UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ANUL 2

TRANSPARENŢA ŞI PARTICIPAREA CETĂŢENEASCĂ ÎN ACTIVITATEA

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

suport de curs

2015
 CUPRINS

CAPITOLUL 1..........................................................................................................................3
TRANSPARENŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.............................................................3
1.1. Abordarea transparenţei la nivelul administraţiei publice româneşti..............................3
1.2. Transparenţa decizională.................................................................................................4
1.3. Importanţa transparenţei în activitatea administraţiei publice româneşti.......................5
CAPITOLUL 2..........................................................................................................................7
PARTICIPAREA CETĂŢENEASCĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ.........................7
2.1. Ce reprezintă participarea cetăţenească?.........................................................................8
2.2. Orientarea instituţiilor administraţiei publice spre cetăţean..........................................12
2.3. Relaţia dintre administraţia locală şi cetăţeni într-un stat democratic...........................16
2.4. Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor în relaţia cu autorităţile administraţiei publice.....22
CAPITOLUL 3........................................................................................................................27
PROCEDURI PRIVIND PARTICIPAREA CETĂŢEANSCĂ, REGLEMENTATE DE
LEGEA TRANSPARENŢEI.................................................................................................27
3.1. Participarea la procesul de elaborare a actelor normative.............................................27
3.2. Participarea la procesul de luare a deciziilor.................................................................33
3.3. Câteva aspecte practice în aplicarea dispoziţiilor legii transparenţei............................34
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................62

2
 CAPITOLUL 1

TRANSPARENŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1.1. Abordarea transparenţei la nivelul administraţiei publice româneşti

În ultimii ani, atât administraţiile ţărilor europene, cât şi instituţiile Uniunii au devenit
din ce în ce mai deschise, mai transparente, astfel încât această tendinţă era normal să
influenţeze şi activitatea administraţiei publice din România. „Principiul transparenţei în
administraţia publică este un principiu fundamental consacrat în legislaţia multor state
occidentale şi, implicit, în doctrina occidentală, tot mai des evocat şi în doctrina
românească”1.
În aceste condiţii a devenit evidentă necesitatea adoptării şi în ţara noastră a unei
legislaţii care să permită accesul tuturor cetăţenilor interesaţi, cât şi al organizaţiilor
neguvernamentale, asociaţiilor de afaceri etc, la informaţiile de interes public, cât şi să
reglementeze modul în care societatea civilă poate analiza şi influenţa proiectele de acte
normative.
La ora actuală, în România, legislaţia care asigură cadrul de implementare a unei
guvernări deschise, transparente şi participative, relativ recent adoptate, este asigurat mai ales
de Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.52/2003 privind transparenţa
decizională în administraţia publică şi Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
Una dintre cauzele cele mai importante cauze ale apariţiei şi întreţinerii fenomenului
de corupţie este lipsa de transparenţă a sistemului administrativ. Ca atare apare necesitatea ca,
pe de o parte, să fie completat cadrul legislativ privitor la transparenţa administraţiei publice,
iar de pe altă parte să fie continuată implementarea prevederilor deja existente pentru a atinge
anumite standarde de transparenţă în sectorul public. În acest sens se vor avea în vedere
revizuiri legislative, expuse în planul de acţiune, în următoarele domenii: acordarea de
1
Dana Apostol Tofan – Unele consideraţii în legătură cu Legea privind transparenţa decizională în administraţia
publică, Revista „Curierul Judiciar” nr.3/2003, pag.22-23

3
finanţări nerambursabile din fondurile publice, finanţarea partidelor politice, alocarea
fondurilor publice pentru publicitate, regimul achiziţiilor publice, regimul funcţionarilor
publici, regimul inspecţiilor la agenţii economici.
În privinţa accesului la informaţia de interes public, respectiv în privinţa participării
cetăţeneşti la procesul de luare a deciziilor, se poate constata, pe de-o parte, implementarea
parţială a prevederilor legale şi, pe de altă parte, întârzierea în revizuirea reglementărilor care
restrâng accesul la informaţie în sensul unei definiri precise a informaţiilor exceptate de la
accesul public. Un accent important în cadrul acestui obiectiv trebuie pus pe utilizarea
normelor incluse în codurile de conduită în programele de pregătire profesională specializată
a personalului din sectoare publice considerate vulnerabile.

1.2. Transparenţa decizională

Pentru întregirea cadrului legal care consacră principiul transparenţei, în anul 2003 a
fost adoptată Legea nr. 52 privind transparenţa decizională în administraţia publică, care
impune entităţilor publice să permită participarea societăţii civile şi a reprezentanţilor
comunităţii de afaceri, cu rol consultativ, la procesul decizional. Aceştia urmează să fie
consultaţi atât în faza de concepţie şi elaborare, cât şi în cea de implementare a deciziilor, în
vederea asigurării calităţii şi legitimităţii acestora.
Publicul trebuie să fie permanent informat asupra activităţii autorităţilor publice, atât
în stadiul de evaluare a planurilor de activitate, cât şi în momentul adoptării şi implementării
deciziilor, furnizându-i-se în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de
natură financiară ori în legătură cu misiunea şi planificarea strategică a entităţilor publice.
Transparenţa permite oricărei persoane asupra căreia produce efecte un act al unei
entităţi publice să cunoască temeiul acestuia. La rândul lor entităţile publice primesc de la
entităţile superioare feed-back constând în evaluarea amănunţită a activităţii lor.
Transparenţa decizională desemnează setul de instrumente prin care administraţia
răspunde în faţa cetăţenilor, cu privire la activitatea desfăşurată în serviciul acestora. In
calitatea lor de contribuabili, cetăţenii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi, precum şi de a
participa la deciziile luate de către autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, care
sunt beneficiare ale aportului lor financiar şi ale opţiunilor lor electorale.
Transparenţa activităţii administraţiei publice locale constituie regula în toate etapele
şi procedurile deciziei administrative, fie ele premergătoare, concomitente sau ulterioare.

4
Excepţia de la această regulă o constituie confidenţialitatea şi este limitativ stabilită de lege la
situaţii ce se datorează necesităţii protejării unor interese specifice domeniului siguranţei
publice, prevenirii infracţiunilor, protejării monedei şi a creditului, a intimităţii2.
Transparenţa are rolul de a preveni acţiunile care ameninţă integritatea publică, cum ar
fi actele de corupţie şi de a evalua performanţele administraţiei publice locale.
Pentru ca procesul administrativ să se desfăşoare eficient, iar administraţia publică să
răspundă corect necesităţilor generale ale societăţii, este necesară existenţa unei transparenţe
depline şi a unei comunicări reale; autoritatea administrativă trebuie să cunoască nevoile
cetăţenilor, precum şi fragmentarea acestor nevoi pe grupuri şi subgrupuri sociale. În acest
scop, pe lângă modalităţile expres prevăzute de lege, în baza autonomiei administraţiei, se pot
iniţia şi realiza diverse parteneriate locale, se pot genera iniţiative, metode şi tehnici proprii de
îmbunătăţire a legăturii dintre administraţie şi cetăţean.

1.3. Importanţa transparenţei în activitatea administraţiei publice româneşti

Din totalul actelor normative emise în România, majoritatea covârşitoare sunt creaţia
puterii executive. Dincolo de normele emise direct de Guvern prin intermediul ordonanţelor şi
a ordonanţelor de urgenţă, marea majoritate a legilor adoptate de Parlament sunt iniţiate de
Guvern, fiind redactate în cadrul instituţiilor administraţiei publice. În aplicarea legilor şi
ordonanţelor, Guvernul, ministerele, alte instituţii statale centrale sau de la nivel local, dar şi
toate instituţiile administraţiei publice locale emit în mod continuu un mare număr de acte
normative.
Tot acest corp de legislaţie apare şi este frecvent modificat fără implicarea celor
interesaţi, fie că sunt cei care urmează să aplice actele respective sau cei a căror activitate este
reglementată prin acestea.
Lipsa transparenţei decizionale, alături de alte carenţe ale activităţii de reglementare,
conduce la încrederea scăzută a societăţii în forţa şi importanţa actelor normative. Absenţa
consultărilor face ca normele să fie frecvent modificate sau înlocuite, lucru ce determină o
accentuată instabilitate legislativă şi nu oferă siguranţa necesară cadrului legal existent în
România. Aplicarea reală a principiului transparenţei ar duce la o mai mare încredere în legi şi
reglementări, din moment ce ele au fost adoptate cu consultarea celor interesaţi. Încrederea în
cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de respectare a legii, cu consecinţe pozitive

2
Dabu Valerica – Discuţii referitoare la Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
în Revista „Dreptul” nr.4/2004, pag. 154

5
asupra dezvoltării economice şi a menţinerii unor relaţii de cooperare între administraţie şi
societate3.
În ultimii ani administraţiile europene, cât şi instituţiile Uniunii au devenit din ce în ce
mai deschise şi mai transparente. Integrarea europeană a României presupunea un proces
complex de compatibilizare a normelor, structurii şi practicilor administrative cu cele
existente în ţările Uniunii Europene. În acest context, transparenţa reprezenta un principiu şi o
condiţie esenţială pentru reaşezarea raporturilor dintre administraţie şi cetăţean în deplină
concordanţă cu normele şi practicile europene. Cele trei cerinţe esenţiale pentru reforma
relaţiei dintre administraţie şi cetăţean în vederea instituţionalizării transparenţei, care se
regăsesc în practica ţărilor democratice şi pe care şi România era chemată să le respecte sunt:
accesul la informaţie, consultarea şi participarea civică.
Astfel, în România s-au adoptat o serie de reglementări ce aveau în vedere creşterea
transparenţei în administraţia publică şi care reconfigurează spaţiul normativ al reformei
instituţionale: accesul la informaţie, licitaţiile electronice, declararea averilor, regimul
incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, codul de conduită al funcţionarilor publici,
statului aleşilor locali, transparenţa decizională4.
În momentul de faţă, România dispune de întreaga legislaţie necesară pentru
asigurarea transparenţei instituţionale, pentru informarea şi implicarea cetăţenilor în procesul
decizional, pentru combaterea şi reducerea fenomenului corupţiei, elemente esenţiale pentru
funcţionarea democraţiei.
Legile trebuie să fie mai întâi cunoscute de cetăţeni şi funcţionari publici, pentru a şti
care le sunt drepturile şi obligaţiile. Apoi, ele trebuie să fie corect implementate, transpuse în
practici instituţionale transparente, care să permită creşterea gradului de încredere la nivelul
relaţiei dintre cetăţeni şi instituţiile publice. Pe măsură ce aceste legi sunt aplicate, activitatea
autorităţilor administraţiei publice devine din ce în ce mai transparentă.
În acest context, Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public şi Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,
reprezintă piatra unghiulară a transparenţei. În jurul lor gravitează întreaga legislaţie ce
asigură funcţionarea modernă şi democratică a administraţiei publice.

3
Laura Stefan, Ion Georgescu – Transparenţa decizională în administraţia publică, Ed.Afir Bucureşti, 2003,
pag.11
4
Cristina Mitrică – Consideraţii privind aplicarea principiului transparenţei în administraţia publică, în Revista
de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2006, pag.187

6
 Aceste legi sunt instrumente efective pentru exercitarea competenţelor şi realizarea
obiectivelor specifice autorităţilor şi instituţiilor publice, asigurând formal respectarea
interesului public, a drepturilor legitime ale persoanelor şi a regulilor statului de drept.
Din nefericire, însă gradul de aplicare al acestor legi în sensul atragerii cetăţeanului în
procesul legislativ este departe de a fi satisfăcător, aşa cum va rezulta şi din informaţiile
concrete care vor fi prezentate în subcapitolul referitor la aspectele practice legate de
aplicarea dispoziţiilor legii transparenţei.

CAPITOLUL 2

PARTICIPAREA CETĂŢENEASCĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

În contextul legislaţiei actuale conceptul de “participare cetăţenească” trebuie privit ca

reprezentând necesitatea administraţiei publice locale româneşti de a adopta un nou mod de a
gândi relaţia sa cu cetăţenii şi anume atragerea participării cetăţenilor la procesele de
elaborare a actelor normative şi de luare a deciziei administrative.
Relaţia administraţiei cu cetăţenii trebuie regândită în ideea ca funcţionarii publici să
înceapă să asculte şi să se apropie de problemele cu care se confruntă cetăţenii, în încercarea
de a avea o relaţie personalizată cu fiecare cetăţean, pentru mai buna servire a acestora şi
construirea unei noi imagini a unei administraţii care să fie aproape de cetăţeni, să caute să-i
înţeleagă şi să facă totul pentru a le acorda servicii optime în termenul prevăzut de lege.
Democraţia presupune, printre altele, libertatea exprimării opiniilor şi libertatea
exercitării drepturilor. Aceste libertăţi presupun oferirea de către sistem cetăţenilor a
posibilităţii de exprimare a opiniilor sau de exercitare a drepturilor. Aceste deziderate se pot
realiza numai printr-o participare şi implicare intensă şi susţinută a cetăţenilor în procesele
administraţiei.
“Într-un stat democratic, administraţia ar trebui să fie cu, din şi pentru oameni. De
aceea participarea cetăţeneasca este esenţială pentru un sistem democratic. În democraţiile
aflate în tranziţie, cum este şi România, participarea cetăţenească este un concept relativ
recent şi unul în care atât cetăţenii cât şi administraţia simt că se îndreaptă către practici
benefice de ambele părţi5”.

5
Eric Chetwynd, Frances J.Chetwynd, Participarea cetateneasca pentru imbunatatirea procesului decizional in
administratia publica locala, Research Triangle Institute, 2001

7
 2.1. Ce reprezintă participarea cetăţenească?

Dorinţa administraţiei publice locale de a implica cetăţenii în activitatea procesului de

guvernare materializată în transferul continuu de informaţii de la administraţie la cetăţeni,
găsirea celor mai eficiente modalităţi pentru a afla care sunt dorinţele cetăţenilor şi apoi
informarea acestora despre deciziile luate, precum şi educarea acestora în sensul participării
lor în activităţile administraţiei, trebuie să reprezinte principalele obiective ale autorităţilor
administrative.
În acest sens participarea cetăţenească ar putea fi definită ca fiind procesul prin care
preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt integrate procesului administraţiei publice
locale de luare a deciziilor. Există două direcţii de comunicare între cetăţeni şi administraţie
cu scopul general de îmbunătăţire a deciziilor administraţiei publice locale susţinute de câtre
cetăţeni6”.
Pentru realizarea participării cetăţeneşti este nevoie ca autorităţile administraţiei
publice să încerce să se pună în locul cetăţenilor pentru a afla ce doresc aceştia şi cum doresc
cetăţenii să fie trataţi.
Astfel, elaborarea unor sondaje de opinie locale poate fi o bună soluţie în scopul
cunoaşterii nevoilor specifice ale cetăţenilor, de asemenea o soluţie poate fi reprezentată de
amenajarea unor birouri, în vederea informării riguroase a cetăţenilor prin intermediul
personalului calificat.
Nivelul cel mai potrivit la care putem discuta de participare cetăţenească este cel local.
Aici ideea participării cetăţeneşti în procesul de administraţie are cel mai profund înţeles. Aici
deciziile administraţiei au cel mai vizibil impact asupra oamenilor şi contribuţia cetăţenilor
se obţine mai uşor, dacă administraţia doreşte şi ea acest lucru.
Legea transparenţei prevede o modalitate de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor
la nivelul administraţiei. Sfera modurilor de participare a cetăţenilor în viaţa organelor
administrative statale este mult mai largă. Încercând să definim participarea cetăţenească, vom
spune că ea este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt
încorporate procesului de luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice locale7.
Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:

6
International City/County Management Association (ICMA), Involving Citizens in Community Decision
Making: A Guidebook, Washington D.C
7
Pentru detalii, Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului
decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute - Programul de Asistenţă pentru
Administraţia Publică din România, Bucureşti 2001.

