Sunteți pe pagina 1din 14

Asediul Belgradului (4 – 22 iulie 1456)

Cetatea Belgradului (Nándorfehérvár) în Evul Mediu. Sunt vizibile etajările orașului,


precum și palatul
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Asediul Belgradului (4 – 22 iulie 1456)
Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată a Imperiului Otoman,
condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe
atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului.
Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sîrbă Janko
Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara
(alternativ Ioan (Ion) Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban al
Severinului din 1438, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 și regent al Ungariei între 1446-
1452, mare comandant militar, tatăl regelui Matia Corvin - cititi mai mult
pe ro.wikipedia.org

După Căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman condus de sultanul Mehmed al II-lea


și-a continuat expansiunea teritorială în Europa, pregătindu-se să cucerească entitatea
statală următoare, Regatul Ungariei. Deși Țara Românească și Moldova erau la timpul
respectiv țări vasale Porții Otomane, pătrunderea în Europa de pe teritoriile celor două
provincii istorice românești prin cucerirea Transilvaniei ar fi fost dificil de efectuat din
cauza granițelor naturale ale Carpaților Orientali și Meridionali, lungimii traseului și,
mai ales, din cauza organizării sociale, economice, administrative și militare a
Voievodatului Transilvaniei, care ar fi fost o entitate statală mult prea greu de învins.
Ca atare, calea firească de urmat a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a cărei mare parte
fusese deja cucerită și se afla sub stăpânire otomană. Singura piedică reală era cetatea de
frontieră (în maghiară végvár) a orașului Belgrad (în maghiară Nándorfehérvár), aflat la
acea dată sub stăpânire maghiară. Regentul Ungariei de atunci, Ioan de Hunedoara,
membru de seamă al familiei Huniade, având experiența de peste două decenii de lupte
împotriva otomanilor, se așteptase și se pregătise corespunzător și îndelung împotriva
acestui atac.
Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanță, în al cărei final Ioan a condus
un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească, sultanul însuși fiind rănit și
scăpând cu viață cu greutate. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta
lumii creștine”.
În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la
prânz, obicei păstrat și astăzi în toată lumea creștină.
 

Pregătirile
Spre sfârșitul anului 1455, Ioan de Hunedoara a început pregătirile de luptă, după o
reconciliere publică cu oponenții săi. A aprovizionat și înarmat cetatea Belgradului pe
cheltuiala proprie, lăsând-o sub comanda cumnatului său Mihai Szilágyi și a fiului său
mai mare, Ladislau Huniade (în maghiară Hunyádi László), după care a strâns și
organizat o armată auxiliară și o flotă de aproximativ două sute de caravele. Este demn
de remarcat efortul lui Huniade de a fi făcut totul pe cont propriu, întrucât alți nobili nu
au dorit să-l ajute, temându-se mai mult de influența sa din ce în ce mai mare, atât în
Ungaria cât și în întreaga Creștinătate, decât de amenințarea otomanilor.
Un călugăr franciscan aliat cu Huniade, Ioan de Capistrano, a predicat atât de
convingător despre imperativul existenței unei cruciade antiotomane încât foarte mulți
țărani și fermieri slab echipați (majoritatea aveau doar prăștii și coase), dar plini de
entuziasm, s-au adunat sub stindardul lui Huniade. Nucleul armatei acestuia era format
dintr-un grup de mercenari cu experiență și câțiva călăreți din rândul nobilimii. În total,
Huniade a reușit să adune o armată de aproximativ 25-30 000 oameni.
 

Asediul
Înainte ca Huniade să adune acest efectiv, armata lui Mehmed (160.000 oameni după
estimările vremii, 60 – 70.000 conform studiilor mai recente) a sosit în apropierea
cetății Belgradului. Cumnatul lui Huniade, Mihai Szilágyi, avea doar circa 5 – 7.000 de
apărători în cetate.
Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Schiţă modernă, cu explicaţii
în maghiară, indicând poziţiile armatelor combatante – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mehmed a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale


deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început
în ziua de 4 iulie. Sultanul Mehmed și-a desfășurat armata în trei secțiuni: corpul
Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile
personale ale sultanului, ienicerii și comandamentul. Ienicerii și anatolienii erau trupe
de infanterie grea.
Corpul Anatolian avea majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ
200 de vase fluviale avea restul. Flota era postată în principal la nord-vestul cetății,
pentru a supraveghea terenul și a împiedica aprovizionarea apărătorilor. Râul Sava, aflat
la sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual
atac al armatei lui Huniade asupra infanteriei otomane.
La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie ușoară a sultanului, pentru a
evita un atac pe partea dreaptă. Acestor forțe formidabile li s-au opus doar cei
aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutați și de locuitorii din jurul
orașului.
Când Huniade a aflat aceste vești, se afla în sudul Ungariei recrutând trupe adiționale de
cavalerie ușoară pentru armata cu care intenționa să reziste invadatorilor. Deși puțini
nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor, țăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari.
Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de
Vatican cu două scopuri clare, de a propăvădui împotriva “ereticilor” creștini ortodocși
și pentru a populariza o cruciadă împotriva otomanilor.
El a reușit să strângă o armată destul de mare, deși fără experiență și slab echipată, cu
care s-a îndreptat spre Belgrad. Capistrano și Huniade au călătorit împreună, dar și-au
comandat trupele separat. Împreună au avut aproximativ între 40.000 și 50.000
oameni.
În acest timp, apărătorii Belgradului s-au bazat în principal pe formidabilele ziduri ale
cetății, care la acea vreme se număra printre cele mai fortificate și bine construite din
Balcani. După ce Belgradul a fost ales capitala Principatului sârb de către despotul
Stefan Lazarevič în 1404, urmând bătăliei de la Angora, s-au depus eforturi majore
pentru a transforma vechiul castel bizantin într-o capitală puternic fortificată.
Anticipând raiduri otomane după refacerea acestora în urma înfrângerii suferite din
partea mongolilor, au fost studiate și folosite tehnici avansate de construcții militare
utilizate la fortărețele bizantine și arabe din perioadele de conflict începute la mijlocul
secolului al XI-lea, în care acțiunile militare ale turcilor otomani și selgiucizi au
transformat Orientul Apropiat.
Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456)  – Miniatură otomană a asediului din Belgrad 1456 – foto
preluat de pe en.wikipedia.org

Arhitectura cetății a fost foarte elaborată, aceasta având trei linii de apărare: castelul
interior cu palatul și donjonul imens; orașul de sus cu principalele tabere militare,
având patru porți și un zid dublu; și orașul de jos, cu catedrala din centrul urban și un
port la Dunăre. Toate acestea erau separate cu ingeniozitate de șanțuri, porți și ziduri
înalte. Acest proiect a fost unul din cele mai elaborate realizări ale arhitecturii militare
din Evul Mediu. După asediu, ungurii au fortificat laturile de nord și de est cu mai multe
turnuri, unul din ele, turnul Nebojsa, fiind conceput ca având specific de artilerie.
La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad și a penetrat blocada navală
otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reușind să captureze patru
vase mari și douăzeci mai mici, după care a încercuit complet orașul cu flotila sa, în timp
ce vasele turcești erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a reușit să-și
transporte trupele și proviziile necesare în oraș. De asemenea, apărarea cetății a fost
întărită.
Mehmed a dorit să continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense
ale artileriei otomane, zidurile cetății au fost dărâmate și penetrate în mai multe locuri.
La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui și a
continuat toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor orașului și a început
asediul fortăreței. Acesta s-a dovedit a fi momentul crucial al asediului.
Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci dați prin gudron și alte
materiale inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de
flăcări a separat ienicerii luptând în oraș de camarazii lor care încercau să pătrundă prin
breșele create în zidurile orașului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii încercuiți și
oștenii lui Szilágyi din orașul de sus se înclina în favoarea creștinilor, care au reușit să
respingă atacul feroce din afara zidurilor.
Ienicerii rămași în interiorul orașului au fost așadar măcelăriți, în timp ce trupele
otomane care au încercat să pătrundă în orașul de sus au suferit pierderi grele. Când un
soldat otoman aproape a reușit să pună steagul sultanului pe vârful unui bastion, un
soldat pe nume Titus Dugović l-a înșfăcat și împreună au căzut de pe ziduri. (Pentru
această faptă eroică, regele Ungariei Matei Corvin, fiul lui Ioan Huniade, l-a înnobilat pe
fiul lui Titus trei ani mai târziu.)
 

