
de inlcare a unor reguli de circulatie . In concluzie , pentru a se putea discuta
despre existenta starii de necesitate , actiunea de salvare trebuie sa constea dintr-o
fapta care , daca nu s-ar incadra in conditiile analizate ar antrena raspunderea
penala a faptuitorului .
Interventia in salvarea celui expus pericolului.Potrivit art . 45 al . 2 Cod
pen . este in stare de necesitate si cel ce savarseste fapta prevazuta de legea penala
pentru salvarea vietii , integritatii corporale , sanatatii , bunurilor altor persoane .
Sfera persoanelor care pot interveni pentru a salva o alta persoana a fost largita ,
orice persoana putand interveni , fara exceptie . Justificarea acestei prevederi este
ideea de solidaritate umana5 care determina omul sa nu stea pasiv cand are
posibilitatea de a interveni pentru salvarea unei valori amenintate . Actiunea
textului este practic tot o rezultanta a constrangerii , dar care nu izvoraste din
instinctul sau de conservare , ci dintr-o suma de elemente moral- afective , de
solidaritete intre oameni , care-l impiedica sa ramana indiferent in fata nenorocirii
altuia. Ceea ce caracterizeaza fapta de interventie este imprejurarea ca ea este
comisa fara vinovatie , mobilul faptei excluzand atiutdinea psihica comdamnabila a
unui infractor . In actiunea de interventie se pot ivi doua situatii : cazul unei
singure persoane in pericol si cazul mai multor persoane in pericol .
In cazul unei singure persoane in pericol intervenientul pote actiona in
favoarea celui in pericol la solicitarea acestuia , sau din initiativa proprie daca
persoana amenintata ignora pericolul . Este posibil ca intervenientul sa efectueze
actiuni de salvare chiar impotriva refuzului persoanei amenintate . Este cazul
ajutorului dat pentru salvare unei persoane care a incercat sa se sinucida . In cazul
mai multor persoane in pericol se pot ivi situatii cand mai multe persoane sunt
amenintate de acelasi pericol . Intervenientul , animat de dorinta de a da ajutor , nu
poate fi util tuturor . S-a pus intrebarea daca poate interveni in favoarea uneia
5
Colectiv, “ Noul Cod penal şi codul anterior , prezentare comparativă “, Ed . “ Politică “ , Buc . 1968 , pag . 42

21
dintre ele . Raspunsul nu pote fi decat afirmativ , cu o conditie insa : actiunea
intreprinsa de el pentru salvarea persoanei respective sa nu inrautateas situatia
celorlalti . Conditia este logica fiindca pericolul in care se gaseau toate persoanele
in stare de necesitate nu poate fi amplificat , fara sa atraga raspunderea persoanei
care nu se afla in aceasta situatie exceptionala , dar produce prin fapta sa aceasta
inrautatire. De asemenea , s-a spus ca intervenientul nu poate inversa situatia a
doua persoane in pericol , dintre care una vrea sa se sacrifice in favoarea celeilalte ,
salvand tocmai pe aceea care are intentii altruiste . Cu ocazia unei catastrofe sau
calamitati care genereaza stari de necesitate persoanele insarcinate cu atributii de a
asigura ordinea pot savarsi fapte abuzive pentru care nu se va putea invoca starea
de necesitate . Aceste persoane in exercitarea atributiilor lor vor trebui sa
urmareasca salvarea tuturor celor amenintati de pericol sau sa limiteze pe cat
posibil efectele catastrofei, respectand instructiunile date in eventualitatea unor
astfel de evenimente . Orice abuz din partea lor este le va angaja raspunderea .
Concluzia este ca persoana obligata sa infrunte pericolul trebuie sa actioneze
alegand solutiile cele mai bune in exercitarea obligatiilor ce-i incumba in actiunea
de salvare pe care o intreprinde . orice abuz sau neglijenta din partea sa ii
antreneaza raspunderea .