8
  Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni.
 Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie
mai mare pentru cetăţeni.
 Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legătură cu deciziile ce trebuie
luate.
 Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict.
 Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreună problemele şi
oportunităţile într-un mod mult mai creativ.
International Association for Public Participation 8 a subliniat valorile de bază
pentru practicarea participării publice:
 Cetăţenii ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni care
le afectează viaţa.
 Participarea publică include promisiunea că aceasta va influenţa decizia.
 Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor
tuturor participanţilor.
 Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane
potenţial afectate.
 Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de
implicare.
 Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a
afectat decizia.
 Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţiile necesare pentru
ca aceştia să participe într-un mod cât mai semnificativ.
Pe de altă parte, este important ca şi cetăţenii să înţeleagă care le sunt
responsabilităţile în acest proces democrat de guvernare, să înţeleagă drepturile şi obligaţiile
ce le revin pentru a lua parte la luarea deciziilor.. Aceasta înseamnă că administraţia locală
trebuie să educe cetăţenii cu privire la rolul lor de participanţi activi în activităţile
administraţiei – nu numai cu ocazia alegerilor dar şi în derularea efectivă a procesului de
guvernare al administraţiei.
“Într-o comunitate locală, unde administraţia şi cetăţenii sunt implicaţi activ în
procesul participării cetăţeneşti, administraţia locală va fi pregătită:

8
International Association for Public Participation este o organizaţie internaţională care urmăreşte să promoveze
şi să îmbunătăţească practica participării cetăţeneşti în sfera administraţiei publice. Ea a fost fondată în 1990 şi la
ora actuală are ca state afiliate Franţa, Marea Britanie, Australia, Africa de Sud. S.U.A. şi Canada

9
 - să împărtăşească informaţiile într-o maniera onestă, completă şi clară;
- să ofere cetăţenilor posibilitatea de a-şi exprima opiniile şi de a influenţa deciziile
administraţiei într-un mod corect şi deschis;
- să încurajeze cetăţenii să profite de aceste posibilităţi;
- să se angajeze în explicarea luării de decizii particulare, cu explicitarea solidă şi
raţională a argumentelor care au condus la luarea acelor decizii9”.
Necesitatea participării cetăţenilor în procesul guvernării la nivel local are o deosebită
importanţă datorită faptului că luarea în comun a deciziilor constituie un element important în
funcţionarea normală a administraţiei publice într-un sistem democratic.
“Valori de bază pentru practicarea participării publice:
- Administraţia locala ar trebui să ia măsurile necesare pentru ca cetăţenii să aibă un
cuvânt de spus în ceea ce priveşte acele decizii care le afectează viaţa şi, de asemenea,
să asigure cetăţenii că participarea lor în acest proces nu este doar formală ci va
influenţa cu adevărat decizia.
- Preocuparea reală a administraţiei locale de a descoperi şi de a facilita implicarea
persoanelor potenţial afectate.
- Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de
implicare.
- Cetăţenii trebuie informaţi asupra modului în care contribuţia lor a afectat decizia.
- Furnizarea informaţiilor necesare pentru ca participanţii să poată să îşi aducă fiecare
contribuţia la procesul participării publice în mod semnificativ10”.
Participarea cetăţenilor la activitatea derulată de autorităţile administraţiei publice
poate cuprinde:
• dreptul cetăţenilor de a fi informaţi, potrivit căruia administraţia publică locală este
obligată să pună la dispoziţia acestora toate actele necesare pentru cunoaşterea
modului de organizare şi funcţionare a serviciilor publice, Legea nr.544/2001 privind
accesul la informaţiile de interes public reglementând căile de informare a cetăţeanului
privind activitatea din autorităţile şi instituţiile publice. Un alt aspect legat de acest
drept este libertatea de a participa la şedinţele autorităţilor publice locale.
• dreptul cetăţenilor de a participa la procesul electoral, atât în calitate de candidat,
cât şi ca alegător, sunt esenţiale pentru o bună relaţie a cetăţenilor cu administraţia

9
International City/County Management Association (ICMA), Involving Citizens in Community Decision
Making: A Guidebook, Washington D.C.
10
Manual on public participation in planing improved municipal services. Written for Usaid Ukraine’s effective
local government in Ukraine project 2001

10
publică, deşi dreptul de a fi ales este condiţionat de apartenenţa politică sau de
prezentarea unei liste cu un număr semnificativ de susţinători.
• dreptul cetăţenilor de a fi reprezentaţi în organele deliberative, dar şi de primari,
este exercitat prin vot şi constituie o pârghie în ce priveşte responsabilitatea punerii în
aplicare a deciziilor. Prin reprezentanţii lor, cetăţenii pot supune dezbaterii şi aprobării
iniţiativele lor privind rezolvarea problemelor locale.
• consultarea publică înainte de a se lua o decizie administrativă este un mecanism ce
devine posibil prin:
- participarea cetăţenilor la structuri consultative
- implicare în structuri asociative de tipul organizaţiilor neguvernamentale
- participarea la dezbaterile publice
- participarea la procesul de elaborare a unor politici şi stategii publice locale
- participarea la diverse forme de sondare a opiniei publice
- referendum
• dreptul cetăţeanului la iniţiativa legislativă este prevăzut de legislaţia în vigoare şi
asigură posibilitatea de a iniţia anumite acte normative de interes public. Una dintre
modalităţile de exercitare a acestui drept este preluarea şi promovarea iniţiativei
cetăţenilor de către un ales local, a doua posibilitate fiind iniţierea unui proiect de act
normativ susţinut, prin liste de semnături, de cel puţin 5% din cetăţenii cu drept de vot
din unitatea administrativ-teritorială.
• dreptul cetăţenilor de a asista la adoptarea actelor normative se concretizează în
caracterul public al şedinţelor autorităţilor administraţiei publice locale.
• dreptul de a reclama şi contesta actele administrative, ce se concretizează în
posibilitatea oricărui cetăţean nemulţumit de a ataca în contencios administrativ
hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene, cât şi dispoziţii ale primarilor şi preşedinţilor
consiliilor judeţene, cât şi în posibilitatea de a înainta plângeri sau petiţii instanţelor
superioare, interne sau internaţionale.
• participarea efectivă la actul de gestiune nu este prevăzută de legislaţia românească.
Totuşi pe baza constituirii unor parteneriate de tip public-privat, cetăţenii pot fi
reprezentaţi individual sau prin coparticipare în diverse firme sau organizaţii
neguvernamentale participante.

11
 2.2. Orientarea instituţiilor administraţiei publice spre cetăţean

Orientarea spre cetăţean a instituţiei publice se fundamentează pe îndeplinirea

următoarelor condiţii:
 angajamentul potrivit la locul potrivit;
 angajaţi pregătiţi profesional corespunzător;
 angajaţi motivaţi corespunzător.
La nivelul instituţiei publice, orientarea spre cetăţean nu apare de la sine, trebuie
planificată, implementată şi compensată. În acelaşi timp, orientarea spre cetăţean nu poate fi
operaţionalizată în absenţa unor manageri publici preocupaţi de gestionarea relaţiilor cu
cetăţenii.
Din această perspectivă, putem defini orientarea spre cetăţean a instituţiei publice ca
însemnând identificarea şi analiza continuă şi cuprinzătoare a aşteptărilor cetăţenilor,
transpunerea acestora în realizarea serviciilor, în modul de desfăşurare a interacţiunii cu
cetăţenii şi menţinerea unor relaţii pe termen lung şi reciproc avantajoase (adaptare după
Manfred Bruhn, 2001).
Şi la nivelul instituţiei publice, orientarea spre cetăţean se bazează pe aceleaşi
demersuri ca în domeniul afacerilor: managementul calităţii; managementul
serviciilor; managementul fidelizării clienţilor; managementul reclamaţiilor; managementul
inovării; marketingul intern; comunicarea integrată. Particularitatea rezidă în conţinutul
acestor demersuri. În ceea ce priveşte implementarea acestei orientări, aceasta determină cele
mai mari solicitări pentru practica instituţiei publice.
Din practica întreprinderilor, care şi-au propus să implementeze orientarea spre
cetăţean, a rezultat o concluzie, cu valoare de postulat pentru instituţia publică: principalul
obstacol în demersul de implementare a proceselor de orientare spre cetăţean îl constituie
lipsa unei strategii coerente de implementare, situaţie definită de Manfred Bruhn ca „deficit
de implementare"11.
Acest deficit de implementare s-a concretizat în două forme de manifestare:
1. o lipsă de consecvenţă a cadrelor de conducere în transpunerea şi impunerea
concepţiilor de orientare spre cetăţean;
2. existenţa unor bariere interne, cum ar fi:

11
Manfred Bruhn – Orientarea spre clienţi. Temelia afacerii de succes, Ed. Economica, Bucureşti, 2001, pag.
197-198

12
  rezistenţa şi nesiguranţa colaboratorilor;
 structuri organizatorice inflexibile;
 comunicare inflexibilă.
Contracararea acestui deficit de implementare obligă instituţia publică la iniţierea
următoarelor demersuri:
1. edificarea unor structuri organizatorice orientate spre cetăţean;
2. sisteme de management orientate spre cetăţean;
3. cultură organizaţională orientată spre cetăţean.

1. Structuri organizatorice orientate spre cetăţean

În ciuda unei diversităţi de opinii, referitoare la acest aspect, pot fi evidenţiate, totuşi,
patru tendinţe în construirea unor structuri organizatorice orientate spre cetăţean:
a) constituirea unor unităţi descentralizate - sub formularea „small is beautiful", acest
fenomen de constituire a unor unităţi mici, descentralizate şi de regulă autonome este tot mai
mult observat în practica organizaţiilor performante, în ciuda tendinţelor crescânde de
globalizare.
Avantajele rezultate:
 reducerea numărului nivelurilor ierarhice;
 un flux informaţional mai eficient;
 mai mare flexibilitate în soluţionarea problemelor clienţilor12.
Baza noii organizări o constituie grupurile de lucru independente, cu sarcini clar
definite şi competenţe decizionale proprii.
b) identificarea orientării spre proces - o dezvoltare a orientării spre cetăţean se poate
realiza, de asemenea, prin observarea atentă a proceselor ce se derulează în organizaţie.
Scopul acestei noi viziuni îl constituie o cât mai bună colaborare a diferiţilor participanţi la
circuitul procesului de prestare a serviciilor publice (furnizori, angajaţi, cadre de conducere),
pentru a putea reacţiona mai repede şi mai flexibil la dorinţele clienţilor (conceptul Efficient
— Consumer — Response, reprezintă o soluţie, în acest caz);
c) promovarea cooperării transfuncţionale - existenţa mai multor subculturi (mai mult
sau mai puţin diferite) a determinat promovarea crescândă a colaborării care să depăşească
limitele funcţionale de organizare, cu scopul de a elimina egoismele departamentale şi
conflictele de operare în satisfacerea cererilor şi dorinţelor clienţilor. Modalităţi recomandate:
12
Dâncu Vasile Sebastian - Comunicarea în managementul instituţional, Editura Gewalt Promotion, Cluj-
Napoca, 2000, pag. 76-79

13
  conceptul „Cross - Funcţional - Visits"
 echipele de proiect
 cercurile de calitate
d) lărgirea competenţei decizionale - presupune un transfer de competenţe decizionale
spre niveluri ierarhice inferioare ale organizaţiei în sensul de „empowerment" al salariaţilor.
Prin termenul de empowerment se înţeleg toate măsurile care permit salariatului să adopte
propriile decizii într-o anumită situaţie a relaţiei cu cetăţeanul. Pe parcursul empowerment,
structura organizatorică se modifică în aşa fel încât factori ca autodeterminarea, autocontrolul
şi autoconducerea câştigă în importanţă.

2. Sisteme de management orientate spre cetăţean

Pentru implementarea cu succes a orientării spre cetăţean trebuie să se realizeze
simultan o adaptare a sistemelor de management:
a) sistemul informaţional — în cadrul acestui sistem este necesară o adaptare în sensul
de a realiza un S.I. prin care organizaţia să poată preleva şi prelucra toate datele referitoare la
clienţii actuali13. Un S.I. orientat spre cetăţean trebuie să permită:
 analiza structurii cetăţenilor;
 schimbul de informaţii în amonte şi în aval faţă de organizaţie (sistemul EDI =
Electronic - Data - Interchange; sistemul de workflowmanagement, care
stochează, sortează şi transmite direct angajatului toate informaţiile specifice
postului pe care îl ocupă).
b) sistemul de control - în privinţa controlului pot fi deosebite două cerinţe: instituirea
sistemelor integrate de control (sistemul de măsurare a satisfacţiei clienţilor şi a satisfacţiei
salariaţilor); asigurarea integrării acestor sisteme în concepţia de controlling existentă.

3. Cultură organizaţională orientată spre cetăţean

Prin cultura organizaţională se înţelege ansamblul valorilor şi normelor comune, şi
reprezentărilor acestora ca şi modelele de gândire şi de comportament care marchează
deciziile, comportamentul şi activităţile personalului organizaţiei.
Nevoia de adaptare a culturii organizaţionale apare atunci când valorile şi normele
organizaţiei nu mai corespund cerinţelor sociale referitoare la orientarea spre cetăţean.

13
Zorlentan Tiberiu, Eugen Burduş, Gheorghiţă Căprărescu - Managementul organizaţiei, vol. 2, Editura
Holding Reporter, 2001, pag. 123-126

14
 O cultură a organizaţiei care nu este orientată spre cetăţean poate fi recunoscută după
următorii indicatori:
 posturile de conducere sunt ocupate de persoane orientate spre interior;
 de la un anumit nivel de management în sus nu se mai realizează nici un
contact direct cu clienţii;
 se menţin numeroase ierarhii care fac dificile acordurile şi cooperarea în cadrul
organizaţiei;
 prestarea nu corespunde dorinţelor clienţilor.
Procesul de adaptare culturală cuprinde trei etape:
a) identificarea actualei culturi a organizaţiei — prin anchete ocazionale în rândul salariaţilor
pentru a surprinde diferite dimensiuni culturale.
b) procesul de modificare culturală — pentru iniţierea schimbărilor culturale este raţional să
fie atrase două categorii de persoane:
 persoanele care au o reprezentare bună a obiectivelor schimbării şi a modelului
cultural de atins;
 toţi salariaţii organizaţiei.
Marketingul intern oferă numeroase puncte de sprijin pentru schimbarea valorilor,
normelor şi atitudinilor.
c) controlul schimbărilor culturale - în această etapă se verifică dacă s-a realizat o apropiere
de cultura stabilită ca model (termenul de control fiind înţeles în acest caz, ca o urmărire
continuă a procesului de schimbare a culturii organizaţionale).
Dacă cele trei demersuri prezentate elimină deficitul de implementare a orientării spre
cetăţean, atunci implementarea propriu-zisă a acestei orientări presupune parcurgerea
următoarelor etape:
a) implementarea managementului - este o condiţie necesară pentru atingerea
obiectivelor de transpunere în instituţia publică a unui concept de dezvoltare a orientării spre
cetăţean (participarea directă a managerilor la activităţile de consiliere a cetăţenilor);
b) comunicarea cu salariaţii - motivaţia salariaţilor pentru orientarea spre cetăţean
poate fi sporită prin măsuri de comunicare, cum ar fi:
 manifestări „kick-off', în care este explicată necesitatea orientării spre cetăţean;
 workshop-uri;
 seminarii.

15
 c) constituirea unei echipe pe proiect pentru realizarea programelor de acţiune - o
echipă formată ca un grup restrâns de persoane de la niveluri ierarhice diferite, poate contribui
în mod esenţial la atingerea obiectivelor orientării spre cetăţean (spre exemplu, înfiinţarea
unei firme de coaching pentru calificarea personalizată a angajaţilor);
d) tranziţia la „organizaţia care învaţă" (bazată pe cunoaştere) - prin organizaţie bazată
pe cunoaştere se înţelege aptitudinea unei instituţii publice de a asambla tot ce ştia despre
cerinţele cetăţenilor în cadrul unui proces de învăţare permanentă.

2.3. Relaţia dintre administraţia locală şi cetăţeni într-un stat democratic

Pentru că într-un sistem democratic administraţia trebuie să fie cu şi despre cetăţeni, în

planificarea participării cetăţeneşti, este util să privim cetăţenii „ca şi cum ar fi clienţi ai
unei afaceri”. Ideea este că, atât timp cât cetăţenii plătesc pentru serviciile administraţiei prin
taxe şi impozite, ar trebui să li se ofere posibilitatea să “cumpere” acele servicii de care au
nevoie şi pe care le doresc. Şi în acelaşi timp, atâta vreme cât administraţia este plătită din
aceste taxe şi impozite, ar trebui să se străduiască să furnizeze servicii de cea mai bună
calitate posibilă în cel mai eficient mod14”.
Într-o administraţie orientată către cetăţeni, reprezentanţii administraţiei ar trebui să
perceapă cetăţenii în următoarele feluri:
“Cetăţeanul este persoana cea mai importantă pentru funcţionarul public, fie că se
comunică cu el prin telefon, prin poştă, sau în persoană.
Cetăţeanul nu depinde de funcţionarii publici, ci funcţionarii publici sunt cei care
depind de el.
Cetăţeanul nu este cel care întrerupe funcţionarii publici din muncă, ci este chiar
scopul acestei munci. Nu funcţionarii publici îi fac o favoarea servindu-l, el face o favoare
funcţionarilor publici, oferindu-le prilejul de a-l servi.
Cetăţeanul nu este în afara activităţii funcţionarilor publici, ci o parte a acesteia.
Cetăţeanul nu este o cifră statistică goală, ci o fiinţă umană, cu sentimente şi emoţii,
cu prejudecaţi şi preferinţe.
Cetăţeanul nu este cineva cu care trebuie funcţionarii publici să intre în conflict sau să
îşi încerce puterile.
14
Eric Chetwynd, Frances J.Chetwynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea procesului decizional în
administraţia publică locală, Research Triangle Institute, 2001

16
 Cetăţeanul este persoana care comunică funcţionarilor publici dorinţele sale.
Menirea funcţionarilor publici este să le trateze într-o manieră avantajoasă pentru ambele
părţi”15.
Administraţiile locale care folosesc o abordare orientată spre cetăţeni creează
posibilitatea existenţei unui climat de încredere în administraţie. Această încredere creează o
bază solidă pentru cetăţeni şi pentru administraţie pentru ca, lucrând împreună să rezolve
problemele locale.
Colaborarea dintre administraţia publică locală şi cetăţeni, din păcate, în România nu
este eficientă şi nu ţine cont de recomandările enunţate mai sus şi atâta timp cât acest lucru nu
se va realiza, nu vom putea vorbi “prea devreme” despre o administraţie publică deschisă
parteneriatului cetăţenesc.
Dacă administraţia şi-a îndeplinit obligaţia în cadrul acestui proces, şi anume aceea, de
a informa cetăţenii despre planurile pe care le are atunci când aceste planuri afectează
interesele oricărui cetăţean, atât înainte de a-şi pune în aplicare planurile, cât şi pe parcurs,
responsabilitatea cetăţeanului este să acorde atenţie informaţiilor pe care i le furnizează
administraţia.
În acest sens responsabilităţile cetăţenilor sunt:
• Să observe ce face administraţia locală şi în ce scop;
• Să fie pregătiţi să îşi aducă contribuţia când administraţia planifică să facă ceva ce
poate să le afecteze interesele;
• Să abordeze reprezentanţii administraţiei cu o atitudine pozitivă;
• Să manifeste bunăvoinţă şi interes în a înţelege problemele, incluzând limitele în
ceea ce priveşte competenţele decizionale ale autorităţilor administraţiei;
• Să-şi exprime interesele şi ideile clar şi competent;
• În situaţiile potrivite, să încerce să colaboreze cu oficialii administraţiei locale
pentru a găsi şi implementa soluţii satisfăcătoare pentru ambele părţi16”.
Deoarece aceste idei sunt noi pentru mulţi cetăţeni români, reprezentanţii
administraţiei locale ar trebui să fie gata să încurajeze, să conducă şi să educe cetăţenii în
ceea ce priveşte aceste responsabilităţi (prin afişarea unei atitudini pozitive şi prin
mediatizarea intensă a participării cetăţeneşti, sub orice formă ar apărea ea).
Este foarte important ca cetăţenii să ştie care sunt problemele cu care se confruntă
comunitatea, pentru ca, în acest fel să înţeleagă mai bine deciziile luate de administraţie. Pe de
15
idem
16
International City/County Management Association (ICMA), Involving Citizens in Community Decision
Making: A Guidebook, Washington D.C.