Bătălia
A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neașteptat. Conform unelor surse, armata
țăranilor a început o acțiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano și Huniade să
profite de situație. În ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra pozițiilor
otomane, unele unități s-au furișat din meterezele prăbușite, au ocupat poziții nu
departe de linia inamicilor și au început să-i hărțuiască pe aceștia. Spahiii au încercat
fără succes să împrăștie aceste unități. Ca răspuns, mai mulți creștini s-au alăturat celor
din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o
bătălie în toată regula.
Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Asediul Belgradului din 1456 (pictură turcească din 1584)  – foto preluat de pe
ro.wikipedia.org

Da Capistrano a încercat să ordone oamenilor săi să se retragă în cetate, dar s-a trezit
înconjurat de aproximativ 2000 de cruciați. A început atunci să-i conducă spre liniile
otomane, strigând, “Domnul a făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârșit!”
Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste râul Sava. În acest
timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe pozițiile
artileriei otomane.
Surprinși de aceste evenimente neobișnuite și, după relatările unor cronicari ai vremii,
paralizați de o teamă inexplicabilă, turcii au fost puși pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din
garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica și să recupereze tabăra, dar
până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile
otomanilor au devenit fără speranță.
Sultanul însuși a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată
(din fericire pentru el neotrăvită) și și-a pierdut cunoștința. După bătălie, trupele
maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor cetății și să fie pregătiți
pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceștia nu au mai contraatacat.
Sub acoperirea nopții, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniții în 140 de căruțe
trase de cai. Ajuns în orașul Sarona, Mehmed și-a revenit. La aflarea veștilor că a fost
învins, majoritatea ofițerilor săi uciși în luptă și tabăra și echipamentul au fost
abandonate, tânărul sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă
prin otrăvire. Atacul surpriză al creștinilor a provocat pierderi masive și haos total în
rândurile otomanilor. Așadar, în timpul nopții de 22 spre 23 iulie sultanul învins și-a
retras restul trupelor și s-a întors la Constantinopol.
 

Consecințe
Victoria i-a costat însă foarte scump pe apărători, din cauza faptului că o epidemie de
ciumă a izbucnit în oraș, atât Giovanni da Capistrano cât și Ioan Huniade numărându-se
printre victimele acesteia la doar câteva săptămâni după terminarea bătăliei (Huniade a
murit la data de 11 august 1456, iar Capistrano în 23 octombrie a aceluiași an).
Deși cetatea a rezistat cu succes asediului, distrugerile au fost foarte mari. Ca atare, au
fost necesare lucrări masive de reparații și de îmbunătățiri. Zidurile de est, pe unde
otomanii au pătruns în orașul de sus, au fost fortificate prin adăugarea porții Zindan și a
turnului masiv Nebojsa. Acestea au fost ultimele modificări aduse cetății până în anul
1521, când a fost cucerită de sultanul Suleiman Magnificul.
Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456), pictură maghiară din secolul XIX. În mijloc se află
Giovanni da Capistrano ridicând crucea – foto: ro.wikipedia.org
Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre Europa
Occidentală pentru următorii 70 de ani, deși turcii au mai avut și alte incursiuni – ca de
exemplu ocuparea cetății Otranto (în 1480 – 1481) și raidurile din Croația și Styria din
1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria și implicit creștinătatea centrului și
vestului Europei de atacurile turcești până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul
1521.
În timpul asediului, Papa Callixt al III-lea a dat ordin să se tragă clopotele de amiază,
pentru a chema credincioșii să se roage pentru apărători – dar cum în multe locuri știrea
victoriei a ajuns înaintea ordinului, scopul acestuia s-a transformat în comemorarea
victoriei, iar Papa a modificat ordinul conform acestei interpretări. Așadar clopotele de
amiază sună și în ziua de astăzi în memoria victoriei lui Ioan Huniade la Belgrad.
După ce bătălia a oprit avansarea lui Mehmed spre Centrul Europei, Serbia și Bosnia au
fost anexate Imperiului Otoman. Valahia, Hanatul Tătar al Crimeei și în cele din urmă
Moldova nu au putut fi practic niciodată cucerite datorită rezistenței militare puternice
și ca atare au fost transformate în state vasale. Au existat mai multe motive pentru care
sultanul nu a atacat direct Ungaria și pentru care a renunțat la ideea de avansare în acea
direcție după eșecul său de la Belgrad.
Dezastrul de la Belgrad a indicat că Imperiul nu putea să se extindă mai departe până
când Serbia și Bosnia erau transformate în baze sigure de operațiuni. În plus, puterea
politică și militară considerabilă a Ungariei sub conducerea regelui Matei Corvin a avut
fără îndoială de-a face cu această ezitare. Mehmed a fost preocupat și de rezistența celor
două state românești “semi-independente” de la nordul Dunării (Valahia și Moldova),
asupra cărora a încercat să-și impună controlul (întotdeauna parțial).