2.3 .Limitele starii de necesitate


Starea de necesitate , ca institutie de drept , este conditionata de anumite
cerinte indispensabile , in lipsa carora aceasta “ stare “ nu se poate realiza . Aceasta
nu inseamna ca , intrunirea tuturor conditiilor ce caracterizeaza starea de necesitate
conduc la justificarea oricarei actiuni de salvare pentru evitarea pericolului . Legea
care a ridicat caracterul penal al faptei savarsite in conditiile starii de necesitate a
impus si anumite limite actiunii de salvare , a fixat o anumita relatie de proportie
intre bunul salvat si cel sacrificat , in afara carora i se va refuza faptuitorului
beneficiul starii de necesitate . Inlaturarea unui rau mai mic prin cauzarea
22
constienta a unui rau mai mare6 reperezinta o activitate careia legiuitorul nu putea
sa-i acorde beneficiul apararii de raspundere penala , chiar in situatia in care
faptuitorul se gasea sub influenta unei constrangeri .Ca si in cazul legitimei aparari
cerinta unei proportii deriva , ea insasi , din ideea de constrangere psihica. Daca in
legitima aparare , in care persoana atacata , prin reactia sa , provoaca un rau
agresorului , trebuie sa respecte o anumita proportionalitate intre consecintele
atacului si urmarile apararii , cu atat mai mult in starea de necesitate, o asemenea
proportie intre consecintele pericolului si raul produs prin actiunea de salvare se
impune , fiind vorba de prejudicierea , de cele mai multe ori , a unei persoane
inocente . In literatura juridica au fost discutii chiar in cazul in care in loc de
proportionalitate exista egalitate . Este vorba de situatia celui care sacrifica viata
altuia pentru a si-o salva pe a sa .
Se poate intampla uneori ca urmarea pricinuita prin actiunea de inlaturare a
pericolului sa nu fie mai grava decit cea care s-ar fi produs daca pericolul nu s-ar fi
inlaturat , dar sa fie in schimb mai grava decit aceea care ar fi fost suficienta pentru
inlaturarea pericolului . In astfel de cazuri , daca cei care au efectuat actiunea de
inlaturare a pericolului nu si-au dat seama de depasirea necesitatii , fapta lor va fi
considerata ca fiind savarsita in stare de necesitate ; in caz contrar ei vor beneficia
de circumstanta atenuanta legala prevazuta de art. 73 al . a .In operatia de stabilire
a depasirii necesitatii va trebui , ca si la legitima aparare , sa se tina seama de
conditia psihica in care se gasea cel care a efectuat actiunea de inlaturare a
pericolului si in cazul in care s-ar constata acesta , datorita imprejurarilor , s-a aflat
sub stapanirea unei puternice tulburari sau temeri depasirea limitei de necesitate va
fi socotita ca justificata , adica ca un rezultat al constrangerii
Mentinerea unei proportii intre urmarile provocate si urmarile ce s-ar fi
produs daca pericolul nu era inlaturat rezulta din prevederile art . 45 alt . 3 Cod pen
. , potrivit carora “ nu este in stare de necesitate persoana care in momentul in care
69
Dongoroz şi colectiv , “Explicatii teoretice ale codului penal”,. pag . 367