17
altă parte, este foarte important ca şi responsabilii administraţiei să ştie care sunt problemele
cetăţenilor, să se gândească cum îi pot ajuta şi ce măsuri pot lua; mai mult să afle de la
cetăţeni care cred ei că sunt problemele în sfera cărora administraţia ar trebui să ia măsuri
urgente. Este important de ştiut acest lucru pentru eficientizarea comunicării între
administraţie şi cetăţeni pentru a exista o bună percepţie (din partea ambelor părţi ale
procesului comunicării) a problemelor cu care se confruntă atât cetăţenii, cât şi administraţia.
Trebuie să subliniem că acest flux al informaţiei de la administraţie înspre cetăţeni şi
invers - este critic; dar întrebarea este ce şi mai ales cât au dreptul cetăţenii să ştie?
Următoarele informaţii ar trebui să fie accesibile oricui într-o instituţie a administraţiei
publice transparentă:
1. Informaţii despre cum este organizată administraţia şi despre cum funcţionează:
 departamente, servicii, titluri, descrieri de post (fişe de post), numele managerilor;
 descrierea detaliată a responsabilităţilor diferitelor departamente şi direcţii;
 informaţii de contact: cui trebuie să se adreseze pentru ceva, când şi unde, incluzându-
se şi programul de lucru;
 toate regulile şi politicile care afectează publicul;
 instrucţiuni ale oficialilor aleşi despre cum trebuie îndeplinite responsabilităţile
(excepţie făcând acele domenii pe care legea le prevede ca fiind confidenţiale);
2. Informaţii despre serviciile pe care administraţia le furnizează comunităţii:
 ce departament este responsabil cu furnizarea serviciului respectiv;
 cum este organizat departamentul pentru a furniza serviciul;
 ce servicii sunt finanţate şi cât costă ele;
 informaţii bugetare, realizarea unei sinteze comparative referitoare la analiza creşterii
sau scăderii cheltuielilor;
 dacă serviciul implică emiterea de permise, care este acest proces, cât timp durează,
ce informaţii trebuie exact furnizate şi de ce.
3. Informaţii referitoare la întâlnirile corpurilor legislative: consiliul judeţean şi local:
 când vor avea loc întâlnirile;
 agenda detaliată a întâlnirilor;
 cum poate un cetăţean să-şi înscrie problema proprie în agenda întâlnirii;
 cum sunt luate hotărârile şi soluţionate petiţiile;
 ce etape sunt parcurse şi ce decizii sunt luate la fiecare întâlnire;

18
  ce comisii are Consiliul, cine sunt membrii lor, ci ce decizii vor fi luate de către
acestea;
 când vor avea loc întâlnirile comisiilor;
 cum poate un cetăţean să-ţi înscrie problema personala în agenda întâlnirii comisiei.
4. Informaţii despre reguli, regulamente şi hotărâri care afectează drepturile
cetăţenilor17.
Toate aceste decizii trebuie publicate când sunt luate. Ele ar trebui organizate şi
publicate pe subiectele (codificate). Această listă nu se doreşte a fi completă, dar doreşte să
sublinieze câteva categorii de informaţii relevante care ar trebui să fie accesibile publicului.
Cetăţenii trebuie să fie conştienţi de faptul că ei au dreptul şi, mai ales, trebuie să aibă
acces la informaţiile administraţiei publice locale şi la felul cum funcţionează acestea. Aceasta
reprezintă o premisă pentru construirea unei societăţi civile şi pentru crearea bazelor unei
administraţii democratice.
După ce obţin contribuţia (financiară) cetăţenilor, oficialii unei administraţii
responsabile au obligaţia să asculte ceea ce spun cetăţenii, şi să ţină cont de aceasta. O idee
venită din partea unui cetăţean poate fi acceptată sau respinsă. Dar dacă este respinsă,
reprezentanţii trebuie să explice de ce acea idee nu ar putea sau nu ar trebui să fie
implementată. O sugestie sau o reclamaţie venită din partea unui cetăţean poate fi acceptată
sau respinsă, dar nu trebuie să fie ignorată. Prin aceasta se demonstrează cetăţenilor că
implicarea lor în luarea deciziei nu este neimportantă, aşa cum o foarte mare parte din
cetăţenii României gândesc în prezent.
Astfel, rolul funcţionarilor publici este acela de a stimula şi încuraja cetăţenii (în
primul rând printr-o atitudine pozitivă şi in al doilea rând prin profesionalism), să se
obişnuiască să-i privească pe funcţionarii publici ca fiind aceia care au rolul de a lucra pentru
ei.
Valorile de bază ale participării cetăţeneşti la viaţa administrativă sunt acelea că:
• acesta poate să-şi spună cuvântul în chestiunile ce-l privesc şi în deciziile ce-i vor
afecta viaţa
• prezumţia că această participare comunică administraţiei interesele publicului şi vine
în întâmpinarea nevoilor generale, dar şi că ea poate influenţa decizia
• definirea modului de implicare, a contribuţiei participanţilor, cât şi a modului în care
aceasta a afectat decizia

17
International City Management Association, Involving Citizens in Community Decision Making: A
Guidebook, Washington DC

19
 • furnizarea informaţiilor necesare pentru ca participarea să fie activă şi cât mai
semnificativă
Esenţa acestor idei de participare cetăţenească este o comunicare bidirecţională: de
la administraţie către cetăţeni, şi de la cetăţeni către administraţie. Aceasta înseamnă că
reprezentanţii administraţiei trebuie să acorde o importanţă serioasă modului în care
administraţia furnizează informaţii publicului despre operaţiunile şi planurile ei.
Dacă reducem sfera acestor relaţii la relaţia dintre cetăţean şi funcţionarul public,
putem spune că această relaţie se bazează mai întâi pe respectul reciproc dintre oameni şi este
mult mai probabil ca nemulţumirea cetăţenilor să se îndrepte împotriva autorităţilor şi
instituţiilor publice, care în fapt reprezintă aparatul guvernamental despre care cetăţenii în
general au o părere negativă.
În literatura de specialitate există două concepţii 18. Potrivit primei concepţii, în Marea
Britanie funcţionarul public este considerat slujitorul fidel al guvernului ales democratic, în
timp ce în Franţa funcţia publică este percepută ca fiind factorul de mediere între stat şi
societate, care garantează respectul interesului public. Prin urmare, se poate observa cu
uşurinţă că în România, funcţionarul public, întocmai modelului francez, trebuie să medieze
relaţia dintre autorităţile sau instituţiile publice al căror reprezentant este şi cetăţeni, care sunt
beneficiarii finali ai serviciilor publice, şi care ar trebui să se implice mai activ în vederea
asigurării interesului public, interesului general al comunităţii.
Este necesară iniţierea unei relaţii directe între autorităţile administraţiei publice
locale, dar şi centrale şi cetăţeni. Relaţia directă poate fi înlesnită prin promovarea unor
metode de implicare activă a cetăţenilor la viaţa publică de către autorităţile sau instituţiile
publice.
Această relaţie directă poate fi consolidată şi prin descentralizarea şi deconcentrarea
serviciilor, crescând astfel autonomia decizională, prin debirocratizarea şi instituirea unei
administraţii eficace iar, pe de altă parte, prin facilitarea participării cetăţenilor la luarea
deciziilor de interes general19. Această relaţie trebuie sprijinită şi întărită şi pentru că se
preconizează realizarea unui serviciu public, capabil să răspundă cât mai bine nevoilor
cetăţenilor şi să corespundă standardelor Uniunii Europene. În scopul transpunerii în practică
a acestor deziderate şi mai cu seamă în scopul întăririi cooperării dintre administraţie şi
cetăţeni, trebuie luate măsuri privind simplificarea procedurilor administrative, eliminarea
paralelismelor şi suprapunerilor din activitatea diverselor instituţii publice, raţionalizarea
18
A se vedea şi Verginia Vedinaş - Drept administrativ, ediţia a 3-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag.
286
19
Ioan Alexandru – Administraţia publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 84

20
circuitului documentelor, selecţionarea, pregătirea şi instruirea permanentă a funcţionarilor
publici care lucrează direct cu cetăţenii şi cu agenţii economici, precum şi extinderea utilizării
în administraţie a echipamentelor si tehnologiilor informatice (conceptul de e-Government).
O contribuţie semnificativă în vederea asigurării unei relaţii directe şi corecte stabilită
între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, o aduce garantarea respectării şi punerii în
practica de zi cu zi a principiului transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea
operativă cu cetăţenii prin facilitarea accesului la informaţii şi prin stabilirea unor programe
obligatorii de audienţă la demnitari, aleşi locali şi persoane cu funcţii de conducere din
administraţia publică, centrală şi locală.
De asemenea, tot în spiritul asigurării unei relaţii directe şi nemijlocite între cetăţeni şi
autorităţile administraţiei publice, se va urmări consolidarea şi extinderea cadrului de
participare a societăţii civile la procesul decizional mai ales prin organizarea unor forme
permanente de consultare a reprezentanţilor săi, precum şi realizarea cadrului de funcţionare a
democraţiei participative.
Nu în ultimul rând, pentru o mai bună relaţionare funcţionar public – cetăţean sau
cetăţean-funcţionar public trebuie să se urmărească o aplicare strictă a normelor de conduită
prevăzute mai ales de legea nr. 7/2004. Prin urmare, în relaţiile cu persoanele fizice sau
juridice, funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine imparţială, corectă şi justificată pentru
a asigura rezolvarea cu claritate şi eficienţă a problemelor acestora. Funcţionarii publici au
obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
O bună comunicare a administraţiei cu cetăţenii necesită timp şi resurse. Comunicarea
în două sensuri pretinde ca cetăţenii să aibă avantaje din oportunităţile prezentate, să afle
despre ceea ce se întâmplă în localitatea lor şi cu administraţia şi să-şi împărtăşească punctele
de vedere ale acesteia.
Concluzia care se desprinde este aceea că principiul care trebuie să stea la baza
relaţiilor dintre administraţia publică şi cetăţeni este principiul transparenţei, potrivit căruia
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să-şi desfăşoare activitatea într-o manieră
deschisă faţă de public, în care accesul liber şi neîngrădit la informaţiile de interes public să
constituie regula, iar restricţionarea acestuia – numai în condiţiile legii – excepţia. Însă,
deoarece contactul direct cu toţi cetăţenii este mai greu de realizat, pentru asigurarea unui flux
informaţional constant este necesară şi medierea presei.
De asemenea, este absolut necesară o înnoire a stilului managerial. Autorităţile şi
instituţiile publice trebuie să încurajeze cultura civică şi instituţională a transparenţei şi,

21
totodată, să asigure resursele necesare pentru promovarea publică a activităţii şi atribuţiilor
lor, cât şi a drepturilor publicului în legătură cu acestea.

2.4. Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor în relaţia cu autorităţile administraţiei

publice

Având în vedere toate transformările pe care le-a cunoscut societatea în ultima vreme
(fiind transformări de ordin tehnologic, antropologic, economic, etc.), cetăţenii au aşteptări tot
mai mari din partea aparatelor guvernamentale şi se aşteaptă, totodată şi la o creştere a
responsabilităţii guvernamentale faţă de nevoile, tot mai numeroase şi tot mai mari, ale
societăţii civile. Cetăţenii se aşteaptă la cât mai multe servicii din partea sistemelor
administrative, cu un cost cât mai scăzut. Multe dintre reformele sectorului public, presupun
efortul de a satisface necesităţile cetăţenilor, prin oferirea unor servicii mai bune, mai rapide
si mai diversificate.
Necesităţile cetăţenilor se modifică rapid, pe măsură ce societatea se diversifică,
devine mai complexă, dar şi mai fragmentată şi mai alienată. Schimbarea se produce mai
rapid ca niciodată, iar sectorul public nu se poate baza pe un set rigid de soluţii, ci trebuie să
fie foarte atent la fiecare cerere de modificare a preferinţelor cetăţenilor şi să identifice alte
soluţii, în funcţie de circumstanţele existente, la momentul respectiv.
Faţă în faţă cu o societate civilă, tot mai activă şi tot mai pretenţioasă, multe sisteme
par să-şi fi menţinut vechile metode de a satisface cetăţenii. Există credinţa că, sectorul
public nu mai cunoaşte cu adevărat realele necesităţi ale cetăţenilor, ceea ce a dus bineînţeles
la subminarea încrederii în eficienţa şi profesionalismul reprezentanţilor sectorului public.
Instituţiile publice, pentru a ţine pasul cu aşteptările cetăţenilor, trebuie să adopte o abordare
activă şi dinamică de tipul „soluţionarea problemelor prin anticiparea nevoilor societăţii civile
si prin modificarea propriilor metode”, astfel încât să poată răspunde acelor necesităţi cu
promptitudine.
Nevoia sectorului public de a recăpăta încrederea cetăţenilor în serviciile pe care le
pune la dispoziţia acestora, constă în oferirea unei palete mai largi de opţiuni ale serviciilor
oferite, o comunicare mai eficientă şi un mai mare nivel de transparenţă al actului decizional.
În acelaşi timp, şi cetăţenii - în relaţiile cu autorităţile - trebuie să dea dovadă de mai
multă implicare şi de un mai mare interes faţă de problemele cu care se confruntă

22
comunitatea, probleme care, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu, îi vor afecta într-
o oarecare măsură. Astfel că, dacă ei se implică activ în această relaţie, atunci, în mod
inevitabil, viziunea şi interesele acestora vor fi reflectate în proiectele autorităţilor sau
instituţiilor publice, locale sau centrale.
Cu toate acestea, atunci când vorbim despre conduita cetăţenilor în raporturile pe care
le stabilesc cu autorităţile publice sau cu funcţionarii publici, există ideea-stereotip – că
cetăţenii au doar drepturi, mai cu seamă pentru că aceştia sunt contribuabili şi pentru că s-a
împământenit concepţia, corectă de altfel, că aceştia îi plătesc pe funcţionarii publici din
proprii bani. Însă, în acelaşi timp, nu trebuie uitat că şi funcţionarii publici sunt mai întâi de
toate cetăţeni ai aceleiaşi societăţi, şi au şi ei aceleaşi drepturi. Prin urmare, cel mai important
drept este acela de a beneficia de un tratament civilizat. Prin regula reciprocităţii atât cetăţenii,
cât şi funcţionarii publici au dreptul de a fi trataţi în mod civilizat şi în limitele bunului simţ.
Totodată, ca şi într-un contract încheiat între două părţi, respectiv cetăţenii şi funcţionarii
publici, aceste părţi au şi obligaţii pe lângă drepturi.
Drepturile dar şi obligaţiile cetăţenilor în raporturile cu autorităţile sau instituţiile
publice şi cu reprezentanţii acestora – funcţionarii publici, rezidă din mai multe acte
normative. Am încercat să selectăm câteva dintre cele mai importante drepturi şi obligaţii ale
cetăţenilor, cu atât mai mult cu cât obligaţiile cetăţenilor în raporturile cu autorităţile publice
nu sunt totdeauna enunţate direct şi explicit în aceste acte normative 20. Având în vedere că
acest subiect nu a mai fost abordat până la acest moment de o asemenea manieră, atenţionăm
încă de la început că unele dintre drepturi se confundă cu obligaţiile, precum şi unele obligaţii
pot fi considerate drepturi ale cetăţenilor.

Drepturile cetăţenilor în relaţia cu autorităţile sau instituţiile publice

Mai întâi trebuie menţionat art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
conform căruia „orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei; acest drept
include libertatea de a susţine opinii fără nici o interferenţă şi de a căuta, primi şi răspândi
informaţii şi idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere”.