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed


Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau
Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze,
Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între
1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel
sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns
sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului
Otoman. – pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
În volumul Dracula – Prince of Many Faces; His Time and His Life (în limba română,
Dracula, prințul cu multe fețe, viața sa și timpul său) de Radu Florescu și Raymond T.
McNally, autorii explică faptul că Mehmed a dorit, 6 ani ulterior anului 1456, să
recucerească Belgradul pentru a obține acces spre Ungaria urmând cursul Dunării, dar a
fost împiedicat datorită unei înfrângeri neașteptate și umilitoare suferită în fața lui Vlad
Țepeș. Numele sub care este cunoscută această înfrângere decisivă este atacul de noapte,
care a avut loc în apropierea capitalei Țării Românești, Târgoviște, în noaptea de 17
iunie 1462.
Mai târziu, sultanul a intrat în conflict cu Ștefan cel Mare în Moldova, suferind o
înfrângere și mai grea și umilitoare în bătălia de la Podul Înalt, și mai târziu obținând o
victorie pirică la bătălia de la Valea Albă. Ținând cont de ambiția sa agresivă și
declarațiile sugerând că visa la cucerirea lumii, majoritatea istoricilor sunt de acord că
Mehmed Cuceritorul a fost inițial interesat de cucerirea Ungariei și extinderea în
Europa, dar a fost împiedicat de înfrângerea de la Belgrad și oprit de puterea militară a
regelui Ungariei, Matei Corvin, ca și de rezistența aprigă a vasalilor valahi. După cum
declară Florescu și McNally, sultanul “a plănuit să lovească stâlpii civilizației europene și s-
o aducă sub controlul său.”
Victoria lui Huniade la Belgrad și efectele de lungă durată ale deciziilor sale politice (atât
Vlad Țepeș cât și Ștefan cel Mare au ajuns la putere în timpul și cu ajutorul lui Huniade,
iar acesta a făcut tot ce i-a stat în putere să-l instaleze pe fiul său Matei pe tronul
Ungariei, ceea ce s-a și întâmplat ulterior) i-au scăzut considerabil redutabilului
Mehmed șansele de a amenința semnificativ lumea creștină. În același timp, visul
suprem al lui Ioan – recucerirea creștină a Constantinopolului – nu s-a realizat
niciodată. Huniade a ales să nu se implice într-un asediu al Constantinopolului pentru
că știa că nu era suficient de pregătit din punct de vedere militar să lupte împotriva
puternicei armate a lui Mehmed în acel moment.
Asediul Belgradului – Bătălia de la Belgrad (4 – 22 iulie 1456) – Pictura Eroismul lui Titus Dugović a lui Sándor Wagner
datează din secolul al XIX-lea, realizată într-o manieră mixată de baroc târziu şi academism  – foto preluat de pe
ro.wikipedia.org

Fiind un înțelept și versat lider militar și politic, Huniade a ales deliberat un țel perfect
realist, protejarea Ungariei și fortificarea Balcanilor. Fiul său, Matei Corvin, care nu a
împărtășit ideea unei cruciade antiotomane și a fost prea ocupat de dispute politice cu
Sfântul Imperiu Roman pentru a fi un războinic agresiv ca tatăl său, a continuat rolul
tatălui său de a se limita în principal la apărarea teritoriului propriu lăsându-i pe
conducătorii din Balcani să ducă greul luptei împotriva Imperiului Otoman.
Deși rezistența dârză și abilitatea de conducător a lui Huniade au făcut ca ambițiosul
Mehmed Cuceritorul să fie oprit în Balcani, sultanul reușise să transforme Imperiul
Otoman într-una din cele mai temute puteri din Europa (și Asia) timp de câteva secole.
Marea parte a Ungariei a fost până la urmă cucerită în 1526 după înfrângerea Ungariei
în bătălia de la Mohács. Expansiunea otomană în Europa a continuat cu succes până la
asediul Vienei din 1529, iar puterea otomană din Europa a rămas de temut și a
amenințat Europa Centrală până la bătălia de la Viena din 1683.
 

 articol preluat de pe ro.wikipedia.org