23
a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari mai grave decat cele la care s-
ar fi expus daca pericolul nu era inlaturat “ . Conditia proportionalitatii este ceruta ,
in actuala reglementare , pentru orice situatie vizata de starea de necesitate atat in
conditiile de salvare a vietii , integritatii corporale sau sanatatii , cat si in cele
referitoare la bunuri importante ori la interesul obstesc .. Ingaduinta legii nu
inceteaza decat in cazul in care se produc urmari vadit mai grave decat cele
evitate . Pentru provocarea unor urmari egale sau mai grave , avandu-se in vedere
ca circumstantele in care se gasea faptuitorul , nu s-a mai considerat util ca fapta
respectiva sa fie pedepsita . Actuala reglementare tine deci seama de esenta starii
de necesitate , cauza de excludere a caracterului penal al faptei , care isi gaseste
fundamentarea stiintifica in ideea constrangerii psihice in care a actionat
faptuitorul , caruia nu cai se poate cere evaluari reci , matematice .
Nu se considera in stare de necesitate persoana care , datorita functiei
sau profesiei sale , este obligata sa infrunte pericolele inerente functiei sau
profesiei respective . Este vorba de un caz special de excludere de la incidenta
juridica a starii de necesitate , deoarece situatia la care se refera aceasta excludere
nu priveste lipsa vreuneia dintre conditiile cerute pentru existenta starii de
necesitate . In acest caz ceea ce lipseste este insusi temeiul care justifica inlaturarea
caracterului penal al faptei , adica perzenta constrangerii . Legea nu recunoaste
existenta constrangerii atunci cand persoana expusa pericolului are obligatia sa
infrunte acel pricol , fiind cel indatorat sa infrunte un pericol nu se poate considera
constrans . Acest caz special de excludere isi afla temeiul juridic in normele legale
care reglementeaza activitatea anumitor , profesii sau indeletniciri , al caror rol
social este de a combate si a infrunta grave si frecvente pericole ; de exemplu ,
medicii , personalul sanitar , pompierii . marinarii , ostasii in timpul actiunilor
militare . Excluderea starii de necesitate se limiteaza insa numai la acele pericole
care sunt inerente acestor profesii , functii sau indeletniciri, ori care sunt eventual
posibile in sfera exercitarii lor . Persoanele exceptate nu pot invoca starea de
24
necesitate in cazul cand fapta a fost savarsita pentru propria salvare ; dar ,
beneficiaza de aceasta cauza de excludere a raspunderii penale atunci cand au
savarsit o fapta prevazuta de legea penala , in exercitiul profesiei , functiei sau
indeletnicirii respective , pentru a inlatura insa pericolul grav si iminent la care au
fost expuse alte persoane.

2.4 .Efecte starii de necesitate


Starea de necesitate cand este concret constatata atrage inlaturarea
caracterului penal al faptei savarsite , excluzand astfel raspunderea penala a
autorului faptei . Aceasta excludere a raspunderii penale nu conduce de regula si la
excluderea raspunderii civile . De cele mai multe ori fapta savarsita in stare de
necesitate aduce vatamare unei alte persoane , careia nu i se poate reprosa nimic cu
privire la producerea pericolului care a determinat starea de necesitate . Daca
persoana vatamata prin fapta savarsita de cel aflat in stare de necesitate a contribuit
intr-un fel oarecare la producerea acestei stari , atunci va fi inlaturata si
raspunderea civila fata de aceasta persoana. Starea de necesitate fiind o cauza de
inlaturare al caracterului penal al faptei intemeiata pe lipsa de vinovatie , rezulatata
din existenta constrangerii , efectele sale se produc subiectiv .Cand actiunea de
inlaturare a pericolului a fost efectuata de mai multe persoane , existenta
constrangerii va fi cercetata separat pentru fiecare participant la actiunea de salvare
.

25
Capitolul III .Conditii privind apararea.

Pentru a se invoca legitima aparare trebuie sa se fi savarsit, in vederea


respingerii atacului, o fapta prevazuta de legea penala, fiindca numai aceasta
prezinta semnificatie juridical penala. Nu intereseaza incadrarea juridica a
faptei savarsite de aparare, dupa cum nu intereseaza nici forma de infractiune
consumata sau ramasa in faza tentativei si nici daca fapta a fost savarsita de
persoana impotriva careia a fost indreptat atacul sau de o alta persoana care
i-a sarit in ajutor. Promovand relatiile de solidaritate intre oameni, legea
penala romaneasca situeaza ca fiind in legitima aparare si pe cel care
intervine in favoarea victimei, indiferent de relatiile sale cu aceasta; de
asemenea, in cazul in care sunt amenintate interesele obstesti, oricare ar fi
raporturile lui cu unitatea obsteasca sau organul impotriva caruia se indreapta
atacul.

26
Pentru a constitui o legitima aparare, fapta savarsita trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:

1.Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea


penala, sub forma actelor pregatitoare sau a tentativei( pentru infractiunile la
care se pedepsesc aceste forme) sau a infractiunii consummate.