De asemenea, sunt deosebit de importante drepturile enunţate de legea fundamentală a

României, respectiv Constituţia revizuită în 2003 şi anume dreptul:
 de a avea iniţiativă legislativă
20
Rodica-Narcisa Petrescu – Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004, pag. 176-177

23
  de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului
şi repararea pagubei (dacă o persoană a fost vătămată într-un drept al său ori într-un
interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri)
 de a fi egali în faţa legii şi a autorităţilor publice şi trataţi fără privilegii, dar şi fără
discriminări
 de a avea acces la orice informaţie de interes public (în timp ce autorităţile publice,
potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a
cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal)
 de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele
semnatarilor.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public prevede că
cetăţenii au următoarele drepturi:
 de a primi răspunsul la o cerere formulată în scris sau verbal
 de a solicita informaţii de interes public
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, completează prevederile Legii nr.
544/2001 cu drepturile cetăţenilor:
 de a participa la şedinţele publice ale autorităţii sau instituţiei publice
 de a-şi exprima opinia cu privire la proiectele de acte normative înaintea adoptării
acestora
 de a fi consultaţi înainte de a fi adoptat un act normativ care afectează în mod direct
cetăţeanul
 de a se informa cu privire la proiectele de acte normative care privesc un interes
public
 de a formula propuneri sau sugestii pentru îmbunătăţirea sau modificarea unui
proiect de act normativ
 de a se adresa justiţiei dacă se consideră lezaţi în drepturile pe care i le oferă
Drepturile cetăţenilor se regăsesc şi în alte acte normative, cum ar fi de exemplu legile
privind administraţia publică şi în mod deosebit acele acte normative referitoare la funcţiile
publice şi funcţionarii publici, după cum urmează :
 de a se adresa politicos în relaţiile cu funcţionarii publici
 de a se adresa în limba maternă celor care aparţin minorităţilor etnice acolo unde
populaţia reprezentativă este mai mare de 20%

24
  de a propune proiecte de hotărâre în cazul consiliilor locale sau al consiliilor
judeţene

Obligaţiile cetăţenilor în relaţia cu autorităţile sau instituţiile publice

În ceea ce priveşte raporturile cetăţenilor cu autorităţile sau instituţiile publice ori cu

funcţionarii publici, acestea sunt marcate de obligaţii care, în genere, mai mult se deduc şi de
cele mai multe ori nu se sancţionează în caz de nerespectare, cu excepţia celor considerate
infracţiuni, având un grad de pericol social sporit, sancţionate de codul penal 21. Totuşi, în
momentul în care ne referim la aceste raporturi, considerăm că principala obligaţie a
cetăţenilor este de a se implica cât mai activ în ceea ce priveşte apărarea şi respectarea
interesului public.
Această obligaţie de a fi cât mai activ implicat în treburile de interes public presupune
mai întâi ideea de a se informa şi apoi de a-şi exprima opinia legată de un aspect sau altul.
Prin urmare, toate obligaţiile care vor fi enunţate în cele ce urmează, decurg aproape întru
totul din prima obligaţie pe care o avem cu toţii ca cetăţeni, de a ne implica activ în treburile
de interes public, întrucât acestea se răsfrâng asupra noastră, întrucât suntem responsabili şi
vrem să ştim cum este gestionat banul public, pentru că administraţia publică este şi trebuie să
fie din ce în ce mai transparentă.
Astfel, Legea nr. 544/2001, prevede obligaţia cetăţeanului:
 de a depune o reclamaţie în situaţia în care consideră că i-a fost încălcat dreptul de
liber acces la informaţie
 de a se adresa justiţiei dacă i-a fost lezat dreptul de liber acces la informaţie
 de a suporta contravaloarea serviciilor de copiere în situaţia în care sunt solicitate
copii după documente oficiale
Actele normative referitoare la funcţiile şi funcţionarii publici (legea privind Statutul
funcţionarilor publici, HG privind comisiile paritare şi comisiile de disciplină, codul de
conduită a funcţionarilor publici, legea administraţiei publice), amintesc de obligaţia
cetăţeanului :
 de a sesiza Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau comisia de disciplină în
situaţia în care au fost încălcate normele aplicabile funcţionarilor publici
21
Constanţa Calinoiu, Verginia Verdinaş - Teoria funcţiei publice comunitare, Lumina Lex, 1999, pag. 96-99

25
  de a nu aduce vătămări corporale
 de a nu ameninţa
Alte acte normative, cum ar fi codul penal, legea privind iniţiativa legislativă
menţionează că cetăţeanul are obligaţia :
 de a nu da mită
 de a nu încuraja o conduită necorespunzătoare a unui funcţionar public
 de a înainta o reclamaţie administrativă
 de a semnala un comportament necorespunzător al unui funcţionar public în timpul
pe care şi-l petrece pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
 de a semnala un caz de conflict de interese despre care are cunoştinţă că se regăseşte
un funcţionar public
 de a semnala o situaţie de incompatibilitate
 de a nu aduce acuzaţii nefondate şi cu rea credinţă
Totodată, pe lângă aceste obligaţii, culese din diferite acte normative în vigoare, există
şi alte obligaţii care nu pot fi reglementate de nici un act normativ şi care decurg tot din cea
dintâi obligaţie a unui cetăţean, respectiv de a se implica activ în aspectele ce ţin de interesul
public. Asemenea obligaţii pot fi considerate de exemplu :
 urmărirea în presa scrisă sau audio-vizuală a acelor cazuri de corupţie care implică
funcţionari publici
 mobilizarea presei în combaterea acelor cazuri de corupţie cu care s-a confruntat
personal

CAPITOLUL 3

PROCEDURI PRIVIND PARTICIPAREA CETĂŢEANSCĂ, REGLEMENTATE DE

LEGEA TRANSPARENŢEI

Legea transparenţei prevede o modalitate de implicare a cetăţenilor în luarea deciziilor

la nivelul administraţiei. Sfera modurilor de participare a cetăţenilor în viaţa organelor
administrative statale este mult mai largă. Încercând să definim participarea cetăţenească, vom

26
spune că ea este procesul prin care preocupările, nevoile şi valorile cetăţenilor sunt
încorporate procesului de luare a deciziilor în cadrul administraţiei publice locale22.
Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:
restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni, ajută administraţia
să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie mai mare pentru cetăţeni, oferă
gratuit administraţiei publice informaţii în legătură cu deciziile ce trebuie luate, conduce
comunitatea către consens şi nu către conflict, administraţia şi cetăţenii sunt capabili să
abordeze împreună problemele şi oportunităţile într-un mod mult mai creativ.
Potrivit Legii transparenţei, cetăţenii şi organizaţiile constituite de aceştia îşi vor putea
exprima opiniile şi interesele în legătură cu elaborarea de acte normative şi în legătură cu
luarea unor decizii administrative. Instrumentele pe care le au la îndemână sunt consultarea
lor de către autorităţile publice în legătură cu proiectele de acte normative şi participarea la
şedinţele publice ale respectivelor autorităţi. Vom trata în cele ce urmează separat cele două
procese.
Considerăm că legea nu trebuie privită ca favorizând cetăţenii şi defavorizând
lucrătorii în administraţie pentru că măreşte volumul de muncă. Din contra, administraţia
primeşte numeroase informaţii valoroase şi necesare, în mod gratuit şi particularizat pentru
proiectul de act normativ sau decizia respectivă. Îşi sporeşte astfel capacitatea de a lua
hotărâri şi de a adopta acte normative coerente şi adaptate nevoilor, care vor fi mai uşor
acceptate şi puse în aplicare.

3.1. Participarea la procesul de elaborare a actelor normative

Autorităţile publice a căror activitate cade sub incidenţa Legii transparenţei adoptă sau
redactează în mod constant acte normative şi iau decizii care influenţează viaţa sau activitatea
oamenilor. Legea transparenţei permite cetăţenilor să comenteze proiectele de acte normative
şi să îşi spună cuvântul referitor la deciziile care sunt adoptate de autorităţile publice în cadrul
unor şedinţe publice.
Un act normativ este un act cu aplicabilitate generală adoptat de o autoritate publică.
Actele normative pot fi adoptate de Parlament sau de organe ale administraţiei publice
(Guvern, Ministere, organe ale administraţiei publice centrale şi locale). Proiectele de acte
22
Pentru detalii, a se vedea Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd, Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea
procesului decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute - Programul de Asistenţă pentru
Administraţia Publică din România, Bucureşti 2001

27
normative pot fi clasificate în proiecte elaborate în cadrul unor organe ale administraţiei
publice şi proiecte elaborate în afara administraţiei. Toate actele adoptate de autorităţi
administrative, cu excepţiile prevăzute de lege, intră sub incidenţa Legii transparenţei.
Proiectele de lege sunt şi ele redactate de organe ale administraţiei publice (de regulă
Ministere) înainte de a fi supuse aprobării Guvernului şi înaintate în Parlament.
În consecinţă, şi proiectele de lege intră sub incidenţa Legii transparenţei. Singura
categorie de proiecte de acte normative care nu sunt supuse prevederilor Legii transparenţei
sunt propunerile legislative redactate de membri ai Parlamentului şi înaintate de aceştia
Camerei în care activează.
Actele normative pot reglementa situaţii noi sau pot fi acte de modificare, completare
sau înlocuire ale unora deja existente. Potrivit legii, cetăţenii trebuie consultaţi asupra tuturor
proiectelor de actelor normative emise sau redactate de autorităţi publice, cu câteva excepţii.
Nu are loc un proces de consultare în cazul elaborării unor acte normative: privind
apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, privind interesele strategice,
economice şi politice, ale ţării, conţinând valori, termene de realizare şi date tehnico-
economice ale unor activităţi comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere principiului concurenţei loiale, sau privind datele personale.
În situaţii care, datorită circumstanţelor excepţionale, impun adoptarea unor soluţii
imediate, pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public, este prevăzută
posibilitatea de a adopta acte normative fără a urma un proces consultativ. Această
reglementare îşi poate dovedi utilitatea în situaţii de criză. În caz de cutremur, de exemplu,
Guvernul poate emite hotărâri care să limiteze efectele dezastrului. Din cauza timpului limitat
de reacţie avut la dispoziţie, un proces de consultare nu poate avea loc.
Considerăm că este important însă ca această excepţie să nu fie folosită şi în situaţii
care nu sunt „excepţionale”. Trebuie observată legătura actului emis cu situaţia excepţională
respectivă. Chiar într-o reală situaţie de excepţie, numai actele normative care evită o gravă
atingere adusă interesului public pot fi adoptate fără consultări.
Legea transparenţei face de mai multe ori precizarea că opiniile exprimate de cetăţeni
sau organizaţii în timpul consultărilor au doar valoare de recomandare. Decizia rămâne la
latitudinea autorităţii publice. Actul normativ va fi trimis, după consultări, spre analiză şi
avizare, potrivit procedurii legale privind elaborarea actelor normative. El va include
modificări redactate pe baza acelor opinii, exprimate în procesul de consultare, care au fost
selectate de către funcţionarii publici responsabili de redactarea actului respectiv.

28
 Autorităţile publice sunt obligate de lege să precizeze, în raportul anual privind
transparenţa decizională, numărul de recomandări incluse în proiectele de acte normative.
Deşi nu este expres prevăzut de lege, autorităţile publice pot face publice motivele includerii
doar a unor puncte de vedere sau a respingerii altora.
Şedinţele publice la care se referă Legea transparenţei sunt, în fapt, toate şedinţele care
sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii autorităţii publice respective şi pe care autoritatea
respectivă le declară ca fiind publice. Excepţiile sunt expres reglementate de lege.
Cetăţenii şi asociaţiile legal constituite nu pot participa la şedinţele în care sunt
prezentate informaţii: privind apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică,
privind interesele strategice economice şi politice ale ţării, conţinând valori, termene de
realizare şi date tehnico-economice ale unor activităţi comerciale sau financiare, dacă
publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, sau privind datele
personale. Definiţia dată de lege şedinţelor publice lasă declararea acestora ca publice la
latitudinea autorităţilor respective, prin regulamentul lor de organizare şi funcţionare.
Pentru a influenţa decizii sau acte normative, persoanele pot participa fie individual, în
calitatea lor de cetăţeni, fie organizaţi în ceea ce legea numeşte „asociaţii legal constituite 23.
Legea nu limitează în nici un fel accesul la mecanismele prevăzute de aceasta, oricine având
dreptul de a participa, indiferent de ce interes reprezintă.
Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau
origine socială. Organizaţiile pot participa şi ele, prin reprezentanţii lor. Legea transparenţei
dă dreptul de participare numai organizaţiilor „de reprezentare civică, adică a organizaţiilor
neguvernamentale, sindicatelor şi altor organizaţii non-profit recunoscute legal24.
Nu pot folosi direct mecanismele acestei legi societăţile comerciale, organizaţiile
cooperatiste, asociaţiile agricole, partidele politice. Ele pot să intervină fie prin intermediul
unor persoane (cum ar fi proprietari, membri, persoane cu funcţii de conducere) fie prin
intermediul unor organizaţii neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele. Un
punct de vedere poate fi susţinut de o persoană, de o asociaţie fără personalitate juridică, de o
persoană juridică non-profit sau de o coaliţie.
Sursele de informare cu privire la proiectele de acte normative supuse consultărilor
sunt: anunţ pe pagina de Internet a instituţiei publice; anunţ afişat într-un spaţiu accesibil

23
Organizaţiile neguvernamentale sunt asociaţiile şi fundaţiile reglementate de Ordonanţa nr. 26/2000, aşa cum a
fost modificată de Ordonanţa 37/2003 şi de Legea 246/2005
24
Pentru detalii a se vedea Marieta Avram, Marian Nicolae, Horaţiu Dumitru, Bogdan Dumitrache, Ghid
legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, APADOR-CH, Bucureşti, 2002.

29
publicului din sediul instituţiei; mass-media, dacă aceasta preia anunţul trimis de instituţia
respectivă.
Analizând modurile de informare cerute de lege, observăm că se presupune, ca şi în
cazul Legii accesului la informaţiile de interes public, existenţa unui site web al instituţiei,
care să fie şi actualizat periodic. De asemenea, putem observa că difuzarea către mass-media a
anunţului este obligatorie. Depinde de instituţia respectivă către ce mijloace de informare în
masă direcţionează anunţul, precum şi de organele mass-media în ce măsură sunt interesate să
îl publice.
Anunţul va cuprinde: nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau
referatul de aprobare; textul complet al proiectului de act normativ; termenul de trimitere a
comentariilor (cel puţin 10 zile) şi modul în care cei interesaţi pot trimite în scris comentariile.
O altă modalitate importantă de a primi informaţia referitoare la consultările asupra
proiectelor de acte normative este procedura depunerii unei cereri la autoritatea publică
respectivă.
Formularea legii este destul de vagă, menţionând că proiectele de acte normative vor fi
trimise tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informaţii. Este de
presupus că instituţiile publice vor stabili proceduri pentru trimiterea anunţurilor către cei care
au depus cereri. Se poate solicita însă ca anunţurile să fie trimise în formă electronică, la o
adresă de e-mail precizată în cerere.
Observăm că aici, în privinţa informării, Legea transparenţei se referă, la persoane, nu
la cetăţeni, deci rezultă că atât cetăţenii străini şi apatrizii cât şi persoanele juridice, orice
formă de organizare ar avea, ar putea primi informaţii despre proiectele de acte normative.
Aşa cum am arătat anterior considerăm, însă, că numai cetăţenii şi organizaţiile
neguvernamentale pot să fie consultate.
În cazul actelor normative cu relevanţă asupra mediului de afaceri, instituţia publică
iniţiatoare va transmite anunţul către asociaţiile de afaceri şi către alte asociaţii legal
constituite, pe domenii specifice de afaceri.
Potrivit legii, participarea la elaborarea de acte normative se poate face în procesul de
redactare a unui proiect de act normativ, anterior supunerii spre analiză şi avizare autorităţii
publice care l-a elaborat. Cetăţenii au la dispoziţie un timp limitat, stabilit de autoritatea
publică şi făcut public în anunţul iniţial. Acest termen nu poate fi însă mai scurt de 10 zile de
la data publicării anunţului.

30
 Comentariile, prevăzute de lege ca propuneri, sugestii, opinii cu valoare de
recomandare, vor fi primite de o persoană desemnată special de conducătorul autorităţii
publice.
O altă modalitate de consultare, pe lângă comunicarea de comentarii în scris, o
reprezintă organizarea de dezbateri publice. Dezbaterile publice pot fi solicitate în scris de
către o asociaţie legal constituită sau de o altă autoritate publică, iar autoritatea publică
iniţiatoare a proiectului de act normativ este obligată să le organizeze.
Termenul prevăzut de lege pentru desfăşurarea dezbaterii este de maximum 10 zile de
la publicarea datei şi locului unde urmează a fi organizată. Este de dorit ca autoritatea publică
organizatoare să lase maximum de timp posibil pentru ca cei care doresc să îşi expună punctul
de vedere să se poată pregăti. În acest mod, autoritatea poate primi maximum de informaţie
utilă în luarea deciziei asupra textului final.
Legea nu precizează modul în care va fi organizată dezbaterea şi nu prevede nici o
modalitate de organizare şi structurare a acestor dezbateri publice.
Din experienţa altor ţări, putem trage concluzia că modul în care va fi structurată
întâlnirea are un rol foarte mare în asigurarea faptului că rezultatele acesteia sunt utile pentru
autoritatea publică organizatoare. Pentru a obţine maximum de eficienţă, întâlnirea trebuie
structurată în aşa fel încât să asigure participarea tuturor celor interesaţi, iar aceştia să îşi
expună punctul de vedere în legătură cu actul normativ ce face subiectul dezbaterii, fără a se
abate de la acesta şi fără a se implica în discuţii deviate de la subiect.
Din partea societăţii civile, solicitarea organizării de dezbateri publice poate fi făcută
doar de organizaţii nu şi de către persoane individuale. Însă nimic nu împiedică cetăţenii să
participe la dezbateri, chiar dacă nu reprezintă o organizaţie. De asemenea, deşi autorităţile
publice nu sunt neapărat beneficiare în mod direct ale procedurilor din Legea transparenţei,
totuşi ele pot fi cele care solicită organizarea unor dezbateri publice.
Termenul de dezbatere publică a fost folosit în România pentru a descrie o întâlnire
publică în care se oferă o oportunitate formală pentru schimbul de informaţii. De exemplu,
dezbaterile publice au oferit o oportunitate pentru un schimb de informaţii pe tema bugetelor
planificate ale primăriei. Împărtăşind câteva dintre caracteristicile întâlnirilor şi audierilor
publice, dezbaterile publice sunt într-o oarecare măsură, un format unic în România, care se
dovedeşte a servi foarte bine nevoilor comunităţilor, în acest timp. Audierile publice sunt de
obicei mult mai formale decât întâlnirile publice. O audiere publică este caracterizată prin
ascultarea atentă de către oficiali a comentariilor cetăţenilor. [...] La audierea publică,
reprezentanţii administraţiei ascultă şi nu oferă răspunsuri, deoarece o audiere publică nu este

31
o oportunitate pentru un schimb de informaţii interactiv (comparativ cu discuţiile unei
întâlniri publice de mai sus).
Formatul de audiere şi ascultare ajută la asigurarea că: (a) procesul va rămâne apolitic;
(b) personalităţile nu devin un factor de concentrare a atenţiei; (c) oficialii guvernamentali nu
devin defensivi şi (d) nu doar una sau două teme de discuţie ocupă întreg timpul alocat. După
ce toţi cetăţenii care au dorit să vorbească au făcut acest lucru (sau după ce timpul pentru
comentarii publice a expirat), oficialii mulţumesc cetăţenilor pentru participare şi, de obicei,
în acest moment audierea se încheie.
Audierea publică este un proces de consultare în care procedurile permit tuturor
părţilor interesate să prezinte puncte de vedere bine argumentate (depoziţii) şi să descrie fapte
în legătură cu o anumită temă supusă atenţiei factorilor de decizie în materie de politici
publice. În urma acestor eforturi părţile implicate se aşteaptă ca factorii de decizie să ia în
consideraţie şi să se inspire considerabil din propunerile făcute atunci când elaborează
proiecte legislative. Deşi obiectul procesului de audiere publică este în esenţă redactarea unui
raport pe baza depoziţiilor scrise, cea mai spectaculoasă fază este evenimentul public propriu-
zis care oferă o scenă pentru depunerea verbală a depoziţiilor. În acest sens evenimentul
public creează cadrul pentru prezentări spectaculoase care atrag atenţia publică asupra temei
puse în discuţie. De aceea, prezentatorii sunt aleşi în funcţie de potenţialul lor de a avea
impact din punct de vedere al relaţiilor publice. În orice caz, mărturiile scrise sunt acelea care
au parte de examinare detaliată de către experţi.
Alte tehnici de consultare ce pot fi folosite şi care pot fi solicitate de către cetăţeni,
deşi nu sunt expres prevăzute în lege: consultarea electronică, sub forma unui forum
electronic întâlniri în comunitate, organizate de autoritatea publică locală într-un loc public, în
apropierea comunităţii care va fi afectată de actul normativ respectiv şi nu la sediul autorităţii.