2.Apararea sa fie precedara de atac, avandu-se in vedere desfasu-


rarea apararii dupa inceputul atacului cand acesta devine actual. Simpla
presupunere ca agresorul va dezlantui un atac nu da dreptul la o aparare legitima.

3.Actiunea de aparare sa fie necesara pentru respingerea atacului.

Necesitatea apararii va fi apreciata sub raportul intinderii in care


aceasta poate fi facuta, in sensul ca limita necesitatii este data de limita
pericolului rezultat din agresiune.

Apararea este necesara sub raportul intinderii cand are loc dupa ce
atacul a devenit iminent sau actual si pana in momentul cand acesta a
incetat prin imobilizarea agresoruli sau dezarmarea acestuia. Daca fapta este
plasata in timp in afara acestor limite , fapta nu raspunde niciunei necesitati
de a inlatura atacul si in consecinta nu va putea fi retinuta starea de
legitima aparare.

Apararea este necesara si atunci cand infractiunea s-a consumat, dar


exista posibilitatea inlaturarii ori diminuarii efectelor. De exemplu, in cazul
infractiunii de furt atacul indreptat impotriva avutului nu inceteaza prin
luarea bunurilor din detentia sau posesia persoanei vatamate, ci dureaza atata
timp cat hotul se indeparteaza cu lucrul furat de la locul comiterii infractiunii, iar
in timpul cat infractiunea este flagranta, apararea este necesara pentru

27
restabilirea situatiei anterioare, pentru prinderea hotului si predarea lui organelor
penale.

De asemenea fapta prevazuta de legea penala este lipsita de atributul


necesitatii si atunci cand nu este indreptata inpotriva atacului, ci vizeaza , de
exemplu un bun al agresorului.

Fapta savarsita in aparare trebuie sa se indrepte impotriva agresorului


si nu impotriva altei persoane, existand totusi legitima aparare si in cazul in
care cel atacat , din eroare, si-a indreptat fapta impotriva altei persone decat
agresorul, atata timp cat eroarea nu-i este imputabila.7

La aprecierea necesitatii apararii, in fiecare caz in parte, se va tine cont


de starea psihica a celui care a efectuat actiunea de aparare.

4.Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului, adica sa


existe o echivalenta intre fapta savarsita in aparare si atacul care a condus la
necesitatea atacului, de exemplu, la un atac indreptat impotriva integritatii
corporale se poate riposta cu o fapta ce priveste integritatea corporala a
agresorului).

Se au in vedere mijloacele folosite, imprejurarile in care s-a savarsit


fapta, forta fizica a celor implicate, apreciere care se fac dupa momentul savarsirii
faptei, deoarece numai atunci se poate stabili in ce masura fapta savarsita in
aparare a fost pe masura atacului.

In teoria dreptului penal si in legea penala romaneasca se face


distinctie intre excesul de aparare justificat, care este asimilat cu legitima aparare

7
Drept penal roman, partea generala- Constantin Mitrache,1997

28
si excesul scuzabil, care nu inlatura caracterul penal al faptei de apaarre, dar
constituie circumstanta atenuanta.8

Excesul justificat reprezinta depasirea limitelor legitimei aparari prin


savarsirea unei fapte mai grave decat aceea care era necesara pentru
inlaturarea atacului, depasire determinate de starea de tulburare sau de teama
in care se gasea cel atacat , in imprejurarile date. Tinand seama de starea de
spirit a celui atacat, legiuitorul a considerat ca legitima si apararea facuta in
aceste conditii. Pentru ca excesul de aparare sa fie justificat este necesar ca
fapta sa fie savarsita sub presiunea unui atac material, direct, imediat si injust
care sa puna in pericol grav persoana celui atacat sau interesul obstesc.
Astfel, depasirea limitelor legitimei aparari presupune existenta tuturor
conditiilor prevazute pentru existenta legitimei aparari, ea referindu-se doar la
imprejurarea ca riposta a depasit atacul din cauza starii de tulburare in care
se afla cel atacat ( de exemplu, se considera ca puternica tulburare se poate
produce si atunci cand cel ce executa fapta de aparare isi vede copilul plin
de sange care a fost victima unei agresiuni imediat anterioare) .

Exemplu:

Instanta a retinut ca , dupa ce inculpatul si fratele sau au consumat o mare


cantitate de bauturi alcoolice, in timp ce se indreptau spre casa, au inceput sa se
certe; partea vatamata, ca si cu alte prilejuri, l-a lovit pe inculpate care a ripostat,
lovindu-l pe fratele sau si doborandu-l la pamant.Apoi inculpatul a fugit,
intentionand sa scape de aggressor, insa acesta l-a urmarit, i-a iesit inainte si i-a
aplicat mai multe lovituri cu pumnii.Inculpatul a scos briceagul, l-a deschis si i-a
strigat fratelui sau ca il va taia daca se va apropia de el, dar acesta nu a tinut seama
de avertisment, ci s-a indreptat amenintator spre el, moment in care inculpatul i-a

8
Dreptul nr.4/2002- Reflectii in legatura cu diferentierea dintre forma excesului justificat si excesul scuzabil in
cazul legitimei aparari

29
aplicat o lovitura de cutit in abdomen, producandu-I o plaga penetranta , cu lezarea
unor anse intestinale.Fiind internata in spital si operata imediat, viata victimei a
fost salvata.

Inculpatul a fost condamnat pentru savarsirea tentativei la infractiunea de


omor calificat.Recursul declarat de inculpate impotriva acestei hotarari, cu
invocarea dispozitiilor art.44 C.pen. a fost respins de instanta de recurs, lovirea
victimei neconstituind o aparare legitima, deoarece depasea limitele necesitatii
aparariim, fara a fi vorba de starea de tulburare in care s-ar fi aflat inculpatul.9

Excesul scuzabil desemneaza riposta care nu a fost determinata de


starea de tulburare sau temere provocata de atac, ci de sentimental de
indignare , de manie, de revolta in fata violentei nejustificate. Din aceasta
cauza legea nu asimileaza excesul scuzabil cu legitima aparare, dar prevede
ca depasirea limitelor legitimei aparari constituie circumstanta atenuanta
( art.73 lit.b C.pen).

Legitima aparare poate veni in concurs cu alte cauze care inlatura caracterul
penal al faptei, cel mai adesea intalnindu-se cu starea de necesitate. Astfel, in
cazul in care atacul provine de la o persoana iresponsabila, exista stare de
necesitate si nu legitima aparare, inlaturarea caracterului penal al faptei fiind
subordonata conditiilor prevazute pentru starea de necesitate. De asemenea, e stare
de necesitate in cazul in care persoana aflata in stare de legitima aparare,
fiind nevoita sa se apere, loveste si o alta persoana care se afla in preajma
agresorului. In acest caz , fata de aceasta persoana, cel aflat in legitima
aparare nu poate invoca aceasta stare , ci pe cea de necesitate.

Legitima aparare poate veni in concurs si cu eroarea de fapt. Este


posibil ca o persoana sa considere din eroare ca se afla in fata unei

9
Drept penal roman, partea generala, Culegere de probleme din practica judiciara- C. Bulai, C. Mitrache

30
agresiuni si sa riposteze, desi in realitate nu exista acest atac( numita legitima
aparare putativa). De asemenea, este posibil ca cel atacat sa loveasca alta
persoana decat agresorul sau este la fel de posibil ca cel aflat in legitima
aparare sa aprecieze gresit gravitatea atacului si sa savarseasca din eroare un
exces de aparare. In toate aceste cazuri eroarea influenteaza asupra existentei
legitimei aparari, facand sa exsite aceasta cauza de inlaturare a caracterului
penal al faptei atunci cand eroarea nu ii este imputabila celui care s-a aparat
sau excluzand infractiunea intentionata cand eroarea ii este imputabila.10

Capitolul IV. Efectele starii de legitima aparare


Existenta legitimei aparari, judiciar constatata , are ca efect inlaturarea
caracterului penal al faptei. Acest effect rezulta din dispozitia din art.44
alin.1C.pen., care prevede ca nu constituie infractiune fapta prevazuta de
legea penala , savarsita in stare de legitima aparare.