3.2. Participarea la procesul de luare a deciziilor

Autoritatea publică este obligată să facă public anunţul cu privire la şedinţă cu cel
puţin trei zile înainte de desfăşurarea acesteia. Anunţul va fi făcut public prin: afişare la sediul
autorităţii; inserare în site-ul de web; comunicare către mass-media. Anunţul va conţine: data,
ora şi locul de desfăşurare; ordinea de zi.
Observaţiile făcute în partea referitoare la acte normative se menţin şi aici: legea
presupune existenţa unui site de web al instituţiei, care să fie şi actualizat periodic. Difuzarea

32
către mass-media a anunţului privind şedinţa este obligatorie. Depinde de instituţia respectivă
către ce mijloace de informare în masă direcţionează anunţul, precum şi de organele mass-
media în ce măsură sunt interesate să îl publice.
Legea prevede că anunţul trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor şi asociaţiilor legal
constituite care au prezentat anterior sugestii şi propuneri, în scris, referitor la aspectele ce vor
fi discutate în cadrul şedinţei. Legea face aici referire la acele persoane sau organizaţii care,
folosindu-se fie de dreptul la petiţie, fie de procedurile Legii transparenţei privitoare la
consultările asupra proiectelor de acte normative, au formulat anterior puncte de vedere legate
de subiectele de pe ordinea de zi a respectivei şedinţe. Această procedură presupune că
persoana responsabilă cu trimiterea anunţului va verifica, înainte de fiecare şedinţă publică,
ordinea de zi şi registrul în care s-au înscris petiţiile cetăţenilor, lista celor care au depus
comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor fi dezbătute şi, eventual, lista
participanţilor la dezbaterile asupra acelor acte, pentru a realiza o listă suplimentară de
distribuţie a anunţului. În lipsa unui sistem informatizat de evidenţă a petiţiilor şi
comentariilor asupra proiectelor de acte normative, această operaţiune este foarte mare
consumatoare de timp şi energie.
Participarea la şedinţă se va face în limita numărului de locuri din sala în care se va
desfăşura şedinţa. Pentru a determina cine sunt persoanele care au prioritate, legea introduce
noţiunea de „ordine de precădere” şi lasă la dispoziţia persoanei care conduce şedinţa să
stabilească cine are mai mare interes în a participa. Criteriul celui mai mare interes nu poate fi
folosit în sensul de a împiedica participarea la şedinţa publică a categoriilor de persoane
protejate prin prevederile Ordonanţei 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, cu modificările ulterioare. Mass-media are acces preferenţial la
şedinţă, trecând peste ordinea de precădere.
Acelaşi preşedinte de şedinţă mai are la îndemână un instrument de control al şedinţei
- posibilitatea de a avertiza sau chiar de a evacua din sală un participant, în cazul în care
acesta nu respectă regulamentul de organizare şi funcţionare a şedinţelor, parte a
regulamentului instituţiei publice respective. Cei care nu pot participa la şedinţă vor avea
acces, în condiţiile legii accesului la informaţiile de interes public, la minuta şedinţelor
publice.
Ca şi în cazul actelor normative, contribuţiile participanţilor la şedinţele publice au
doar valoare de recomandare, adoptarea deciziilor ţinând de competenţa exclusivă a
autorităţilor publice.

33
 3.3. Câteva aspecte practice în aplicarea dispoziţiilor legii transparenţei

Pentru a asigura succesul reformei instituţionale este nevoie de controlul şi evaluarea

implementării legilor. Acest lucru se realizează prin rapoarte periodice, în aşa fel încât
administraţia, dar şi legiuitorul, să aibă o imagine clară asupra schimbărilor provocate de
aceste legi, cât şi asupra dificultăţilor întâmpinate în implementarea lor. Astfel se va putea
avea în vedere îndreptarea unor practici defectuoase şi îmbunătăţirea prevederilor legilor.
Pornind de la obligativitatea prevăzută de legea privind transparenţa decizională ca
autorităţile administraţiei publice centrale (ministerele, alte organe centrale ale administraţiei
publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale
acestora, precum şi autorităţile administrative autonome) şi locale (consiliile judeţene,
consiliile locale, primarii, instituţiile şi serviciile publice de interes local sau judeţean) să
întocmească şi să facă public un raport anual privind transparenţa decizională 25, pentru a
utiliza informaţii reale în susţinerea conceptelor teoretice, dar şi pentru a veni în întâmpinarea
studenţilor pentru ca ei să înţeleagă câtt mai bine toate aspecte teoretice ce au fost prezentate
în cadrul acestui curs, prezentăm date din aceste raporturi privind transparenţa întocmite de
mai multe primării din judeţul Hunedoara
Vom începe mai întâi cu datele din raportul privind transparenţa întocmit de Primăria
Municipiului Vulcan.
Trebuie mai întâi precizat că Primăria Municipiului Vulcan acordă o importanţă
deosebită relaţiei cu cetăţenii şi cu societatea civilă urmărind aplicarea corectă a legislaţiei
privind transparenţa decizională şi liberul acces la informaţiile de interes public. Accesul la
informaţiile publice – adică acele informaţii produse sau gestionate de această autoritate a
administraţiei publice – nu este privit ca o favoare, ci ca un drept al cetăţeanului, care este
plătitor de impozite şi taxe şi trebuie să aibă posibilitatea de a urmări modul de gestionare a
banilor publici, cât şi modul în care aleşii locali îşi respectă angajamentele electorale, în timp
ce funcţionarii publici, fiind plătiţi din fondurile publice, trebuie să fie în slujba
contribuabililor.
Întrucât solicitarea de informaţii publice poate fi şi o acţiune verbală, iar legea prevede
în acest caz varianta furnizării pe loc a informaţiei, un rol important, chiar major, în această
activitate îl deţin funcţionarii publici din compartimentul de informare. Ei reprezintă o
interfaţă între autoritatea publică şi cetăţeni, având obligaţia de a asigura un serviciu public de

25
Articolele 4 şi 12 din Legea 52/2003 - privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată în
M.O. nr. 70/03.02.2003

34
calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea
lor în practică, în scopul realizării competenţelor acestei autorităţi publice. In exercitarea
funcţiei publice, în sarcina acestor funcţionari s-a stabilit obligaţia de a avea un comportament
profesionist şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă pentru a câştiga şi
menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea activităţii Primăriei
Municipiului Vulcan.
De asemenea, sunt respectate mecanismele prevăzute de legislaţie pentru atragerea
cetăţenilor în procesul de elaborare a actelor normative şi de participare la procesul de luare a
deciziilor.
Compartimentul de informare al Primăriei Municipiului Vulcan – CENTRUL DE
INFORMARE A CETĂŢEANULUI – asigură primirea cetăţenilor zilnic între orele 8,00 –
15,00, cu excepţia zilei de marţi când programul este 10,00 – 18,00. Compartimentul este
alcătuit din doi funcţionari, în sarcina cărora se găseşte înregistrarea petiţiilor şi reclamaţiilor,
a audienţelor şi a solicitărilor de informaţii în baza Legii nr.544. Cererile privind accesul la
informaţiile de interes public sunt înregistrate într-un registru special, în conformitate cu
modelul prevăzut în anexa 5 la Normele metodologice de aplicare a legii. Aceste cereri poartă
indicativul IP26, pentru diferenţierea de cele înregistrate ca petiţii sau prin registratura
generală.
Odată înregistrate, cererile sunt supuse unei evaluări primare, care stabileşte dacă
informaţia solicitată este una comunicată din oficiu, furnizabilă la cerere sau exceptată de la
liberul acces. În primul caz, solicitantul este informat despre acest lucru, cât şi cu privire la
sursa unde poate fi găsită, în termen de 5 zile. În acelaşi termen se asigură informarea
solicitantului şi dacă informaţia este exceptată de la liberul acces.
Dacă informaţia respectivă poate fi furnizată la cerere, solicitarea se transmite direcţiei
sau compartimentului competent din cadrul aparatului de specialitate al Primăriei
Municipiului Vulcan. Acestea sunt obligate să identifice informaţiile solicitate şi să asigure
transmiterea lor în termen de 10 zile sau cel mult 30 zile, dacă primul termen nu este suficient.
În această a doua situaţie, funcţionarii din cadrul CIC informează – în 10 zile lucrătoare -
solicitantul despre faptul că primul termen nu a fost suficient pentru identificarea informaţiei
respective. De asemenea, ei comunică – în termen de 5 zile – refuzul motivat de comunicare a
informaţiei solicitate.
Centrul de Informare a Cetăţeanului urmăreşte soluţionarea cererilor depuse conform
Legii nr.544/2001 şi redactarea în termen a răspunsurilor. Pentru a se evita depăşirea
26
IP – informaţii publice

35
termenelor legale, funcţionarii din cadrul compartimentului circuitul acestor solicitări şi
înaintează notificări înainte de expirarea termenelor. Expedierea răspunsurilor se face numai
prin intermediul compartimentului de informare, cu acelaşi număr cu care a fost înregistrat.
Tot aici se face clasarea şi arhivarea tuturor cererilor.
Legea instituie, în sarcina fiecărei autorităţi sau instituţii publice, obligaţia de a da
publicităţii, din oficiu, un raport periodic de activitate privind transparenţa decizională, care
cuprinde27:
a) numărul total al recomandărilor primite;
b) numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative şi în
conţinutul deciziilor luate;
c) numărul participanţilor la şedinţele publice;
d) numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte
normative;
e) situaţia cazurilor în care autoritatea publică a fost acţionată în justiţie pentru
nerespectarea prevederilor prezentei legi;
f) evaluarea proprie a parteneriatului cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale
acestora;
g) numărul şedinţelor care nu au fost publice şi motivaţia restricţionării accesului.
Astfel, în anul 2010 au fost organizate 12 şedinţe ordinare, 3 şedinţe extraordinare şi 3
şedinţe convocate de îndată, în cadrul cărora s-au adoptat 202 hotărâri. Toate şedinţele au fost
publice, iar convocatorul a fost publicat în presa locală, pe site-ul propriu şi afişat la sediul
Primăriei Municipiului Vulcan. La aceste şedinţe au participat peste 250 de persoane:
directori ai serviciilor publice descentralizate, reprezentanţi mass-media, alte persoane
interesate, accesul în sala de şedinţe nefiind restricţionat.
După fiecare şedinţă a Primăriei Municipiului Vulcan s-au publicat pe site-ul propriu
minute în care s-a consemnat rezultatul dezbaterilor, precum şi voturile exprimate în
adoptarea hotărârilor. De asemenea, au fost făcute publice, prin postarea pe pagina de internet
a primăriei, procesele verbale ale acestor şedinţe, în care s-au consemnat amănunţit punctele
de vedere exprimate de consilierii judeţeni şi alţi participanţi la şedinţe.
În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative, s-au publicat
anunţuri referitoare la aceste acţiuni pe site-ul propriu, au fost puse la dispoziţia publicului la
sediul instituţiei - prin afişare într-un spaţiu public, accesibil - şi au fost publicate în presa
27
Articolul 12 din Legea 52/2003 - privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată în M.O.
nr. 70/03.02.2003

36
locală. S-au organizat două întâlniri la cererea asociaţiilor legal constituite pentru dezbaterea
proiectului de hotărâre privind reglementarea activităţii de transport judeţean, recomandările
fiind incluse în actul normativ adoptat.
Un exemplu concludent de aplicare a prevederilor Legii nr.52/2003 este adoptarea de
către Primăriei Municipiului Vulcan a Hotărârii nr.54/2010 prin care se reglementează
activitatea de transport public local de persoane. Cadrul juridic privind înfiinţarea,
autorizarea, organizarea, exploatarea, gestionarea şi finanţarea, cât şi controlul serviciilor de
transport public este reglementat de Legea serviciilor de transport public local nr.92/2007, iar
printre atribuţiile consiliului local în acest domeniu se numără stabilirea şi aprobarea
programului de transport public local de persoane prin curse regulate.
În conformitate cu prevederile Legii nr.92/2007 şi în temeiul Legii nr.215/2001,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, compartimentul de resort din cadrul
aparatului de specialitate al Primăriei Municipiului Vulcan a elaborat un proiect de hotărâre
privind reglementarea activităţii de transport public local. La elaborarea acestui proiect de
hotărâre au fost avute în vedere prevederile legale în vigoare, solicitările cetăţenilor, precum
şi solicitările operatorilor de transport.
Proiectul de hotărâre, împreună cu nota de fundamentare, raportul de specialitate şi
anexele nr.1-4, au fost publicate pe site-ul propriu al Primăriei Municipiului Vulcan în data de
28 februarie 2010, în vederea dezbaterii publice, conform procesului verbal de afişare
nr.1749/2010. În acelaşi timp, pe site-ul instituţiei şi în presa locală a fost publicat un anunţ
prin care Primăria Municipiului Vulcan înştiinţa publicul despre organizarea unei întâlniri în
data de 12 martie 2010, pentru consultarea operatorilor de transport şi a celorlalte persoane
interesate. În urma acestei întâlniri s-a încheiat un proces verbal ce a fost înregistrat la
registratură sub nr.2617/2010.
Întrucât în şedinţa ordinară a Primăriei Municipiului Vulcan din data de 25 martie
2010, şedinţă în care s-a dezbătut proiectul de hotărâre mai sus menţionat, nu s-a ajuns la un
consens (între altele şi din cauză că operatorii de transport au reclamat nerespectarea
termenului de 30 de zile de la publicarea proiectului şi până la dezbaterea în şedinţă publică a
actului normativ), s-a stabilit ca acesta să fie repus în discuţie într-o şedinţă extraordinară
ulterioară, astfel că s-a desfăşurat în data de 4 aprilie 2010.
Anterior şedinţei extraordinare, în data de 3 aprilie 2010, a avut loc o nouă întâlnire
cu operatorii de transport, încheindu-se cu acest prilej un alt proces-verbal, înregistrat la
registratură sub nr.3279/2010. În cadrul acestor întâlniri, la care au participat şi membrii
Comisiei paritare, au fost studiate şi analizate din nou propunerile scrise şi verbale ale

37
operatorilor de transport. Proiectul de hotărâre – modificat ca urmare a dezbaterii publice – a
fost menţinut pe site-ul instituţiei şi în perioada 26 martie – 4 aprilie 2010, fiind îndeplinite
astfel dispoziţiile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
În consecinţă, proiectul de hotărâre a fost aprobat cu respectarea prevederilor acestei legi,
modificările pe care le-a suferit fiind tocmai rezultatul dezbaterilor publice cărora a fost
supus.
De asemenea, în ceea ce priveşte raportul anual privind transparenţa decizională am
analizat rapoartele făcute de Primăria Petroşani pentru anul 2013, Primăria Deva pentru anul
2014 si Consiliul Judeţean Hunedoara pentru anul 2009.
Din analiza rapoartelor am observat că nu au existat recomandări primite de la cetăţeni
pentru a fi incluse în proiectele de acte normative în Petroşani şi Deva, dor în cazul
Consiliului Judetean existând astfel de recomandări în număr de 8 si care au fost incluse în
proiectele de acte normative. De asemenea doar în Municipiul Deva au fost organizate
dezbaterii publice pe marginea unor proiecte de acte normative în numar de 4.

CAPITOLUL 4
ETICA ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ

4.1. Noţiuni introductive

Despre etica în administraţia publică românească nu s-a vorbit foarte mult. În perioada
ce a urmat Revoluţiei din 1989 etica a fost abordată doar din punct de vedere al formelor
corupţiei ce se manifestă în sectorul public. Din păcate, chiar şi această abordare a fost
limitată la domeniul discursului politic. Nu poate fi negată existenţa unor prevederi legale,
care prin conduita pe care o prescriu pot fi considerate adevărate norme etice, însă această
problematică ar trebui aprofundată mai atent.
Deoarece, tocmai aceasta este marea deficienţă cu care se confruntă majoritatea
administraţiilor contemporane: lipsa reglementărilor în domeniul eticii, o încadrare teoretică
în măsură să evidenţieze scopurile, definiţiile şi un câmp comun de referinţe pentru cercetarea
şi practica eticii administrative.
A vorbi despre corupţie ca fenomen într-o creştere îngrijorătoare, fenomen ce nu se
manifestă doar în câmpul instituţiilor publice, dar a nu vorbi de anumite principii morale fără
de care administraţia publica îşi pierde raţiunea de a fi, iată un real semnal de alarmă.