Fapta care constituie o aparare propriu-zisa nu are in general character


ilicit si deci nu poate constitui temei pentru nici un fel de raspundere
extrapenala. In cazul excesului justificat insa ori in situatiile in care legitima
aparare vine in concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt, este

10
Drept penal, Partea generala ( Note de curs)- coordonator Rodica Stanoiu, Editura Hyperion

31
posibil ca fapta savarsita sa pastreze caracterul ilicit extrapenal, putand atrage
raspunderea civila, disciplinara ori administrative a faptuitorului.

Teoria moderna asupra legitimei aparari interpreteaza aceasta institutie ca un


instrument de ocrotire a persoanei si a bunurilor acesteia care trebuie folosit
rational, echilibrat , selectiv si fara excese, mai ales apelul al mijloace letale ,
trebuind facut cu chibzuinta si numai in cazuri bine justificate.11

Concluzii

Cu privire la legitima apărare, întrebarea care s-a pus dintotdeauna a fost:


care este explicaţia că nu constituie infracţiune fapta săvârşită în legitima apărare.
De-a lungul istoriei dreptului penal, s-au dat mai multe explicaţii. În
concepţia şcolii pozitiviste, legitima apărare era socotită drept un act de justiţie
socială. Într-o altă opinie, legitima apărare apără dreptul contra injustiţiei. Cicero
afirma că într-un pericol social iminent, declanşat prin vicleşug sau violenţă, sub
pumnalul lăcomiei sau al mâniei, orice mijloc de apărare este legitim. Într-o altă
opinie, legitima apărare este considerată ca un drept al unei persoane de a riposta în
faţa unei agresiuni.
11
Revista de drept penal nr.2/2007- Legitima aparare, nota George Antoniu

32
Explicând legitima apărare, I. Tanoviceanu (1912) spunea că oamenii în
societate trebuie să fie apăraţi de stat împotriva agresiunilor nedrepte. Când cineva
este lovit sau ucis, societatea trebuie să-l pedepsească pe agresor. Când însă forţa
socială este absentă, şi nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a
se proteja singur. În acest caz, fapta în apărare nu reprezintă un act de revoltă
împotriva societăţii (o nesupunere), ci ajută societatea în menţinerea ordinii,
împiedicând pe agresor să comită o nouă infracţiune. Este chiar în interesul
societăţii ca apărarea legitimă să se exercite cât mai des.
Argumentele aduse în sprijinul legitimei apărari sunt foarte variate. Kant a
susţinut că legitima apărare nu este justă, însă trebuie să rămână nepedepsită,
fiindcă izvorăşte din necesitate, iar legea nu poate avea nici o influenţă acolo unde
intervine necesitatea. Fuerbach: legitima apărare e îndreptăţită de facultatea pe care
o are fiecare cetăţean de a-şi relua drepturile concedate de el societăţii şi de a se
apăra singur contra unui atac injust, atunci când societatea nu-i poate acorda
asistenţă. Puffendorf: nepedepsirea faptelor săvârşite în stare de legitimă apărare se
datorează tulburării sufleteşti în care se află cel atacat, tulburare care-l face să-şi
piardă uzul raţiunii şi să devină iresponsabil. Hegel considerând orice agresiune ca
o negaţie a ordinii juridice, apreciază că legitima apărare este justă şi nu poate fi
pedepsită, fiindcă ea este reacţiunea contra negaţiei dreptului. Von Burri: statul are
interes ca dreptul cel mai important să fie salvat şi consideră că prin însuşi faptul
agresiunii, dreptul agresorului s-a micşorat şi prin urmare dreptul celui atacat fiind
superior, legitima apărare devine justă. Carara: legitima apărare este o reacţie
contra injustului, reacţie care nu e decât o întregire a ordinii juridice. Manzini:
legitima apărare nu-şi poate găsi justificarea decât în ideea de necesitate juridiceşte
recunoscută, necesitate care produce efecte juridice în caz de agresiune injustă, ori
de câte ori statul nu poate apăra pe cetăţeni. Enrico Ferri: legitima apărare, nefiind
o acţiune izvorâtă din motive antisociale, ci un act de justiţie socială, cel ce a lucrat

33
sub imperiul legitimei apărari nu se relevă ca o natură periculoasă, şi ca atare,
contra sa, nu este necesar a se interveni cu măsuri represive.
Nu faptul că atacul este nedrept, justifică legitima apărare, ci imprejurarea că
un pericol de neînlăturat ameninţă pe cel ameninţat. Prin urmare, ceea ce trebuie
pus la baza justificării impunităţii legitimei apărari, este pericolul care constrânge
pe cineva să reacţioneze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penala. Acest
pericol face ca omul să lucreze condus de un “animus”, adică de un element
imaterial, deosebit de acela cerut pentru existenţa ilicitului penal.
Legitima apărare nu constituie un drept şi nici cel puţin o simplă autorizare
eventuală din partea legii pentru a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală. Un
individ atacat nu se apăra fiindcă legea îi permite sau că el se crede titularul unui
asemenea drept, ci pentru că intervine instinctul de conservare al speciei umane.
În cazul legitimei apărari, legea penala nu poate autoriza uciderea unui
agresor. Dimpotrivă, când legea penală lasă în afara ilicitului penal un fapt
oarecare (ca exemplu, omorârea agresorului), ea nu crează un drept la săvârşirea
acelui fapt, ci recunoaşte numai că incidenţa legii penale nu are raţiune de a cădea
asupra acelui fapt. Prin urmare, când legea penală nu înţelege să reprime faptele
săvârşite în legitimă apărare, nu acorda nişte drepturi speciale destinatarilor legii
penale, ci doar recunoaşte în plan juridic anumite situaţii de fapt pe care le aşează
în afara ilicitului penal, ea neînţelegând a lega consecinţe juridice de astfel de
situaţii. Legea penală nu poate, şi nu trebuie să creeze drepturi care să permită
săvârşirea unor acţiuni ilicite din punct de vedere penal, pentru că întotdeauna,
unde există ilicit penal, trebuie să intervină şi represiunea. Dreptul la impunitate
nu-l poate avea nimeni atunci când fapta săvârşită corespunde cazurilor în care
represiunea e înlăturată prin lege sau provin fie din iresponsabilitatea autorului
acţiunii, fie din cauză că acea acţiune nu corespunde unui ilicit penal.
Se ştie că la frontiera dintre ilicitul penal şi faptele nesusceptibile de
represiune, se găsesc fapte care prin complexitatea lor, pot da naştere la îndoială.
34
De aceea, legiuitorul penal, introducând cauzele justificative şi cele care înlătură
caracterul penal, a ţinut să arate că anumite fapte săvârşite în anumite împrejurări
nu aparţin ilicitului penal, şi ca atare nu produc consecinţe juridice penale,
necăzând sub incidenţa represiunii penale. Aceste situaţii sunt cele prevăzute în
articolele 18-20 din proiectul noului Cod penal.
Legitima apărare nu este un drept, şi la fel ca şi în cazul stării de necesitate,
este o situaţie juridiceşte consfinţită, sub imperiul căreia, faptele săvârşite nu au
caracter de ilicit penal. Apărarea fiind legitimă, fapta săvârşită pentru apărarea
vieţii a rămas nepedepsită în toate timpurile şi a fost consfinţită în cele mai vechi
legislaţii.
Vinovăţia persoanei care exercită acte de apărare este eliminată ca rezultat al
unei constrângeri externe venită din partea atacului. Indiferent de gradul de
constrângere reală pe care îl exercită atacul asupra conştiinţei şi voinţei
făptuitorului, este evident că reacţia acestuia nu întruneşte condiţia unei intenţii
vinovate, adică a unui rol penal caracterizat prin “animus nocendi”, ci pe aceea a
unei atitudini conştiente de autoapărare, caracterizată prin “animus defendi “ şi că
această poziţie subiectivă, departe de a exprima o stare de antisociabilitate, se
manifestă dimpotrivă, ca o reacţie psihică normală a oricărei persoane care se află
în faţa unui pericol grav. Prin urmare, nici sub raport criminologic şi nici moral sau
penal, intenţia persoanei care acţionează în condiţiile unei apărări legitime nu
relevă un conţinut antisocial.