38
 În această perioadă critică pe care o traversează ţara noastră, interesul pentru
standardele serviciilor publice nu ocupa un loc de frunte. Trebuie remarcată totuşi schimbarea
majoră referitoare la relaţia administraţie publică - cetăţean, survenită după Revoluţia din
decembrie 1989. Această schimbare nu se datorează numai autorităţii administrative ( deşi nu
trebuie negat nici aportul administraţiei ), ci şi cetăţeanului, care a învăţat din mers care îi sunt
drepturile şi îndatoririle într-o societate democratică.
De aceea, acest capitol intenţionează să releve importanţa eticii în câmpul
administraţiei publice, legăturile indiscutabile existente între structurile organizaţionale şi
etica administrativă, precum şi însemnătatea culturii organizaţionale în procesul schimbării la
nivel organizaţional. Legea nu este intotdeauna un ghid sigur pentru comportamentul etic.
Este posibil ca legea să fie respectată şi totuşi să fie cazul unui comportament imoral.
Tot acest capitol intenţionează să analizeze cum este promovată etica în administraţia
publica românească, în ce măsură principiile etice se regăsesc în legislatia referitoare la
autorităţile administrative, cât este de bogată aceasta legislaţie, care sunt problemele majore
cu care se confiuntă etica în domeniul public românesc, şi nu în ultimul rand, cum este
percepută de către cetăţeni, din punct de vedere etic, activitatea funcţionarilor publici.
Etica este o lume a abstractizărilor, a conceptelor filosofice şi a valorilor, în timp ce
administraţia este o lume a specificului, a aplicaţiilor, a practicii. Etica va dori să deosebească
binele de rău, în timp ce administraţia va trebui să servească interesului public (interesul
public este definit de administraţia publică în funcţie de doleanţele şi cerintele opiniei publice;
el nu este unic şi calculabil, fiind un punct sensibil al serviciului public - chiar din punct de
vedere etic - de multe ori interesele birocraţiei şi cele personale).
Etica este indiscutabil o noţiune abstractă, iar administraţia una legată de concret. Cum
poate etica influenţa administraţia şi cum poate administraţia influenţa etica ? Cum pot
termenii definitorii ai administraţiei (respectiv ordine, eficacitate, productivitate) să ajute la
definirea eticii şi cum pot termenii definitorii ai eticii (bine şi rău) să ajute la definirea
administraţiei ? Cercetarea face posibilă aplicarea eticii în practică şi practica o determină să
fie etică (morală). Cercetarea a determinat descoperirea problemelor legate de etică, a
atitudinilor referitoare la etică şi a contribuit la dezvoltarea comportamentelor etice.
În 1981, Gerald Caiden a afirmat că datorită faptului că etica a fost atât de dificil de
definit, este de cele mai multe ori exprimată cu ajutorul unor "idealuri abstracte", care nu sunt
suficiente pentru a lămuri funcţionarii publici sau analiştii politici asupra moralităţii acţiunilor
lor. Caiden concluzionează că, astfel de " idealuri abstracte ", de cele mai multe ori exprimate

39
prin intermediul codurilor etice, sunt insuficiente deoarece nu conţin informaţii referitoare la
cum ar trebui puse în practică, operaţionalizate.
Caiden a prefigurat o altă problemă importantă: este posibil ca rolul publicului şi
componenta publică a activitaţilor politice şi administrative să devină atracţie în procesul
punerii în practică a idealurilor democraţiei ?
Accentuarea cuvântului "public" doreşte să readucă în lumină faptul că nici o masură
etică nu poate fi adoptată în câmpul administraţiei publice ignorând ideea de finalitate
publică a serviciului respectiv. Cu alte cuvinte, administraţia publică este o profesiune care
obligă menţinerea interesului public prioritar faţă de toate interesele particulare cu care intră
ea în competiţie.

4.2. Despre etica în activitatea administraţiei

Eseul lui Woodrow Wilson pe această temă este considerat o piatră de frontieră pentru
profesioniştii din administraţia publică. Wilson evidenţiază sistemul de cointeresare în
desfăşurarea nemijlocită a activităţilor administrative, distingând două tipuri de
responsabilitate administrativă: cea a funcţionarilor publici faţă de oficialitătile alese şi cea a
aceloraşi funcţionari faţă de interesul public.
Plecând de la acest sistem de cointeresare, Wilson se simte dator să facă două distincţii
absolut necesare pentru a putea fi asigurate non-partizanatul serviciilor şi eficienţa activităţilor
administrative. Prima distincţie pe care o surprinde este cea între administraţie şi politic. Deşi
politica, spune el, defineşte sarcinile administraţiei, aceasta din urmă nu poate fi inclusă în
sfera vieţii politice. Politica este activitatea statului în "domenii majore şi universale", în timp
ce administraţia este activitatea statului în "domenii mărunte şi individuale". Bunăoara, cu
toate că între cele două puteri există o strânsă relaţie de interdependenţă, nu se vor putea
confunda niciodată.
O a doua distincţie remarcată de autor, care, după cum susţine el, nu este atât de
evidentă, însă se impune indiscutabil, este cea între problemele de ordin constituţional şi cele
de natură adrninistrativă.
Administraţia publică este, în esenţă, aplicarea legilor publice, fiecare act de punere în
aplicare a legilor constituind un act administrativ. Legile generale care reglează aceste
activităţi sunt distincte de administraţie şi superioare acesteia.
Planul acţiunilor guvernamentale nu este de natură administrativă, însă executarea
detaliată a acestor planuri, da. Cu alte cuvinte, administraţia publică reprezintă materializarea

40
legii în cadrul societăţii, adică se ocupă cu aplicarea în concret şi în mod nediscriminatoriu a
legii. Opţiunile politice dobândesc caracter de obligativitate şi devin executorii în momentul
în care sunt încadrate în forma legală. Opţiunea administrativă se manifestă în alegerea
mijloacelor de realizare a sarcinilor sale, adică de aplicare a legilor, însă acest lucru nu trebuie
înţeles ca o desfăşurare în mod aleator a activităţilor administraţiei publice, ci pe baza unor
deterrninări legale.
Problema distribuirii autorităţii fără a atenta la integritatea şi responsabilitatea ei, este
o activitate de însemnătate fundamentală în sistemele democratice, sisteme în care
oficialităţile răspund în faţa superiorilor. Încrederea este decisivă în toate relaţiile din viaţă şi
este datoria celor implicaţi in reforma constituţională să creeze condiţii pentru încredere.
Datoria celor implicaţi în organizarea domeniului administrativ este de a crea condiţii
în care responsabilitatea corect delegată să asigure această încredere. Nu ar trebui să existe
pericol în exercitarea puterii dacă aceasta este asumată cu responsabilitate. Dacă ea este mult
prea divizată însă, devine obscură şi iresponsabilă. În schimb, dacă este corect atribuită,
devine uşor de supravegheat şi controlat.
Funcţia administrativă este una de natură publică şi, în consecinţă, supusă atenţei
opiniei publice. Opinia publică trebuie să joace rolul unui critic autoritar al comportamentului
funcţionarilor publici. Pentru ca acest deziderat să fie transpus în practică este fundamentală
derularea fenomenului de cointeresare a opiniei publice în derularea procesului administrativ.
Dezinteresul public nu poate atrage decât blazarea publică şi, implicit, manipularea cu
uşurinţă a opiniei publice. Educaţia civică va avea drept rezultat un public eficient din punct
de vedere politic şi civic, iar critica adusă de acest public instruit va avea efecte benefice,
sporind numărul opiniilor critice inteligente şi fondate la adresa serviciilor publice, dând
naştere unor ipotetice proiecte de schimbări în favoarea administraţiilor.
O altă condiţie pe care o impune Woodrow Wilson este cea a profesionaliştilor în
cadrul administraţiei publice. Un corp de funcţionari publici pregătiţi într-un sistem de
şcolarizare special şi integraţi apoi într-o organizaţie la un nivel ierarhic corespunzător,
funcţionând după o disciplină specifică, este de părere autorul, va şti cum să îşi realizeze
sarcinile de serviciu într-un mod eficient şi echitabil. Pentru că nu este suficient să deţii
puterea, ci trebuie să înveţi să exerciţi această putere în mod responsabil.
În final, Wilson fundamentează idealul său pentru un serviciu public cult, pregătit
pentru a acţiona cu responsabilitate, în acelaşi timp strâns legat de părerile opiniei publice prin
consultări regulate ale populaţiei cu privire la gradul de satisfacţie resimţit referitor la
activitatea organelor administrative.

41
 4.3. Structura organizaţională - context al eticii administrative

Relaţia dintre structura organizatională şi etica administrativă este de natură complexă,

structura organizaţională reflectând alegerea făcută de cei care se ocupă cu designul
organizaţional cu privire la valorile promovate şi obligaţiile etice impuse, astfel încât acele
valori să fie instituţionalizate, protejate şi consolidate. În acelaşi timp, structura
organizaţională este maleabilă şi nu conferă un suport stabil pentru formarea
comportamentelor.
Regulile nu sunt definitive, procedurile de multe ori sunt ignorate, canalele de
comunicare formale sunt de cele mai multe ori afectate de relaţiile informale. Mai mult,
structura organizatională poate fi construită în aşa fel încât să protejeze şi să promoveze
valorile în funcţie de anumite standarde etice (onestitate, respect faţă de drepturile şi
demnitatea celorlalţi), însă, această structură poate determina, involuntar, apariţia unor efecte
nedorite.
Este dificil a stabili dacă structura organizaţională are un impact independent asupra
comportamentelor şi efectelor. Structura organizaţională împreună cu climatul organizaţional,
obligaţiile etice impuse şi mulţi alţi factori influenţează în mod simultan comportamentul
organizaţional.
Este ştiut faptul că structura organizaţională, sistemul managerial cât şi fişele
posturilor pot influenţa pozitiv sau negativ membrii unei organizaţii în ceea ce priveşte
adoptarea unei poziţii etice din punct de vedere profesional. Dacă structura organizatională
are capacitatea de a influenţa comportamentele, nu are capacitatea de a sili angajaţii să ia sau
să nu ia anumite atitudini.
Relaţia dintre structura organizaţională şi comportamentul uman este de multe ori
subminată de influenţa altor factori variabili, ce acţionează în mod simultan. Studiul
organizaţiei ca întreg în relaţie cu etica administrativă a determinat apariţia unor perspective
interesante şi importante, perspective ce vor fi abordate în acest subcapitol.

4.3.1. Etica şi cultura organizaţională

Cercetările cu privire la aplicarea eticii în câmpul administraţiei publice şi la

introducerea unor noi valori în organizaţiile guvemamentale au relevat faptul ca aceste
încercări se lovesc de puternice oprelişti impuse de cultura organizaţională. Noţiunea de

42
cultură organizaţională pare a fi o prezenţă ubicuă ce influenţează deciziile individuale. În
orice încercare de a schimba valorile unei organizaţii, indiferent prin ce modalităţi se încearcă
această schimbare, cultura organizaţională va fi o noţiune ce nu poate fi ignorată.
Cultura organizaţională se referă la convingeri şi principii ce sunt împartăşite de
membrii organizaţiei, convingeri ce acţionează în mod inconştient şi sunt adoptate fără a mai
fi puse în discuţie. Cultura organizaţională a devenit o parte importantă a proceselor,
procedurilor şi efectelor activităţilor organizaţionale. Este, de asemenea, decisivă în procesul
de înţelegere a elementelor psihologice ce acţionează asupra participanţilor la viaţa
organizaţională. Este baza pe care vor putea fi impuse noi valori organizaţionale precum şi
corolarul creativităţii, loialităţii şi productivităţii.
Pentru a înţelege relatia dintre etică şi cultura organizaţională este foarte important a
se cunoaşte cu exactitate implicaţiile acestei noţiuni. Dr. Stephen Ott a efectuat o analiză
amănunţită a noţiunii de cultură organizaţională şi a concluzionat că această noţiune implică
doi termeni diferiţi dar relaţionaţi. În primul rând, cultura organizatională este similară cu cea
socială, şi astfel ea conţine o serie de valori, convingeri, principii, credinţe, norme şi modele
comportamentale. Acestea reprezintă forţele nevăzute ce influenţează fiecare activitate
organizaţională. În al doilea rând, din perspectiva analitică, cultura organizatională este
compusă dintr-,,o colecţie de teorii ce încearcă să explice şi să prezică în ce mod organizaţia
şi actorii ei vor actiona în diferite circumstanţe". Această abordare i-a dezvăluit cercetătorului
câteva trăsături specifice culturii organizaţionale :
1. Este similara culturii sociale.
2. Are consistenţă.
3. Reprezintă o forţă ce influenţează considerabil activitatea organizaţiei.
4. Stimuleaza membrii organizaţiei.
5. Reprezintă un punct unificator şi aceelerează direcţionarea şi mobilizarea membrilor
organizaţiei.
6. Este un mecanism de control care încurajează sau descurajează comportamentele.
Prin intermediul acestei analize, a subliniat Ott cultura organizatională reprezintă o
forţă socială ce "coordoneaza modelele organizaţionale prin structurarea proceselor cognitive
şi de perceptie asupra realităţii, proprii membrilor organizaţiei, furnizând energia necesară
mobilizării acestora".
Teoria emisa de Ott este importantă pentru că sintetizează trăsăturile caracteristice
culturii organizaţionale, completează golurile lăsate de alte abordări şi reprezintă un punct de
plecare în formularea strategiilor de cercetare. Astfel, aceasta teorie serveşte drept ghid pentru

43
a identifica modalităţile în care cultura organizaţională poate explica rolul eticii în procesul de
luare a deciziilor. Pentru un manager care doreşte să folosească principiile etice drept un
instrument de imbunătăţire a calităţii serviciilor, perspectiva oferită de Ott asupra culturii
organizaţionale furnizează modele de abordare şi înţelegere a funcţionării organizaţiei şi date
pentru a depista segmente1e în care principiile etice pot fi utile pentru a schimba orientarea
organizaţiei.

4.3.2.Conflictul dintre etică şi cultura organizaţională

Relatia de interdependenţă dintre etică şi cultura organizaţională a constituit domeniul

de cercetare căruia i s-a dedicat Mark Pastin, un filosof care a studiat marile corporaţii şi a
abordat fenomenul eticii în câmpul culturii organizaţionale dintr-o perspectivă diferită de cea
a predecesorilor săi (antropologi, psihologi şi sociologi, categorii de specialişti care păreau a
domina ramura studiului culturii organizaţionale). Pastin se număra printre puţinii consultanţi
academici care au susţinut ideea schimbării în cadrul organizaţiei prin intermediul sistemului
de norme şi convingeri etice. În viziunea autorului, "...etica nu reprezintă numai inima culturii
organizaţionale, ci şi pivotul unei schimbări productive". Etica este pivotul schimbării
culturale, a schimba cultura organizaţională ignorând etica este ca şi cum "ai încerca să
schimbi o roată fără cric".
Regândirea eticii drept o componentă primară a mediului organizaţional l-a plasat pe
Mark Pastin în randul analiştilor care au pledat cauza importanţei eticii şi a valorilor. Pastin
face un pas înainte prin încercarea sa de a clasifica cultura şi etica organizaţională în termeni
de "slab" sau "puternic".
Dintr-o perspectiva analitică, această clasificare îi permite autorului să determine
eforturile necesare cerute de schimbările etice pentru a avea impact asupra culturii
organizaţionale şi pentru a o schimba. Concluzia la care s-a ajuns a fost că o cultura
organizaţională puternica este, în general, inaccesibilă schimbarilor etice survenite la nivel
comportamental. Un sistem de convingeri puternic nu va integra valori la nivel operaţional
(şabloane comportamentale). Puternicele culturi organizaţionale trebuie abordate de la bază
dacă se doreşte schimbarea.
Pastin a observat că o cultura puternică poate învinge destul de uşor chiar şi cele mai
elaborate eforturi de introducere a schimbărilor. Astfel, a introduce noi coduri etice sau a
implementa noi reguli comportamentale fără a studia în prealabil natura culturii
organizaţionale, poate fi o încercare eşuată, chiar dacă este întreprinsă de un lider capabil.

44
 Culturile organizaţionale slabe, care sunt caracteristice organizaţiilor noi sau total
reorganizate şi reorientate, nu au dezvoltat puternice convingeri care să determine procesul
operaţional. Acest tip de organizaţie poate adopta uşor noi valori, noi proceduri operaţionale
ce se bazează pe reguli şi valori inovatoare. În cadrul procesului de inserare a noilor principii
morale în cultura organizaţională, Pastin pledează pentru strategiile comportamentale care
facilitează controlul comportamental prin intensificarea rolului eticii drept element esential al
contractului organizaţional. Cu alte cuvinte, Pastin este adeptul strategiilor organizaţionale ce
se concentrează pe sistemele de convingeri (credinte) şi valori etice, determinând ca aceste
valori să fie dominante în contractul organizaţional. Acolo unde valorile şi comportamentele
etice sunt promovate la baza organizaţiei, sunt parte componentă a acestei baze, vor fi
reflectate în mod vizibil de către politicile şi procedurile organizaţionale.
Fiind "inima culturii organizaţionale", etica reprezinta în viziunea lui Pastin ".. .forul
în care organizaţia suportă schimbări fundamentale în ceea ce priveşte regulile sale esenţiale".
În organizaţiile cu culturi puternice, regulile fundamentale sunt puternic integrate în
comportamentul actorilor organizaţionali, astfel încât sunt imune la tentativele de schimbare
prin intermediul adoptării de noi coduri etice, noi reguli comportamentale, noi principii
morale.
Pentru a implementa o schimbare, atentia va fi îndreptată către un nivel al culturii
organizaţionale mai puţin vizibil. Organizaţiile birocratice au dezvoltat norme, principii,
valori şi credinte ce aparţin culturii organizaţionale şi reprezintă baza regulilor fundamentale
ce guvernează şabloanele acţiunilor organizaţionale, atât interne cât şi externe. Nevoia de
schimbare a acestor reguli fundamentale se face simţită doar în încercarile de reînnoire a eticii
organizaţionale, subestimând structura contractului organizaţional.
Această strategie, în viziunea lui Pastin, este sortită eşecului. Actorii organizaţionali -
lideri, manageri, profesionişti şi generalişti - trebuie să examineze şi să înţeleagă puterea
comportamentală a principiilor fundamentale pe care se bazează cultura organizaţională cât şi
componenta lor în contractul organizaţional. Astfel, indiferent de gradul ridicat de moralitate
al noilor standarde, în încercarea de a schimba comportamentele prin introducerea de noi
principii etice poate cauza dezorganizare, fără a avea efectele scontate.
În mod similar, fără a identifica şi confrunta variabilele culturale care se opun
implementării de noi standarde etice, chiar şi în cazul organizaţiilor deschise schimbării,
eforturile pot fi inutile. În acest caz, ideea că un lider moral şi capabil poate implementa
schimbări etice, rămâne neacoperită, iar convingerea că actorii organizaţionali pot schimba

45
etica organizaţională în cazul în care conştientizează importanţa comportamentelor etice,
devine pur speculativă.
Observaţiile pe care le-a facut Pastin cu privire la puterea pe care o deţin convingerile
culturii organizaţionale sunt importante în procesul înţelegerii la justa sa valoare a culturii
organizaţionale. De asemenea, furnizează informaţii utile despre cum poate contribui etica la
schimbările organizaţionale.
Reflecţiile cu privire la interrelatia cultură organizatională – administraţie publică nu
vor oferi solutiile definitive referitoare la valorile etice fundamentale ale serviciului public.
Aeeste reflecţii vor fi utile pentru cei care se implică în procesul de schimbare a
orientării unei organizaţii, făcându-i să înţeleagă importanţa culturii organizaţionale şi a
evaluării juste a comportamentelor determinate de aceasta. Contextul culturii organizaţionale
a furnizat informaţii preţioase procesului de îmbunătăţire a calităţii serviciilor prestate de
către organizaţie.
Dacă vor fi luate în consideraţie doar elementele accentuate de Mark Pastin
convingerile, regulile fundamentale ale organizaţiei şi contractul organizaţional ce stă la baza
acestuia - devine cât se poate de clar şi eforturile educaţionale în domeniul administraţiei
publice se vor îndrepta mai puţin înspre crearea de noi coduri etice şi comportamentale şi mai
mult înspre atragerea actorilor organizaţionali în discuţii referitoare la principiile etice
fundamentale ale serviciului public.

4.4. Etica şi Serviciul Public

Stephen K. Bailey (1916 - 1982) în eseul său memorial asupra lui Paul H. Appleby în
studiul sîu intitulat "Morality and Administration in Democratic Government" (1952, Baton
Rouge : Louisiana State University Press) a accentuat efectele sistemului guvernamental
asupra moralităţii oficiale. EI vedea în sistemul guvernamental american o serie de
mecanisme politice şi organizaţionale menite să promoveze opţiunea pentru etică. Cea mai
serioasă ameninţare la adresa "societăţii morale" venea, din punctul său de vedere, nu de la
indivizi, ci era dată de gradul de imperfecţiune al aranjamentelor instituţionale.
Paul H. Appleby propune un model normativ pentru etica personală, care făcea
referire la faptul că politica şi ierarhiile vor determina funcţionarii să adopte o poziţie
favorabilă majorităţii în soluţionarea cererilor private. Politica realizează acest lucru prin
disciplina majorităţii, iar ierarhia prin învestirea oficialităţilor cu sarcina de a conserva
responsabilitatea şi de a omogeniza şi "moraliza" interesele particulare reprezentate de

46
segmentele inferioare ale piramidei organizaţionale. Şi politica şi ierarhiile prezintă
caracteristica de a fi mecanisme prin care se asigură responsabilitatea funcţionarilor faţă de
public ca întreg.
Duşmanii modelului normativ sunt evidenţi: ei sunt reprezentanţii de top, cei care
perturbă politica şi ierarhia, aceasta întrucât orice factor care perturbă politica şi ierarhia
permite stabilirea problemelor publice la un nivel inferior de organizare - nivel privat, mult
prea specializat; "degradarea democraţiei constă în lipsa abilităţilor de organizare sau în
dezintegrarea reală a responsabilităţii politice". Guvernul este moral atâta timp cât determină
funcţionarii publici să relaţioneze problemele de ordin specific cu cele de ordin general, cele
de natură privată cu cele de natură publică, interesul cu judecata morală. În acest context, o
decizie publică va fi morală atunci când:
- acţiunea este în conformitate cu procesele şi cu simbolurile astfel dezvoltate pentru
protejarea libertăţii politice ca agent al mai multor libertăţi;
- lasă deschisă calea pentru modificarea sau schimbarea sensului convingerilor
publice;
- face parte dîntr-o ierarhie de mijloace de control în care responsabilitatea pentru
acţiune poate fi uşor identificata de către public;
- întruchipează structura concretă a reacţiei la nevoile resimţite de public şi nu doar
reacţii la nevoile personale ale liderilor.
Deşi Paul H. Appleby a tratat oarecum intermitent şi nesistematic problemele morale
ale funcţionarului public, este evidentă contribuţia sa în dezvoltarea unei teorii normative a
guvernării democratice. El a fost mai intrigat de sistemul moral decât de actorul moral.
Modelul său normativ sugerează faptul că etica personală în serviciile publice se bazează pe
atitudini mentale şi calităţi morale, ambele esenţiale. Cele trei atitudini mentale sunt:
1) admiterea ambiguităţii morale a tuturor oamenilor şi a tuturor politicilor publice;
2) admiterea importantei forţelor contextuale care condiţionează priorităţtile morale în
serviciul public;
3) admiterea paradoxurilor procedurilor,
iar cele trei calităţi morale ale funcţionarului public etic sunt:
1) optimismul
2) curajul
3) onestitatea
Atitudini mentale :
1) ambiguitatea morală a oamenilor şi a măsurilor

47
 Este cât se poate de evident faptul că nu există nici o modalitate prin care să se evite
amestecul intereselor personale în procesul elaborării programelor de politici publice. Acest
lucru, este de părere autorul, se datorează faptului că toate guvernele sunt conduse de fiinţe
umane, care rămân aceleaşi fiinţe umane şi în momentul în care promovează într-o înaltă
funcţie publică, nereuşind să renunţe la interesul public pentru binele personal, la
prejudecăţile proprii.
Cu toate acestea, omul simte nevoia moral a de a-şi justifica acţiunile proprii nu numai
din punctul de vedere al intereselor personale. Aprecierea realităţii interesului public este
modalitatea prin care funcţionarii publici pot sa îşi găsească cei mai puternici factori
motivatori ai comportamentului public şi privat. În mod normal, dacă interesul public trebuie
să fie focalizat, se va sprijini măcar parţial pe un număr de interese speciale şi particulare, şi
tocmai în această abilitate de a relaţiona interesele particulare cu cele publice, constă arta
serviciului public.
Dar semnul maturităţii morale constă în necunoaşterea faptului că decizii morale,
benigne pot genera efecte maligne. Conştientizarea dilemelor de această natură, respectiv a
ambiguităţii morale, pot imobiliza un funcţionar public cu funcţii de decizie responsabil.
2) importanţa fortelor contextuale care condiţionează priorităţile morale
Funcţionarul public trebuie să fie sensibil la valorile morale. Dacă priorităţile suferă
mutaţii frecvente, persoana va fi etichetată drept oportunistă, dacă valorile rămân
neschimbate, persoana va fi acuzată de inadaptibilitate la un regim democratic.
Iată marea dilemă cu care sunt confruntaţi funcţionarii publici: care este cea mai bună
metodă de a fi suficient de stabil pentru a merita respect etic din partea colegilor cât şi din
partea propriei persoane dar, în acelaşi timp, a fi destul de adaptabil pentru a supravietui într-o
organizaţie şi pentru a avea succes în aplicarea regulilor morale.
În general, cu cât o persoană avansează pe scara autorităţii, cu atât mai instabilă va fi
pe scara etică. Atitudinea mentală care face posibilă această situaţie poate să conducă într-o
lume a relativităţii etice. Această atitudine, în realitate, trebuie să-l conducă pe funcţionarul
public matur către o înţelegere profundă a motivelor pentru care persoane morale, câteodată
par a lua decizii publice care încalcă etica.
3) Paradoxurile procedurale
Procedurile au capacitatea de a facilita ordinea şi procesul deliberativ, dar, în acelaşi
timp, îngreunează progresul şi evoluţia. Administraţia este îngradită în activitatea ei de reguli
care îi limitează atât viteza de reacţie cât şi responsabilitatea pe care trebuie să o promoveze.

48
 Persoana care deviază frecvent de la reguli este considerată subversivă, cea care nu
deviază niciodată este pierdută, iar cea care oscilează între proceduri fără a le înţelege
consecintele de substanţă este lipsita de minte.,, Rolul administrativ, din punct de vedere
procedural, este cel mai flexibil, dar flexibilitatea procedurală în interesul public este atinsă
doar de cei optimişti, curajoşi şi cinstiţi.

4.5. Reglementarea juridică a conceptului de etică în activitatea

administraţiei publice

În subcapitolele anterioare am prezentat câteva modalităţi de combatere a

comportamentului neetic în organizaţie şi de incurajare a atitudinilor etice. Un evident punct
de pornire în atacarea problemelor etice ar fi identificarea acelor programe vulnerabile din
punct de vedere etic, dar şi depistarea lipsurilor din structura şi cultura organizaţională. Dacă
anumite valori etice nu sunt clar definite şi promovate printr-un sistem normativ bine
structurat, atunci etica va avea mult de suferit. Doar o încadrare teoretică, aptă de a îndeplini
scopurile, contextul şi un câmp comun de referinţe pentru practica eticii administrative, va fi
în măsură de a salva organizaţia de la un final lamentabil.
O legislaţie etică, în forma în care aceasta se regăseşte în societăţile democratice
mature preocupate de calitatea serviciilor publice, deţine şi societatea noastră. Binevenite au
fost Statutul funcţionarului public, Codul de conduită a funcţionarului public, precum şi
Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Aceaste reglementări denotă preocuparea crescândă a autorităţilor romaneşti pentru
problemele generate de fenomenul corupţiei si, implicit, pentru etica în administraţia publică.
Din punct de vedere al reglementărilor pe care le conţin, se poate spune că aceste
reglementări înscriu legislaţia românească în rândul legislaţiei occidentale. Ele conţin reguli
speciale de comportament privind anumite categorii de persoane (în speţă funcţionari publici),
în scopul prevenirii faptelor care sunt asimilate infractiunilor de corupţie.
Cultura organizaţiilor publice este în continuă schimbare. Schimbând legi, revizuind
structura organizaţională, încercând a forma funcţionari publici prin atragerea lor în discuţii
libere şi prin educaţie, impunând noi proceduri administrative, automat sistemul valoric
administrativ se confruntă cu probleme de fond. Toate acestea determină schimbări
comportamentale din partea funcţionarilor publici. Un motiv pentru care funcţionarii ce
denunţă abuzurile ar trebui nu doar protejaţi, ci şi acceptaţi, îl reprezintă faptul că sectorul
public cu tot ceea ce însumează el s-a schimbat. Realităţile sociale obligă funcţionarii publici

49
să-şi adapteze la noile cerinţe imaginea pe care şi-au făcut-o despre public, îndatoririle şi
responsabilităţile, scopurile pe care şi le propun, modalităţile prin care înţeleg să-şi desfăşoare
munca.
Legislaţia etică are menirea de a proteja funcţionarii publici de orice formă de abuz.
Acest principiu este fundamental pentru orice societate democratică deoarece oficialii publici
reprezintă încrederea publică şi servesc interesul public. Legile etice particularizează
conceptul conform căruia serviciul public este purtătorul încrederii publice relevând
atitudinile pe care oficialii publici trebuie să le adopte în diferite situaţii. Legile etice, la
rândul lor, îi vor servi funcţionarului public ca un îndreptar care îl va ajuta să descopere care
ar fi comportamentul ideal în situatii diferite, şi cu precădere în situaţiile în care se naşte un
conflict de interese.
Asigurarea binelui general al comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea, şi al tuturor
cetăţenilor care o compun, este principala sarcina a autorităţii publice şi această sarcină poate
fi îndeplinită în mod optim atunci când interese speciale nu sunt favorizate. Toate persoanele
care lucrează la diferite niveluri ale administraţiei publice pot fi protejate prin intermediul
legislatiei etice. O legislaţie etică eficace este în măsură să sporească încrederea publică în
activitatea administraţiei publice, în instituţie, în ansamblu, dar şi în funcţionarii care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul ei.

4.5.1. Statutul funcţionarului public

Prin adoptarea de către Parlamentul Romaniei în 8 decembrie 1999 a Legii privind

statutul funcţionarilor publici, publicată în M. O. nr. 600 din 8 dec. 1999 s-a realizat un
important pas înainte pe calea adaptării funcţiei publice la standardele impuse de o societate
democratică matură. Articolul 3 al acestei legi enumeră principiile care stau la baza exercitării
funcţiei publice, acestea sunt:
a) legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
b) transparenţa;
c) eficienţă şi eficacitate;
d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
e) orientare către cetăţean;
f) stabilitate în exercitarea funcşiei publice;
g) subordonare ierarhică.

50
 Acest statut garanteaza funcţionarilor publici stabilitate, continuitate, permanenţă,
eficacitate. Un functionar public conştient de siguranţa funcţiei sale va fi mai puţin tentat să
abuzeze de puterea discretionară de care dispune, va adopta o atitudine transparentă în faţa
persoanelor care încearcă să îi corupă.
Regulile pe care le contine acest statut vor actiona ca principii morale ale
funcţionarilor publici, ghidandu-le activităţile în funcţie de prevederile acestuia. Totodată,
nemaifiind atât de expus din punct de vedere politic, funcţionarul public român va
conştientiza că reprezintă interesul public şi că, in exercitarea funcţiei sale, publicul este
primul critic. Drept urmare, comportamentul său se va adapta in funcţie de interesul
comunităţii pe care o reprezintă şi în funcţie de scopurile organizaţiei din care face parte.
Statutul confera siguranţă funcţionarului public, situându-l în afara imixtiunilor
politicului. Odată cu familiarizarea funcţionarilor publici cu legislatia in vigoare şi cu
acoperirea carenţelor existente in domeniu, administraţia românească are toate şansele de a
împlini cu adevărat reforma. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie însă, pe lângă
reglementări etice, şi de manageri responsabili şi competenţi, care să fie în măsură să
reorienteze cultura organizaţională din cadrul instituţiilor publice, cât şi de suportul şi
participarea cetăţenilor.

4.5.2. Codul de conduită a funcţionarilor publici

Codurile etice reprezintă rodul eforturilor sistematice de a defini un comportament
acceptabil. Prin intermediul lor, funcţionarii publici îşi vor ghida acţiunile astfel încât să evite
practicile imorale, corupte, "rele", şi să îmbrătişeze atitudini etice "bune". Codurile etice
insufla, în acelaşi timp, încredere în autoritatea publică şi edifică standardele ridicate ale
comportamentului administrativ. Ele constituie un real îndreptar pentru persoanele cu rol
decizional ce se confrunta cu situaţii dilematice, situaţii în care anumite valori se afla în
conflict.
Codurile pot fi scrise sau nescrise, însă doar cele scrise se bucură de o anumită forţă şi
oferă o adevarată imagine de "îndreptar comportamental" în ochii publicului. Codurile scrise
pot fi promulgate prin intermediul legii, pe linie guvernamentală, profesională,
organizaţională.
Codurile pot fi generale sau specifice, concepute la un nivel ideal sau care pot fi
impuse de litera legii. Ele pot lua forma unei liste reprezentând zece reguli de aur ce trebuie
respectate sau, pot fi parte a unui sistem educaţional elaborat.

51
 A treia ediţie a "Webster - International Dictionary" defineşte cuvântul "cod" ca
derivând din latinul "codex" , şi având întelesul de "trunchi de copac". Strămoşii noştri latini
despicau trunchiurile de copaci, le ceruiau iar apoi inscripţionau pe ele sisteme de legi.
După spusele dictionarului, nu este foarte clar înţelesul substantivului cod, el putând
însemna : un sistem de legi scrise; un sistem de reguli care nu sunt legi ci perecepte morale ;
şi, în sfarşit, un sistem de simboluri ce servesc comunicării.
Codurile etice în administraţia publică de obicei includ elemente din toate cele trei
categorii. Ele conţin conceptualizări ale unor idealuri, reguli de acţiune în conformitate cu
aceste idealuri, şi modalităţi de a conforma activităţile preceptelor reglementate de cod. Codul
este un simbol care face legatura între aderentul la cod şi deziderate precum satisfacerea
interesului public, profesionalism, înalte standarde morale. Codurile etice ale funcţionarilor
publici sunt mult diferite de alte coduri, precum cele ale oamenilor de afaceri, ale
organizaţiilor non-profit, etc. Diferenta este dată de raţiunea de a fi a administraţiei publice,
aceea de a promova şi proteja interesul public, drept urmare, funcţionarul public trebuie să se
conformeze unor standarde etice mai ridicate decât alte categorii din societate.
Valorile exprimate de coduri nu pot fi măsurate în simplii indicatori de " a face bine"
şi "a nu face rău". Afacerile publice trebuie administrate în mod corect, onest şi competent.
Astfel reala valoare a codurilor nu consta în a îndrepta acţiunile administratorilor, ci codurile
etice servesc la consacrarea valorilor democratiei şi creşterii încrederii publice în autoritatea
administrativă (executiv).
Codurile etice sunt indispensabile oricărei profesii mature. Codurile sunt parte a
procesului de profesionalizare ce include: crearea de modalităţi prin care practicienii să poată
comunica; relaţiile cu guvernul, universităţi şi alte grupuri din societate, restricţii referitoare la
calitatea muncii; specificări cu privire la efectuarea muncii şi oportunităţi pentru promovare.
Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica şi clarifica o
conduită acceptabilă. Scopurile unei atare conduite privesc: ajutarea practicienilor
administraţiei publice în confruntarea cu situaţii dilematice (conflicte de valori); orientarea
administratorilor către atitudini benefice protejării interesului public, sprijinirea grupurilor
profesionale pentru a putea atinge un ridicat nivel de coeziune internă, atingerea unui ridicat
nivel de conduită profesională, cât şi dobândirea performanţei în munca depusă, câştigarea
unui grad ridicat de legitimitate în ochii opiniei publice.
Un cod etic în administraţia publică trebuie să conţină reglementări referitoare la
îndatoririle funcţionarilor publici, acelea de a reprezenta interesul public şi de a servi acest
interes în mod optim , astfel încât să fie protejate valorile democratice.