35
Bibliografie
[1] Toader T., ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu,
București, 2014, p. 54.
[2] Lascu I., Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în noul Cod
penal, , p. 72.
[3] Pentru o analiză mai detaliată, a se vedea Giurgiu N., Opinii critice privind
Codul penal nou. Partea generală, în Revista de Drept penal nr. 4/2019, p. 44.
[4] Streteanu F., Tratat de drept penal: partea generală, Editura C.H. Beck,
București, 2018, p. 470.

36
[5] Idem, p. 469.
[6] Brutaru V., Din nou despre cauzele justificative, în Revista de Drept penal nr.
1/2006, p. 115.
[7] Rusu M. I., Drept penal: partea generala, Editura Hamangiu, București, 2014,
p. 303.
[8] Roman A., Unele particularități referitoare la depășirea limitelor legitimei
apărări, în Revista Dreptul nr. 11/2013, pp. 192-193.
[9] Gamenț-Antoniu N., Unele observații asupra legitimei apărări, în Revista de
Drept Penal nr. 4/2010, p. 72.
[10] C.S.J., dec. pen. nr. 1999 din 10 iulie 1998.
[11] C.S.J., dec. nr. 1233 din 30 martie 1999.
[12] T.S., dec. nr. 298 din 9 februarie 1979.
[13] Curtea de Apel București, dec. pen. nr. 102/A din 26 februarie 2003.
[14] Tatu A. M., Drept penal general, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2007, p.
221.
[15] C.S.J., compl. 9 jud., dec. nr. 429 din 3 noiembrie 2018.
[16] T.S., dec. nr. 61 din 23 decembrie 1987, în Pușcașu V., Noul Cod penal
adnotat, Editura Hamangiu, București, p. 34.
[17] Gamenț-Antoniu N., loc. cit., p. 74.
[18] Basarab M., ș.a., Codul penal comentat. Vol. I. Partea generală, Editura
Hamangiu, București, p. 276.
[19] Tatu A. M, op. cit., p. 221.
[20] Gamenț-Antoniu N., loc. cit., p. 74.
[21] T.S., dec. nr. 354 din 13 februarie 1981, în Pușcașu V., op. cit., p. 33.
[22] Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 945 din 17 martie 2019.
[23] Î.C.C.J., S. pen., dec. nr. 785 din 7 februarie 2017.
[24] C.S.J., dec. nr. 724 din 26 februarie 2019, în Pușcașu V., op. cit., p. 33.
[25] Basarab M., ș.a., op. cit., p. 277.
37
[26] Rusu M. I., op. cit., pg. 312.
[27] Făț Ș., Legitima apărare. Considerații privind caracterul atacului, în Revista
Dreptul nr. 2/2006, p. 159.
[28] Tatu A. M, op. cit., p. 223, Maxim A., Unele considerații privind condițiile
apărării în cazul legitimei apărări, în Caiete de Drept penal nr. 1/2000, pp. 40-41.
[29] Tatu A. M, op. cit., p. 223.
[30] Roman A., Unele particularităţi referitoare la depăşirea limitelor legitimei
apărări, în Revista Dreptul nr. 11/2019, pp. 192-203.
[31] Dima T., Naghi C., Instituția legitimei apărări, după modificarea suferită
prin Legea nr. 169/2002, în Revista Dreptul nr. 7/2003, p. 111.
[32] Voica D., Prezumția de legitimă apărare, în Revista de Drept Penal nr.
2/2006, p. 60.
[33] A se vedea, Dinu N. D, Raportul juridic dintre prezumţia legală a legitimei
apărări şi infracţiunea de violare de domiciliu, în Revista Dreptul nr. 8/2006, p.
184.
[34] Schmidt-Hăineală O., Legitima apărare în noua reglementare. Prezumție
absoluta sau relativă?, în Revista Dreptul nr. 2/2003, p. 129.

38

S-ar putea să vă placă și