52
 Codurile etice conţin din ce în ce mai multe aspecte ale vieţii cotidiene pentru
angajaţii din sectorul public. Codurile etice reprezintă o parte a procesului de educare şi
formare a funcţionarului public. Ele stau la baza valorilor publice, facilitează manifestarea
unui comportament activ din partea publicului şi reprezintă încununarea idealurilor serviciului
public.
Unul dintre avantajele pe care le oferă un cod etic este acela de a orienta de o maniera
bine-rău comportamentul funcţionarilor publici. Literatura de specialitate prezintă multe
carenţe privind analizele sistematice ale codurilor etice. Aceasta se datorează faptului că
prevederile codurilor se orienteaza în funcţie de două arii majore - profesionalismul şi etica.
Sunt oare codurile o cerinţă necesară oricărei profesii ? Sunt eforturi de a regla
comportamentul sau modalitaţi de a ajuta funcţionarii să-şi îmbunătăţească abilităţile de a
gândi în termeni de categorii morale? Care sunt cele mai potrivite aşteptări de la aceste coduri
în privinţa asanării morale a sectorului public ? Când cineva este găsit vinovat de o încalcare a
codului, i se poate acorda (codului) credit privind protejarea interesului public sau, este
considerat deficient prin faptul că nu a ghidat în mod oportun ?
O parte importantă a codurilor etice o reprezintă modalitatea prin care acestea sunt
capabile a ridica funcţionarul public deasupra activităţilor sale organizaţionale obişnuite,
conferind sens şi realitate celor mai înalte valori ale unei societăţi democratice. Tocmai din
această cauză, nu exista nici un motiv de a abandona ideea că aceste coduri, printr-o mixtură
puternică a unui limbaj afirmativ, sunt în măsură să încurajeze sau să descurajeze anumite
comportamente. Prin mecanismele de impunere, evaluare şi recompensare au un important rol
în evolutia eticii în administraţia publică.
Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica şi clarifica o
conduită acceptabilă din partea funcţionarilor publici. Scopurile unei atare conduite privesc:
susţinerea funcţionarilor publici în confruntarea cu situaţii dilematice, orientarea
administratorilor către atitudini favorabile protejării interesului public, sprijinirea grupurilor
pentru a atinge grade ridicate de coeziune internă, atingerea unui nivel înalt de conduită
profesională, cât şi dobândirea performanţei în munca depusă, câştigarea unui grad înalt de
credibilitate în ochii opiniei publice. Toate aceste scopuri urmărite de conduita prescrisă de un
cod etic sunt scopuri pe care şi administraţia publică românească îşi doreşte să le atingă.
Codurile etice devin din ce în ce mai mult realităţi ale vieţii cotidiene pentru angajaţii
din sectorul public occidental. În contextul integrării ţării noastre în Uniuunea Europeană la 1
ianuarie 2007 a fost iniţiată reforma în domeniul administrativ. Reforma în domeniul
administrativ nu poate fi realizată decât creând noi valori publice, valori promovate de statele

53
democratice şi nu de statele totalitare. Reala valoare a codurilor etice constă în faptul că
reprezintă încununarea idealurilor serviciului public şi nu doar în îndreptarea acţiunilor
administratorilor. Codurile etice servesc, în primul rând, consacrării valorilor democraţiei şi
creşterii încrederii publice în autoritatea administrativă.
Un bun cod al conduitei impune standarde comportamentale pentru funcţionarii
publici. El include reglementări stricte referitoare la conflicte de interese, acceptarea de
cadouri, abuzul de poziţia discretionară şi influenţa pe care o deţine funcţionarul public.
Corelat cu codul de conduită al funcţionarilor publici amintim şi de legea pentru
prevenirea, descoperirea şi sanctionarea faptelor de corupţie, care impune la rândul ei,
standarde comportamentale pentru funcţionarii publici, reglementând acele comportamente
care sunt considerate drept infractiuni.
Legea face, în principal, referire la infracţiunile prevăzute de Codul Penal (luare de
mită, dare de mită, primirea de foloase necuvenite şi trafic de influenţă), dar vine şi
completează aceste prevederi prin altele noi, referitoare la stabilirea cu intentie a unei valori
diminuate faţă de valoarea realăa a bunurilor asupra carora statul are autoritate, acordarea de
credite sau subvenţii cu încalcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a
subvenţiilor cu încaIcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a
subvenţiilor cu alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. De asemenea, prevederile
legii pedepsesc faptele care sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul, de
sume de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, înlesnirea diferitelor operaţiuni comerciale
sau financiare pe care le efectuează agentul economic, efectuarea de operaţiuni financiare
incompatibile cu funcţia şi folosirea, în mod direct sau indirect a informaţiilor confidentiale.
Legea mai face referire şi la infractiuni în legatură directă cu infracţiunile de corupţie:
tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni, falsul şi uzul de fals săvârşite în
scopul de a ascunde comiterea unei infracţiuni, abuzul în serviciu contra intereselor publice,
etc.
Referitor la codul conduitei prescris funcţionarilor publici, se poate spune că legislaţia
românească acoperă în foarte mare măsură infracţiunile legate de corupţie. Funcţionarul
public român îşi va putea ghida activităţile astfel încât să evite săvârşirea unor activităţi care
să-i atragă acuzaţia de corupţie, astfel îmbrăţişând un comportament moral, în deplină
concordanţă cu valorile promovate în societăţile democratice.

4.5.3. Corupţia in administraţia publică

54
 România face parte din categoria acelor ţări despre care revizioniştii spuneau că sunt
predispuse la corupţie. Ei presupuneau că în ţările în curs de dezvoltare există o prăpastie între
lege (aşa cum este impusă de standardele vestice) şi normele sociale informal acceptate
(sancţionate de etica socială prevalentă). Până nu demult, fenomenul corupţiei a fost tratat
doar la nivel de discurs politic şi nicidecum drept o ameninţare serioasă la adresa societăţii
româneşti. Adoptarea, însă în anii 1998 şi 1999 a Statutului funcţionarilor publici şi a legii
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie va schimba acest fapt.
Regulile pe care le conţine acest statut vor acţiona ca principii morale ale
funcţionarilor publici, ghidandu-le activităţile în funcţie de prevederile acestuia. Totodată,
nemaifiind atât de expus din punct de vedere politic, funcţionarul public român va
conştientiza că reprezintă interesul public şi că, în exercitarea funcţiei sale, publicul îi este
primul arbitru. Drept urmare, comportamentul său se va adapta în funcţie de interesul
comunităţii pe care o reprezintă şi în funcţie de scopurile organizaţiei din care face parte.
Elaborarea unui cod de conduită a funcţionarului public din administraţia publică
românească este o altă realizare importantă. Codul de conduită reprezintă o componentă de
bază a sistemului educaţional în ceea ce priveşte etica în administraţia publică, atât pentru a
valida imperativele: onestitate, competenţă, protejarea interesului public, cât şi pentru a
exprima idealurile serviciului public în aşa fel încât să regleze comportamentul funcţionarilor
publici. Legislaţia etică reprezintă un adevarat ghid pentru funcţionarii publici, ajutându-i să
descopere care ar fi atitudinea potrivită în situaţii diferite.
În acelaşi timp, Statutul conferă siguranţa funcţionarului public, situându-l în afara
imixtiunilor politicului. Odată cu familiarizarea funcţionarilor publici cu legislatia în vigoare
şi cu acoperirea carenţelor existente în domeniu, administraţia românească are toate şansele de
a se redresa. Pentru a se realiza acest lucru, este nevoie însă, pe lângă reglementări etice, şi de
manageri responsabili şi competenţi, care să fie în masura să reorienteze cultura
organizaţională din cadrul instituţiilor publice, cât şi de suportul şi participarea cetăţenilor.

4.6. Promovarea integrităţii prin educaţie şi discuţii

Eforturile de a moraliza administraţia publică nu trebuie să se concentreze doar pe

elaborarea unor reguli şi coduri etice, ci şi pe educaţie, care este considerată a fi cheia
reformei. Funcţionarii publici vor fi angajaţi în discuţii referitoare la implicaţiile etice
principale ale serviciului public. Manageri responsabili îşi vor orienta eforturile pentru ca

55
etica şi valorile publice să devină esenţiale în serviciile organizaţiilor publice. Cultura
organizaţională se va axa pe valorile democraţiei referitoare la cetăţeni şi la interesul public.
Managerii vor dovedi pricepere atât din punct de vedere tehnic, dar vor cunoaşte
foarte bine şi normele şi perspectivele care există la locul de muncă. Cu alte cuvinte, vor fi
capabili şi autoritari în acelaşi timp. Faţă de cei care îi conduc vor manifesta loialitate şi vor
crea un sentiment de încredere printre angajaţi. Doar fiind accesibil, managerul se poate
aştepta la loialitate şi informatiile vor ajunge în biroul său la timp.
Richard Loverd, citandu-l pe Henry Mintzberg, susţine că este mult mai eficientă
comunicarea orală în comparatie cu cea scrisă, argumentând că aceasta din urmă necesită
folosirea unui limbaj special şi implică amânări îndelungate ale procesului de feed-back.
Comunicarea orală se bucură de concursul modulaţiei vocii, expresiei feţei şi gesturi.
Managerii vor reprezenta un real exemplu de virtute pentru toţi angajaţii. Vor
promova standardele şi valorile deoarece ei sunt cei care impun linia generală de
comportament.
Comportamentul etic va prevala doar în condiţiile unei reorientări a culturii
organizaţionale, obiectiv realizat de către manageri, care pot influenţa posibilitatea de a
adopta un comportament etic sau nu, prin atitudinea manifestată faţă de problemele etice şi
faţă de o posibilă legislaţie etică.
Nimic nu este mai important pentru funcţionarii publici decât opinia publicului despre
onestitatea, sinceritatea, integritatea lor personală. Orice compromis privind aceste trăsături de
caracter va periclita atât imaginea lor cât şi pe cea a instituţiei din care provin şi eficacitatea
respectivei instituţii.
Răspunsul la întrebarea : "acest lucru este etic sau nu ?" nu va fi dat nici de superiori,
nici de atmosfera din instituţie, ci de fiecare angajat în parte, în funcţie de propria sa
conştiinţă.

CAPITOLUL 5
CONDUITA PROFESIONALĂ A FUNCŢIONARULUI DIN
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ

5.1. Principiile generale care guvernează conduita profesională a funcţionarilor

publici

56
 Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici din
administraţia publică rămânească sunt următoarele:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea
funcţiei publice;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim
juridic în situaţii identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a
îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi
conştiinciozitate;
e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt
obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios
sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice;
f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să
solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu
în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot
să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor
moravuri;
h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi
în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;
i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de
funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării
cetăţenilor.

5.2. Norme generale de conduită profesională a funcţionarilor publici

Conform prevederilor legale funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu

public de calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la
transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor
publice.

57
 În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un
comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa
administrativă, pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea,
imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.
Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia,
legile ţării şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu
atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. Funcţionarii publici trebuie să se
conformeze dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datorată naturii
funcţiilor publice deţinute.
Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori
fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
Funcţionarilor publici le este interzis:
a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu
activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi
strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în
care autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte;
c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege;
d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă
această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea
sau drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice sau
juridice;
e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea
promovării de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea.
De asemenea, în exercitarea funcţiei publice, funcţionarilor publici le este interzis:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;
b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
c) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care
fac donaţii ori sponsorizări partidelor politice;
d) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte
inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora.

58
 Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care
conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unei alte autorităţi ori instituţii
publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară activitatea.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta
demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor
autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
În activitatea lor, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi
de a nu se lăsa influenţaţi de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea
opiniilor, funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea
conflictelor datorate schimbului de păreri.
Relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici
desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile legii.
Funcţionarii publici desemnaţi să participe la activităţi sau dezbateri publice, în
calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de
conducătorul autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care
nu sunt desemnaţi în acest sens, funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri
publice, având obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul
de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.
În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să
permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei
activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.
De asemenea, funcţionarii publici nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii,
favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor,
prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot
influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o
recompensă în raport cu aceste funcţii.

5.3. Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale

Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor
organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu
caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau
instituţiei publice pe care o reprezintă.

59
 În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să
exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale.
În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare
regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.

60
 BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

1. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 – publicată în Monitorul

Oficial nr.758 /29 octombrie 2003
2. Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, cu modificările ulterioare republicată
în Monitorul Oficial nr. 123 din 20 februarie 2007
3. Legea 52/2003 - privind transparenţa decizională în administraţia publică, publicată în
M.O. nr. 70/03.02.2003
4. Legea 544/2001 - privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în
M.O. nr. 663/23.10.2001
5. Ordonanţa 26/2000 – cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial
nr. 39/31 ian.2000, modificată prin O.G. 37/2003
6. Legea 246/2005 – pentru aprobarea ordonanţei 26/2000 (cu privire la asociaţii şi
fundaţii), publicată în M.O. nr. 656/2005
7. Ordonanţa de urgenţă 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii, publicată în M.O. nr. 418/15.05.2006, modificată prin legea 128/2007 şi
O.U.G. 94/2007

II. LITERATURA DE SPECIALITATE

CĂRŢI, TRATATE, MANUALE, MONOGRAFII

1. Ioan Alexandru – Administraţia publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002,

2. Ives Beigbeder– Rolul internaţional al organizaţiilor nonguvernamentale, Bruylant
LGDJ, Paris 1992M.,
3. Manfred Bruhn – Orientarea spre clienţi. Temelia afacerii de succes, Ed.
Economica, Bucureşti, 2001
4. Constanţa Calinoiu, Verginia Verdinaş - Teoria funcţiei publice comunitare,
Lumina Lex, 1999

61
5. Constantinescu Ion Deleanu, , Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Ioan Vida, Florin
Vasilescu – Constituţia României comentată şi adnotată, Ed. Monitorul Oficial,
Bucureşti – 1992,
6. Chetwynd Eric, Frances J. Chetwynd - Participarea cetăţeneasca pentru
îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică locală, Research
Triangle Institute, 2001
7. Vasile Sebastian Dâncu - Comunicarea în managementul instituţional, Editura
Gewalt Promotion, Cluj-Napoca, 2000
8. Kesson, Judie - Central and Eastern Europe Public Administration Assistance,
Romania, 1999
9. Mirela Mureşan, Ioan Hosu, Alexandru Săvulescu - Elaborarea strategiilor de
dezvoltare durabilă la nivel local. Ghid teoretic şi practic, Editura Fundaţia Civitas
pentru Societatea Civilă, Cluj-Napoca, 2002
10. Rodica-Narcisa Petrescu – Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004
11. Johnson Scott, C., Judie Kesson, Susan Michael - A Manual for the Citizen
Information Center: Local Government Serving Citizens, prepared by USAID and
by Chemonics Staff and Advisors. Bucharest, Romania, 1998
12. Gheorghe Stângu – Reforma administraţiei publice în contextul integrării
europene, ed.Vasile Goldiş University Press, Arad, 2006
13. Laura Stefan, Ion Georgescu – Transparenţa decizională în administraţia publică,
Ed.Afir Bucureşti, 2003
14. Verginia Vedinaş - Drept administrativ, ediţia a 3-a, Ed. Universul juridic,
Bucureşti, 2007
15. Tiberiu Zorlentan, Eugen Burduş, Gheorghiţă Căprărescu - Managementul
organizaţiei, vol. 2, Editura Holding Reporter, 2001
16. Manual Formare de Formatori Participare Cetăţenească, Bucharest, 1999
17. Manualul Centrelor de Informaţii pentru Cetăţeni. Administraţia locală în serviciul
cetăţenilor, 1998
18. Manual on Public Participation in Planning Improved Municipal Services. Written for
USAID Ukraine Project, 1998
19. Eric Chewtynd şi Frances Chewtynd - Participarea cetăţenească pentru îmbunătăţirea
procesului decizional în administraţia publică locală, Research Triangle Institute -
Programul de Asistenţă pentru Administraţia Publică din România, Bucureşti 2001
20. Fundaţia Parteneri pentru Dezvoltare Locală. Soluţii prin dialog.

62
21. A training manual prepared for Research Triangle Institute, 2000
22. Managing the Media and Other Ways to Reach the Citizens. A Self Study Guide
written by Chemonics International, written as part of USAID’s Central and Eastern
Europe Public Administration Program/Romania: Bucharest, 1998
23. International City/County Management Association, Involving Citizens in Community
Decision Making. A Guidebook, Washington D.C.
24. USAID/Romania Strategic Framework, Strategic Objective
25. Wilcox, David - Guide for Effective Participation

ARTICOLE, STUDII

1. Dana Apostol Tofan – Unele consideraţii în legătură cu Legea privind transparenţa

decizională în administraţia publică, Revista „Curierul Judiciar” nr.3/2003
2. Valerica Dabu– Discuţii referitoare la Legea nr.544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public, în Revista „Dreptul” nr.4/2004
3. Cristina Mitrică – Consideraţii privind aplicarea principiului transparenţei în
administraţia publică, în Revista de Ştiinţe Juridice, nr. 2/2006,
4. Mădălina Voican – Consultarea cetăţenilor. Modalităţi concrete de realizare, Revista
de drept public nr.1/2007

63